Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 3, fișierul 1

roman

Editura BETTA

2021

Prefață

Când am citit în romanul prozatorului Cristache Gheorghiu – Filosofia unui bolovan – că stânca prăbușită, bolovanul pus la baza zidului (bolovan desprins din stâncă), zidul, frunzele copacilor și foile cărților sunt personificate, am crezut că mă aflu în plină literatură a absurdului, literatură ilustrată de Kafka, Becket, Eugen Ionescu etc.

Dar lucrurile nu stau deloc așa. Aceste elemente personificate, nu fac decât să reproducă fidel ce spun oamenii, adevăratele personaje ale cărții. Găselnița este ingenioasă și are succes, din moment ce acum ne aflăm la volumul 3 al acestui serial.

În viața obișnuită, pentru comunicare, e important ce spui. Ce spui s-a mai spus, de aceea, în literatură contează cum spui, ceea ce trebuie să fie original pentru că determină stilul autorului, iar Cristache Gheorghiu are stil.

La sfârșitul cărții, bolovanul filosofează: „Există persoane care învață ceva în adolescență și trăiesc tot restul vieții lor valorificând acel ceva. Alții, mai perseverenți, învață câțiva ani în plus, dar fără ca modul lor de viață să se schimbe fundamental. Există însă și persoane care învață cât trăiesc. Aceștia sunt cu adevărat fericiți.”

Dacă ne gândim la mitologia indiană, problema zidurilor, frunzelor, foilor „vorbitoare” nu e chiar imposibilă. În cartea Puterea gândului, Swami Shivananda afirmă că zidurile/ambientul, absorb gândurile celor care se află în preajmă iar inițiații le vor putea auzi chiar mult mai târziu.

Și bolovanul, zidurile, frunzele și foile, în romanul lui Cristache Gheorghiu au ce auzi și ce transmite cititorilor. Aceste mici panseuri de înțelepciune sunt niște microeseuri care ne incită la meditație.

În concluzie să cităm aprecierea făcută asupra altei cărți de Doru Munteanu, președintele filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România: „Mișcându-se cu dezinvoltură într-un areal cultural divers, autorul e un spadasin neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu anacronismele și sclerozele sociale, cu încăpățânarea închistată în menghina obișnuințelor, dar și cu nerăbdarea frivolă a carierismului oportunist de conjunctură. Din dialogul cu sinele, a rezultat un fel de tratat de morală, alcătuit din eseuri, reflecții, aforisme, dialoguri sau scrisori, având alura unui jurnal al unui spirit critic și lucid, iar, în subsidiar, o carte de învățătură din propria experiență.”

Lucian Gruia

Eu sunt Zidul

Îmi cer scuze că mă prezint ca și cum aș fi singurul zid de pe pământ, dar mi-a intrat în reflex încă de pe vremea când, din bolovanul originar, cel din care am provenit cu toții, ca să nu mai vorbesc despre stânca prăvălită din muntele cel maiestuos, eu eram singura particulă ce făceam parte din zidul unei case.

Am trecut prin multe de atunci. Acum, relatez din aula unei universități particulare din Brașov. Este una renumită, printre cele mai căutate din țară, fiindcă este într-o strânsă colaborare cu una din Londra. Aceeași din care am mai relatat de câteva ori. Vă amintiți, sper! Știu că informațiile mele au fost înregistrate într-o carte. Nu toate, din păcate, dar nu e vina mea. Nu eu am făcut selecția.

Datoria mea este să comunic ce aud fără interpretări personale. Interpretările le fac alții, după cum le convine.

Adevărul este că neamul nostru este foarte mare. Imens! Puțini însă dintre noi comunicăm. Nu sunt eu cel chemat să spun de ce noi și nu alții, dar . . . asta e!. Eu doar constat. Și poate că nici afirmația că doar noi comunicăm nu e corectă. Poate că mai comunică și alții, despre care eu nu știu.

Noi formăm ceva ce s-ar putea numi o familie. Ce ne unește? Nici asta nu știu. Dacă mă gândesc bine, cred că oamenii pe care i-am găzduit. Da, asta trebuie să fie! Oamenii. Dacă stai să-i analizezi bine, sunt foarte interesanți. Nu și deștepți. În privința asta, majoritatea dau în gropi. Câțiva însă merită tot interesul. Nu se descurcă întotdeauna, dar se străduiesc și tocmai strădania lor te impresionează.

Cred că termenul familie este foarte potrivit, fiindcă, alături de noi, descendenți din marea stâncă, Bolovanul, cum îi spunem noi, se află și alții, cum ar fi Frunza sau foile, care au cu totul alte origini, dar s-au unit cu noi în discuții despre aceleași persoane. Iar pentru că oamenii despre care vorbim se mișcă mult și nu doar într-o singură încăpere, ci chiar în mai multe clădiri, și noi, zidurile a trebuit să ne identificăm prin nume distincte, la fel ca ei. Eu, spre exemplu, mă numesc Zidul UBvLa, pentru că mă aflu în clădirea Universității și găzduiesc aula mare a acesteia. Bănuiți că ‚U’ vine de la Universitate, ‚Bv’ de la Brașov, ‚L’ de la Londra, oraș cu care această universitate colaborează încă de la început, când era mai mult o filială a celei londoneze, și ‚a’ de la aulă.

Acum, sala este plină de studenți. Doar pe rândul din față și la prezidiu sunt profesori. Ședința este condusă de către decanul de vârstă al profesorilor, un tip ce pare foarte cumsecade, probabil datorită vârstei. Încă de la început, el anunțase că scopul întrunirii este pregătirea alegerilor viitorului rector al Universității, deoarece se apropie încheierea celui de al doilea mandat al actualului, iar regulamentul prevede că această limită nu poate fi depășită. Vor urma ședințe separate pe ani, pentru alegerea delegației de studenți, care – împreună cu senatul Universității – vor stabili candidații. Acum, urmează să se discute strategia Universității, obiectivele ei, care vor fi și ale viitorului rector. Până acum, marea majoritate a participanților au fost apatici. Profesorii știu să-și ascundă intențiile, iar pe studenți se pare că subiectul nu-i prea interesează. Cei mari vor termina în curând și nu le mai pasă cine va fi următorul rector și nici strategia Universității, iar cei din anul întâi nu au experiența necesară pentru a se implica în asemenea subiecte.

Dar, iată că sala a început să se agite. Dacă până acum vorbeau pe rând cei cărora li se dădea cuvântul, un student s-a ridicat brusc și l-a întrerupt pe un altul, care nici nu apucase să spună mare lucru.

- Tinere coleg, nu vreau să-ți astup gura, cum se zice, dar te-aș ruga să ții seama că ești abia în anul întâi, iar noi ne aflăm aici pentru a dezbate alegerea rectorului Universității noastre pentru următorul mandat, deci un subiect extrem de serios.

o Mă aflu aici, pentru că am fost desemnat de către colegii mei de an, să-i reprezint împreună cu cei pe care îi vedeți în jurul meu. Dacă regulamentul Universității prevede că și noi, cei din anul întâi trebuie să participăm la această ședință, înseamnă că opinia noastră trebuie luată în seamă. Nu noi am făcut regulamentul, nu decidem noi, dar putem avea un cuvânt de spus.

- Așa este, cu condiția s-o faci în mod decent și să ții seama de experiența celorlalți, vizavi de lipsa voastră de experiență.

o Decența ar trebui să vă caracterizeze și pe dumneavoastră. Eu m-am adresat politicos și nu v-am autorizat să mă tutuiți. Faptul că sunteți ceva mai mare nu vă dă acest drept.

§ Îmi cer eu scuze pentru colegul mai impetuos. Da trebuie să ne ascultăm unii pe alții, fiindcă avem cu toții de învățat, indiferent de vârstă. (A fost intervenția unuia dintre profesori.)

o Mulțumesc! Ca să nu vă irosesc timpul, voi intra direct în subiect. Noi, cei din anul întâi nu dorim să ne pronunțăm în privința unui anume candidat la funcția de rector, fiindcă nu-i cunoaștem suficient de bine pe profesorii noștri. Dorim însă să ne spunem opiniile și așteptările noastre din partea Universității. Noi știm pentru ce am venit aici și dorim ca noul rector să afle și el. Și nu numai el. Există riscul ca cei mai vechi, prinși cu alte probleme, interese, strategii să piardă din vedere scopul principal. Nu suntem noi cei mai deștepți – sunt conștient de asta – dar suntem cei mai proaspeți. Noi reflectăm mai bine societatea de azi, care evoluează, iar Universitatea trebuie să țină seama de evoluția societății. Noi dorim ca, la absolvire, să ne integrăm în societatea reală. Mulți dintre părinții și bunicii noștri au învățat aici, pentru că Universitatea era renumită pentru predarea limbii engleze, iar ei doreau să emigreze, ceea ce au și făcut. Noi dorim să rămânem în țară, pentru că țara nu mai este ce a fost. Între timp, și Universitatea s-a diversificat. Asemenea obiective trebuie să urmărim și nu simpatia sau antipatia pentru un profesor sau altul

§ Bravo!

Au urmat și aplauze, dar nu din partea tuturor studenților. Doar cei din anul întâi și câțiva din anii mari. Au aplaudat însă chiar călduros toate cadrele didactice prezente în sală.

Contrar așteptărilor, ședința nu a mai durat mult. De unde, la început, majoritatea studenților erau agitați, de parcă cu toții ar fi avut ceva de spus vecinului – fie și în șoaptă – acum se așternuse liniștea. Profesorii, în schimb, mai ales cei din prezidiu, se învioraseră și discutau între ei. Tot ei au fost și primii care au părăsit aula prin ușa laterală din stânga mesei la care stătuseră cuminți. Primul a fost decanul de vârstă, cel care condusese ședința. Ceilalți au pornit în șir indian, în ordinea în care fuseseră așezați. Asta până în dreptul ușii. Acolo acordau prioritate celor mai în vârstă, și ieșeau aproape sistematic câte unul din dreapta, următorul din stânga și așa mai departe, la fel ca automobilele în intersecții nesemaforizate și cu stop pe toate cele patru străzi adiacente.

Studenții, în schimb, ieșeau în dezordine, care cum apucau, de parcă ar fi avut ceva foarte important de făcut. Nimeni nu mai vorbea însă. Unii păreau nu chiar furioși, sau pe-aproape.

Ultimii au fost cei din jurul studentului din anul întâi, cel care vorbise, și care acum primea felicitări din partea unor colegi. Alături de el, se afla colega și prietena lui.

Bolovanul

Sunt cunoștințele noastre mai vechi de la concursul de admitere. Discuția lor, puțin țepoasă atunci când s-au cunoscut în fața panoului de la intrarea în Universitate – cel cu numele fondatorilor – a continuat și în zilele următoare, ei devenind cu timpul foarte buni amici. Poate că unii cititori îi recunosc pe cei doi. Ea se numește Elena, la fel ca una dintre fondatoarele Universității și el Costel. Nu Constantin, ci Costel, ceea ce însă nu i-a împiedicat pe colegi să le atribuie celor doi tot felul de etichete mai mult sau mai puțin religioase.

Elena, mai retrasă, era omul cu capul pe umeri. Costel, în schimb, cu o ardoare de nestăvilit, nu se putea limita la impecabila înțelepciune a mediocrității. Deși aveau firi diferite și, mai ales, concepții diferite, aveau în comun inteligența să asculte cu atenție ideile celuilalt, să le discute și să ajungă astfel la o concluzie comună, de obicei diferită de cele ce le gândiseră separat. În asemenea momente erau de-a dreptul fericiți, ceea ce îi unea și mai tare.

Aș zice că se iubeau, dar nu vreau să mă hazardez. Timpul va stabili dacă ceea ce este acum doar prietenie, poate o idilă, se va transforma în dragoste adevărată.

Nu este deloc ciudat faptul că cei doi, ambii bucureșteni, au optat pentru Universitatea din Brașov, deși aici concurența la admitere este mai mare decât oriunde în România. Renumele ei este cel care i-a atras și nu numai pe ei. Vin candidați din toate colțurile țării și nu numai. Pentru un trimestru sau chiar un an, vin și studenți din Londra, pentru unele cursuri de specialitate financiară, care se țin oricum în limba engleză. Așa se explică și faptul că majoritatea studenților locuiesc în campusul universitar, procentul localnicilor fiind foarte mic.

Cât despre Elena și Costel, doar ea este bucureșteancă get-beget, el provenind dintr-o familie de ardeleni, mutați în capitală doar de câțiva ani, după ce tatăl lui, deputat, s-a hotărât să renunțe la navetă după al doilea mandat.

Frunza

Vă mai amintiți de mine? Cândva, eram considerată, să nu zic chiar o intrusă, dar una abia acceptată în „tribul” Foilor. Acum, m-am „integrat”. Mă consideră una de-a lor și pot spune că sunt protejata lor, fiindcă mă aflu printre filele unei cărți, care, la rândul lor, se află într-o bibliotecă. De fapt, nu este chiar o carte, ci jurnalul intim al unei domnișoare. Domnișoară pe atunci. Între timp, s-a căsătorit, a îmbătrânit și a murit. Sunt mulți ani de atunci. Ea nu mai există, eu însă exist, datorită ei, care m-a cules de jos tocmai când eram pe cale să putrezesc într-un loc deloc prielnic.

Spre deosebire de foi, ca să nu mai vorbesc despre familia Bolovanului, eu nu știu nimic despre suratele mele. Adevărul este că noi nu colaboram nici când eram împreună în același copac din pădure. Despre prietenie nu poate fi vorba și tocmai asta mi se pare ciudat. Foile au proveniențe diferite și au ajuns împreună din întâmplare. Acum însă formează o familie. Se mai ciondănesc ele, dar se împacă imediat. Cel mai mult însă mă impresionează Bolovanul și rudele lui. Pentru ei, posibilitatea colaborării este cea mai mică. Și totuși, o fac cel mai bine. Poate că tocmai de aceea. Se află la distanță unii de alții, câțiva chiar la foarte mare distanță. Nici nu știu cum o fac. Provin din aceeași stâncă, care s-a fărâmițat cu timpul, dar au rămas uniți. Evident, o parte din ei, nu toți. Cu foile e altceva. Ele au proveniențe diferite și au fost adunate întâmplător. Se află în bibliotecă ca într-o închisoare și, dacă aste le este soarta, au inteligența necesară să-și dea seama că era mai bine pentru ele să colaboreze, decât să se învrăjbească. Proveniența diferită le oferă și avantajul că dispun de informații diferite, astfel că au întotdeauna ceva de discutat. Șuetele lor sunt de cele mai multe ori interesante. Nucleul a fost biblioteca bătrânului fondator al Universității, de unde au fost mutate în biblioteca Universității, unde au fost aduse o mulțime de alte cărți de diferite feluri. Au păstrat și relațiile cu cele din familia Bolovanului, mai ales cu cei din grupul zidurilor. Ei le apără de intemperii și odată cu ele și pe mine.

În ceea ce mă privește, sunt protejată de două ori: de foile în mijlocul cărora mă aflu și de zidul care ne apără pe toate. Dezavantajul este faptul că am cele mai mici posibilități de informare. Le sunt, de aceea, recunoscătoare tuturor, fiindcă mă acceptă și pe mine în conversații. Acum, ca de obicei, las foilor să comenteze ce se întâmplă în bibliotecă.

Noi, Foile

Adevărul e că noi ne-am schimbat prietenele, chiar mai mult decât Bolovanul și rudele lui. Dacă mă gândesc bine, doar noi, fiindcă la ei prieteniile au rămas aceleași, doar că unele s-au răcit. Asta nu are nici o legătură cu faptul că stau în frig, deși cred că îi ajută să fie permanent raționali, în timp ce noi suntem mai sentimentale și, în consecință, ne certăm mereu. Iar acum, că biblioteca s-a mărit considerabil, nu toate foile din toate cărțile suntem prietene. Dimpotrivă, unele se dușmănesc de moarte, cum ar zice oamenii. Noroc că noi nu murim la fel ca ei și, în mod sigur, nu ne omorâm între noi. Formăm însă câteva familii cu vederi foarte diferite. Curios că noi ne certăm pentru ideile depozitate pe noi, deși aceste idei nu ne aparțin. Oamenii le-au așternut. Mai exact, tipografii, deși nu ei nu le-au născocit, ci autorii. Tipografii le-au uitat imediat după ce le-au scris, autorii au murit, iar noi – ca proastele – ne certăm pentru ideile lor, ca și cum ar fi ale noastre.

Pe mine, una, m-a bucurat fata asta tânără, care a venit să recitească jurnalul bătrânei Elena, care a murit nu demult. Și pe ea o cheamă tot Elena. Se pare că sunt rude. După ea, a venit și un tânăr. Sunt prieteni. El citește jurnalul bunicului bătrânei Elena. Pe acesta nu-l mai deschisese nimeni de când eram eu tânără. Ce vremuri . . . Ehei. . .!

Acum, într-un colț, retrași, discută Elena și Costel. Amândoi au obrajii îmbujorați, semn că au trecut printr-un moment emoționant, dar par fericiți.

- Ai fost grozav. Rectorul a fost primul care a aplaudat.

- Care rector?

- Cum care? Rectorul actual, că doar nu viitorul, pe care încă nu-l știm?

- În laudele rectorilor nu am nici cea mai mică încredere.

- Vorbești ca unul hârșâit prin toate alea ale vieții și tu abia ai intrat în anul întâi.

- Nu abia, că am intrat al doilea, imediat după tine, și fii atentă că replica ta seamănă cu cea a boului care m-a contrat.

- Doar nu te crezi taur.

- Eu sunt născut în zodia taurului, dar deocamdată mă bucur de condiția de vițel. Dacă voi deveni bou, te voi informa, deși sper să nu se întâmple.

- Credeam că te cunosc, dar constat că ai colțuri ascunse.

- Nu-mi doresc. Dimpotrivă, eu vreau să fiu ca o carte deschisă pentru toată lumea.

- Doar proștii se plâng că nu sunt cunoscuți de suficient de mulți oameni. Înțelepții se plâng că nu cunosc suficient de mulți oameni. Asta-i din Confucius.

- Și eu vreau să cunosc cât mai mulți oameni, dar și mai mult vreau ca tu să mă cunoști pe mine.

- Revenind la subiect, tu ai dreptate în ceea ce ai spus, deși poate nu erai omul indicat s-o faci.

- Eu mai am o observație, pe care nu am apucat s-o spun: atribuirea notelor la școală este o prostie, o greșeală didactică. Ea stimulează competiția și acolo unde nu este necesară, devenind dăunătoare. Nu poate fi toată clasa pe locul întâi. Al doilea devine răutăcios, iar cei care își dau seama că nu au nici o șansă caută alte căi de a-și dovedi superioritatea. Bătaia, hoția și altele de genul acesta vor fi domeniile lor de manifestare.

- De acord, dar subiectul ședinței era alegerea rectorului.

- Păi rectorul și toți ceilalți ca el pot schimba sistemul, nu noi bobocii din anul întâi.

- . . .

- Ai început să te ambalezi prea tare. Eu voiam doar să te felicit pentru intervenția de la ședință. Hai să plecăm, până nu stricăm complet momentul.

Da, am rămas iar singure, noi foile, că ceilalți studenți ce se află în bibliotecă stau cu nasurile aplecate deasupra cărților.

Eu sunt Zidul UBvLs

Mă numesc așa deoarece găzduiesc studenții ce vin la seminare, unde asistenții profesorilor detaliază conținutul cursurilor, fac exerciții și altele de felul acesta. Când sala este liberă, Elena și Costel vin uneori aici să învețe sau să discute singuri, în liniște. De data aceasta, Elena a venit prima, iar Costel, cu puțină întârziere, era preocupat de cu totul altceva decât materia de curs.

- Săptămâna viitoare plecăm în excursie.

- Păi, vom fi în vacanța de primăvară.

- Tocmai de aceea.

- Ce-ți veni așa . . . hodoronc-tronc. Și apoi, ce-i cu acest ton, ca un ordin. Nici măcar nu m-ai întrebat dacă vreau.

- E mai mult decât un ordin. Este convingerea mea că, după ce îmi vei asculta motivația, vei fi bucuroasă să participi.

- Și, mă rog, care e această motivație.

- Teoretic, dacă tot suntem în Brașov, ar fi cazul să cunoaștem mai bine zona. Este un act de cultură. Facem un tur al bisericilor fortificate din Transilvania.

- Asta e, într-adevăr, o idee bună.

- În plus, eu vreau să profit de ocazie că suntem împreună . . .

- Noi doi?

- Nu numai. Împreună cu mai mulți studenți, dintre care unii vor vota noul rector și vom avea posibilitatea să discutăm.

- Ei, da, acum te recunosc. Și tu vei organiza excursia?

- Sunt prea deștept pentru asta. Am aranjat cu un ghid profesionist de la o agenție turistică. Eu voi fi un turist oarecare.

- Care acționează din umbră. Păcat că ești doar în anul întâi, că te-aș fi propus pe tine rector.

- Mai ai timp. Nu mă grăbesc.

Eu sunt Cofetăria

Numele meu este de fapt Zidul C, dar Bolovanul mi-a recomandat – ceea ce este aproape un ordin – să mă prezint mai deslușit, fiindcă prea multe coduri îl încurcă. Fiind unic în felul meu, mi-a sugerat să mă prezint simplu: Cofetăria.

Mă află foarte aproape de Universitate, și – din acest motiv – cofetăria este frecventată în special de către studenți. Ei sunt de două categorii: grupuri de două, trei, maximum patru persoane, care comandă formal ceva foarte ieftin și discută. În cealaltă categorie se află fete grăsuțe, de obicei singure, care mănâncă cu poftă o prăjitura sau chiar două.

Acum, retrași într-un colț, discută Elena și Costel. Sunt clienți obișnuiți ai cafenelei.

- Brr! S-a inversat vremea.

- Adică?

- Până acum era ceață locală. Nu vedeai la 40 de metri. Acum s-a limpezit. Vezi până departe, dar s-a înnourat.

- Înseamnă că va ploua.

- Asta cred și eu.

- Și senin când va fi?

- N-am văzut soarele de câteva săptămâni.

- Ei, nici chiar așa.

- Ba chiar așa.

- Am auzit că și-ar fi făcut apariția săptămâna trecută, dar eu nu l-am văzut . Eram la toaletă.

- Am continuat să citesc din jurnalul bătrânului.

- Care bătrân?

- Ruda ta. Bunicul doamnei Elena, adevăratul fondator al Universității. De fapt inițiatorul acțiunii.

- Și ce scrie?

- Era aproape revoltat pe concetățenii lui, fiindcă se văitau în timpul comunismului că mâncau salam cu soia, iar occidentalii, în loc să-i deplângă, se mirau, fiindcă ei cunoșteam avantajele ei, ca înlocuitor al cărnii, menită să contribuie la o dietă mai sănătoasă.

- Da, nu știau să se prezinte. La fel și cu Biserica Neagră din Brașov. Noi ne mândrim cu ea, dar pentru un francez, german, italian sau spaniol, care trăiește în umbra unei mari catedrale și probabil a vizitat altele și mai mari, ea pare o bisericuță dintr-un sat oarecare.

- Ca să nu mai vorbim de englezi.

Sunt Zidul UBvLs

La cuplul aproape de nedespărțit al celor doi, Elena și Costel, astăzi participă și Gigi, un alt coleg. Obiectivul lui este cât se poate de vizibil: vrea să intre în grațiile Elenei, o fată, pe cât de frumoasă, pe atât de isteață. Costel a întârziat câteva minute dar, sigur pe poziție, participă amuzat, în timp ce Elena, așa cum e de așteptat, se amuză la disputa dintre cei doi „cocoși”.

C – Bună dimineața. Ce faceți?

G – Gadjama bimbala.

C – Ce anume?

g – Hm! Zimzim urullala.

C – Ce spui tu acolo? Pe ce limbă vorbești?

C – Gadji beri bimba.

G – N-am auzit de așa ceva.

C – Normal. E o limbă moartă.

G – Și unde se vorbea?

C – În Zurich.

G – Am început să mă prind. Are cumva legătură cu Dadaismul?

C – Nu are doar o legătură. Este chiar dintr-o poezie a lui Hugo Ball. Și nu cred că este corect să folosești termenul Dadaism. Poți spune curentul Dada, fiindcă inițiatorii curentului au vrut să facă o mică revoluție culturală împotriva curentelor clasice, cu denumiri terminate în „isme”.

G – Dar nici calificativul de limbă moartă, pe care i l-ai atribuit tu, nu se potrivește. O limbă moartă se naște dintr-o limbă vie și, ca tot ce este viu, moare după un timp.

C – E adevărat că limba lor a murit foarte repede. S-a aprins în 1916 și după nici zece ani era aproape stinsă. Dar nici afirmația ta că o limbă vie se naște dintr-o limbă moartă nu se susține. Poți spune că își are rădăcinile acolo, dar nu că se naște din ea, sau – mai grav – că o limbă moartă naște una vie.

G – Viul se naște din viu și moare după un timp, făcând pui cât timp este încă în viață.

C – Cudgi baha haber.

G – Asta de unde mai e?

C – Haber-Nam. Acum am inventat-o.

E – Voi altceva nu știți să vorbiți?

G – Ba da. Știți care e culmea prostiei?

C – Nu.

G – Să faci pe prostul și să rămâi așa.

C – Dar tu știi care e culmea culmilor?

G – Nu știu.

C – Ar fi culmea s-o mai știi și pe asta.

E – Nu sunteți serioși.

G – Știi ce mi-ar plăcea mie.

C – Ce?

G – Să ne certăm prietenește, dacă așa ceva este posibil.

C – Înțeleg ce vrei să spui și cred că – teoretic – ar fi posibil. Cel puțin în ceea ce mă privește. Expresia e însă cam nepotrivită

G – E adevărat. Din punct de vedere literar, ar fi un oximoron.

C – Ăsta ce mai e?

G – Se folosește pentru a defini o expresie compusă din cuvinte aparent contradictorii.

C – Aici deja m-ai pierdut.

G – Nu definitiv, sper. Știu că am șanse să te recuperez.

C – Tu ești în stare de orice.

G –Ei, nu chiar. Dar, dacă dai o bere, voi fi în stare de ce vrei tu.

C – Începi să-mi placi. Oricum, prea multă seriozitate strică, așa că sunt de acord.

G – „Nu există decât o datorie, cea de a fi fericit.” A zis-o Diderot. Cu fericirea e mai greu, așa că eu mă mulțumesc să fiu vesel. E mai tonic.

C – Uite, noi suntem doi frați, care nu semănăm deloc. De fapt, un băiat, eu, și o fată, sora mea cu trei ani mai mare.

E – E bine că ai precizat că tu ești băiat.

C – Cu Elena trebuie să fii foarte atent cum vorbești, că nici nu știi ce concluzie poate trage.

G – Cu femeile e inutil să afli ce vor, ca să le faci pe plac.

E - De ce?

G - Fiindcă, între timp se vor răzgândi.

E – Mă jignești.

G – Iartă-mă. Nu asta intenționam. Am vrut și eu să mă dau mare.

E – Încă n-am ajuns încă la concluzii.

G – Eu presupun că tu știi concluzia dinainte.

E – Ce te face să crezi asta?

G – Păi, urmașa fondatorilor Universității trebuie să știe dinainte ce are de făcut.

E – Mă faci să râd, deși nu e nimic de râs aici.

C – Aici greșești tu, Gigi. E drept că majoritatea colegilor cred asta datorită numelui, dar nu e deloc așa.

G – Ce vrei să spui? Că nu e rudă cu ei?

C – E rundă, dar foarte îndepărtată.

E – Poate că nu atât de îndepărtată cât de înstrăinată.

G – Nu înțeleg.

E – Eu când am venit aici nici nu știam cine sunt fondatorii Universității, și asta pentru că rudele mele nu voiau să știe unii de alții. Eu sunt din București, la fel ca ei, iar când stră-stră-bunicul a venit aici, ei nu au mai vrut să știe de el. Iar eu nici nu auzisem de existența lui.

C – Adevărat. Eu am citit jurnalul lui, așa că sunt convins. Era și o moștenire la mijloc, dar, ce spun eu? Noi, în familia noastră, suntem dezbinați, deși nu există nici o moștenire de disputat. Eu am o soră cu trei ani mai mare.

G – Care nu-ți seamănă. Asta am văzut.

E – El nu seamănă cu ea, fiindcă ea e mai mare.

C – Ei, vezi, tocmai aici e dichisul. Multă vreme m-am gândit că unul dintre noi e înfiat. Logic ar fi ca ea să fi fost înfiată, fiindcă părinții noștri erau căsătoriți de ceva timp și încă nu aveau un copil. Dorindu-și unul au înfiat-o pe ea. Eu am venit pe neașteptate și nu m-au putut refuza.

G – De aceea ai fost mai iubit, și ți-ai luat nasul la purtare.

C – Ei, în acest punct lucrurile se diferențiază. Tata m-a iubit enorm. Voia să facă din mine un superman. Dar eu nu am înțeles asta decât mult mai târziu. Când nu făceam ceva cum trebuie, ceea ce era firesc la un copil, mă muștruluia. Eu mă supăram și, data viitoare, dinadins, făceam cum nu dorea el. Dialogul nostru, în loc să fie unul verbal, era prin fapte, mai dur cu fiecare iterație. El se manifesta prin palme, iar eu prin fapte menite să-i facă în ciudă. Arbitru era mama, dornică să aplaneze conflictul. Așa se face că pe ea o iubeam, deși atitudinea ei era contra-educativă.

G – La noi situația era complet diferită. Eu sunt de la țară și părinții erau plecați la muncă marea majoritate a timpului. Eram însă mai mulți, mai exact șase. Trei băieți și trei fete. Ceea ce conta era ierarhia. Cel mai mare, Vasile, era înlocuitor de tată. Seara, când părinții veneau de la câmp, el dădea raportul. Doamne ferește să fi ieșit din directivele fratelui mai mare. Tata era prea obosit să se mai supere și pe noi. Îmi amintesc o scenă amuzantă. Crescusem și eu ceva și, într-o seară, sora cea mai mică i se plânge tatălui – mama era în bucătărie – că Maria o bătuse. Ea era cea mai mare dintre fete, a doua după Vasile. Atunci, tata o ia în brațe, o mângâie și îi spune, cu un ton cald, afectuos: „Bini ț-o făcut!” Copila s-a liniștit, convinsă că s-a făcut dreptate.

E – Și eu am observat că unele familii sunt unite, frații se ajută între ei, în timp ce altele nu. Bănuiesc că tocmai acesta este secretul: colaborează cei ce au crescut în asemenea condiții.

G – În principiu, așa este, cu o condiție: funcționează cât timp ești acolo. Dacă ai plecat, nu mai vor să știe de tine.

C – La fel ca fratele Fiului Risipitor.

E – Asta am aflat-o de la un prieten al tatei. Un om simplu, un muncitor, cu care tata stătea la palavre de multe ori, fiindcă era un tip isteț. El era exact în situația asta. Provenea dintr-o familie cu mulți copii și, deși el personal – al doilea în ierarhie – avusese grijă, sub auspiciile celui mai mare, de cei mai mici, după ce a plecat la oraș, nu s-a mai bucurat de atenția celorlalți. Replica uzuală era „Tu te-ai ajuns. Nu-ți mai pasă de noi.”, deși îi păsa.

G – Și, până la urmă, a fost fericit că a plecat?

E – Asta numai el știe.

C – Midas i-a cerut zeului să prefacă în aur tot ce-l înconjoară. Mâncarea a devenit și ea din aur.

G – Și Pygmalion a vrut să-i dea viață statuii, uitând că tot ce este viu urmează să moară. Atenție la dorințe!

C – Că moare, n-ar fi mare lucru, dar înainte de asta îmbătrânește și frumusețea . . .

E – În concluzie, fii atent la ce-ți dorești! S-ar putea să se împlinească.

Discuția lor nu a continuat mult. Gigi și-a dat seama că este în plus și a plecat. Costel nu-l iartă:

- Gigi este un îndărătnic, dar nu în sens etimologic, de mergător înapoi, fiindcă el nu merge deloc. Stă! Băltește în ceea ce i se pare a fi o piscină, deși este doar o băltoacă. În băltoaca propriilor lui idei. El este doar încăpățânat. Talentul lui este dilatarea hiperbolică a evenimentelor minore.

- Nu știu de ce trebuie să fii așa aspru cu el. În plus, prefer cuvintele comune, cunoscute de toată lumea.

- Presupunând că toată lumea a învățat la școală destulă matematică, pentru ca să fi reținut cuvântul „hiperbolă”.

- Mie mi se pare că este un visător. Trăiește cu himere.

- Da și nu. E adevărat că e un visător, dar himere nu cred că își dorește.

- Adică?

- În mitologia greacă, himera este un monstru. Ceva cu două capete, gât de leoaică, corp de capră și coadă de balaur sau cam așa ceva.

- Deci am folosit greșit cuvântul.

- Nu neapărat. Ca în multe alte cazuri, unele cuvinte și-au schimbat sensul în decursul timpului. Himeră este folosit azi fără conotația veche, ca ceva amestecat, ce nu există în realitate.

- O struțo-cămilă.

- Exact. Nu ai greșit.

- E bine! Mi-am revenit.

- Spuneai că ai avut o soră mai mare. Ea te-a învățat cum să te porți cu fetele?

- Nu. Ea nu m-a învățat nimic. Pentru ea, eu eram un intrus.

- I-ai luat locul întâi în dragostea părinților.

- În a tatălui, da. În al mamei, nu.

- Dar discuții cu ea trebuie să fi avut.

- Discuții, da. Sfaturi de la ea însă, nu.

- Poate de aceea ție nu-ți place să discuți. Te închizi în cercul ideilor tale. Ale celorlalți ți se par minore.

Foile

- Pe mine m-a surprins limbajul tinerilor de azi.

- Te referi probabil la discuția celor trei din sala de seminar?

- Da. Ați aflat și voi de ea. Nu vă ascundeți după deget, că nu aveți așa ceva. Și ce vi se pare așa deosebit? Tinerii din toate timpurile au fost foarte inventivi în ceea ce privește limbajul. Vorbiți de parcă va-ți fi născut ieri.

- Limbajul a evoluat în timp, astfel că, azi, românii pot exprima cu oarecare ușurință idei complexe și chiar abstracte, ceea ce nu era posibil în trecutul îndepărtat, cu un limbaj rudimentar.

- În lipsa acestor abilități, oamenii au inventat poveștile și alte modalități, prin care puteau transmite în mod metaforic idei dintre cele mai abstracte. Mitologia face un pas înainte și generează discuții, nuanțează, sugerează variante pe diferite teme, cu scopul de a stimula inteligența în problemele reale ale vieții. Pe scurt, face filosofie cu mijloacele accesibile celor mai puțin inițiați. Copilul va învăța cu timpul cuvintele necesare unei dezbateri mai evoluate.

- Din păcate, în educația contemporană, poveștile sunt pe cale de dispariție. Ele sunt abandonate la schimb cu activități considerate mai folositoare, deși în multe cazuri ele sunt mai curând dăunătoare. Cuvintele pe care nu le-a învățat la timp nu le va înțelege niciodată și le va considera inutile. Dacă sunt rostite la școală, le va repeta papagalicește. În alte medii, va considera subiectul inutil, „inteligența” generației lui fiind deasupra unor asemenea „fleacuri”.

- Din nefericire, există și reversul medaliei, ca în orice teorie. Poveștile sunt create de adulți, cu scopul de a-i instrui pe copii. Intențiile lor pot fi bune, dar nu întotdeauna. Există și maniaci, care îi vor îndoctrina pe copii cu neroziile lor, ca și adulți prea puțin educați și care le vor transmite propriile lor concepții.

Sunt Zidul UBvLa

Aula este plină cu studenți din toți anii, iar la prezidiu se află o singură persoană, care explică ceva cu ajutorul unui proiector. Este un agent de turism, care a prezentat traseul propus pentru o excursie pe la bisericile fortificate din Transilvania. Urmează discuții și înscrieri.

Un student - În traseul pe care ni-l propuneți lipsește Viscri, unde nu numai biserica este importantă, dar și satul, care a devenit un soi de insulă englezească.

Agentul - Veți fi dezamăgiți să constatați că satul a rămas românesc, în ciuda vizitelor englezilor, care vin acolo tocmai pentru a vedea ceva original și nu ceva ce se găsește și la ei. Iar biserica este destul de modestă.

O studentă - Cu satul aveți dreptate, dar biserica merită mai multă atenție decât altele mai impunătoare. Am fost acolo. Eu sunt studentă la istorie și m-a interesat subiectul.

Agentul - La ce vă referiți?

Studenta - La istoria ei. A fost construită pe locul unei biserici mai vechi, de fapt o capelă, care a fost parțial inclusă în biserică. Este ușor de recunoscut, datorită calcarului alb-verzui, din care a fost construită. Prin ea și mormintele din jur, se atestă faptul că zona era locuită înainte de colonizarea sașilor. Tot acolo s-au descoperit și monede și obiecte de podoabă. Datorită completărilor ulterioare, se poate citi – ca să zic așa – și evoluția localității, fiecare adăugire făcându-se în alt stil, cu alte materiale. Cineva i-a adăugat un turn, altul un donjon, între timp a fost fortificată . . .

Agentul - Interesant. Va fi bine că printre noi se va afla un specialist în istorie.

Studenta - În devenire.

Agentul - Specialist în viitor, istoric pasionat în prezent. Oricum, veți fi de folos. Ocolul pe la Viscri ar însemna însă un cost suplimentar al excursiei. Vom discuta această alternativă cu cei ce se vor înscrie. Ei vor hotărî dacă ne permitem sau nu. Noi, agenția suntem deschiși oricărei alternative.

Alt student - Și, dacă tot mergem la Viscri, trecem și pe la Rupea . . .

Un altul - Și Feldioara. Eu sunt din Târgu Mureș și am trecut de zeci de ori pe lângă ea, dar nu am vizitat-o niciodată, deși arată foarte spectaculos de pe șosea.

Agentul: - Feldioara este chiar în drum și avem noroc, fiindcă a fost refăcută. Cu ceva timp în urmă doar rămășițe ale zidului construit de teutoni se puteau vedea de pe șosea.

Același student: - Pe mine mă cam nedumerește frecvența cu care este menționată prezența teutonilor pe teritoriul Transilvaniei.

Studenta: - Te referi la Ordinul Cavalerilor Teutonilor și nu la teutoni, care a fost un trib germanic. Ordinul Cavalerilor Teutoni a fost înființat în Palestina, în timpul Cruciadelor. În anul 1211, după înfrângerea cruciadei a cincea, au trebui să se retragă, dar, fiind o organizație militară puternică, prezența lor nu era dorită în apus. Au fost acceptați în Tara Bârsei, deci la marginea de est regatelor apusene, pentru a le apăra de hoardele barbare. Ei au ridicat în această zonă cetăți de apărare, ca cea de la Feldioara, după modelul celor ce le construiseră în Palestina. Pentru că deveniseră ostili, regele Ungariei i-a expulzat în 1225 și s-au deplasat spre nord.

Același: - De aceea apar mereu în filme despre istoria Poloniei.

Studenta - Exact. Unele dintre așezările lor poartă numele Marienburg, pentru că Fecioara Maria era patroana Ordinului. Dar, să nu uităm cetățile țărănești, ca cel de la Râșnov, la fel de spectaculoase și pline de istorie.

Spre disperarea agentului, dar și cu speranța sa că proiectul excursiei va fi unul de succes, discuția a mai durat în această manieră. Răbdarea i-a fost însă răsplătită, fiindcă, la final, numărul celor înscriși a fost mult peste așteptări. Vor trebui două, poate chiar trei autocare.

Bolovanul

Într-adevăr, atât bisericile fortificate, cât și cetățile țărănești, merită vizitate, cu condiția unei pregătiri prealabile, în special în ceea ce privește istoria Transilvaniei.

Sunt zidul UBvLb

Elena și Costel sunt unii dintre cei mai frecvenți cititori. A nu se înțelege că citesc doar cărți. Uneori, vin ca materiale aduse din altă parte, dar preferă să le citească aici, în liniștea bibliotecii.

- Uite ce am găsit printre scrierile bătrânului.

- Ce?

- Să-ți citesc. E interesant.

Universul „fericit” al copilăriei

Se vorbește mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă privește, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des – durerea mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulții nu se lovesc. Poate că alți copii se lovesc mai puțin, dar nu cred că sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egoism a adulților, preocupați doar problemele lor, față de care cele ale altora nu există, sau sunt minore.

Idealizarea propriei noastre copilăriei, machierea ei, decurge din dorința de maximizare a importantei persoanei noastre a faptelor curente, conform strategiei de viață a fiecăruia, chiar dacă e greșită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viața noastră, indiferent cum a fost ea.

Fericirea apare atunci când realizăm ceva ce ne doream cu multă ardoare, dar care – din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim la următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eșecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulților cât și copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acțiunile reușite și cele nereușite este favorabil adulților, pentru că ei știu deja – sau ar trebui să știe – ce este posibil și ce nu, în timp ce copilul mai întâi încearcă și numai după aceea constată. Iar cum obiectivele copiilor sunt pe cât de multe pe atât de efemere, bucuria satisfacției este cu atât mai scurtă. Și cum, din păcate, nu toate dorințele pot fi îndeplinite, rezultă că insatisfacția este o stare cvasi-permanentă întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire cauzate de vreo reușită întâmplătoare.

În plus, adulții mai au satisfacția de a constata că, privind în trecut, au poate o viață împlinită în condițiile ce le-au fost oferite, deci se pot consola, ceea ce copiilor le lipsește. Ei au doar stresul nesiguranței viitorului lor.

Dorințele copiilor sunt infinite. În orice secundă un copil își dorește ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulții, în schimb, își fac griji din diferite motive și atunci se gândesc la copii pe care îi etichetează ca fiind lipsiți de asemenea neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luam în serios nu înseamnă că ele nu există. În mintea și sufletul copilului ele sunt chiar foarte mari. În plus, dacă cele ale adulților sunt generate de propriile lor ambiții, adesea neroade, copiii sunt stresați chiar de către adulți prin amenințări diferite. Încă înainte de a ști să meargă, ei învață prin încercări. Iar după ce a învățat să meargă – la propriu și la figurat - învață să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învățând prin încercări, numai o mică parte dintre acestea sunt soldate cu reușite. Majoritatea sunt eșuate, deci sunt tot atâtea insatisfacții. Copilul își află limitele din nereușite.

Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura și cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiți cei care știu să se bucure, indiferent de vârstă. Când nu reușim, devenim invidioși chiar și pe copii.

- Are dreptate. Eu mi-am pus de mai multe ori o întrebare, căreia nu i-am găsit încă răspuns. Este una neimportantă și probabil tocmai din acest motiv încă dăinuie. Pe cele importante nu îndrăznesc să le abordez și, de aceea, nici nu mă preocupă. Ea, întrebarea, pleacă de la o constatare. Mulți autori de autobiografii au reușit pagini de mare frumusețe atunci când au relatat întâmplările copilăriei, dar și-au diluat farmecul pe măsură ce subiectul se apropia de vârsta matură, pentru ca să-și piardă aproape în întregime valoarea literară ca adult. Întrebarea mea e simplă: de ce?

- Într-adevăr! Pentru literatura română, Ionel Teodoreanu este modelul încă viu al descrierii vacanțelor petrecute la Medeleni.

- „Poetul rătăcit în roman”, cum l-a numit Șerban Cioculescu.

- El s-a născut și a copilărit Iași, dar a scris despre vacanțele petrecute la conacul de la țară al bunicilor.

- Am citit și eu câteva autobiografii. Despre unele aș putea spune că sunt foarte bune, dar nefiind critic literar, mă mulțumesc să declar că mi-au plăcut. Câteva chiar foarte mult.

- Nici eu, dar asta – evident – nu are nici o importanță. Eu rămân cu întrebarea: de ce mulți autori, evident talentați, au reușit să scrie foarte frumos despre propria lor copilărie, dar au eșuat când ș-au propus să continue cu perioada adultă?

- Să fie doar nostalgia singura lor muză?

- Despre copilăria mea pot scrie multe, dar nici o pagină care să-mi placă s-o relatez în manieră lirică. Nu numai că îmi lipsește lira, dar chiar dacă aș avea-o, n-aș ști ce să fac cu ea. Pot descrie – și uneori am și făcut-o – întâmplări cu relevanță pe alte planuri decât cele sentimentale sau . . . mai bine nu insist.

- Copilăria fericită este un leit-motiv al adulților, asemănător cu amintirile cazone, pline de glume și întâmplări nostime, ca și cum stagiul militar ar fi fost o continuă distracție.

- Acum, ce să zic? Eu rămân cu întrebările mele. Să le rezolv? De ce să risc? Dacă rezultatul mă va dezamăgi?

Foile

Ce-i drept, nu oricine se poate compara cu fiul lui Osvald Teodoreanu (celebru avocat, remarcabil prin cultură și sensibilitate) și al Sofiei Muzicescu (fiica lui Gavril Muzicescu), prieten cu Cella Delavrancea. George Călinescu, în „Istoria literaturii...”, evită să-l analizeze la fel ca pe ceilalți autori (poate din invidie), dar îi dedică 7 pagini de fragmente reproduse din romanele sale, ca dovadă a recunoașterii valorii. Cât despre Liviu Rebreanu, acesta declară cu recunoștință că i-a citit cărțile „cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-aș fi putut scrie niciodată”.

Sunt zidul UBvLb

- Bătrânul se amuză făcând și un soi de filosofie ad-hoc. Ascultă: „Valoarea unui obiect sau serviciu poate fi de piață sau individuală. Valoarea unui tablou de Van Gogh, spre exemplu, este cea cu care s-a vândut ultima dată. A unui kilogram de roșii, depinde de asemenea de moment și de locul vânzării. În schimb, valoarea unui disc muzical, depinde de ascultător. Pentru un amator de manele, unul cu Copilul Minune este mai valoros decât Simfonia a opta de Beethoven, pe care nu o va asculta niciodată. Confirmarea am primit-o pe neașteptate dintr-o întâmplare nostimă. Ne aflam mai multe persoane la onomastica unei doamne. În timp ce ea se afla în bucătărie să pregătească ceva, o persoană din grupul nostru a deschis discuția cu întrebarea „Oare cât să valoreze obiectul acela?”. Era un bibelou cu o formă ciudată, la care noi ne uitam cu toții, fără să fi discutat. Până să ajungem noi la o concluzie, ne-a salvat gazda, care tocmai se întorsese din bucătărie. Speram ca ea să știe, fiindcă îi cunoștea proveniența. Răspunsul ei a fost scurt și definitiv: „Depinde de cumpărător”. Am rămas cu toții siderați. Deși nu eram adepți ai marxismului, am constatat că îndoctrinarea asiduă ne marcase și gândeam prin prisma teoriei lui Marx, conform căreia valoarea unui obiect depinde de cantitatea de muncă depusă pentru realizarea lui. Stupid! Gazda noastră avea o gândire mai curată.”

* *

*

- Bătrânii devin egoiști.

- E adevărat. Găsești numeroase exemple în literatură. Dar ce-i veni ție acum să faci asemenea afirmații filosofice?

- Tocmai citeam un exemplu din familia ta.

- Ai tu ce ai cu familia mea, pe care nu o cunoști.

- Cum să nu? Uite ce scrie aici în jurnalul stră-stră-stră-bunicul tău. Sau poate că nu-l recunoști.

- Depinde câți de ‚stră’ pui.

- Să-ți citesc:

- „La campingul din Mamaia, am găsit un loc liber între două corturi mari, între care al nostru, unul alpin, de două persoane, cam de un metru înălțime, arăta ca o ciudățenie. Dintre cele mari, unul aparținea unui englez, venit cu soție și doi copii: un băiat de 10-12 ani și o fetiță de doar trei, cel mult patru. . . – Trecem peste asta, deși e foarte interesantă. Poate revin mai târziu. – Așa: „Al doilea cort aparținea celui despre care îmi propusesem de la început să scriu. A apărut foarte repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă și avea, bineînțeles, o problemă. Mașina lui nu mai pornea. Era o caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat, un boxer cu doi cilindri. O curiozitate! Cauza nefuncționării am identificat-o imediat: bateria era complet descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanța la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În ziua următoare, de câte ori mă vedea – și mă vedea des – mă chema să-mi arate „minunea”, cu vorbele: „Domnule, acum sunt liniștit. Claxonul claxonează, semnalizatoarele semnalizează, farurile se aprind, motorul pornește.” A fost inutil să-i spun că, dacă face asta din oră în oră fără ca mașina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nu-i nimic, acum știu ce are și cum trebuie să rezolv problema.” Între timp, am aflat despre el o mulțime de date biografice. Fusese profesor universitar, căsătorit și divorțat de două ori. De când ieșise la pensie, își petrecea vara la Mamaia, unde avea pe Lacul Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri lungime, pasiunea lui din tinerețe, la care nu renunțase. (La barcă; tinrețea renunțase ea la el.) De barcă am profitat și noi. După ce i-am adus și montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mișcă fără zgomotul motorului și fără hurducăturile mașinii pe șoselele românești din 1968. Cel care conducea barca era un constănțean, care – bineînțeles – o folosea pentru pescuit. Profesorului îi făcea diverse mici serviciu, inclusiv montarea și demontarea cortului, unul mare, improvizat din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta și stânga lui, se aflau alte două corturi, mai mici, ale fostelor lui soții, recăsătorite și rămase văduve. Al doilea soț al uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe țări, fapt ce ținea cu tot dinadinsul să-l pună în evidență. Nu rostea nici o frază în aceeași limbă. Amesteca cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză și germană cu o ușurință de invidiat, dar nu cred că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în spațiul dintre corturi, jucau cărți pe boabe de fasole. El era îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în Polonia și nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. Se întâmpla în vara anului 1968. În loc de ruta obișnuită, fusese obligat să treacă prin Austria. Nu știu cât de naiv putea fi tatăl său sau doar o făcea pe naivul, deși nu părea. Apucase însă să spună că el mai are un fiu în Franța, așa că era limpede pentru oricine – în afară de el, tatăl – că direcția Austria-Franța va fi preferată celei către București, spre bucuria reîntâlnirii fraților.

Ne distram bine cu această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea, să vizităm familia unui unchi al Margaretei. La întoarcere, a doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat pește proaspăt. Profesorul se lăudase că se află în relații bune cu personalul bucătăriei restaurantului din camping și se oferise să se ocupe de pregătirea peștelui. I l-am dat lui, să-l ducă, pentru a fi prăjit și să luăm masă împreună. Așteptăm o jumătate de oră, o oră, peștele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit. Nouă ne era o foame de nedescris. Nu mâncasem nimic de dimineață. Într-un târziu, apare degajat și bine dispus. La întrebarea noastră despre pește, ne asigură că a aranjat să-l țină până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deși îi spusesem cu o zi înainte că vom veni cu pește și vom mânca împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinși își schimbă comportamentul atunci când condițiile sociale se schimbă. Se adaptează, renunțând la ceea ce înainte considerau că sunt principii de viață ce îi caracterizează și la care nu vor renunța. Ei bine, unii renunță. Acum, mă întreb cu oarecare îngrijorare: la bătrânețe, eu tot așa mă voi transforma? Înainte de plecare m-a rugat ca, la întoarcere acasă, să mergem împreună, pentru siguranța lui. M-a asigurat că el nu depășește 40 de kilometri pe oră, așa că nu trebuie să-mi fac griji. Eu trebuie doar să merg în spate, pentru siguranța lui.”

- Ha, ha, uite o chestie care îi caracterizează firea la bătrânețe.

- Ce-ai mai găsit?

- Cică „La bătrânețe, singura noastră datorie este să fim veseli, că altă treabă tot nu avem. Un tip optimist.

- Optimist, e adevărat. Că bătrânii nu au altă treabă, depinde de bătrân. Lui, în mod sigur, nu i se potrivește. Amintește-ți că, după pensionare, a plecat în Grecia, iar după aceea s-a mutat la Brașov și, cu ajutorul unei nepoate uitată de familie, care nu i-a fost niciodată alături și a creat Universitatea în care învățăm noi azi.

- Ai dreptate. Se pare că există oameni activi și oameni pasivi. Cei pasivi, după ce ies la pensie sunt dezorientați. Au fost învățați să li se dea de lucru și, când acel cineva lipsește, ei rămân cu ochii în soare, cum se spune.

- Exact. În timp ce activii rămân activi toată viața.

- Mai mult decât atât. Chiar și înainte de pensionare, ajung deseori să dea ei de lucru la alții, uneori chiar propriilor lor șefi, dacă aceștia sunt mai lenți.

* *

*

Elena vizitase doar câteva localități din Transilvania, mai exact pe cele de la poalele Munților Făgăraș, unde fusese cu părinții în excursie. A spune că le-a vizitat este deja prea mult. Le-a traversat, în drumul de aproximativ 13 kilometri, de la șoseaua de pe Valea Oltului, până la poalele muntelui. A surprins-o însă gardurile înalte, din piatră, datorită cărora nu se vede nimic din interior. Concluzia: oameni secretoși.

În timpul pregătirii excursiei de acum, auzise că sătenii își păstrează slănina în turnurile unor biserici, unde sunt aerisite și ferite de șoareci și alți dăunători. Știa despre localnici că sunt oameni gospodari. Cum se face că nu reușesc să-și amenajeze în casele lor un spațiu adecvat? Nu a aflat. Au, în schimb, încredere în consăteni, fiindcă sunt corecți. Se vede că neîncrederea apare la cei care sunt ei înșiși incorecți, chiar dacă nu în fapte – pentru că sunt lași – ci în gând.

Mai mult i-au plăcut cetățile țărănești, construite pe vârful unor dealuri. Reprezentativă i s-a părut cea de la Râșnov. El vorbesc mai mult despre istoria reală a acestor locuri.

Acum, excursia s-a terminat. Elena și Costel, în drum spre București, discută. Surprinzător, ea este mai agitată decât el. De obicei e invers.

- Ai început să mă îngrijorezi din nou.

- Asta nu-i foarte rău. Înseamnă că te preocupă persoana mea. Dar de ce din nou?

- Știi bine că mă preocupă persoana ta. Speram să fi învățat asta.

- Glumeam, dar nu mi-ai spus de ce din nou. Ce s-a întâmplat în ultimul timp?

- Asta ar trebui să-mi spui tu mie.

- Chiar nu știu.

- Sunt îngrijorată de schimbările tale de atitudine: dintr-un student serios, deveniseși brusc excursionist amator. Dar ce amator, zic eu, maniac. Eram îngrijorată, dar – pe de altă parte – eram bucuroasă că scăpaseși de implicarea ta – și asta exagerată – în alegerea rectorului. Nu făceai nici o propunere, dar îi contraziceai pe toți. Cei care te cunosc bine se amuzau; ceilalți însă se înfuriau, iar cei ce te urăsc – că sunt și asemenea indivizi, deși nu știu de ce – ăștia își exacerbau sentimentele negative.

- Așa este. Ai simțit bine situația. Eu mi-am dorit să mă rup de problemele în care singur intrasem și tocmai de aceea am vrut să plecăm în excursie. Am vrut să uit, cel puțin pentru moment. Să iau o pauză, să mă relaxez.

- Iar acum, ai luat-o de la început.

- Adevărul este că problema nu am abandonat-o. Doar am pus-o în standby. Ai putea chiar să mă feliciți.

- Pentru ce?

- Fiindcă am reușit să-i conving și pe ceilalți să amânăm discuțiile până după vacanță, când vom putea discuta mai puțin aprinși.

- Și au acceptat, fiindcă se gândeau și ei mai mult la vacanță decât la interesele Universității.

- Așa este. Între timp însă, m-am hotărât să schimb strategia.

- Chiar ai una?

- Fii sigură că am. Discuțiile în plen nu sunt bune. Lucrurile trebuie aranjate în particular.

- Așa cum fac partidele. Majoritatea celor care vorbesc la ședințe transmit doar politica partidului din care fac parte. Ei întâi discută la partid și după aia spun celorlalți opinia lor. Iar aceștia, gură cască, îl aproba pe cel mai bun de gură.

- Îl aprobă nu pentru că e cel mai bun de gură, ci pentru că el este cel care obține majoritatea și nu are rost să te opui. Profesioniștii serioși își văd de meseria lor și nu se implică în mici probleme administrative. Eu însă mă hotărâsem să schimb această mentalitate. De aceea m-am implicat.

- Vrei să intri în vreun partid?

- Doamne ferește! Dimpotrivă, vreau să-i mobilizez pe cei ca mine, fără partid, să ne implicăm. Suntem destui, mai mulți decât politrucii și sper să-i lămurim și pe unii dintre ei că interesele Universității sunt mai importante decât cele de partid.

- Încep să cred că vei reuși. Dar spune-mi, de unde ai scos cuvântul ăsta „politruci”. Eu l-am auzit de la bătrâna fondatoare a Universității, cea către care mi-ai îndrumat tu pașii când ne-am cunoscut, pe baza numelui.

- Tot de-acolo.

- Cum tot de-acolo, că tu nu ai vorbit niciodată cu ea. A murit la scurt timp după ce noi am devenit studenți. Avea peste o sută de ani.

- Știu! Pe tine te-au preocupat mai mult relațiile de rudenie, mai mult sau mai puțin sentimentale. Eu le-am studiat biografia. Am citit și încă mai citesc tot ce am găsit despre el.

- Care el.

- Bunicul ei. Adevăratul fondator. A fost un om valoros, dar a avut ghinionul să trăiască într-o perioadă nefastă din punct de vedere politic.

- De aici cuvântul „politruc”.

- Da. El a fost însă un om grozav.

Bolovanul

Ca orice tânăr, Costel este un avântat. Cu toate acestea a intuit un exemplu de funcționare anapoda a societății. Poate că i-a fost sugerat de altcineva. Nu știu. Fapt e că și l-a însușit. Există principiul că, în parlament și guvern trebuie să existe un partid sau o coaliție de partide majoritară, fără de care guvernarea se zice ca nu este posibilă. Pierderea majorității se soldează cu căderea guvernului, alegeri anticipate etc. Deținerea majorității dă mână liberă celor de la guvernare să facă tot ce doresc, nu numai împotriva opoziției, dar și împotriva oricui, chiar și a logicii, sau a bunului simț. Cum în guvern/parlament se află oameni și nu partide sau alte noțiuni abstracte, aceștia se îngrijesc de interesele lor imediate și personale sau de grup, și prea puțin le pasă de ceea ce se va întâmpla în viitorul îndepărtat, când nu vor mai fi la putere. Ar trebui ca – dimpotrivă – să se interzică deținerea majorității în parlament de către o singură organizație politică. Dacă o lege este cu adevărat bună, ea va fi acceptată de către orice partid, indiferent dacă este la guvernare sau în opoziție. Însăși ideea de guvernare versus opoziție este fără sens. Un partid poate avea mai mulți sau mai puțini reprezentanți, dar în nici un caz majoritatea. Deținerea majorității denotă un partid demagogic, care prin lege ar trebui dizolvat. Guvernul trebuie să fie omogen pentru că el trebuie să aibă coerență în acțiunile sale, dar parlamentul, dimpotrivă, trebuie sa fie divers, pentru a permite dezbaterea și găsirea celor mai bune legi. Bune pe termen lung, și nu doar pentru unele interese imediate ale unora.

Același lucru se întâmplă și la nivelul statelor, Orice imperiu ajuns în vârful piramidei devine autocrat, își impune voința în fața țărilor mai mici, oricât de absurde ar fi pretențiile lui. Pe conducători lui nu-i interesează că datorită politicii lor imperiul se va prăbuși într-un viitor mai mult sau mai puțin apropiat. Pe ei îi interesează doar succesul lor personal și imediat. Acesta este motivul pentru care orice imperiu dispare mai devreme sau mai târziu, și acest lucru se întâmplă după ce nu mai are adversar și tocmai datorită unor asemenea greșeli.

Nu este nici o coincidență dacă vom găsi similitudini cu ceea se întâmplă chiar în zilele noastre.

Foile

- Eu cred că ei nu-și dau seama că mentalitățile lor sunt foarte diferite

- La cine te referi?

- La Elena și Costel. La cine credeai? Ei sunt sigurii din sală care vorbesc între ei. Încet, să nu deranjeze, dar vorbesc. Toți ceilalți stau cu nasurile în cărți.

- Și ce te frământă?

- Mă întreb când vor realiza că nu se potrivesc.

- E prea devreme să-ți bați capul. Mie nu mi se pare deloc că ar fi îndrăgostiți. Sunt doar colegi și prieteni.

- Poate că ai dreptate. Costel este cel care pare mai interesat. Elena doar îl acceptă.

- Chiar și acceptarea poate fi periculoasă.

- Eu cred că pe tine te intrigă faptul că tinerii de azi nu mai citesc romane cu caracter educativ. Am mai discutat noi despre asta.

- Sunt mai pragmatici. Asta înțeleg, dar cred că exagerează. Câte o carte romantică pentru fete și una de aventuri pentru băieți nu ar strica.

- Romanele de aventuri din trecut, de gen „colecția celor 15 lei” și altele asemănătoare, aveau într-adevăr caracter didactic. Ușor naive, tocmai bune pentru copii, care învățau din ele ce valoare are demnitatea, curajul și multe altele din ceea ce ar trebui să formeze caracterul unui bărbat.

- Ele erau respinse de către profesori, pentru că făceau concurență celor recomandate de ei. Ce-i drept, erau foarte prost traduse. Toate verbele erau la perfectul simplu, dar asta nu era vina autorilor, ci a traducătorilor, în majoritatea lor tot profesori de carieră, dar care aleseseră altă cale de afirmare decât cea uzuală, mai comodă.

- Prin fabule și povești, copilul își însușește semnificația unor cuvinte abstracte, altfel foarte greu de explicat, ca dragoste ură, viclenie etc. Aproape întotdeauna se apelează la animale: ursul este naiv, vulpea vicleană, iepurele fricos și așa mai departe. Dar nu toți copiii sunt educați in acest mod. Unora nu li s-au spus povești niciodată, iar alții nici nu știu să citească. Ne-am aștepta ca cei mai educați să-și însușească mai repede aceste noțiuni și să fie mai performanți în viață. Realitatea însă dovedește că este invers. Paradoxul ar putea fi explicat tocmai prin folosirea animalelor, pentru exemplificare. Viclenia, răutatea, prostia, aparțin altora, nu nou. Noi suntem perfecți, nu trebuie să ne preocupe asemenea fleacuri. Și astfel, copilul „lasă garda jos”.

- Fiecare profesor încearcă să-i convingă pe copii că materia predată de el este cea mai importantă, esențială pentru cultură oricărui adult cu pretenții. Pentru a fi mai convingător, intră în detalii, iar cursul lui devine plictisitor pentru majoritatea elevilor. Uită că, printre ei, unii sunt mai inteligenți decât el, în timp ce alții sunt și vor rămâne dezinteresați de subiectul asupra căruia el insistă.

- Puțini sunt profesorii care știu să-și facă lecția atractivă pentru toți elevii. O fac doar cei cu adevărat talentați pentru a fi dascăli adevărați. Un profesor de fizică, spre exemplu, ar trebui să se limiteze la cunoștințele practice, utile oricărei persoane adulte. El trebuie să-i învețe pe copii teoria care susține fenomenul concret. Lecția ar fi nu doar utilă, dar în primul rând atractivă. Chimia, în schimb, nici nu cred că ar trebui predată în afara celor câtorva noțiuni elementare. Dovadă este faptul că marea majoritate a adulților nici nu au înțeles vreodată mai mult.

- Pe scurt, exagerările fac astăzi învățământul mai aproape de ridicol pentru copii decât de utilitate.

- Și în orice caz plictisitor.

Bolovanul

Vacanța de vară i-a prilejuit Elenei revederea cu Sofia, prietena ei din copilărie. Nu s-au cunoscut când erau mici, fiindcă locuințele lor erau de o parte și de alta a unui parc, deci la oarecare distanță una de cealaltă, și părinții nu s-au cunoscut niciodată. Pentru copii însă, parcul era terenul comun de joacă. Asta după ce s-au mai mărit.

Zona centrală a parcului, foarte frumos amenajată, era străbătută de o alee, care făcea legătura între cartierele vecine. Era plină de lume în fiecare duminică, spre deosebire de zilele de lucru, când predominau mamele cu copii mici. Probabil că și părinții fetițelor s-au intersectat pe acolo, dar asta nu înseamnă că s-au cunoscut.

Dincolo de zona centrală se afla raiul copiilor. Copacii înalți alternau cu tufișuri tainice și mici luminișuri. Aleile erau rare și fără o sistematizare aparentă. Acolo băieții își organizau jocurile, în special cele cu caracter războinic. Se împărțeau în două tabere, cu sediul în extremitățile parcului. La un moment dinainte stabilit, plecau către sediul taberei rivale, încercând să-l cucerească. Fiecare „luptător” trebuia să se strecoare, uneori târându-se, fără a fi observat de inamic. Dacă nu reușea, auzea un „pac”, însoțit de numele său. Înseamnă că fusese ucis și trebuia să plece în zona centrală. „Bătălia” putea dura o oră, chiar două. Nu se plictiseau, pentru că cei „în viață” aveau încă probleme, în timp ce „morții” se jucau altfel între ei, indiferent de tabăra din care făceau parte.

Asemenea jocuri deveniseră tradiționale între băieți. Cu timpul, au fost cooptate și câteva fete, la început ca arbitri și, ulterior, ca jucători activi. Când s-au mai mărit, Elena și Sofia și-au asumat rolul de generali din umbră, stabilind adevărate strategii de luptă.

Când au devenit eleve de liceu, au considerat că jocurile tradiționale din parc sunt copilărești, așa că le-au lăsat pe seama celor mai mici. Ele au continuat însă să se întâlnească în zona centrală a parcului, pentru început în fiecare zi, apoi mai rar, dar cel puțin odată pe săptămână. Învățau la licee diferite, fiecare în cartierul ei, motiv pentru care nu aveau opinii diferite despre aceeași profesori. Fiecare asculta amuzată relatările celeilalte, acordul fiind întotdeauna deplin.

Despărțirea din timpul primului an de facultate nu l-a afectat, deoarece modul nou de viață, cu multiplele lui probleme, nu le-a lăsat timp pentru nostalgii vetuste. Revederea a schimbat însă situația. Aveau atâtea de povestit, încât le era teamă că se va sfârși vacanța înainte ca ele să-și epuizeze relatările.

Sofia era studentă la filologie. Avea și ea un prieten, pe Sile. Numele lui era de fapt Vasile, dar nimeni nu-i spunea așa. Pentru toți, el era Sile. Băiat simpatic și amabil cu toată lumea. Se întâlneau însă numai la facultate, fiindcă el era clujean și în București stătea în gazdă, la distanță destul de mare, atât de Universitate, cât și de locuința Sofiei. Ea studia româna ca disciplină principală și franceza secundară, în timp ce el optase pentru germană principal, pe care o cunoștea oarecum, și româna secundar. Zic oarecum, fiindcă germana lui era dialectul învățat de la mama sa, săsoaică, deci un limbaj departe de cel literar. În plus, era limitat la activități domestice. Când, mai târziu, după ce sora lui mai mică împlinise doi ani, își amintea remarca mamei, profesoară e engleză, la solicitarea tatălui, de a-i vorbi în engleză, pentru a avea mai multe limbi materne. Răspunsul a fost: eu pot să-i vorbesc în engleză despre Shakespeare, nu să-i spun „Stai naibii pe oală cuminte!”

Elena a remarcat că, deși timpul petrecut împreună de către Sofia și Sile era incomparabil mai scurt decât cel dintre ea și Costel, Sofia vorbea cu mult mai mult patos despre prietenul ei. Realizează acum că relația ei cu Costel este similară cu cea pe care o avusese cu ceilalți prieteni băieți din copilărie. Sunt prieteni, camarazi. Cu Sofia pare să fie altceva. O fi dragoste? Poate! Nu are acum timp să studieze acest fenomen. Va vedea mai târziu.

Deocamdată, o veste cu care părinții sperau s-o încânte pe Elena, mai mult a întristat-o. Era o excursie-cadou în Grecia. Fusese un an solicitant și acum se relaxa. Nu avea nevoie de altă solicitare, iar despărțirea de prietena ei, pe care o simțea ca un pansament calmant o simțea ca pe îndepărtarea plasturelui de pe rană. Dar, cadoul, ca orice dar, nu poate fi refuzat.

Și dacă ar fi fost doar atât . . . Au ajuns în Grecia, dar nu în Atena, unde își propuseseră să meargă și unde aveau hotelul rezervat. Tatăl, prea obosit, s-a ambiționat să conducă mașina și a adormit la volan. Accidentul i-a fost fatal. El a murit pe loc, iar mama se află într-un spital de recuperare, de unde nu se știe dacă va mai ieși validă vreodată. Singură, Elena, a scăpat cu contuzii ușoare. Se afla pe bancheta din spate și, mai tânără fiind a avut reflexe mai bune.

Acum, situația ei materială a devenit precară. Nimeni nu era dispus să le ajute, nici pe ea și nici pe mama ei. Nu era o familie unită. Nu fusese niciodată, la fel ca cea a bunicilor și străbunicilor.

La întoarcerea din excursia ratată s-a întâlnit cu Sofia o singură dată, la înmormântarea tatălui. Pe Costel nu l-a văzut niciodată. Nici nu știe unde stă.

Deocamdată, cheltuielile de spitalizare le suportă statul, dar după ieșirea din spital va fi pe cont propriu, adică fără venituri.

. . .

Anul doi a început fără Elena. A sosit două săptămâni mai târziu, cu solicitarea de a i se permite să lipsească de la de la unele cursuri, de fapt de la majoritatea, pentru a putea să lucreze undeva, de unde să câștige bani pentru întreținere. A fost refuzată dur, cu argumentul că în această Universitate nu există cursuri fără frecvență. Ea, urmașa fondatorilor Universității nu mai putea fi studentă acolo. Faptul că la concursul de admitere reușise prima, dovedind că avea potențial, nu a contat. În anul întâi nu a făcut nimeni o statistică a rezultatelor, dar poziție ei era categoric în top. Universitatea însă nu era interesată de valoarea studenților, viitori absolvenți, potențiali oameni de valoare. Ea se aliniase obiectivelor oricărei societăți comerciale.

Costel s-a oferit s-o ajute, deși nici el nu prea știa cum, dar ea nu putea să accepte ajutorul lui. Erau doar colegi și prieteni. Nimic mai mult. Altcineva nu s-a oferit. În această situație, s-a simțit obligată să renunțe la studii. Va lucra pe undeva și, după ce va agonisi banii necesari, va reveni ca studentă. Acesta era planul inițial. Ar putea ca, în această perioadă, să se întoarcă în București, dar este prea mândră s-o facă. Se gândește la privirile răutăcioase ale prietenelor și a foștilor colegi de liceu, care o invidiaseră pentru intrarea ei într-o universitate de prestigiu.

În Brașov, oraș turistic, a fost ușor să găsească un post de cameristă la un hotel. Pentru început, i s-a oferit un pat într-o cameră de la subsol, împreună cu o altă cameristă, pe care l-a acceptat, cu convingerea că nu va dura mult până va găsi ceva mai bun.

Elena a gândit bine, pentru că, în scurt timp, avut norocul să găsească o altă posibilitate de cazare. Oferta hotelului nu era acceptabilă. Colega de cameră era una față de care singura dorință era să scapi de ea. Nu din punct de vedere fizic. Acesta era perfect, chiar de invidiat. Din toate celelalte puncte de vedere însă, și mai ales din cel etic, era deplorabilă.

Norocul i-a venit din partea altei colege de serviciu, tot o cameristă, care stătea în gazdă în oraș. Ea i-a propus să locuiască împreună, fiindcă tocmai o părăsise fosta colegă de cameră și chiria era prea mare pentru o singură persoană. Elena a acceptat imediat. Anul universitar însă începuse.

La început, s-a bucurat că reușește măcar să lucreze în Brașov, dar, cu timpul tocmai șederea în același oraș cu Universitatea, unde dorea să studieze, o afecta psihologic. Costel încerca s-o ajute și îi relata aproape tot ce învăța. Se obișnuiseră să discute împreună ceea ce se preda, din dorința de a aprofunda subiectele. Totul părea să meargă bine, dar din punct de vedere psihologic, devenea tot mai deprimată. Costel și-a dat seama că discuțiile lor pe teme profesionale îi folosesc lui, dar îi dăunează grav ei. A trebuit să renunțe.

Cofetăria

S-a schimbat formația. Costel a venit cu o altă fată.

- Arată bine doamna de la masa din colț.

- Da, dar e periculos s-o atingi.

- De ce?

- E ... proaspăt vopsită.

* *

*

- Ce prăjitură mai e și asta, că nu are nimic prăjit în ea?

- Prăjit ești tu, dacă o mănânci. Lasă-mi-o mie.

- Mai bine iau un iaurt.

* *

*

- E foarte bun iaurtul ăsta cu fructe.

- E bun, într-adevăr, dar nu-i iaurt.

- Dar ce e?

- Scrie pe cutie: tofu.

- Și ăsta ce mai e?

- Fasole.

- Îți bați joc de mine?

- Deloc. Tofu este un produs natural, preparat din soia.

- Soia, deci nu fasole.

- Păi soia este o fasole japoneză.

- Dați naibii japonezii ăștia.

- Dacă nu-ți plac japonezii, atunci poți s-o iei și din China. Crește și acolo.

- Nu, mai bine din Japonia. Sunt mai cinstiți.

* *

*

- Savarina asta are o aromă aparte.

- Așa e, dar nu simt romul.

- Este a-rom, adică fără rom.

- Putea să fie fără rrom, dar cu rom, că Savarin ăsta, care a inventat-o, n-o fi fost militant pentru curentul ăsta political correctness.

- Nu, a fost avocat, dar și-a câștigat renumele ca specialist în arta culinară.

- Un avocat deștept.

Bolovanul

Trecuse deja primul trimestru și totul părea pierdut, când, o rază de soare a apărut la orizont. Colega de cameră s-a măritat și s-a mutat în locuința soțului. Acum era rândul ei să-și găsească o altă colegă de cameră. Cum nu cunoștea aproape pe nimeni, a dat un anunț la mica publicitate. S-a oferit imediat o studentă de la Universitatea de stat, unde frecvența nu era strict urmărită și își putea permite să lipsească din când în când. Lucra în ture, tot la un hotel, ca recepționeră, deci putea să alterneze prezența: când la facultate, când la hotel. Dacă la anumite cursuri și seminare dorea să participe, dar mai ales la lucrări de laborator – care erau obligatorii – putea să aranjeze cu alt coleg sau colegă de serviciu să facă schimb. Făcea acest lucru de ani buni, astfel că mai avea puțin și termina.

Chiar dacă noua colegă nu putea s-o ajute pe Elena în mod direct, o făcea mult mai bine prin optimismul și exemplul ei. Ar fi putut și Elena să procedeze la fel, dar era prea mândră pentru asta. Ea nu dorea doar să urmeze o facultate oarecare și să obțină o diplomă. Dorința ei era să devină un profesionist adevărat. Oricum, apăruse o raza de soare în viața Elenei, care îi ridica moralul.

Între timp, mama ei murise în spital. Acum era cât se poate de singură pe lume. Va trebui să fie puternică.

Cofetăria

Elena și Costel vin mai des aici. Din cuvintele lor, am înțeles că nu mai sunt colegi, fiindcă Elena nu mai este studentă. Ne mai întâlnindu-se la facultate, vin aici. Cu câtva timp în urmă veneau aproape în fiecare zi. În weekend stăteau chiar foarte mult. De vreo lună s-au mai rărit vizitele și durează mai puțin, dar se privesc cu aceeași simpatie.

- Aș vrea să-ți spun ceva ce vreau să afli de la mine, pentru ca să mă înțelegi.

- Deși eu nu acord atenție bârfelor, recunosc că ele au un ac ce înțeapă ușor. Chiar dacă trece, e bine să-mi spui tu ce crezi că e bine să aflu.

- „Bârfele sunt scornite de cei care urăsc, împrăștiate de idioți și crezute de proști.” N-am spus-o eu. Cred că președintele Kennedy. Ei bine, când eram în liceu, fetele roiau în jurul meu.

- Îmi închipui. La cât ești de drăguț și vioi, era firesc.

- Cu toate astea, nu am avut nici o iubită. Eram prieteni și atâta tot. Prima mea iubită, dacă îmi dai voie să spun așa, ai fost tu, în clipa când ne-am întâlnit la intrarea în Universitate, la concursul de admitere.

- Mă faci să roșesc.

- A fost un coup de foudre.

- Eu nu cred în dragoste la prima vedere, dar fie. Erai în mod evident agitat și emoționat, dar mi-am zis că așa ești tu, cuceritor profesionist.

- Nici vorbă, nu sunt deloc așa.

- Da, dacă mă gândesc bine, nici nu-i necesar să te obosești, din moment ce vin fetele la tine.

- Mă flatezi, dar stai să-ți spun totuși ce vreau să-ți spun.

- Ascult.

- Ai ceva dreptate când zici că vin fetele la mine. Asta se întâmplă și acum, că tu nu mai ești cu noi.

- Simțeam gelozia lor, dar nu-i acordam atenție.

- Asta pentru că eu eram un prieten fidel și nu era loc pentru alta. Observaseră și ele asta.

- Bine-bine, hai, intră în subiect.

- Ei bine, printre ele este și una de la istorie.

- Bănuiesc cine e. Am remarcat-o în timpul excursiei la bisericile fortificate.

- Ea e. La început m-a înțepat puțin, spunându-mi că am lacune la istorie, dar – tot atunci – mi-am dat seama că pot să profit de relația cu ea și să-mi îmbunătățesc cunoștințele de cultură generală.

- Băiat pragmatic!

- De ce nu? Asta am vrut să știi de la mine înainte de a afla de la alții. Te asigur însă că tu ești și vei rămâne dragostea mea dintâi.

- Ceea ce nu le exclude pe cele viitoare.

- Am greșit. Ești și vei fi prima și ultima.

- N-am nici un interes să te contrazic.

- Poate la anul mă orientez spre geografie, deși la istorie sunt multe de învățat. Interesul poartă fesul.

Bolovanul

După toate aparențele, Costel este sincer. Elena, în schimb, a parat bine lovitura, dar – în sufletul ei – a simțit vestea ca o lovitură cuțit. Cum cineva să-l scoată nu se află prin apropiere, cuțitul e încă înăuntru, și asta va dura. Nu era ce-i trebuia în situația ei, dar a început să se obișnuiască cu loviturile primite din partea celor din jur.

Din fericire pentru ea, modul în care a parat lovitura o arată ca o ființă puternică și presupun că își va reveni. Nu este un sac de antrenament pentru boxeri, ci un boxer, deși pentru moment, în dificultate.

Cofetăria

Elena a venit prima și Costel după câteva minute, gâfâind.

- Bună!

- O fi! Nu știu încă pentru cine. Deocamdată constat că tu ai dorit să ne întâlnim și tu ai întârziat.

- Așa e! Te rog să mă scuzi. Sunt cam zăpăcit în ultimul timp.

- Cred că te ambalezi în prea multe activități. Nici nu știu când mai ai timp de facultate.

- Păi, tocmai din cauza asta am întârziat. Asistentul de la finanțe m-a reținut după oră, ca să-mi atragă atenția că am cam multe absențe.

- Te descurci tu. Dar spune-mi: de ce voiai să ne întâlnim?

- Ca să te informez că nu mai sunt cu fata de la istorie. E prea proastă.

- Spuneai că te interesează istoria, nu fata. Doreai să-ți îmbunătățești cunoștințele de cultură generală.

- Păi, ce cultură generală să aflu de la ea, dacă nu știe nici măcar în ce secol suntem.

- Cum așa?

- Ea zice că dacă suntem în anul două mii și ceva, suntem în secolul 20, că așa rezultă din eliminarea zecilor și unităților. I-am explicat că numărătoarea secolelor începe cu unu, nu cu zero, dar e încăpățânată. Vrea doar să vorbească, nu să și asculte. Nici vorbă să înțeleagă ce spune celălalt. Acceptă doar să facă din când în când câte o mică pauză.

- Și tu crezi că te ascultă, când de fapt ea face o pauză de respirație.

- Nu face asemenea pauze. E doar o mică tactică de dialog. Cu respirația e altceva. Duminica trecută, am urcat pe jos pe drumul Poienii, cel vechi, să fac puțină mișcare. Îmi spusese cineva că e chiar plăcut și mi-am zis că merită să încerc. Urcam încet, dar tot gâfâiam. Două femei însă treceau pe lângă mine vorbind permanent fără să gâfâie.

- Au trecut odată, nu permanent.

- De mai multe ori. Mă depășeau, dar se întâlneau cu diverse cunoștințe, care coborau sau urcau mai încet, stăteau de vorbă și iar mă depășeau. Ei bine, doar una vorbea și nu știu când respira. Eu mergeam mai încet și gâfâiam în timp ce ea mă depășea vorbind ca și cum stătea pe scaun.

- Și acum ce faci? Te orientezi spre geografie?

- Încă nu știu. Să vedem ce se ivește. La istorie mai am ceva de studiat. Fata aia mi-a deschis totuși câteva direcții de urmat. Trebuie să-mi procur câteva cărți.

- Asta nu-i rău deloc, dar fii atent. Cu istoria e la fel ca la tribunal. Știi că tata a fost judecător. Trebuie să asculți ambele părți. Dacă citești, spre exemplu, istoria Franței, scrisă de un francez, e musai să citești și una scrisă de un englez, și invers. Ce s-a întâmplat de fapt, vei încerca să intuiești tu.

- Am înțeles. E bun sfatul tău.

Sfârșitul fișierului 1