Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Partea a noua

Colecția OPERA OMNIA

Romanul de azi

TIPO

MOLDOVA

Prietenul Zidului

Marcel are probleme în familie

Fiica lui vrea să urmeze o facultate, dar nu pentru ca să-și însușească o meserie, ci doar pentru ca să obțină o diplomă, să fie și ea titrată, fiindcă așa e „cool”. El încearcă s-o convingă că, în viață, lucrurile stau altfel, dar are opoziția soției, care susține opinia fetei. Probabil că este invers: fata și-a însușit mentalitatea mamei. Aceasta a fost și ea muncitoare în aceeași uzină cu Marcel. A făcut însă liceul la seral și acum crede că îi este superioară, cu toate că reușitele ei în viață sunt aproape inexistente, cu excepția căsătoriei. Vrea însă să trăiască pe picior mare cu banii câștigați de el și îi dorește fetei același viitor. Acum, problema lui Marcel este una de ordin psihologic: nu reușește să-și convingă fiica iar afirmațiile de superioritate ale soției pe tema „studiilor” ei au început să-l marcheze. Nu este chiar într-o depresie, dar simte nevoia că comunice cu cineva, să-și descarce sufletul. L-a găsit pe Ianoș.

- Dragul meu, ca și tine, eu am lucrat mulți ani într-o uzină și vreau să-ți dau câteva exemple. Sunt sigur că le ai și tu pe ale tale, dar încerc ca, prin ale mele, să-ți arăt cum stau lucrurile. În viață nu contează ce crezi că ești, ci ce știi să faci, ce ești cu adevărat. Eu am avut pe post de maistru un muncitor de categoria a opta (maximă), deci fără calificare oficială ca maistru. Nu l-am pus eu pe post. Acolo l-am găsit și acolo l-am lăsat. De altfel, am lucrat puțin în acea întreprindere. Omul era însă foarte bun. Nimeni ni l-a contestat. Mai mult chiar: cu timpul, câțiva tineri muncitori au făcut școala de maiștri. Niciunul însă nu a încercat să-i ocupe postul. Toți au plecat în alte secții sau s-au transferat la alte întreprinderi. Era un om respectat pentru priceperea lui.

- Într-adevăr, dacă mă gândesc bine, și eu am cunoscut astfel de oameni. Chiar adjunctul șefului de secție în care am lucrat, un inginer, era acolo de ani de zile și nimeni nu își imagina cum ar putea funcționa secția fără el. Se schimba șefii, evident pe criterii politice. El nu a fost niciodată avansat. Cu toții însă, îl respectam pe el.

- Secția ar fi funcționat, fără îndoială, dar cu siguranță că nu tot atât de bine. Iată un alt exemplu. Într-o zi, a sosit în uzină o mașină-unealtă nouă, foarte înaltă. Deși ușa atelierului unde urma să fie introdusă avea trei metri înălțime, utilajul depășea ușa cu doar câțiva centimetri. El nu putea fi demontat, deoarece ar fi ieșit din garanție, așa că singura soluție părea să fie spargerea ușii. Cineva însă a venit cu o idee năstrușnică: să înclinăm mașina, astfel ca ea să poată fi glisată pe sub ușă. Toată lumea a fost de acord, deși era extrem de periculos, datorită riscului pierderii echilibrului. Era un colos. Echipa de muncitori solicitată a fost și ea de acord, dar a pretins ca ei să fie conduși de către cel mai în vârstă dintre ei, care însă era în concediu în acel moment. El a venit bucuros și, sub comanda lui, totul a decurs perfect. N-a făcut altceva decât să stea în față și să strige „Hei rup!”. O făcea însă cu intonații diferite și cu adrese stânga/dreapta, astfel încât uriașa mașină să fie ținută în echilibru. Impresionant pentru mine a fost respectul muncitorilor în acel coleg al lor și încrederea că numai sub comanda lui vor reuși o performanță cu care se vor putea mândri.

- Impresionant. Și eu aș fi simțit la fel. Da, mi-ați dat curaj. Aveți dreptate: ești ceea ce știi să faci.

- Omul este un element al societății, iar societatea contează pe el pentru ceea ce îi este util. În lipsa utilității, este un nimeni. Apropo! Știu că ai și un fiu. Cu el care este situația?

- Cu el m-am descurcat mai bine. Inițial și el era preocupat să câștige bani, neglijând preocuparea pentru însușirea unei profesiuni. I-am spus că italienii au un proverb: „Viața începe la 40 de ani”. Până atunci, copilul este îngrijit de către părinți, ca adolescent este îndrumat, ca tânăr i se iartă unele greșeli etc. După 40 de ani însă, toate acestea dispar. Orice greșeală este penalizată și, cum concurența devine tot mai acerbă cu cât urci mai mult pe scara socială, numai o bună pregătire de poate ajuta, că nu degeaba există sintagma „lupta pentru viață”. Acum este student și învață foarte bine.

- Felicitări! Te-ai descurcat foarte bine. Sunt sigur că vei găsi argumente și pentru fiica ta. Uite, pot să-ți dau un alt exemplu, chiar din viața mea. Nu vei putea să-l folosești în mod direct, dar vei putea folosi ideea. Eu lucram încă în uzina de care vorbeam mai înainte. Pentru că făcusem pe cont propriu un curs de specializare, doream să mă transfer într-un institut potrivit noii mele calificări. Pentru asta am mers în audiență la directorul singurului institut de proiectare din oraș, unul dintre cele mai importante din țară. Acesta era un inginer foarte în vârstă (surprinzător că nu fusese încă pensionat), despre care am aflat ulterior că nu-și primea în audiență nici proprii lui angajați decât cu foarte mare greutate și după săptămâni de așteptate. Am prins probabil un moment favorabil. Secretara – care se vede că îl cunoștea bine – a acceptat să mă introducă. Explicația am avut-o când am intrat în biroul lui, unul foarte mare și pretențios mobilat. Era ora două, iar el își făcea siesta după o masă ce, în mod evident, îi făcuse plăcere. Nu avea nici un chef să abordeze problemele spinoase ale institutului, așa că o discuție cu un tânăr inginer, față de care nu avea nici o obligație, putea fi o modalitate relaxantă de a-și petrece timpul. Bineînțeles că, pentru început, eu i-am expus pe scurt motivul solicitării mele. Prima lui întrebare a fost: „Unde lucrați acum?”, deși eu tocmai îi spusesem. Mi-a răspuns, scuzându-se, că nu mă poate angaja, deoarece mai are trei ingineri trimiși la Londra pentru aceeași specialitate și pe care – din păcate – nu-i va putea numi pe post, fiindcă se fac presiuni uriașe asupra lui din partea unor persoane importante, pe care nu le poate refuza, de a angaja pe protejații lor.

- Se vede că această comportare l-a menținut pe post, până la o vârstă atât de înaintată.

- Probabil. Discuția noastră însă nu s-a consumat doar prin aceste câteva fraze. Ea a continuat ca o șuetă timp de aproape o oră. Din punctul lui de vedere, acesta era justificarea existenței mele în biroul lui: participant la o șuetă în timpul siestei. Subiectele discutate au fost de aceea multiple și fără nici o legătură cu cererea mea. Din când în când însă, el repeta aceeași întrebare, „Unde lucrezi mata?”, insinuând că, datorită vârstei, mai uită câte ceva. Era de fapt un pretext, fiindcă ceea ce dorea să-mi spună era un sfat, o recomandare. Insista asupra ideii că, în lumea competitivă de azi, reușești dacă la prima întrebare răspunzi favorabil. În caz contrar, întrebarea a doua nu mai există. Eu mă străduiam să-l conving că sunt un inginer foarte deștept și bine calificat, dar afirmația mea trebuia probată, ceea ce ar urma să se facă ulterior. Pentru moment, contează prima întrebare: ce ești? Eu eram șeful serviciului mecanic într-o întreprindere modestă. Era firească dorința mea de a-mi schimba locul de muncă și el ar fi vrut – din simpatie spontană pentru mine – să mă ajute, dar nu putea. Îmi recomanda totuși să mă transfer în altă parte, de unde cotele de prezentare ar fi fost mai înalte, ceea ce am și făcut.

- Foarte interesant.

- Mai mult instructiv. De ce ți-am relatat toată această ispravă? Pentru că are legătură cu problema ta: viitorul fiicei tale. Uite, noi românii, obișnuim să ne prezentăm prin eventualele titluri pe care le avem: inginer, doctor, profesor etc. În occident, nu se face caz de ele. De altfel, în limba engleză, inginer înseamnă doar mașinist. Acolo prezentarea se face prin enunțarea numelui școlii absolvite și nu este totuna să declari că ai urmat cursurile unei universități celebre sau al uneia obscure. Deci nu diploma de inginer sau de doctor contează, ci școala absolvită, fiindcă ea spune ce ai învățat să faci cu adevărat. Acum, și în România, după ce au apărut tot felul de instituții de învățământ superior pe unde nu exista nici un profesor universitar, numele școlii absolvite începe să aibă importanță. Nu-i totuna să spui că ai devenit inginer sau doctor, absolvind un institut de învățământ superiori la București, Cluj, Iași, Timișoara sau la Dărâmații din Vale.

- Da, exemplul este mai mult decât elocvent. Mă voi folosi cu siguranță de această observație. Acum știu cum să argumentez. Mulțumesc mult.

- Important e ca fata să înțeleagă că nu contează impresia ce o faci la cofetărie sau la bar în prezența altor tineri, ci argumentele prin care convingi lumea cu ce ești util societății, ce știi să faci, cât de bun profesionist ești.

- Și să fii convins că, în viață, reușești dacă ești stăpân pe picioarele tale.

- Bravo!

Bolovănisme

O greșeală făcută în direcția bună poate fi o mișcare genială.

*

Dumnezeu încă mai lucrează la creația sa. De ce vor oamenii să atingă perfecțiunea de prima dată?

*

Cum orice început are și un sfârșit, plăcerea nu face excepție.

*

Diferența dintre tradiție și prejudecată este dată de unghiul din care privești.

*

Odată cu mersul biped, omul își înalță capul spre cer, către zei. Din nefericire, se ridică prea puțin deasupra unei tufe.

*

Rahatul rămâne rahat, indiferent cine îl consumă.

*

Reabilităm omul, reașezându-l printre animale.

*

În haos, Dumnezeu a creat ordinea; omul a inventat labirintul.

*

La întrebările puse în întuneric, e mai bine să nu răspunzi. Înțelept și capabil este cel care răspunde curajos la întrebările puse la lumina zilei.

Prietenul Zidului

Mare noroc au oamenii că eu nu sunt romantic, și îi scutesc de remarci siropoase. Dialogul ce urmează este nu numai autentic, dar și suficient de elocvent, cred. El sugerează succint ceva ce ar fi făcut subiectul unui roman scris de ei, sau a unei mare părți din el. Accept deci cu modestie mulțumirile lor.

Dan: Când te-am cunoscut, aveai un prieten, pe Mișu, și băieții respectă „proprietățile” altora. Din punctul meu de vedere însă, când te-am văzut pentru prima dată, a fost „love at first sight” (dragoste la prima vedere), dar mi-am ascuns sentimentele.

Elena: Era să spun că rău ai făcut, dar cred că a fost mai bine așa. Nu eram chiar „ciuma pădurii”, așa că s-au găsit destui băieți să-mi facă propuneri, mai ales în adolescență. Solicitările tale nu mi-ar fi spus nimic în plus, cred. Peste ani însă, afecțiunea și seriozitatea ta au căpătat o forța pe care cuvintele nu ar fi putut-o exprima. Astăzi nici nu pot gândi ce ar fi fost viața mea fără să te știu alături.

File de jurnal

M-am căsătorit. Bineînțeles, cu Dan. Nu sunt în stare să comentez. Este prea intim chiar și pentru un jurnal intim.

Rețin totuși „argumentul” lui Dan, înainte de cererea în căsătorie: „În Paradis, Dante este călăuzit de Beatrice, instrumentul voinței divine, de fapt o tânără-simbol al iubirii sale. Eu vreau să merg în Paradis însoțit de tine.” Recunosc, mi-a plăcut. Deși doar profesor de limba engleză, Dan are și sensibilități literare, de care cred că nici nu știe. În capitolele anterioare (Infernul și Purgatoriu) din „Divina Comedie”, însoțitor este poetul Virgiliu. Se pare că nu întâmplător ceea ce numim iubire în adolescență are tangență cu poezia, în timp ce la maturitate ne călăuzește dragostea cea adevărată.

Comentariul Bolovanului

Elena și Dan formau demult o familie, chiar dacă nu îndepliniseră formalitățile oficiale. S-au căsătorit totuși, pentru a evita gura lumii, dar și pentru a scăpa de veșnica dilemă: „ne căsătorim, nu ne căsătorim?”. Aveau alte subiecte de discuție, mai interesante. Își păstrează în continuare apartamentele separate, dar numai pentru ascultat muzică, cugetat și alte momente asemănătoare, dar și pentru dormit când unul dintre ei suferă de o boală transmisibilă, precum gripa. Se comportă ca a familie cu vechime.

Nu cred, ci sunt convins că decizia lor a fost corectă, alegerea fiind perfectă. În principiu, cei doi soți trebuie să aibă cât mai multe elemente comune, începând cu originea și starea materială. Altfel, există riscul ca, la cele mai mici neplăceri, să apară reproșuri tocmai din asemenea cauze.

Căsătoria cu Mișu, prietenul din copilărie al Elenei, ar fi fost o eroare. Copii fiind, ei nu realizau diferențele majore dintre ei, sau treceau repede peste ele. Elementele comune îi atrăgeau, dar ele erau puerile, fără valoare în viața unor oameni maturi. Elena era o fată serioasă, provenind dintr-o familie de intelectuali modești, fără mari venituri, brașoveni cu tradiție. A fost crescută în acest spirit. Mișu provenea dintr-o familie recent lansată: tatăl, cu sprijin politic, și mama profitând de conjunctura politică a timpului. Deși acum erau etichetați ca intelectuali, ambii, de origine rurală, veniseră în Brașov ca muncitori necalificați. Așa se și explică îndrumarea către arte plastice a fiului lor. La vremea când Mișu era adolescent, una dintre afirmațiile lor frecvente ale parveniților era: „Noi ne-am chinuit destul ca să ajungem unde suntem; vrem să-i deschidem fiului nostru un drum mai ușor”. Acesta nu putea fi al lor, ci unul deosebit. Lui Mișu i-a fost indusă ideea că este dotat pentru artă, mai ales că nu i se remarcase vreo dotare pentru alte domenii. Iar dacă ceilalți (profesori, specialiști) nu recunoșteau talentul copilului, nu-i nimic; vor fi obligați s-o facă.

Mai devreme sau mai târziu, relația Elena-Mișu s-ar fi rupt oricum. Relația Elena-Dan, în schimb, are toate șansele să supraviețuiască. Mai mult, să se întărească, în ciuda vicisitudinilor inerente, de care viața nu-i va scuti, dat fiind condiția lor socială. „A-i fi cuiva alături la greu este esența oricărei relații umane”. Părinții lui Dan sunt tot profesori de liceu într-un orășel din Transilvania. Veniturile lor sunt modeste și băiatul a avut nevoie de bursă pentru a se întreține la facultate la Cluj.

Mediul profesoral nu a fost niciodată un sediu al armoniei, iar anii regimului comunist a ascuțit lupta dintre cei dedicați profesiunii de dascăl și oportuniști. E ușor să crezi că te înalți, înjosindu-i pe alții, iar regimul politic i-a ajutat pe susținătorii săi s-o facă nu doar la figurat.

Elena și Dan vor ști să se susțină reciproc, să depășească împreună dificultățile ce se vor ivi și să găsească soluții pentru ieșirea din impas. Familia lor va fi una unită, bine consolidată.

Prietenul Zidului

Oamenii filosofează doar atunci când nu au ce face. Pentru ei, a filosofa se confundă cu o șuetă.

- Indiferent de eforturile de emancipare ale femeilor, adevărată lor evoluție pe scara socială este datorată bărbaților.

- Ei cum așa? Uite că am ajuns s-o aud și p-asta. Sărmanii bărbați! Cât altruism din partea lor . . .

- Bănuiam că trebuie să existe o feministă printre noi. Nu-ți fă iluzii. E mult mai simplu.

- Chiar sunt curioasă cum argumentezi.

- Ți-am spus: simplu. Pe de o parte, societatea modernă are nevoie de forță de muncă. Este clar că la serviciu forța de muncă este cu mult mai eficient folosită decât în gospodăriile particulare.

- Deci sunt mai bine exploatate.

- Exact.

- Și în al doilea rând?

- În zilele noastre, viața este cu mult mai stresantă decât în trecut. Din acest motiv, bărbații își doresc ca măcar acasă să aibă o clipă de liniște. Ideal ar fi să-și găsească o soție inteligentă, bună nu doar să-i accepte capul pe umăr, atunci când vrea să-și plângă necazurile, ci una cu care să se poată sfătui înaintea unor decizii majore. A trecut vremea când familia era o micro-întreprindere, în care „frumoasele” din harem munceau pe rupte, iar soțul era patronul cu responsabilități.

Nostalgii tăinuite

Sunt Frunza. Prietenul meu mai bătrân, Bolovanul, îmi cere mereu să-i relatez evenimentele curente și, mai ales, să-i vorbesc despre mine, cum mă simt, ce gândesc etc. Îmi pare rău, dar nu pot s-o fac, deși el este cel mai bun prieten al meu. Foile caietului între care mă aflu atât ar aștepta. Ele clevetesc tot timpul, deși dispun de foarte puține informații. Elena scrie rar, așa că ele pot comenta doar ce află de la copertă, care și ea află câte puțin din ceea ce sertarul biroului catadicsește să-i spună. Gândurile mele, relativ nouă printre ele, ar fi un subiect nesfârșit de comentarii.

Am afirmat că Bolovanul este cel mai bun prieten al meu. Da, așa simt eu, în ciuda faptului că am stat foarte puțin împreună. Nu știu ce sunt eu pentru el – probabil ceva aproape neglijabil – dar el este pentru mine cel mai important personaj, datorită momentului în care am fost împreună. Și nu e vorba despre intimitatea contactului nostru. Este adevărat că stăteam chiar pe el, dar nu asta e important. Nu am nici o vină; am ajuns acolo în cădere liberă, fără ca eu sa pot face ceva. Nici el nu este vinovat, fiindcă nu are mijloace de apărare împotriva invadatorilor. Mi-a rămas însă viu în memorie modul în care m-a tratat. Cam bătrânește, dar cu căldură și bune intenții. Parcă ar fi fost bunicul meu.

Cum mă simt? Cam tristă. Eram gata să spun – așa cum se obișnuiește – că am avut o copilărie fericită, deși – dacă mă gândesc mai bine – aceasta este o apreciere târzie. Am uitat neplăcerile de atunci și mi se pare că lipsa dificultăților și dilemelor ce le-am întâmpinat mai ulterior mi-au asigurat fericirea copilăriei. Fals! Dorințele neîmplinite, incertitudinile, ca să nu mai vorbesc despre loviturile fizice directe, sunt pentru orice copil neplăceri mai mari decât cele ce i se pot întâmpla unui adult, mai ales că acestea sunt în majoritatea cazurilor din vina lor. Da, eu îmi amintesc acum adierile vântului, care mă legăna pe ramura subțire a copacului pe care m-am născut. Ce clipe minunate.... Nu mi-a trecut însă niciodată prin minte să consider vântul un prieten, fiindcă imediat îmi amintesc rafalele puternice, în timpul cărora mă întrebam dacă mai pot să rezist pe creangă. Multe surate de-ale mele și-au găsit moartea în asemenea accese de furie fără motiv ale vântului. Eu am scăpat, dar simt și azi loviturile grăunțelor de praf. Ele mi-au lăsat răni adânci, iar cicatricele le port și azi. Praful nu putea să vină singur și să lovească cu atâta putere. Tot vântul era autorul. De ce o făcea? N-am înțeles niciodată. De ce, de ne-ce, fapt e că nu l-am considerat niciodată prieten – nicidecum cel mai bun – iar mângâierile lui când doar adia le interpretez azi ca false declarații de dragoste, minciuni de adormit copiii, menite să ascundă un caracter infam. (Comentariul Bolovanului: Quae nocet, docet – ceea ce doare, te învață.)

Dar uite că m-am ambalat și plecasem de la o amintire plăcută, cea a conversației cu un prieten adevărat. Da, sunt tristă și mă simt bătrână, deși vecinele mele sunt cu mult mai în vârstă decât mine. Era să spun că și-au uitat numărul zilelor, dar acum nici eu nu mai pot spune câte zile am, fiindcă aici nu pot sesiza alternanța zi/noapte. Am aflat că și foile provin tot dintr-un copac, dar nu din frunze, ci din trunchi și ramuri. Chiar și părintele meu, Copacul, cel pe care îl credeam nemuritor, nu trăiește veșnic. Se pare că nimic nu este etern. Eu sigur nu sunt. Și de mine se va alege în curând praful, iar vântul s-ar putea să folosească fragmente din mine pentru a lovi alte frunze. A început să-mi pară rău că exist. Comentariu Bolovanului (el recepționează și gânduri nespuse, transmise prin unde numai de el știute): Se spune că Platon spunea ceva asemănător („Nimic nu există veșnic; totul devine.”) Surprinzător pentru un om cum de i-a trecut prin minte un adevăr atât de profund!

Noi, Zidurile

Maria este gravidă și, la primele semne vizibile, tirul „prietenelor” n-a ocolit-o.

- Cum îl veți boteza pe copil: ortodox, sau anglican?

- Nu ne-am gândit încă. Depinde unde vom fi atunci: în România sau în Anglia. În ultimul an n-am stat mai mult de patru luni în același loc.

- În ultimele luni de sarcină va trebui să te stabilești într-un loc, fiindcă nu vei mai putea să călătorești atât de lejer ca până acum.

- Asta rămâne să văd.

- Observ că acorzi o prea mică atenție religiei. Cred că ar trebui ca voi doi să vă gândiți mai serios la asta. Ce doriți să fie copilul vostru: ortodox sau anglican?

- Eu cred că tu acorzi prea multă atenție acestui detaliu.

- Detaliu, zici?

- Mătușa mea locuiește în Statele Unite ale Americii. Deși este anglicană, ea se duce în fiecare duminică la biserica cea mai apropiată de locuința ei. Acolo distanțele sunt foarte mari și nu ar putea să se deplaseze până la prima biserică anglicană. A fost mai întâi la una catolică și acum, că s-a mutat, merge la una baptistă. Toți vecinii știu că ea este anglicană, dar și unii și alții sunt creștini și se acceptă reciproc. De altfel, nu este singura. Ritualul nu este important; depinde ce ai în suflet.

- Ne-ai zis-o.

- Ba nu ne-a zis-o deloc. – Intervine în discuție o doamnă mai în vârstă. – Pentru noi, românii, ortodoxismul este important. El ne definește ca națiune. În numele lui am luptat împotriva turcilor și a tuturor celor ce au încercat să ne invadeze. De aceea, invazia de azi a sectelor nu face decât să ne slăbească unitatea națională.

Pentru că discuția risca să alunece pe altă pantă, subiectul a fost abandonat și, puțin după aceea, grupul s-a destrămat. Acasă, Maria reia subiectul cu Nicu, fiindcă a înțeles că unele aspecte ar trebui precizate.

- Tu cum crezi că ar trebui să botezăm copilul: ortodox sau anglican?

- Păi, depinde unde vom fi când se va naște.

- Deci nu este o problemă chiar atât de importantă!

- Se pare că ai fost încolțită de câteva colege „prietenoase”.

- Da, și m-am gândit că, între noi, subiectul ar trebui elucidat.

- L-am elucidat.

- Mă bucur. Nici nu știi cât mă bucur, fiindcă nu vreau ca între noi să existe probleme neclarificate.

- Gândim la fel și, chiar dacă unele probleme apar, vom discuta și le vom rezolva.

- Bravo! Așa vom face. Apropo, tocmai am o astfel de problemă. În discuția cu fetele mi s-a sugerat că ar trebui să facem o nuntă după tradiții românești. Tu ce părere ai?

- În nici un caz.

- De ce? Nu-i plac tradițiile?

- Care tradiții? Cred că ar trebui să te introduc puțin în istora recentă a României. Nu în cea politică, ci în cea a realităților din România profundă.

- Chiar sunt curioasă. Ba nu curioasă; sunt dornică să aflu mai multe despre adevărata Românie.

- Ei bine, vechile tradiții din satul românesc erau frumoase și mi-ar fi plăcut să le respectăm. Noi însă nu ne aflăm într-un asemenea loc.

- Ele nu mai există?

- Ba da, dar numai în câteva zone izolate. Satul românesc s-a schimbat mult, ca să nu mai vorbesc de oraș. Dar nu vreau să te plictisesc.

- Nu mă plictisești deloc. Te rog, continuă.

- Încerc totuși să fiu succint. Pe scurt, înainte de al doilea război mondial, industria abia începuse să se dezvolte, așa că majoritatea populației locuia la sate. După război, a început o campanie furibundă de industrializare exagerată. Regimul comunist considera clasa muncitoare ca forța politică pe care se baza în guvernarea țării. Ea trebuia deci dezvoltată. Țăranii, legați de pământ, nu puteau fi atrași de un regim care anula dreptul la proprietatea particulară. Au existat de aceea două etape: 1948 – 1960 și după 1960. Anul 1948 marchează naționalizarea și începutul programului de industrializare intensă. Din sate, au fost racolați cei mai săraci, fie pentru că nu aveau pământ, fie pentru că erau doar leneși. A doua etapă a început în 1960. Anul este aproximativ. Prin el vreau să marchez finalizarea colectivizării agriculturii, realizată extrem de dur. Rămași fără pământ, utilaje și animale, chiar și cei mai buni gospodari au fost nevoiți să emigreze la orașe. La sate au rămas numai bătrâni, în special femei. Bineînțeles că partidul comunist s-a străduit încă din prima etapă să-i atragă pe săteni prin oferte generoase, asociate însă și cu îndoctrinarea politică corespunzătoare, mai ales printre tineri. Li s-a spus că ei formează clasa conducătoare în societate și că „burghezia” trebuie înlăturată. Instigarea acestor tineri s-a făcut și prin denaturarea cuvântului „burghezie”, de la sensul inițial de locuitor al orașului (burg), la cel de clasă socială exploatatoare. A fost o pacoste și un dezastru pentru orașe. În consecință, în loc să încerce să se adapteze la stilul și obiceiurile urbane, acești proaspeți orășeni au renunțat la bunele – dar restrictivele – obiceiuri rurale și au impus unele noi, pe placul lor și al regimului.

- Am înțeles. Trist, dar nu văd legătura cu ideea de a face o nuntă în România. Și în Anglia a existat un exod al locuitorilor satelor către orașe. S-a întâmplat prin secolul 18. Apăruse printre marii proprietari de pământ ideea unei agriculturi științifice, cum i-am zice noi azi. O moșie era evaluată nu doar prin dimensiune și fertilitate a pământului, ci și prin calitatea satelor de pe cuprinsul lor. O bunăstare a locuitorilor indica și o bună administrare a moșiei. Agricultura științifică a sporit veniturile proprietarilor, dar necesita mai puțină forță de muncă manuală, astfel că foarte mulți țărani au fost obligați să plece la oraș.

- Imaginea lor este intens redată în filmele de epocă și în romane lui Dickens și ceilalți. Industria, care tocmai se năștea, a fost pentru ei soluția salvatoare. Da, în această privință, evoluția României a fost inversă față de cea din Anglia. La voi forța de muncă, eliberată din agricultură prin dezvoltarea ei, și-a găsit utilitatea în industrie, în timp ce, în România, agricultura a fost distrusă prin absorbția agricultorilor într-o industrie încă neformată.

- Așa este, dar tot n-am lămurit problema cu nunta.

- Eu tocmai aici voiam să ajung. Nunta care ți-a fost sugerată făcea parte din tradiție. Întrebarea este: care tradiție? Cea veche, sau cea nouă? Ce veche era într-adevăr frumoasă. Exista o procesiune complexă la casa miresei, alta la casa mirelui, unirea lor la biserică și continuarea cu o petrecere ce putea să țină câteva zile. La nuntă – dar nu numai la nuntă, ci și la botezuri, înmormântări și, în general, la toate evenimentele importante – participa tot satul, nu numai fiindcă majoritatea erau rude, dar și fiindcă participarea oricărui sătean era o condiție ca, la evenimentele din propria lui familie, să participe ceilalți consăteni. La oraș, toate acestea au dispărut. Rudele sunt împrăștiate, multe în alte orașe. Singura procesiune este transportul participanților la primărie cu un șir de mașini care claxonează continuu, pentru a arăta trecătorilor și mai ales vecinilor cine sunt nuntașii și ce grozavi sunt ei. La biserică nu se mai mergea decât în puține cazuri, credințele religioase fiind contraindicate de către regimul comunist.

- Acum se pare că se revine.

- Într-adevăr. Esența nunții este însă petrecerea. În anii din urmă, chiar și aceasta era penibilă, fiindcă se limita la încasarea darurilor. Oamenii nu mai aveau venituri suficiente, pentru a susține cheltuiala unei mese la restaurant pentru câteva zeci de persoane, astfel că participanții își plăteau sub această formă consumația și plusau cu o sumă mai mare sau mai mică, în funcție de gradul de rudenie cu mirii. Acesta era darul. Jalnică era metoda: prin strigături, ca la bâlci. În anii din urmă, s-au mai civilizat și, în locul strigăturilor, se depun banii în plicuri.

- M-ai convins. Cel mai sănătos este să fim rezervați.

- Asta este cea mai bună atitudine, mai ales în discuții.

Bolovănisme

Religiile europene, spre deosebire de cele asiatice, au la bază ideea creației. Din moment ce există un început, va trebui să existe și un sfârșit iar, între ele, o întreagă istorie. Astăzi, unii cercetători încearcă să găsească dovezi că textele biblice punctează evenimente reale, eventual romanțate sau adaptate potrivit mentalității epocii. Astrofizicienii, pe de altă parte, vorbesc despre Big Bang. Se pot asocia cele două idei despre creație?

La prima vedere, constatăm că „Facerea lumii” de către Dumnezeu și precizată în Biblie, nu coincide cu Big Bang-ul din astrofizică. Calendarul iudaic ne spune că, deoarece acum ne aflăm în anul 5775, inițiativa lui Dumnezeu s-a întâmplat în 3775 î.Hr. Și totuși, Biblia este o carte de istorie și, în același timp de înțelepciune. Să fi fost oare lipsiți de înțelepciune tocmai cei care au scris-o? Greu de crezut. Mult mai realistă este ipoteza – care nici măcar nu e ipoteză, ci realitate – că urmașii lor, preoții de mai târziu, dorindu-și că conducă popoarele ca pe turme ignorante, au interpretat-o jenant de simplist, ceea ce nu mai este acceptabil azi.

Nu pretind să emit eu variante originale, dar câteva mici observații merită să notez, mai ales că, dacă plecăm de la date reale și menționate în Biblie și parcurgem în sens invers istoria biblică, constatăm că Adam și Eva au trăit pe la sfârșitul mileniului 4 î.Hr. O primă informație o aflăm încă din prima carte a Bibliei, și anume Facerea 4.22: „Sela a născut pe Tubalcain, făuritorul tuturor uneltelor de cupru și de fier” (un fel de Hefaistos second-hand). Nu putea fi vorba despre epoca fierului, ci doar despre prelucrarea fierului meteoric. Cuprul însă era cunoscut. Surprinzător este că, în unele traduceri ale Bibliei în limba engleză, din care au apărut numeroase traduceri și în limba română, s-a folosit termenul bronz în loc de cupru, pornind de la Septuaginta. Epoca bronzului începe chiar în mileniul 4 î.Hr. Tubalcain este al șaptelea descendent după Adam, în șirul Adam-Cain-Enoh-Irod-Mehuaiel-Metusael-Lameh (soțul Selei și tatăl lui Tubalcain). Într-o altă înșiruire, redată în Facerea 4.17 se precizează și vârsta taților. Cumulate, acestea însumează 1079 ani, deci nu foarte mult. Asemenea calcule pot fi efectuate plecând de la numeroase alte fapte reale, consemnate și în Vechiul Testament. Cazul bronzului este evident o eroare de traducere. Cuvântul cupru ar fi eliminat discuțiile pe această temă. Lăudabil este că traducerile românești ale Bibliei – cele recente, că pe cele vechi nu le cunosc – folosesc termenul aramă, deci cupru, deși acest cuvânt este pe cale să devină arhaism. El se mai păstrează doar datorită unor expresii ca „Și-a dat arama pe față” și a existenței lui în unele scrieri literare, mai ales în poezii (de treci codrii de aramă etc.). Oricum, ele nu repetă greșeala celor englezești. Aramă sau cupru este acceptabil.

A fost doar o mică observație. Unele neconcordanțe sunt explicabile, având în vedere momentul, modul și scopul în care a fost scris Vechiul Testament. Unele scrieri au fost realizate în perioada exilului babilonian (aproximativ 597-539 î.Hr.), când aristocrații deportați au dorit să lase posterității o mărturie a existenței și culturii poporului evreu, în prag de dispariție. Egipteni și alții o făcuseră cu mult înainte, iar grecii, prin Thales din Milet (624-546 î.Hr.), puneau deja bazele științei. Lipsit de intelectuali, poporul rămas în țară și-ar fi pierdut orice identitate. Este o minciună că evreii au fost luați în sclavie. Se știe că, pentru a stăpâni un popor, după cucerire trebuie îndepărtată fosta clasă conducătoare. Ei au luat-o cu ei în Babilon, unde – printre altele – au scris cărți. O spune și Machiavelli în „Principele” și au aplicat-o și sovieticii, în forma ei cea mai dură: lichidarea.) După eliberarea din Babilon de către Cirus cel Mare și revenirea în țară, toate scrierile evreilor au fost adunate și aranjate într-un întreg de către un conciliu rabinic (450 î.Hr.), devenind ceea ce astăzi numim Vechiul Testament. Deși se consideră că totul s-a desfășurat sub inspirație divină, putem admite că – oameni fiind – i-a mai „furat condeiul”, cum se spune, atunci când entuziasmul depășește rațiunea, mai ales când mesajul spiritual are prioritate față de unele detalii de ordin tehnic.

Revenind la istoria biblică, constatăm că ea începe la sfârșitul neoliticului și înainte de epoca bronzului. Rezultă că Geneza nu are legătură cu astrofizica, ci cu un eveniment real din istoria omenirii, considerat important pentru istoria poporului evreu. Care a fost acela?

O observație: Biblia nu face nici o referire la civilizația sumeriană. De ce? Este imposibil să nu le fi fost cunoscută istoricilor evrei, care relatează evenimente lipsite de importanță dar ignoră tocmai această civilizație vecină, care a atins apogeul exact pe vremea lui Adam. Sumerienii au inventat scrierea cuneiformă (aproximativ în 2800-2400 i.Hr.), legendarul rege Ghilgameș a domnit aproximativ între 2494-2342 i.Hr. etc.

O ipoteză originală se află într-o carte de eseuri. Printre ele și cel intitulat „La început a fost cuvântul”, din care copiez fragmentul următor: „Un lucru pare, totuși, curios. Civilizația sumeriană, despre care noi am aflat relativ recent, le era bine cunoscută evreilor. Nu se putea să nu le fi fost cunoscută! De ce nu este pomenită în Biblie deloc? Ba este pomenită, dar într-o formă metaforică, iar încercarea de a o transforma într-o cosmogonie a fost o naivitate. Să aruncăm o privire în Geneza 2: 10, 14. „Un râu ieșea din Eden... și se făceau patru brațe”. „Numele celui de al 3-lea este Hidechel (Tigrul)... Al 4-lea este Eufratul”. Poziționare mai exactă a Sumerului nici că se putea găsi. Edenul poate fi deci identificat cu Sumerul. Iar mai departe, în paragraful 15, aflăm că „Domnul Dumnezeu a luat pe om și l-a așezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească.” Omul nu stătea degeaba acolo. El muncea! Identificăm, astfel, în Dumnezeu un rege sumerian, care a acceptat pe teritoriul său un trib al evreilor, în schimbul efectuării unor lucrări. Cum ei nu și-au respectat „contractul de muncă” și au gustat din pomul cunoașterii, adică au țintit mai sus decât le era permis, au fost expulzați. Mai mult, în Geneza 3,22, după ce Dumnezeu constată păcatul săvârșit de Adam și Eva, el spune: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”, deci Dumnezeu nu era singur. El vorbea în numele conducerii Sumerului și îi acuza pe evrei că și-au depășit drepturile de angajați, infiltrându-se printre angajatori și, probabil, erijându-se în șefi. Iar dacă mergem puțin înapoi, în Geneza 2:7, citim: „Și Domnul Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului....”. Nu din pământ umed, care să poată fi modelat, ci din țărână. Iar traducerea engleză este mai directă. Ei spun „dust”, adică praf. Interpretarea poate fi una singură: evreii erau ca praful: purtați de vânt, fără nici o noimă, în mod evident cu un grad de civilizație mult inferior sumerienilor, lucru, de altfel, dovedit. Dumnezeu, adică regele sumerian, i-a făcut oameni în sens figurat, acceptându-i în țara lui. Iar de când au fost alungați din cauza incorectitudinii lor, evreii speră ca Dumnezeu să-i ierte și să fie acceptați din nou în împărăția sa. Această relatare metaforică a unui fragment din istoria unui trib de evrei a fost transformată în cosmogonie, atunci când preoții și-au propus să transforme Biblia în document al religiei lor.” Haosul nu era deci unul fizic, ci metaforic, cu referire la organizarea și stadiul societății din afara Sumerului.

Această ipoteză este interesantă și logică, cu observația că personajele nu erau evrei. Nu, Adam și Eva nu puteau fi evrei. Această etnie nici nu exista la vremea lor; ea a apărut mai târziu. În varianta biblică, desprinderea ei din celelalte triburi s-a făcut prin Avraam și este descrisă în detaliu în din Geneza 17,2-8 și 21,2-4, punând astfel bazele primei religii naționaliste și creând în același timp premisele Creștinismului care, prin epistolele lui Pavel, extinde noțiunea de „popor ales” la toți cei ce cred în Dumnezeu.

File de jurnal

Despre egalitate

Afirmația că toți oamenii sunt egali este – evident – falsă. Nu este adevărată nici măcar cea conform cărei am fi așa la naștere, dar – vezi Doamne – societatea ne strică. Nu, unii prunci au sub 2 kilograme la naștere, în timp ce alții depășesc 4, fără a fi mai deștepți doar pentru atât. Pentru a susține egalitatea, ar trebui să găsim ceva care este într-adevăr egal distribuit între toți oamenii, indiferent de vârstă. Am găsit că doar încrederea în noi înșine are această caracteristică. Poate mai sunt și altele (cercetările continuă), dar deocamdată este tot ce am descoperit. La polul opus se află părerea celorlalți despre noi. Ea nu numai că nu este egal distribuită, ba este chiar în măsură să demonstreze că oamenii nu sunt deloc egali între ei, fiindcă ne-ar zdruncina încrederea în noi înșine, dacă am crede tot ce se spune despre noi. Ne-am întors deci de unde am plecat, cu efectul anulării cercului pe care tocmai l-am închis.

Abia am elucidat ideea anterioară și am descoperit încă o caracteristică egal distribuită: rațiunea. Nu vă lăsați înșelați că unii ar fi mai deștepți decât alții și că rațiunea lor ar fi mai grozavă. Nu, criteriile folosite, cunoștințele acumulate în timpul vieții, educație, antrenamentul și altele ne diferențiază. Ca dovadă, ironia sorții face ca marile erori să aparțină marilor deștepți și nu celor mai proști. Deci orice om judecă, are rațiune. Cum o folosește este cu totul altceva.

Putem deci afirma că suntem egali doar pentru că suntem dotați cu judecată – dar o folosim diferit – și avem aceeași încredere în noi înșine, deși – în majoritatea lor – cunoscuții noștri au altă opinie?

În concluzie, se poate vorbi despre egalitate, dar nu în lumea reală, nu în societate. Egalitate există doar în metafizică. Sau mai bine în meta-biologie, dacă ar exista așa ceva. Am putea avansa și termenul „meta-sociologie”, dar sociologia este ea însăși o meta-știință. De când Auguste Comte a răspândit cuvântul „sociologie”, cu speranța că urmașii săi vor crea teoriile și metodele necesare unei științe riguroase, ea a rămas în stadiul incipient. Cauza pare să fie domeniul prea larg pentru a putea fi încorsetat în rigorile unei științe în sens clasic și nu doar literar. Situația nu s-a schimbat nici după încercările de fragmentare în sociologie urbană, rurală, a industriei, agriculturii, a muncii, a familiei, a tineretului, a timpului liber și așa mai departe, șirul sub-domeniilor rămânând deschis.

Platon spune că numai mulțumită învățăturii omul devine ființa cea mai desăvârșită și cea mai divină, pe când ignoratul e cea mai sălbatică făptură din câte există pe pământ. Isocrates sfătuiește „să nu se răscolească apa mâloasă și sufletele inculte”. (Paragraful este reprodus din cartea „Cum trăiau vechii greci” de K.M.Kolobova și E.L.Ozerețkaia, apărută la Editura Științifică din București în 1961, pagina 109.)

Recunosc, e greu să devenim desăvârșiți și, cu atât mai puțin, divini. Un lucru însă e clar: la naștere, când suntem desăvârșit de ignoranți, suntem – cum spune Platon – la fel de sălbatici. Rezultă că egalitatea există doar în ignoranță.

Am lăsat la urmă zestrea genetică a fiecărui individ, evident diferită de la o persoană la alta, anulând deci orice șansă a pretențiilor de egalitate, așa că ea, egalitatea, rămâne doar în geneza bibilică, unde Adam era egal cu el însuși. Odată cu apariția Evei însă, au apărut și diferențele.

Noi, Zidurile

Bineînțeles, livingul din casa Elenei devenise demult neîncăpător. Au fost nevoiți să închirieze alte și alte spații, cu tot atâtea probleme, până când conducerea Universității a decis să se implice și mai mult. S-au inițiat, pe rând, mai multe variante, dar dificultățile întâmpinate în relațiile cu oficialitățile române, hățișurile birocrației, corupția au amânat mult rezolvarea problemelor, astfel că soluția finală a fost înființarea unei secții a Universității londoneze la Brașov. Pentru asta aveau nevoie doar de aprobare. Toate investițiile au fost finanțate de Universitate iar Elena, Dan și toți ceilalți au devenit cadre didactice a Universității londoneze. Spațiul a fost și el rezolvat la acest nivel. Poiana Brașov – prima tentație – era deja aglomerată cu hoteluri și vile particulare, dar au cumpărat un teren suficient de mare pentru clădirea principală și campus, undeva în triunghiul Poiană-Râșnov-Predeal. Aveau astfel acces în Brașov, dar și legături convenabile cu Bucureștiul, prin Predeal. Iar o excursie pe Valea Dâmbovicioarei era un argument forte pentru vizitatori să revină în România. Exista, evident, și un hotel în campus pentru oaspeți, la care booking-ul trebuia făcut cu foarte mult timp înainte, pentru a prinde o cameră liberă.

- Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri . . .

- De ce ești veșnic pesimist? N-au fost numai nori.

- Nu sunt pesimist. Poate prea realist. Ba sunt chiar optimist, dar nu m-ai lăsat să continui: „Trecut-au anii ca nouri lungi pe șesuri / Și niciodată n-or să vină iară. . . ” Privesc în viitor și sper că ani înnourați nu vor mai fi.

- Așa mai merge. La vârsta noastră ar fi de dorit să ne bucurăm de ani mai liniștiți.

- Așa s-ar zice, deși liniștea nu îți asigură fericirea. Orice bucurie vine atunci când ai realizat ceva, ți-ai îndeplinit o dorință, un obiectiv pentru care te-ai străduit și – în sfârșit – ai reușit.

Acest dialog a fost inițiat de Ianoș iar replicile i-au aparținut Alinei, soția sa. Lazăr, prezent în grup, intră și el în discuție.

- Uite că fosta noastră directoare n-a făcut nimic la viața ei și e foarte mulțumită.

- S-ar putea să fie doar o fațadă, pe care și-o construiește în fața altora. Nu se știe ce e în sufletul ei.

- Dacă mă gândesc la câte zile fripte ne-a făcut nouă, n-aș zice că n-a făcut nimic în viață. – Intervine Elena.

- Răutățile nu se pun. Cel puțin la oameni normali.

- Corect! Dacă o excludem din categoria oamenilor normali, atunci totul este normal.

- „Cea mai înaltă aspirație a omului e sacra libertate de a trăi fără a fi nevoit să muncească”.

- Pare a fi un extras din dicționarul tău de citate. – Îl ironizează Dan.

- Aparține unui filosof spaniol. I-am uitat numele. Și citatul este – bineînțeles – aproximativ.

- Îți spun eu un citat original: elanul vital al leneșilor este dorința de a nu face nimic.

- Vrei să spui că-i al tău? E original?

- Acum, așa mi se pare, dar nu poți să știi niciodată dacă nu este ceva ce am memorat mai demult și am uitat că l-am memorat.

- Doamne, ce vă mai place să filosofați... – Intervine Nicu. – Se cunoaște că ați îmbătrânit. Acum, fiți realiști, și tu, Ianoș, și tu, Alina, și recunoașteți că ați avut destule bucurii în viață, ca să nu mai vorbesc despre cei doi copii, cu care vă mândriți pe bună dreptate.

- Și tu ce cusur ai?

- N-am zis c-aș avea vreunul, dar nu mă plâng.

- Bine faci. Ar dăuna firmei.

- Acum birocrația ne macină energia.

- Eu am un exemplu de birocrație mai tare decât cele de care vă lamentați voi. Pe când eram stagiar, era o lege care obliga întreprinderile să ofere ca disponibile toate mijloacele fixe ce nu-i mai erau necesare, indiferent de motiv. Numai după o lună sau două (am uitat cât) după apariția oficială a ofertei și în ipoteza că nu sunt solicitate, ele puteau fi casate, adică scoase din evidență.

- Să-i informăm pe cei ce nu cunosc termenii economici. Mijloacele de producție se împart în fixe și circulante, după cum se consumă sau nu în timpul fabricației. Materia primă, spre exemplu, se consumă integral, în timp ce un strung rezistă mai mult timp.

- Așa e. Mulțumesc pentru ajutor. Ei bine, întreprinderea despre care vorbesc avea în dotare și cai, care erau înregistrați în contabilitate ca mijloace fixe. Din acest motiv, în caz de deces, ei apăreau în lista mijloacelor fixe disponibile chiar în acești termeni: doi (trei) cai morți.

- Drăguț. E totuși o diferență. Anunțul de acest fel era nostim, dar nu deranja pe nimeni, fiindcă toată lumea știa despre ce este vorba. Era doar o formalitate. Ridicolă, dar numai atât. Birocrația de azi este dăunătoare, fiindcă urmărește un scop antisocial. Cel care o susține are un interes personal.

- Japonezii au un basm pentru cei ce își doresc mai mult decât li se cuvine.

- Cred că știu la ce te referi. L-am comentat împreună zilele trecute. L-aș fi spus eu, dar m-am gândit că n-ar fi politicos s-o fac în fața unor doamne. Tu însă, Elena, poți să-l spui.

- Mulțumesc pentru avizul favorabil. Este vorba despre doi soți foarte în vârstă. Pe măsură ce treceau anii, iubirea lor se amplifica. Greutățile vieții nu i-au despărțit ci, dimpotrivă i-au unit și mai mult. Ca toți japonezii, aveau în casă un bonsai, la care țineau foarte mult. Al lor însă avea ceva deosebit. Erau doi arbori, cu tulpini paralele apropiate și coronamente unite, astfel că, privite de sus, păreau una singură. Este un simbol frecvent în casele japonezilor. Într-o zi, soțul pleacă să se plimbe. La un moment dat, ajunge la o fântână ce nu știa să fi fost acolo înainte. Cum era însetat, a băut puțină apă. După ce s-a mai răcorit, înainte de a pleca, vrea să mai bea o gură, dar în oglinda apei își vede chipul întinerit. Era fântâna vieții. Bucuros, se întoarce repede acasă. Soția, dornică să întinerească și ea, pleacă la fântâna minunată. Pentru că nu s-a întors într-un timp rezonabil, soțul pleacă pe urmele ei. Ajunge la fântână și acolo, în locul soției găsește un bebeluș. Era soția lui, care băuse prea multă apă.

- Foarte drăguț. Lăcomia, bat-o vina!

- Tot ce-i prea mult strică.

- Așa-i! Și prea multă vorbă strică. Eu am un subiect de discuție mai concret. – A fost Nicu, cel ce dorea să intre în vorbă.

- S-auzim.

- Foarte mulți dintre elevii de aici doresc să se specializeze în calculatoare. Avem cursuri foarte bune, dovadă că sunt căutați în străinătate.

- Și reciproc. Multe firme din străinătate au sucursale în România, tocmai pentru a se folosi de profesioniști bine calificați și plătiți mai puțin decât în occident.

- Parțial adevărat.

- De ce parțial?

- Fiindcă doar unele dintre ele folosesc profesioniști în activități de programare, nici vorbă de proiectare la nivele mai înalte. Majoritatea nu fac decât introducere de date pentru programe deja existente, create de firme din vest. Ori asta e muncă necalificată, sau slab calificată, asemenea dactilografiei.

- Nu doar slab calificată, dar și extrem de obositoare. Rar persoane care rezistă mai mulți ani. Uzura este imensă. Mai mulți părinți ai unor elevi se plângeau că, după terminarea liceului, s-au angajat la asemenea firme, crezând că au prins un job de viitor și, după un an sau doi își căutau alt serviciu.

- Pentru unii a fost și un rău necesar; s-au convins că era mai bine să urmeze studii superioare, decât să se bucure că pot să „câștige banul” (o expresie la modă în mediul lor social) fără efort. Unii chiar au făcut-o. Cunosc câteva cazuri.

- Așa este! Eu propun să ne folosim și de români care lucrează de mulți ani în străinătate. Ei vorbesc curent limba engleză și profesează în I.T. ca profesioniști de prima mână. Unii s-au născut acolo, din părinți ce au emigrat mai demult. Aceștia poate nu vorbesc românește prea bine, dar ar fi utili pentru orele de practică, mai ales pentru studenții ce vor să aprofundeze anumite tehnici moderne de programare.

- Foarte bună ideea.

- Numai să nu ajungă hackeri.

- Hackerii sunt de mai multe categorii, de la foști elevi certați cu școala și până a programatori de cea mai înaltă clasă. Primii se laudă că au „spart” un program; l-au „crăcuit”, cum spun ei, de la englezescul „to crack”. De fapt, nu au făcut altceva decât să găsească parola de acces, ceea ce nici nu-i prea complicat. Ceilalți pot fi spioni ultra calificați nu numai în informatică, ci și în domeniul în care spionează. Este ridicol să spui, cum am auzit în urmă cu câțiva ani, că un hacker a spart baza de date a unui institut de cercetări în chimie, dar cel în cauză nu are habar de chimie.

- E în regulă. Te-am înțeles și așa vom face. Dar eu am o întrebare. Ai afirmat că e ușor de aflat parola de acces. Mie nu mi se pare deloc ușor, fiindcă nu știu s-o fac. Nu pentru că mi-aș dori să aflu parolele altora, dar uneori le uit pe ale mele.

- Orice program poate fi citit ca un fișier text. Cu programe specializate poate fi citit și la nivel de bit. Cea mai mare parte din fișier nu este inteligibilă. Din loc în loc însă apar cuvinte scrise clar. Sunt mesaje mai scurte sau mai lungi, destinate utilizatorului, un fel de comentarii, pe care programul le afișează ca atare. Îi sunt utile chiar lui. Printre ele se află și parolele. Atunci când, printre ele, hackerul găsește un text mai ciudat, un cuvânt format dintr-un amestec de litere mici, mari și cifre, se bucură că a găsit ce căuta: parola pe care utilizatorul s-a străduit s-o facă cât mai complexă, fiindcă așa i s-a recomandat.

- Trag concluzia de aici că parola nu trebuie să fie complexă ci, dimpotrivă, un cuvânt comun.

- Măi, tu ești mai deșteaptă decât pari.

- Nu sunt chiar așa de deșteaptă, dar – cândva – am cochetat și eu cu informatica. Părinții m-au învățat încă de când eram mică să-mi văd de lungul nasului, așa că am renunțat.

- Te-au văzut mai cârnă, dar cred că au greșit. Acum, dacă tot te-ai prins la chestia asta, să-ți mai spun un truc. Un programator bun va folosi un cuvânt comun, dar parola nu va citi textul în ordine normală – de la stânga la dreapta – ci conform unui algoritm particular, înserat în program. El nu trebuie memorat, dar – pentru mai multă securitate – algoritmul însuși poate fi programat, astfel încât să se poată actualiza automat.

- Ei, asta-i deja prea mult pentru mine, dar m-ai luminat în bună măsură.

- Bucuros să fiu de folos.

- Tu ești oricum de folos. Noi suntem cei care te uzăm.

- Nu cred să mă tocesc doar dintr-atât.

- Când erai mai tânăr puteai să-ți mai tocești din asperități, dar acum te-ai cam rotunjit.

- Asta de când îmi fac singur de mâncare.

- Maria nu gătește?

- Știți și voi că, de multe ori, eu sunt în România și ea în Anglia sau invers, așa că fiecare gătește pentru el.

- Iar când sunteți împreună sărbătoriți și mâncați la restaurant.

- Se întâmplă și asta. Sau suntem invitați pe la prieteni și atunci mâncăm ce vor ei.

- Din câte am observat eu, de cele mai multe ori vă luați cu munca și uitați de masă. Mi-e greu să cred că tu chiar gătești. Cred că te lauzi.

- Gătesc în vis, după ce văd la televizor o emisiune cu bucătari profesioniști.

- Înseamnă că a sosit timpul să mergem la masă, că deja ați început să salivați.

- Iată o idee înțeleaptă!

Bolovănisme

Recenzia unei cărți nescrise

De ce nescrisă? Și, dacă nu e scrisă, de ce să aibă o recenzie? La a doua întrebare este mai ușor de răspuns: pentru că ar fi trebuit să fie scrisă. Prima întrebare revine deci întărită. (Tocmai am creat un sofism! Ar fi fost păcat să ratez ocazia acum, când acest stil a devenit politică de stat. Să revenim însă la oile noastre pe care nu le avem!)

N-ar fi o noutate faptul că obiectele nu știu să scrie. Înregistrează informații, analizează, evaluează, judecă, meditează, aș zice că filosofează, dar nu scrie, fiindcă nu are dotarea fizică necesară. Și de-ar face-o? Oricum, n-ar avea nici un rost. Cărțile sunt scrise de oameni. Zic unii că asta ar avea un rost, deși mulți se îndoiesc. Cum ei, oamenii, exagerează în mai tot ceea ce fac, și scrisul cărților a devenit redundant iar recenziile – evident - superflue. În cazul meu, neputând să scriu, recenzia mea nu poate fi decât nescrisă și, pentru omogenitatea cugetării, ea trebuie să se refere la o carte nescrisă.

Așa dar, care este cartea ce ar fi trebuit scrisă, dar nu s-a scris? Și de ce nu s-a scris ea până acum? Ce ar fi trebuit ea să trateze? Fiind vorba despre o carte, și nu despre mai multe, tema ei ar trebui să fie una de maxim interes. Pentru momentul actual, acesta este analiza modului in care Romania a evoluat în ultimele decenii și, ca o consecință, încercarea de a decela unele soluții de redresare. Veți răspunde că, dimpotrivă, s-au scris prea multe asemenea cărți. Da, dar nu așa cum as fi vrut eu. Rezultă că ar trebui ca eu să scriu aceasta carte. Mă tentează, dar marea majoritate a românilor nu numai că nu sunt interesați să afle, dar mulți nici nu vor să se știe cum s-a ajuns în situația actuală. Cât despre soluții de viitor nici nu vor să audă pentru că toata lumea știe perfect ce are de făcut, doar că nu reușește. În consecință, cartea ar avea un număr prea mic de cititori, pentru ca publicarea ei sa fie rentabilă.

Dar cum să scriu recenzia propriei mele cărți, fie ea și nescrisă? Mă văd în situația unui cățel, sau a unei pisici, care se joacă cu propria-i coadă. O recenzie reflectă un punct de vedere exterior. Altfel nu mai este recenzie, ci laudă de sine. În consecința nici această recenzie nu poate fi scrisă, deci ea nu există. Probabil că un titlu mai corect ar fi fost „Recenzia nescrisă a unei cărți imaginare”. Totuși, ne aflăm în fața unui text scris, deci nu putem spune că este nescris, doar că nu este o recenzie. „Ne-recenzia” este un termen ce mă duce cu gândul la Nichita Stănescu, ceea ce înseamnă că am luat-o cu totul razna. Cred că am să scriu pana la urma cartea.

Care carte? Una simplă, în care să relatez cum am văzut eu lumea. De ce eu? Au mai făcut-o atâția alții! La o statistica sumară, constatam că, la noi, majoritatea autorilor provin doar din câteva categorii sociale, în nici un caz din toate, dominantă fiind originea lor rurală. Ca o consecință, subiectele lor tratează fie viața satului – și aceasta de pe poziții sentimentale idilic-nostalgice – fie subiecte din domenii ce li s-a părut lor a fi mai spectaculoase, ca cele colectate din lumea artiștilor, sau mai nou a politicienilor, dar din care ei doar au aflat câte ceva, fără să fi trăit vreodată cu adevărat în interiorul acelor domenii, fără să cunoască mecanismele intime ale raționamentelor eroilor lor, motivația, argumentele etc.

O țară, însă, nu este caracterizată prin cei câțiva reprezentanți de frunte, și nici prin paturile ei cele mai nevoiașe. Ceea ce o caracterizează este zona ei de mijloc, majoritar urbană. Evoluția sau involuția acestei categorii sociale dictează progresul sau regresul țării. Ori, cărți despre transformarea orașelor României sunt cvasi-inexistente. Era firesc să se întâmple așa după ce intelectualitatea a fost exterminată în primii ani de după cel de al doilea război mondial, iar puținilor rămași, ca și urmașilor lor li s-a pus pumnul în gură. Ei nu au apucat să-și spună punctul de vedere. Cărțile lor nu au putut să apară. Iată de ce ar trebui scrise acum, cât amintirea acelor timpuri încă mai există în mintea câtorva oameni. Altfel, generațiile următoare, ca de altfel și cea de azi, vor trage concluzii eronate despre propriul lor trecut, ca să nu mai vorbim că nu vor ști cum să-și construiască viitorul. Dovadă că, acum, după atât timp de la înlăturarea teoretica a comunismului, Romania nu și-a găsit încă drumul, iar tânără generație este mai dezorientată ca oricând.

Aseară, la un post central de televiziune, trei tineri (mai pot numiți tineri dacă au între 30 și 35 de ani? ) discutau despre un septuagenar, pe care se oțărau să-l pună la index. Nu-l cunosc pe inculpat, așa că nu știu dacă era sau nu condamnabil cu adevărat, dar nici acuzatorii nu prea îl cunoșteau: doar unul dintre ei părea să aibă ceva mai multe informații, un altul era destul de ezitant, iar al treilea, de fapt o domnișoară, afirmase deschis că nu știe nimic despre cel în cauză, dar că toți cei de vârsta lui „sub o forma sau alta au susținut regimul comunist, deci sunt culpabili într-o măsură mai mică sau mai mare”. (Sfântă ignoranță!) Am citat din memorie, dar sper că am făcut-o destul de fidel; doar cuvântul „culpabil” cred că nu i-a aparținut ei, pentru că nu i se potrivește, dar aceasta era ideea. Idee pe care ceilalți o îmbrățișaseră imediat, pentru că, de fapt, asta urmăreau, cazul discutat fiind doar un pretext. La asemenea acuzații, am câteva observații.

Comunismul a fost impus în Romania cu sprijinul armatei sovietice. Desigur, au existat jigodii care s-au grăbit să-l servească. Au existat însă și oameni cu spirit patriotic și/sau cu o înaltă moralitate și care au încercat să facă ceea ce se putea face spre binele țării, în condițiile date. Cei mai mulți dintre ei au plătit cu viată. Majoritatea oamenilor însă, au încercat să trăiască cumva, unii scrâșnind din dinți, pentru că oricum nu aveau de ales. „Modus vivendi” este o sintagmă cunoscută încă din antichitate. De opus nu se putea opune nimeni; ar fi fost sinucidere curată. Nu știu din ce categorie făceau parte părinții celor trei tineri acuzatori, despre care am vorbit la început, dar de regula țipă cel mai tare tocmai cei care au ceva de ascuns. În mod sigur, cei trei nu aparțin celor uciși de comuniști și nici celor ce s-au sinucis pentru au refuzat să trăiască în condițiile impuse. Îmi pot imagina însă ce educație au primit.

Într-o oarecare măsură, ei sunt de înțeles. Orice adolescent consideră că generația lui este superioară generațiilor anterioare, pentru că societatea evoluează, iar ei, nu-i așa, aparțin noului. Astăzi, însă, noi știm că anii comunismului au însemnat în primul rând o deteriorare a valorilor morale. Ceea ce pentru unii părea a fi o evoluție, a fost de fapt o involuție. În lipsa unei educații deosebite, pe care ar fi putut-o primi în particular, tinerilor obișnuiți, formați în sistemul educațional oficial și ajunși astăzi la maturitate, le este foarte greu, dacă nu imposibil să schimbe sensul valorilor cu care s-au deprins. Ceea ce este mai greu de înțeles este faptul că cei trei eroi ai noștri nu mai erau adolescenți și, în plus, aveau pretenții de persoane educate.

În tinerețea lor, cei în vârstă azi, erau acuzați că educația lor a avut reminiscente „burghezo-moșierești”, influențată fiind de către părinți, profesori etc., în general de către adulții din acei ani, cu toții persoane ce nu prea aveau habar de comunism. În consecință, ei nu puteau fi comuniști perfecți. Situația s-a „remediat” cu timpul. Generațiile următoare au fost purificate treptat, astfel încât putem considera că apogeul a fost atins in 1989. Comunistul perfect este deci cel ce și-a desăvârșit studiile liceale în acel an.

Și pentru ca am pomenit de educație, cum se face că în literatura noastră lipsesc tocmai cărțile despre viată profesorilor? Presiunea comunista i-a marcat printre primii, pentru că propaganda în rândul elevilor – viitorul țării - era printre cele mai importante, iar cei ce o puteau realiza au fost profesorii înșiși. De aceea, tot ei sunt cei care ar fi putut cel mai bine să descrie modul în care comunismul a transformat societatea românească antebelică în ceea ce a ajuns ea azi. Și totuși n-au făcut-o! Și dacă ei n-au făcut-o, unde este literatura română autentică, cea despre viața noastră intelectuală adevărată? „E ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”. Noi avem a spune, dar n-o facem! Ne miram însă că pretinșii noștri oameni de cultura nu au argumente convingătoare în fața politicienilor și a maneliștilor, că țara merge în deriva etc.

Da, astăzi educația se face prin televiziunile pline de maneliști cu pretenții culturale, ca de exemplu cei trei tineri cu ifose intelectuale.

In mod cert, așa nu ajungem unde am vrea, adică in Europa cea civilizată, ci doar în mahalaua ei. Trebuie să știi de unde vii, pentru ca să știi încotro să te îndrepți pentru a ajunge acolo unde dorești. Și dacă știm, ce facem? Uneori am sentimentul că alergăm într-o direcție ce pare corectă, dar ne aflam pe puntea unui vapor care merge în direcție opusă, nu pentru că și-ar dori cineva așa ceva, ci pur si simplu pentru că nu are cârmaci, sau dacă-l are acesta nu cunoaște punctele cardinale. Punctele cardinale ale evoluției umanității! Iată un subiect despre care ar merita să se scrie! Păcat că nu are cine!

Prietenul Zidului

Dan se întoarce răvășit de pe șantierul unde se construiește campusul universitar.

- Opt oameni au murit la cârciuma din satul învecinat și doi sunt la spital.

- Ca în gluma sovietică cu ciupercile. – Intervine glumețe Ianoș, ceea ce declanșează reacția celorlalți, dispuși să se amuze și nu să participe la emoția, seriozitatea și grija lui Dan.

- Da, cea în care ziariștilor li s-a spus că toți invitații la un banchet de după război al ofițerilor au murit, fiindcă au mâncat ciuperci otrăvitoare.

- Îmi amintesc gluma. Și unui ziarist mai curios, care a întrebat de ce un cadavru avea o gaură în cap, i s-a răspuns că acel invitat n-a vrut să mănânce ciuperci.

- Da, glumă sovietică clasică.

- La fel cu cea a deportatului în Siberia, care a murit de dublă pneumonie.

- Îmi amintesc ceva, dar am uitat poanta.

- Soția își exprimă nedumerirea: „Cum se poate? Soțul meu era un om sănătos și robust”. Lui i s-a răspuns: „Știți, în Siberia e frig, glonțul rece, a făcut pneumonie și a murit.

- Vouă vă arde de glume – reintră în discuție Dan – dar situația e gravă. Suntem și noi anchetați, fiindcă nu se știe de unde au procurat cheflii alcoolul.

- Care alcool?

- Păi, dacă nu ascultați, de unde să știți. Au murit fiindcă au băut alcool industrial, furat de undeva. Tot satul este în doliu. Acolo toți sunt rude între ei.

- Poate că nici nu era alcool, ci vreo altă substanță, cum sunt cele de curățat piese.

- Sau au folosit un vas insuficient de bine spălat, în care s-a aflat o substanță otrăvitoare. A fost un caz în județul Prahova. După golire, o sticlă cu verde de Paris, în loc s-o arunce . . .

- Indiferent ce-o fi fost, situația e gravă.

- Căile progresului sunt variate. Cei ce nu înțeleg ce ar trebui să facă se auto-elimină prin pe alte căi.

- A vorbit filosoful.

- Eu n-am înțeles de ce au fost asasinați acei ofițeri sovietici. În orice glumă există și un sâmbure de adevăr.

- În orice război, numărul ofițerilor crește, cei mai activi sunt avansați, dar după război rolul lor scade dramatic. Este una dintre marile probleme ale guvernării postbelice, fiindcă toți aceștia pretind funcții în aparatul de stat similare ca importanță cu cele ce le-au avut în armată, ceea ce nu este posibil.

- Și S.U.A. a avut asemenea probleme.

- Fiecare stat le-a rezolvat în stil propriu. Cel mai grav a fost în Grecia. În timpul celui de al doilea război mondial, au creat grupe de partizani, susținuți în special de Anglia. Am văzut asta și în câteva filme. După război, șefii acestor grupe aveau pretenții mari. Cum nu era loc pentru toți, au început să se certe între ei, în stil specific grecesc. Cei care au profitat au fost rușii, care i-au instigat pe unii împotriva altora. Așa s-a iscat așa-zisul război civil.

- Da, știm asta. Care război a încetat atunci când Stalin a abandonat ideea și le-a retras sprijinul

Bolovănisme

Originea omului

Se spune că evoluția omului a devenit mai rapidă după dobândirea poziției bipede. Începând de atunci, privind lumea de sus, a devenit mai inteligent. Unii oameni de știință se întreabă încă cum de s-a metamorfozat el din patruped în biped. Logica ne spune că era deja inteligent, din moment ce i-a venit ideea să se ridice în două picioare. Dar eu cred că toate aceste ipoteze sunt false.

Antropoidul n-a fost niciodată patruped. Între păsări și animale nu există nici o specie hibridă, care să confirme ipoteza că unele au evoluat din altele. Rezultă că, încă de la început, din formele primare de existență, unele au evoluat ca animale, iar altele ca păsări. (Da, știu, cineva mi-a atras atenția asupra existenței legendelor despre cai înaripați, gen Pegas, sau a centaurilor – oameni cu corp de cai. Ei sunt însă produse ale imaginației europenilor, în special a grecilor, când au văzut hoardele de barbari veniți călare din Asia. I-a impresionat viteza cailor, asemănătoare cu a păsărilor, și asocierea om-cal. Până să învețe ei să călărească, au inventat legende cu cai.)

Dar să revin la oile noastre, adică la antropoizi. Eu cred că spațiul lor de viețuire a fost copacul. Ceea ce mă face să cred aceasta este privirea oamenilor și forma capului lor. Animalele ce trăiesc în turmă privesc mai mult lateral; cele de pradă au ochii îndreptați către înainte. Și unii și alții au o bună memorie a spațiului în care se află. Porumbeii, spre exemplu, se așază milimetric pe o crenguță subțire, pe care însă nu o văd în acel moment. Omul poate privi înainte, dar și în jos, deoarece nu are botul dezvoltat, care să-i împiedice vederea picioarelor. În consecință, cea mai probabilă ipoteză este cea a obârșiei sale dendroide, ca trăitor în copaci. El avea deci poziție verticală de la început.

A apărut deci ca parazit al copacilor, a evoluat apoi ca parazit al întregii naturi și va sfârși, probabil, ca parazit pentru el însuși.

Noi, Zidurile

Cu timpul, campusul studențesc a depășit cu mult statutul obișnuit. Tineri și mai puțin tineri veneau să discute tot felul de subiecte, mai mult sau mai puțin filosofice. Nu „filozofice”, cu ‚z’ – specifice celor cu diplome recente - ci cu ‚s’, asemenea celor din antichitate, prieteni ai înțelepciunii (φίλοι της σοφίας). Cu toții ne propunem să fim înțelepți, dar nu putem pretinde că am atins acest nivel. Suntem doar prieteni ai ei și dorim să ne apropiem cât mai mult de ideal, sau măcar în deciziile importante să luăm decizii corecte. Asemenea filosofi, preocupați de înțelepciune, au dispărut de două mii de ani.

Acești tineri, care vin în campus să discute cu alți tineri. Nu speră să devină filosofi. Ei vor doar să facă schimburi de idei, motiv pentru care acceptă – chiar își doresc – să fie contraziși, fiindcă numai astfel își pot rafina opiniile, pot afla de existența altor variante și așa mai departe. Când erau mici se uitau la cei mari ca la niște dumnezei. (Cei mai mari nu mai au la ce se uite și – de aceea – nu au nici un dumnezeu.) După ce au mai crescut, au constatat că unele dintre modelele ce și le-au ales nu sunt tocmai demne de urmat. În consecință își caută acum sfătuitori printre cei de-o seamă cu ei. Nu pentru a-și însuși fără judecată recomandările lor, ci pentru a afla și alte opinii, sau – de ce nu – pentru a depista eventuale erori în propriul lor raționament.

Aminteam mai devreme de dificultatea de a lua decizii în situații complexe. Tocmai am aflat de la acești tineri despre o soluție foarte inteligentă. Nu aparține filosofilor, ci unui matematician. John von Neumann îl cheamă. (Norocul lui că și-a scris numele cu noi de ‚n’; altfel aș fi crezut că este ne-uman. Am glumit, desigur.) Ei bine, iată soluția (algoritm, cum i se spune mai nou, de la persanul Al-Khwarizmi). Întocmiți un tabel cu toate variantele posibile pentru ieșirea din impasul în care vă aflați. Atașați fiecărei variante avantajele și dezavantajele ei. Acordați fiecărui avantaj și dezavantaj câte un coeficient de importanță și probabilitatea ca el să se producă. Înmulțiți coeficienții cu probabilitățile și totalizați separat pe avantaje și dezavantaje. Faceți diferența dintre totaluri și veți afla varianta optimă. Critica la prima vedere: deoarece dumneavoastră sunteți cel care atribuie valori coeficienților și probabilităților, rezultatul va fi unul subiectiv. Da, dar cu tot subiectivismul, veți observa că influența unor variante asupra deciziei globale este infimă. Oricât le-ați mări valorile, ele nu sunt demne de a fi luate în seamă. În consecință, trebuie eliminate. Ele nu fac decât să ne încurce în judecată. Le scoatem din tabel și refacem calculele. Procesul poate fi reiterat. În final rămân două trei criterii, al căror rol ar fi putut fi evaluat și fără tabel. Da, dar a fost nevoie de tabel și toate calculele pentru a ajunge la această concluzie, pentru a ne debarasa de unele criterii neesențiale.

Bolovănisme

La limita supraviețuirii, oamenii se solidarizează. Au înțelegere unii pentru alții, se compătimesc reciproc. Sub această limită, devin lupi. Se pot mânca unii pe alții la propriu. În condiții de bunăstare, solidaritatea dispare din nou. Omul devine singur în lupta pentru o poziție socială mai bună, bizuindu-se doar pe abilitățile lui. Stresul devine un simptom comun.

* *

*

Am aflat că, în limba engleză, cuvântul ‚antibiotic’ se pronunță antibaiotic, evidențiind astfel originea lui dacică: dacă ai un bai, acest medicament este soluția perfectă să rezolvi problema.

* *

*

Barbarii, au învins întotdeauna civilizațiile sedentare. Mai devreme sau mai târziu, cei flămânzi și-au însușit armele inventate de adversari pe vremea când aceștia fuseseră flămânzi și le-au folosit mai eficient.

* *

*

Nimeni nu e perfect și – de aceea – este o greșeală să vânezi greșeli, în loc să valorifici calități.

* *

*

Gândirea curentă se grefează pe atomi și relațiile dintre ei. În acest text, înțeleg prin atomi entități considerate indivizibile pentru sistemul discutat. Am spus sistem și nu obiect și poate că ar trebui să fac o precizare. Nu vreau să fiu plictisitor și să dau definiții; voi apela de aceea la un exemplu, deși metoda este puerilă (recunosc). Un bec face parte din sistemul de iluminare a unei săli. Același bec însă este un consumator de energie pentru proiectantul rețelei electrice. Sistemul este deci o entitate conceptuală. O moleculă este și ea un sistem de atomi, și nu ne interesează în acest moment faptul că atomii, la rândul lor, se compun din alte elemente. Folosim deci termenul în sensul lui Leucip și discipolul său Democrit sau al fizicienilor moderni, înainte de a descoperi structura atomilor.

Ce vreau eu să spun acum este constatarea că, centrând gândirea mai mult pe atomi decât pe relațiile dintre ei, se greșește profund. O moleculă – un sistem ca oricare altul – se compune din atomi. Ce-i face pe acești atomi să se unească? Anumiți atomi și nu oricare. Este un fel de dragoste la prima vedere, dar nu între orice atomi.

Filosofii au încercat dintotdeauna să rezolve problema, fără să reușească, bineînțeles. Au inventat de aceea diferite cuvinte și legende. În Biblie se spune „La început a fost cuvântul”. Evident, nu este vorba despre cuvintele inventate de oameni, pentru a comunica între ei: mama, papa, tata, caca, evrica. Pare a fi vorba despre proiectul din capul unei ființe primordiale. Însăși termenul „univers” poate fi interpretat ca uni-vers, deci o acțiune unică, generatoare a tot ce se întâmplă. Încercând să iasă din legendă, Bergson a inventat „elanul vital”, iar Schopenhauer „lumea ca voință și reprezentare”. Fizicienii moderni, încercând să explice totul prin prisma lor de gândire, au născocit și ei ceva. Tot un cuvânt, că altfel nu se poate, la nivelul de cunoaștere al omenirii: big-bang. Și cu asta ce-am făcut? – vorba lui Tănase. Desigur, nimic, fiindcă . . .

„Se poate ca bolta de sus să se spargă,

Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,

Să văd cerul negru că lumile-și cerne

Ca prăzi trecătoare a morții eterne...”

Ei bine, sper că nu te aștepți, dragă cititorule, să dau eu rezolvarea acestei dileme. Ce vreau eu să spun acum este cu totul altceva, și anume ce am afirmat deja la început, că, într-un sistem, relația dintre atomi contează și nu atomul ca atare. Și mă voi folosi iarăși de un exemplu. Oamenii obișnuiesc să-și justifice evoluția ca efect al unor întâmplări, deși – de fapt – este invers. Evident, nu vorbesc despre accidente ori de acțiunile altora asupra lor. Comportarea lor, modul lor de gândire a stat la baza deciziilor ce le-au luat. Deciziile, la rândul lor, au efecte directe, dar și indirecte, unele ascunse. Unele persoane au făcut sport în copilărie și au deprins astfel anumite abilități, care lipsesc celor mai comozi. Mai târziu, primii au capacitatea de a răspunde la unele solicitări, spre deosebire ce ceilalți, care se accidentează. O întâmplare, am zice. Nu, un efect.

Atitudinea unor persoane, comportarea lor determină reacția celor din jur. Nu este o întâmplare faptul că unul dintre ei a acționat într-un anume fel. A fost o consecință. Răuvoitori există. Chiar și binevoitori. Totul se rezumă la relația cu ei.

De unde și o vorbă: ce gândești, aia ești.

Să nu uităm că suntem doar atomi într-un sistem și depindem de cum ne înțelegem rolul în sistem. Este de înțeles curiozitatea de a afla ce se întâmplă în alte sisteme superioare, dar este iluzoriu să credem că vom afla. Cât despre încercarea unora de a modifica propriul nostru sistem, ei bine, asta este culmea ignoranței.

Un truism nu? Este adevărat, dar ce te făceai dacă ți-l spuneam direct, fără partea introductivă?

Peste ani

- Faci parte din familia fondatoare?

- Nu. De unde ai scos-o?

- Numele tău este primul din lista fondatorilor înscriși pe placa de la intrarea în clădirea rectoratului.

- Habar n-am. Nici n-am observat placa despre care vorbești.

- Se poate să n-o fi văzut, fiindcă uneori este acoperită de un panou informativ mare, sau chiar de ușă, când este dată la perete. Dar pentru asta nu trebuie să te ascunzi după deget. Este un nume rar, ca să nu zic ciudat, pentru ca să fie o simplă coincidență.

- Îți spun că habar nu am ca vreun membru al familiei mele să fi avut vreun rol la crearea acestui institut. Ș-apoi, eu sunt din București și nu știu să am rude la Brașov.

- Și atunci de ce te-au trimis părinții aici?

- Faci două greșeli și mai ești și ironic. În primul rând nu m-au trimis părinții. Eu sunt cea care am dorit să vin aici. Ei insistau să urmez dreptul, fiindcă amândoi sunt juriști. Eu însă am o părere proastă despre justiția din România și nu vreau să fiu un instrument în această mașinărie dezagreabilă.

- Și de aici ce vrei să devii?

- De aici nu devin nimic. Aici vreau să-mi perfecționez limba engleză și apoi să plec la Londra să mă specializez în finanțe.

- Ei, da! Londra – capitala puterii subtile. Am auzit că în Londra sunt mai multe bănci americane decât în New York.

- E adevărat, deși Wall Street era cartierul-simbol al finanțelor.

- Din câte știu eu, numele Wall Street vine de la valul de pământ, înălțat de coloniști, pentru a ține la distanță animalele sălbatice și a stăvili incursiunile indienilor.

- Astăzi, nu îi ține la distanță pe indieni, ci și pe cei ce abordează finanțele pe alte căi decât cele admise. Vreau să devin finanțistă, iar acum finanțele adevărate se învață la Londra.

- Încep să te cred. Totuși, numele . . . Și e primul pe listă, deși lista nu este alfabetică. Este deci cel mai important.

Dialogul a fost purtat între doi tineri candidați la cursurile de perfecționare ale universității. Dintre fondatori, singură Elena mai era în viață, retrasă într-o vilă, împreună cu o familie de foști elevi, acum bătrâni și ei, dar ai căror copii aveau grijă de toți trei. Elena se pregătea să-și serbeze centenarul.

Discuția dintre cei doi tineri a continuat după câteva zile.

- Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că ai avut dreptate. Primul fondator de pe listă este un strămoș al meu, despre care – din păcate – nu aveam habar.

- E într-adevăr un păcat.

- Mare păcat, dar nu-mi aparține. Cred că la mijloc a fost invidia celor din generația lui.

- Cum ai aflat?

- Zilele trecute, al doilea fondator de pe listă și-a celebrat centenarul. Este nepoata lui. Curioasă să aflu detalii, m-am aflat și eu în treabă și inițiativa mi-a fost răsplătită. Am obținut chiar o invitație la ea acasă, unde mi-a povestit tot, cu multă bucurie. Suntem deci rude. Acum am ușă deschisă la ea, mă pot duce oricând s-o vizitez. Mi-a încredințat corespondența cu bunicul ei și chiar jurnalul ei intim, asigurându-mă că sunt singura ce am luat cunoștință de existența lui. Este fascinant.

- Poate ai să scrii o carte cu acest subiect, chiar dacă nu va fi o afacere din punct de vedere financiar.

- Nu este exclus.

Iată cum se întoarce lumea – comentează Bolovanul. Veșnica reîntoarcere trebuie privită elastic.

Biobibliografie

Cristache Gheorghiu s-a născut în municipiul Roman, la 2 mai 1937. După absolvirea Liceului „Roman Vodă” din orașul natal, a urmat cursurile Universității Tehnice „Gh. Asachi” din Iași, obținând licența de inginer în 1959. Drept recunoaștere a activității sale științifice, este menționat în „Istoria Științelor în România”, capitolul „Cibernetca”, Editura Academiei, 1981 (paginile 151, 205, 220).

În literatură a debutat în 1995, printr-un serial de articole (24) în revista „Ecran magazin”, având ca subiect impresii din prima vizită în Statele Unite ale Americii.

Prima care, intitulată „Singur printre americani”, a apărut în 1999, cu un subiect asemănător, după a doua vizită în S.U.A. Au urmat volumele:

· Între două idealuri

· Tradiție sau liberul arbitru?

· Wher Is My Way?, Bibliotastic, New York, (în limba engleză)

· Remanențe informatice

· Memoriile unui cățel adult

· AsFORisme

· Filosofia unui bolovan

· Grecia – note de călătorie

· America after America, JustFicton Edition, Germany, (în limba engleză)

· Scrisori din Atena, 2012

· A Boulder’s Philosophy, Bibliotastic, New York, (în limba engleză)

· With Love from Athens, 2012, (în limba engleză, publicată doar pe Internet)

· Anastasia

· Anastasia (în limba engleză, publicată doar pe Internet)

· AsFORisme 2

· Eseuri vesele și triste

· Căutări

· AsForisme 3

· Destine

A inițiat și întreținut pe Internet revista culturală „ADVERSA RES”, în care a consemnat principalele manifestări culturale brașovene. Din anul 2011 și până în prezent, continuă activitatea în Atena (Grecia), unde locuiește în prezent.

A publicat numeroase articole în reviste literare din țară și străinătate.

Sfârșitul romanului