Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Partea a opta

 

 

 

Colecția OPERA OMNIA

Romanul de azi

 

 

 

 

 

 

TIPO

MOLDOVA

 

 

File de jurnal

 

A murit bunicul. Nu sunt în stare să comentez.

Cu douăzeci de ani în urmă, nu știu dacă m-aș fi dus la înmormântarea lui. Acum însă,  n-am fost în stare nici să plâng. Durerea este prea mare. Și nu numai pentru ce a făcut pentru mine, deși a făcut enorm. Astăzi, sunt ceea ce sunt datorită lui. Și nu numai pentru ajutorul financiar, ci a faptului că a fost lângă mine. Simpla lui prezență mi-a dat aripi. Nici mama și nici tata nu ar fi putut face ce a făcut el, prin firea lui: puternic din punct de vedere psihic, inteligent, clarvăzător, corect, cu principii de nezdruncinat și o  voință fermă, educat, gata de orice sacrificii pentru a-și apăra statu-quo-ul și, mai presus de toate, un bonom. S-a ocupat de sănătatea bolnavilor, de trupul lor, dar totul a plecat din sufletul lui. După pensionare, și-a dorit binele meu mai mult decât a făcut-o pentru copiii lui. Ce-i drept, în tinerețe avea o mulțime de alte preocupări și obligații. La bătrânețe, și-a concentrat energia și voința pe mult mai puține și, printre ele, am fost eu, poate că cea mai importantă.

Îți mulțumesc, bunicule!

 

 

Din relatările Bolovanului

 

Dispariția bunicului a însemnat și dispariția resurselor financiare ale acestuia. El i-a lăsat Elenei casa întreagă ca moștenire, dar impozitul și cheltuielile de întreținere depășesc cu mult posibilitățile ei financiare ca profesoară de limba română. Deși nu sunt căsătoriți, deci Dan nu este proprietar, el împarte cu ea unele cheltuieli. Veniturile lui sunt incomparabil mai mari decât ale Elenei, datorită meditațiilor la limba engleză.  Cu toate acestea, suma nu este suficientă pentru acoperirea obligațiilor. Vor trebui să găsească o soluție, iar prima care le vine în minte este închirierea apartamentului de la parter, în care a locuit bunicul. Oferta este tentantă, dar pe cine să accepți și să fii sigur că nu-ți va face probleme. Vila este râvnită de mulți parveniți cu bani și relații, care ar face orice să-i scoată pe ei din casă. Abia se întorseseră de la București, unde a avut loc înmormântarea în cavoul familiei, că au și văzut un bărbat, însoțit de doi câini uriași, cercetând terenul. Se părea că îl preocupa mai mult curtea, ce urma să fie păzită de câini, decât locuința.

Când stresul era mai mare, a căzut ca din cer o soluție. Dan colabora mai demult cu un scoțian, ce venea din când în când pentru meditațiile celor ce erau hotărâți să emigreze și voiau să-și perfecționeze cunoștințele de engleză cu un vorbitor autentic. Numele lui este Steven. Acum, scoțianul s-a hotărât să se mute definitiv în România și i-a propus lui Dan să deschidă o mini-școală permanentă în livingul din casa lor, iar el să închirieze apartamentul în care a locuit bunicul. În plus, pentru a o atrage și pe Elena în afacere, a propus să elaboreze împreună un manual de limba engleză, în maniera celor englezești: practic, eficient, folosind limbajul omului modern, cuprinzând regulile gramaticale de bază și multe exerciții, prezentate ca dialoguri reale etc. De altfel, și cursurile lor se desfășurau în aceeași manieră, care a fost apreciată și le-a sporit solicitările. Manualul urma să fie însoțit de un dicționar de expresii românești traduse în cele mai potrivite expresii englezești. Cele mai multe lucrări de acest gen sunt elaborate de către profesori universitari mai mult sau mai puțin rupți de realitate, iar cei ce vor să învețe limba uzuală simt această deficiență. Echipa formată din cei trei, Steven, Dan și Elena, este ideală pentru ce și-au propus. Steven este profesor de limba engleză în Anglia, Elena este profesoară de limba română în România, iar Dan intermediarul perfect. Vor înființa și o editură, pentru a nu risipi banii și eforturile în discuții inutile cu terți. Elena va fi directoarea editurii. Vor scoate probabil și alte cărți.

A durat o vreme, până când Dan a reușit să-l convingă pe Steven că românii, ca și britanicii, nu sunt toți la fel. Asta după ce trecuse prin două faze diferite. În prima a fost surprins de amabilitatea excesivă a primilor cunoscuți. În a doua, a constatat că mulți sunt leneși și hoți. Auzise chiar și remarca: neamul prost, dacă ești cumsecade, te ia de prost. Acum însă s-a lămurit. „Pe pământ, găsești de toate” – cum zice cântecul. Totul e să știi să discerni, să știi să-ți alegi colaboratorii.

Inutil să spun că entuziasmul a fost imediat și general. Vor comanda douăzeci de scaune cu placă rabatabilă, ce poate deveni pupitru. În câteva minute, livingul devine sală de clasă. Trase la perete sau așezate convenabil, spațiul este propice pentru o serată muzical-literară. Când omul vrea, sparge și zidurile. Scuză-mă, prietene!

 

Prietenul Zidului

 

Nu, nu a fost nevoie să mă spargă. Am fost bine proiectat de la început. Cât despre entuziasmul tinerilor, el n-a fost doar o euforie de moment. Pe lângă cei deja cunoscuți, au venit să dea o mână de ajutor și alți prieteni, prieteni ai prietenilor și prieteni ai culturii, bucuroși că va exista un spațiu unde se vor putea manifesta liber, un alt spațiu decât cel administrat de oficialități, în frunte cu vreun trepăduș politic. Pe unii nici nu am apucat să-i cunosc. N-au fost prezentați, fiindcă ei între ei se cunoșteau dinainte.

Într-una din zile, la o șuetă participă Lazăr (coleg cu Elena, profesor de desen), Paul (violonist în Filarmonica brașoveană), Steven, Dan și Elena, care – din când în când – se retrage în bucătărie, pentru a-și servi musafirii cu câte ceva. Amintesc faptul că bucătăria se află în același loc cu livingul, în care ocupă doar un colt și este despărțită doar pe o latură de un panou de 1.5 metri înălțime, astfel că ea poate auzi tot ce se discută de către ceilalți și interveni, când crede că este cazul. După un timp, își fac apariția Alina cu Ianoș.

Steven vorbește greu limba română și îl ajută Dan. Eu nu voi reda toate bâlbâielile lor și voi „traduce” totul într-o românească cursivă.

 

-        Dar tu ești scoțian. Ce garanție am eu că nu vorbești în dialect? – Evident, doar Lazăr putea face o asemenea afirmație.

-        Eu am urmat cursurile la Queen Mary University of London. N-aș fi absolvit-o dacă nu vorbeam perfect englezește. Am predat și la London Metropolitan University. Acolo am învățat să predau studenților de diverse naționalități.

-        Am glumit. Și Bram Stocker a fost irlandez și a devenit scriitor londonez.

-        Cunoscut în România ca autor al romanului Dracula. - Alina intervine și ea în discuție.

-        Cred că este mai cunoscut în America cu această calitate. Puțini români știu cine a scris Dracula și nu pun prea mare preț pe el. Pentru ei, Dracula este doar un nume pentru publicitate turistică.

-        De ce America?

-        Judecând după numărul turiștilor ce vizitează Castelul Dracula.

-        Castelul Bran, de fapt.

-        Da, și după filmele de groază pe care le fac tot americanii.

-        Englezii nu sunt interesați de Dracula?

-        Se vede că nu. Ei par mai rafinați. Vin în București și, de acolo pleacă într-un circuit: mânăstirile din nordul Moldovei, Delta Dunării și altele. Dar spune-ți-mi, vă rog, cum diferențiați engleza literară de diferitele ei dialecte?

-        Mai demult, se spunea că engleza literară este cea care se vorbește la palatul regal.

-        Păi, cine știa cum se vorbea acolo?

-        Corect. Acum se spune că engleza corectă este cea care se vorbește la televizor.

-        Cu mult mai bine. Și în Statele Unite e la fel. Îndrăznesc însă să va dau un sfat. Nu mai faceți această afirmație în fața românilor.

-        De ce? Pentru că majoritatea lor vorbesc mai bine decât unii dintre cei care apar la televizor.

-        Chiar așa?

-        Chiar așa!

 

Paul, abia intrat pe ușă, încearcă să-și scoată fulgarinul, fără să ude prea mult prin jurul lui și pe el însuși. Din umbrela, întoarsă pe dos din cauza vântului, curge cea mai multă apă.

 

-        Plouă torențial.

-        Raining cats and dogs. – completează Steven.

-        M-a nedumerit întotdeauna această expresie. Mi se pare de-a dreptul stupidă. Cum să ploaie cu câini și pisici?

-        Există o explicație. – încearcă să-i lumineze nedumerirea Dan – Am aflat-o și eu de curând. Ciudată este perseverența englezilor de a menține o idee care, nu numai că îi dezavantajează, dar este extrem de veche.

-        Ne spui și nouă care-i aia?

-        În trecut, casele aveau acoperișuri din stuf sau ceva asemănător. Era locul preferat de animale, unde se puteau încălzi. Câini, pisici și alte viețuitoare mai mici aveau culcuș acolo. Când ploua, acoperișul devenea alunecos, animalele alunecau și cădeau. De aici zicala „It‘s raining cats and dogs”.

 

Steven reia dialogul.

 

-        Am înțeles că sunteți artist plastic. Noi vrem să scoatem un manual de limba engleză pentru cursanții noștri și nu numai. Pentru toți cei care vor să emigreze și doresc să-și însușească o engleză autentică. Ați vrea să ne ajutați cu partea de grafică? Mă refer la copertă, în primul rând, dar și la ilustrațiile din interior.

-        Termenul de artist plastic este prea pompos. Eu sunt doar profesor de desen la un liceu teoretic. Vă ajut însă cu cea mai mare plăcere.

-        Sunteți modest. Oricum, vă mulțumesc anticipat. Dar nu înțeleg diferența ce-o faceți între artist plastic și profesor de desen. Sunteți absolvent la unui institut de învățământ superior, specialist în arta plastică. Asta știu de la Dan.

-        Da, așa este. Am absolvit Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca.

-        Și atunci, care-i problema?

-        La început, în România a existat doar Școala de Belle Arte din București, cea înființată de Theodor Aman si Gheorghe Tattarescu în 1859 (coincidență cu anul unirii Moldovei cu Țara Românească), care și-a schimbat, bineînțeles denumirea de mai multe ori. Asta până în 1989. De atunci au apărut Facultăți de Arte și Design în toate orașele mai răsărite din România, pentru că românul este artist din naștere și genial prin vocație. Inițial ca facultăți în cadrul unor universități, destinate pregătirii profesorilor de liceu, apoi independente. Bineînțeles că foarte puțini dintre absolvenți își justifică profesiunea dar, din infatuare, toți se recomandă artiști, deși cei mai mulți își câștigă existența prin alte mijloace. Profesiunea de profesor de desen la un liceu teoretic este totuși una onorabilă. Artiști în adevăratul sens al cuvântului sunt foarte rari. Extrem de rari.

-        Termenul  „universitate”, inventat în antichitate, presupunea că acolo tinerii învățau câte ceva din toate domeniile cunoașterii: filosofie, știință, literatură, artă, muzică, educație fizică etc. Universitate = univers. În România văd universități de muzică, de artă plastică, de științe de tot felul.

-        Fiecare cu universul lui.

 

Alina intră și ea pe fir.

-        Nu aș avea răbdare să pictez. Mi se pare foarte migălos.

-        Dar să mănânci ai răbdare? Să înghiți îmbucătură după îmbucătură; și asta în fiecare zi, uneori chiar de mai multe ori pe zi.

 

Din bucătărie, Elena vine cu o cafea pentru Paul, cel venit mai târziu. Ceilalți băuseră deja una.

-        Uite o cafea tare, special pentru tine, că te văd mai solicitat. Dacă vreunul dintre voi mai vrea cafea, să-mi spună.

-        Mulțumesc! – răspunde Paul.

-        Non c’č di che.

-        Eu nu știu franceză. La școală am făcut engleza.

-        Era în italiană. Dar la facultate voi nu a-ți făcut franceza?

-        Nu. De ce s-o fi făcut?

-        Mă gândeam că, așa cum muzicienii știu italiana, voi ar trebui să știți franceza. Nu se spune că Parisul este capitala artelor?

-        Se spune, dar nu știu dacă mai este. În muzică este altceva. Cele mai cunoscute opere sunt cele italiene și marii cântăreți le interpretează în original.

-        Este adevărat. Chiar și în muzica simfonică, aproape toate cuvintele sunt în italiană: piano, molto vivace, allegro, partitura . . .

-        Ce-i aia partitură? – întreabă Ianoș.

-        Este hârtia – sau hârtiile – cu note muzicale, care o citesc interpreții, ca să știe ce cântă – îl luminează Elena.

Paul, mai discret de felul lui, nu rezistă și, ca specialist, vrea să clarifice denumirile.

-        Hârtiile alea se numesc știme. Partitură este totalitatea știmelor, destinată dirijorului (parti-tura adică toate părțile)

-        Eu știam că știme erau niște zâne din mitologia populară – exclamă nedumerită Alina.

 

Dialogul continuă în această manieră, sărind de la o idee la alta. Nu toate subiectele rămân însă neelucidate. Se întâmplă ca la una dintre întâlnirile ulterioare, cineva să readucă în discuție un subiect, dacă i se pare că merită aprofundat sau actualizat.

 

A fost surprinzător de scurt timpul în care multiplele funcții ale livingului au început să se desfășoare chiar în aceeași zi. La cele inițiale s-a mai adăugat cea de sală de întruniri de afaceri ale editurii, ce nu a întârziat să ia ființă, așa că m-am obișnuit să asist la schimbări ca: birou pentru întâlniri de afaceri, sufragerie, sală de curs și serată culturală, toate în aceeași zi. Și nu numai odată. Se întâmplă frecvent.

Pentru început însă, livingul are nevoie de unele amenajări, la care participă voioși cu toții.

 

-        „Nu vă temeți de perfecțiune. N-o veți atinge niciodată”. – A fost Lazăr.

-        Sună a citat. Îți aparține, sau citezi din memorie?

-        Salvador Dali.

-        Am auzit că Dali picta gol. Probabil că nu întotdeauna.

-        Da, avea acest obicei. De la el am aflat că . . .

-        Unde l-ai cunoscut tu? A murit când abia te născuseși.

-        Din cartea lui „Jurnalul unui geniu”. Am aflat, zic, că Federico García Lorca a fost asasinat în timpul războiului civil din Spania și cadavrul său încă zace undeva, într-o groapă comună. Avea doar 38 de ani. Ordinul de execuție a fost dat de guvernatorul Granadei, în urma unui denunț din partea unora care nu-l agreau pe tatăl lui. Tatăl lui Lorca „trăiește și azi”, scrie Salvador Dali în 1952, la 16 ani după moartea poetului. Nu scrie când a murit.

-        Asta puteai să afli direct din biografia lui Garcia Lorca.

-        Dacă eram profesor de limba și literatura română, ca tine, Elena. Eu sunt profesor de desen și am citit doar biografia lui Salvador Dali.

-        Corect.

-        Cum-necum, până la urmă tot acolo ajungem.

-        Îngrășământ pentru pământ.

-        Oale și ulcele. – intervine Steven, arătând că a învățat ceva din folclorul românesc.

-        Bravos! – exclamă cu toții în cor.

-        Îngrășăm pământul în fiecare zi, unii mai mult, alții mai puțin, după cât mănâncă.

-        Se pare că asta este cea mai înaltă misiune a omului: să îngrașe pământul.

 

 

Observația Bolovanului

„Filosofiile” lor teribiliste – morbidă într-un caz și scatologică în celălalt – sunt la fel de greșite. Dar, idei inavuabile cândva în medii intelectuale au devenit pentru cei de azi „dovezi” ale unei deschideri spirituale. Adevărul este că, în viață, tocmai calea este cea care contează. Sfârșitul nu înseamnă că ai ajuns unde trebuia (nu ajungi nicăieri), ci doar că atât ai avut șansa să trăiești. Ce-ai făcut cu viața ta este adevărata problemă. Bineînțeles că trebuie să ai un scop, dar mai presus de scop sunt principiile pe care le-ai  adoptat. De aceea, dacă ai ales să nu fii hoț de buzunare,  respectă-ți principiile și nu-i invidia pe cei care câștigă mai mulți bani decât tine, practicând această meserie sau alta similară. Pe de altă parte, fă astfel încât în parlamentul țării să ajungă ce cu principii asemănătoare cu ale tale și nu ale hoțului de buzunare.

La fel de greșită este și căderea în cealaltă extremă, indiferent de exprimare: simplă (trăiește clipa) sau snoabă (carpe diem – expresie folosită azi în reclamele comerciale). Dilema este veche. Abordată de grecii din antichitate, ea este permanent reluată și de filosofii contemporani, ca dovadă că ea nu este și nu poate fi rezolvată. Rămâne problema fiecăruia, a modului cum înțelege să-și trăiască viața.

Ce este fericirea? Pentru cei care o găsesc, este tocmai răspunsul la această dilemă: apolinic sau dionisiac?

 

Ca să se afle în treabă, dar și ca să schimbe subiectul, Ianoș ianoșerește:

-        Nu prea se mai pictează azi cu vopsele de ulei.

-        Într-adevăr, mult mai comode sunt vopselele din plastic, care se dizolvă în apă, ca cele acrilice, și care după uscare devin indestructibile. Sunt și mai frumoase, mai vii.

-        Tu ar trebui să încerci cu apă de trandafiri. Ar avea și un miros aparte.

-        Așa pare din afară. În realitate, e ceva mai complicat. Nu contează cu ce pictezi. Atunci când o faci cu adevărat, nu-ți mai pasă de nimic. Este echivalent cu abandonarea sinelui. Este un fel de visare. Trebuie să mă las dus de instinct, ca într-un vis, pe care vrei să-l continui, înainte de a te scula. Dacă încerc să pictez după ce m-am trezit din visare, pot doar să ratez ce începusem bine. Cred că aceeași stare o simțea și Țuculescu. Așa reușesc să-i judec lucrările fără să-l critic.

-        Și dacă greșești?

-        Greșelile au în ele ceva sacru. Este o greșeală și mai mare dacă încerci să le îndrepți. În clipa în care ai greșit, trebuie să te oprești. Eventual, mai târziu, vei judeca altfel și vei stabili atunci ce-i de făcut în continuare.

 

 

Din cugetările Bolovanului

 

A bătut ceasul

 

Am auzit că, în Piața Sfatului din Brașov, clopotul atașat ceasului din turn a reînceput să bată ora exactă. Să fie vreun semn? Semn de civilizație, evident. Pare o preocupare dragă amatorilor de antichități, fiindcă, astăzi, orice persoană are, dacă nu un ceas de mână fățos, măcar două telefoane mobile ce-i indică ora exactă chiar și atunci când nu vrea s-o știe. Și de ce să nu vrea s-o știe? Pentru că nu și-a propus să fie punctual. Și de ce să nu fie punctual? Pentru că nu i-a intrat în sânge. Și de ce nu i-a intrat în sânge? Ei, aici povestea e mai lungă.

În civilizația rurală timpul are valori mai largi. Agricultorul este dependent de vreme: precipitații, temperatură, vânt etc. El nu poate face promisiuni ferme nici măcar în privința recoltei, fiindcă nu știe cât de bun sau rău va fi anul agricol. Dacă doi vecini aflați la sapă își promit o anumită acțiune pentru a doua zi, dar, între timp, plouă, ei nu se mai pot duce la sapă, deci promisiunea cade. Nimeni nu este vinovat.

În civilizația urbană, în schimb, orientată spre industrie și comerț, dacă furnizorul unei piese nu-și îndeplinește obligația contractuală, asamblarea produsului, din care piesa respectivă face parte, nu este posibilă, iar fabricantul riscă falimentul. Aici, punctualitatea este esențială, motiv pentru care lipsa ei este sancționată prin eliminarea celui în cauză din lumea civilizată.

În România comunistă, prin industrializarea forțată, numărul exagerat de mare de lucrători aduși din mediul rural a făcut imposibilă asimilarea lor de către orașe, și atunci s-a produs fenomenul invers. Noii veniți au impus regulile lor. Mai mult decât atât, eliberați de regulile impuse de civilizația rurală, intrați într-un mediu unde nu-i cunoștea nimeni, mulți dintre cei dezrădăcinați au refuzat orice fel de reguli.

Asta scuză într-o oarecare măsură lipsa de punctualitate a imigranților. În ce măsură? În măsura în care nu s-au adaptat.

Și dacă este mai simplu să fim nepunctuali, de ce să ne mai batem singuri cuie în tălpi? Dacă am fi singuri pe lume, am fi nepunctuali doar față de propria noastră persoană. În societate însă, un asemenea gest de domnișoară prost-crescută dovedește lipsa respectului față de alții și, în acest caz, nu putem pretinde ca ceilalți să ne respecte pe noi.

Este și unul dintre motivele care, alături de mentalitatea comunistă, a condus la încropirea unei pseudo-industrii, incapabilă să facă față celei adevărate, fapt vizibil cu prisosință după 1989, pentru că și majoritatea noilor conducători de întreprinderi aveau aceeași origine rurală.

În societatea medievală, fiindcă nu orice cetățean avea ceas, localitățile cu pretenții urbane aveau în centru o clădire cu un turn, în care se afla un ceas. Localitățile mai mari, Brașovul printre ele, aveau mai multe asemenea turnuri, astfel încât, din orice punct al ei, era vizibil un ceas. Totul pentru ca oamenii să-și permită să fie punctuali. Scuza că n-am știut cât e ceasul, ca de altfel orice altă scuză, nu era admisibilă.

Evident, clopotul din orice turn nu ne mai folosește astăzi să aflăm ora exacta, dar ne poate aminti că civilizația urbană a început cu punctualitatea și că neglijarea acestei caracteristici a ei însemnă regres pe plan social. Pe plan individual, este simplă lipsă de educație urbană.

Zicala „Promettre c’est noble, tenir c’est bourgeois” e și ea aproape de idee. Pe cât de aproape însă, pe atât de falsă. Într-adevăr, pe lângă fandoseala exprimării în franceză, ea redă mentalitatea unor oameni fără responsabilitatea faptelor lor. Și  este falsă, fiindcă un nobil din trecut era dator să-și respecte promisiunile, fie și numai din motive de etică, în timp ce un burghez era obligat s-o facă, datorită conjuncturii economice. El. burghezul, adică orășeanul (burg = oraș) este implicat în afaceri și, așa cum am spus, dacă un furnizor nu respectă termenul de livrare, asamblarea produsului finit nu este posibilă, un lanț întreg de producători ar suferi consecințe serioase și, drept consecință, vinovatul iese din lumea afacerilor, fiindcă se duce vestea neseriozității sale.

Un exemplu extrem este grecul zilelor noastre. După dobândirea independenței, grecii s-au comportat – și o fac și azi – asemenea unor domnișoare ce – simțindu-se curtate – cred că le crește valoarea, dacă își dau aere și fac tot felul de mofturi. Întârzierea la întâlniri este una dintre grațiile lor uzuale. Cauza își are rădăcinile în interesul occidentului (în special a Angliei) de fărâmițare a Imperiului Otoman. Pe teritoriul eliberat, trebuia făcut ceva. Așa s-a născut Grecia, care nu fusese niciodată un stat independent, decât poate după 338 î.Hr., când Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui Alexandru) a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel hegemonia regatului macedonean, și 146 î.Hr., când teritoriul Greciei de azi a intrat în componența Imperiului Roman, deși, în timpul lui Alexandru Macedon, capitala era în tabăra lui de campanie, iar în final la Bagdad. Curtați încă de Occident, grecii nu s-au străduit să-și însușească mentalitatea occidentală și continuă să se comporte ca domnișoarele despre care am vorbit. Pentru grec, zece minute pot însemna o oră sau chiar mai multe. Despre scuze nu poate fi vorba. Timpul tău nu contează. Doar al lui este important, deși nu întotdeauna este în stare să-ti spună ce-a făcut în ultimul timp. Pentru absența la o întâlnire programată nu este bine să pui întrebări, fiindcă răspunsul va fi ceva de genul „A intervenit ceva mai important decât întâlnirea cu tine”.

 

 

Noi, Zidurile

 

Au trecut anii. Zidul blocului în care a locuit Elena în tinerețe nu mai este martor al evenimentelor de care ne ocupăm acum. În plus, pe lângă vila în care s-a mutat și a servit ca prim sediu al societății înființată de grupul format în jurul ei și al lui Dan, din care relata prietenul Zidului, au apărut alte clădiri, fiecare cu zidurile ei. Suntem deci mai mulți, noi cei care ne-am asumat rolul de consemnatori ai evenimentelor.

Grupul eroilor noștri s-a mărit considerabil, dar prietenia fondatorilor a devenit tot mai puternică. Acum, deși au depășit cu toții vârsta de pensionare, sunt dedicați muncii lor parcă mai mult chiar decât la început, când aveau unele îndoieli asupra reușitei. Evoluaseră mai repede decât se așteptau. Aproape că nu le venea să creadă de tot ce li se întâmpla. Rolul lui Steven, dar și al unor elevi ai Elenei sau, meditați la engleză de Dan, a fost esențial. Printre ei, Nicu și soția lui au contribuit cel mai mult. La început însă, Steven a propulsat firma prin relațiile lui la Queen Mary University din Londra. Le-a vorbit foștilor săi profesori despre România, Brașov și inițiativa lor. I-a convins că românii merită să fie ajutați, dar și că Universitatea și studenții ei ar avea de câștigat. În faza următoare, veneau pentru practică grupuri de studenți, însoțiți de câte un cadru didactic. N-a durat mult și – încântați de pitorescul peisajelor – unele cadre didactice veneau să-și petreacă concediile în Poiana Brașov și nu numai. Când au aflat de pasiunea prințului Charles pentru Transilvania, numărul vizitatorilor s-a extins și în afara celor din Universitate.

Vestea prestației din ce în ce mai bune s-a răspândit nu numai în Brașov. Absolvenți de liceu și mai ales studenți la facultăți tehnice, dornici să lucreze în străinătate, veneau să urmeze cursurile aici. Au avut inspirația să nu se avânte fără control, să nu se încurce cu oferte politicianiste ci, dimpotrivă, să crească exigențele. Succesul a fost pe măsură.

 

File de jurnal

 

Steven ne-a impus un nou angajat. A făcut-o indirect, alegându-și un asistent, dar a făcut-o. La prima vedere, este o jignire pentru noi, dar – studiind „materialul” – a trebuit să-i dăm dreptate. Nu știu cum l-a depistat  dar, să recunoaștem, a avut fler. Nu cred că un român ar fi reușit această performanță. Se numește Marcel și nu are studii nici măcar liceale. Înainte de 1989 a fost muncitor. Provenit dintr-o familie săracă dintr-un sat uitat de lume, a urmat o școală profesională și a lucrat ca muncitor. Serios și competent, a fost remarcat, astfel că a avansat repede, obținând un salariu foarte bun pentru acele timpuri. Se învățase cu bani și, după 1989, s-a implicat în tot felul de activități. Putea să intre în politică, fiindcă multe cunoștințe de-ale lui au făcut-o. El însă, cu foarte puținele cunoștințe de limbă franceză, învățate la școală, a preferat să intre în legătură cu francezii ce veneau atunci în România cu ajutoare. Etapa următoare este ușor de intuit: a plecat în Franța. După mai puțin de doi ani, rănit în orgoliu propriu de câțiva „băștinași” infatuați, a revenit în țară și s-a angajat ca muncitor pe șantierul nostru. Aflând care este obiectivul activității noastre, a început să învețe limba engleză. Poate că, până aici, evoluția lui nu este surprinzătoare, pentru un tânăr. Surprinzător este talentul lui pentru limbi străine: vorbește acum englezește perfect. Corect gramatical, cu accent de Oxford, dar mult mai inteligibil decât majoritatea profesorilor români, care se forțează să vorbească cât mai „British”. Simpatic, veșnic bine dispus, este agreat de toată lumea.

 

*     *

*

 

Prin fabule și povești, copilul își însușește semnificația unor cuvinte abstracte, altfel foarte greu de explicat, ca dragoste, ură, viclenie etc. Aproape întotdeauna se apelează la animale: ursul este naiv, vulpea vicleană, iepurele fricos și așa mai departe. Dar nu toți copiii sunt educați în acest mod. Unora nu li s-au spus povești niciodată, iar alții nici nu știu să citească. Ne-am aștepta ca cei educați să fie mai performanți în viață. Realitatea însă dovedește că este invers. Paradoxul ar putea fi explicat tocmai prin folosirea animalelor, pentru exemplificare. Viclenia, răutatea, prostia, aparțin altora, nu nouă. Noi suntem perfecți, nu trebuie să ne preocupe asemenea fleacuri. Și astfel, copilul „lasă garda jos”.

 

Din cugetările Bolovanului

 

De la izolare, la societatea globală

 

Oamenii – și nu numai ei – obișnuiesc să se judece unii pe alții potrivit mentalității fiecăruia, rezultatul fiind unul subiectiv, bineînțeles, pentru că mentalitățile lor sunt diferite. Îi intrigă chiar și faptul că ele, mentalitățile, nu sunt identice. Dar de ce ar fi?

Însăși evoluția filosofiei a fost nu doar rezultatul logicii filosofilor, ci și efectul unor evenimente care i-au marcat și le-au modificat mentalitatea. Astfel, războaiele din perioada 1756–1763, reunite sub eticheta „Războiul de 7 ani” și denumite de Churchill „Primul Război Mondial”, fiindcă a implicat aproape toate marile puteri, a marcat puternic mentalitatea vremii.

De asemenea, unele evenimente naturale majore, i-au influențat și ele pe filosofi. Printre ele, din aceeași perioadă, cutremurul urmat de tsunami din Portugalia anului 1755. Consecința se poate vedea în lucrările unor filosofi ai timpului, ca „Monadologia” lui Leibniz, sau opusul ei, „Candide”, a lui Voltaire. Acesta din urmă, după ce a ironizat tot ce-a întâlnit în cale, prin vocea lui Candide ne recomandă cuminte „Să ne cultivăm grădina noastră”. Cu alte cuvinte, să ne vedem de treburile noastre mărunte și să abandonăm problemele majore, pe care – oricum – nu le putem rezolva. O spune însuși Candide, la sfârșitul aventurilor sale.

            Orice om, orice societate, este rezultatul propriei sale istorii, care i-a modelat personalitatea. În consecință, nu trebuie să ne mire faptul că grecii sau japonezii sunt diferiți de noi și diferiți față de cei din trecut.

Imaginea societăților primitive, formate din triburi conduse de „sfatul bătrânilor” aleși pașnic dintre înțelepți, este cu siguranță idilică. Câțiva cercetători au experimentat relațiile umane cu un grup de bebeluși lăsați singuri într-o cameră, dar urmăriți prin vizor. În scurt timp, deși nu știau încă să vorbească, micro-societatea lor s-a stratificat: atenția majorității s-a concentrat asupra unuia singur, devenit astfel lider, înconjurat de adulatori. Doar câțiva au rămas în expectativă, unul chiar ros de invidie. Romanul lui William Golding, „Împăratul muștelor”, este și el relevant: un grup de adolescenți, naufragiați pe o insulă pustie, se structurează din proprie inițiativă, prin liberă voință, în funcție de personalitatea fiecăruia. Evoluția lor a fost aidoma celei oamenilor mari: cei cu multă voință și, eventual, carismă, se impun majorității, deși le lipsesc tocmai calitățile necesare unui conducător adevărat. În carte, cei care i-au scos pe copii din letargia de după dezastru și au venit cu soluții practice de supraviețuire au fost repede dați deoparte. Le-au luat locul cei mai ambițioși. Rezultatul a fost un dezastru: război în toată legea. Un război între copii.

Atitudinea oamenilor nu este, din acest punct de vedere, cu nimic diferită de cea a animalelor sălbatice. Datorită inteligenței, oamenii sunt mult mai performanți. Nu avem însă nici un motiv să credem că societățile primitive erau altfel organizate decât animalele sau altfel decât omenirea azi. Filmul „Cei șapte magnifici”, realizat de americani în stil american după japonezul „Cei șapte samurai”, avansează ideea că un sat de oameni pașnici nu poate trăi în liniște și că are nevoie de apărători, deoarece pe lume există și oameni răi. Apărătorii se pot ridica din mijlocul lor, sau veniți din afară ca ocupanți și, în cele din urmă, acceptați, pentru a-i apăra în fața altor cotropitori, mai răi. Istoria oricăror teritorii poate fi citită astfel. Teritoriul Franței, spre exemplu, rămas fără apărare după căderea Imperiului Roman de Apus, a fost o țintă ușoară pentru franci, triburi germanice. Culmea ironiei este că Franța le poartă și azi numele. Marea majoritate a familiilor regale europene au aceeași origine germanică. Căpeteniile militare france, odată așezate în teritoriu, și-au construit fortărețe, devenite ulterior cetăți și apoi castele, de unde îi puteau stăpâni pe localnici, rămași la munca câmpului. Cu timpul, aceste mici feude sau mărit, fie prin unire în lupta cu inamicii (arabi în cazul Franței și al Spaniei), fie prin dispute între ei. Astfel au apărut regatele de mai târziu.

Cetatea de la Micene este construită pe o înălțime și are ziduri foarte groase, ca majoritatea cetăților, de altfel. Se află într-o depresiune roditoare, dar înconjurată de un vast spațiu arid și foarte greu de străbătut în condițiile de atunci. Este evident că fortificațiile nu erau împotriva eventualilor invadatori, ci împotriva eventualelor revolte ale localnicilor. La Nafplio, venețienii au construit o cetate inexpugnabilă în același scop.

Cu timpul, micile încăierări dintre triburi au ajuns războaie mondiale. De ce am crede că lumea a devenit mai pașnică? Sau invers, de ce am crede că în trecut au fost altfel. De ce s-ar fi schimbat atât de mult ceea ce în natură este fundamental de miliarde de ani? Numai tehnologia a avansat; oamenii sunt aceiași, doar mai perfizi.

Animalele slabe trăiesc în comun: turme, stoluri etc. Cele puternice sunt vânători individuali. Oamenii procedează la fel. Grecul când se simte sigur pe el, este rău. Când e slab, se unește cu alții, protestează și face greve. Acesta este rezultatul unui proces îndelungat de evoluție, nu neapărat înspre bine, ci și înspre rău. Doar evoluție, adică schimbare în sensul dorit de conducătorii de moment.

Se întâmplă însă ceva: procesul poate fi reversibil într-o oarecare măsură. Dacă în trecut, membrii triburilor trăiau permanent în colectivitate - la luptă ca și la dans erau împreună – omul modern este din ce în ce mai singur. Și nu pentru că i s-ar impune. Este dorința lui să se desprindă de societate. Primul lucru care îi displace este să meargă la serviciu, adică să-și exercite rolului lui firesc în societate, deși el este un animal social prin excelență. Fără societate nici n-ar putea exista. Vrea să aibă cât mai mult timp liber, pe care să și-l gestioneze după bunul său plac și nu după cum pretinde societatea. Tehnologia modernă îi permite să efectueze acasă din ce în ce mai multe activități. Calculatoarele electronice pot fi de mare ajutor, mai ales conectate la o rețea. Oamenii colaborează din ce în ce mai puțin, iar în lupta pentru existență sunt de obicei adversari. Colaborarea este rara avis. Din punct de vedere cultural, situația este și mai categorică. La horă nu mai merge nimeni. Dansurile moderne sunt doar pentru perechi, în vederea împerecherii. Teatrul grec din Epidaur avea o capacitate 14.000 de locuri, deși în localitate se aflau cu mult mai puțini locuitori. Astăzi, teatrele din orașe cu sute de mii sau chiar cu milioane de locuitori rămân aproape goale la majoritatea spectacolelor. Oamenii preferă televizorul, la care se uită individual. Deocamdată, la filmele făcute în studiouri mari, de echipe numeroase de profesioniști, dar s-ar putea ca într-un viitor destul de apropiat să prefere filmele făcute de ei înșiși, în care eroii principali sunt chiar ei. El, omul modern, nu mai este un animal slab. Se întâmplă așa, datorită tehnologiei. Exacerbându-și individualismul, tehnologia nu-l va mai servi, filmele făcute de el și cu el însuși ca unic erou nu-l vor mai satisface și, atunci, va redeveni un animal slab, obligat să trăiască în turmă. Turmele însă nu au conducători; doar haitele. Iar conducătorii sunt așa precum îi știm.

 

File de jurnal

 

S-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Mircea Eliade (9 martie 1907). Ei, și ce ne pasă nouă? Așa cum mă așteptam, nimic din ceea ce, teoretic, era de așteptat nu s-a produs în presa culturală românească de azi. Deși cea mai mare parte a vieții și-a petrecut-o în exil, destinul României a dăinuit în preocupările sale, unul dintre articole, scris în 1953, fiind intitulat chiar „Destinul culturii românești”. Noi, însă, l-am uitat. Nu suferă el pentru asta, ci tot noi. Se pare că tentația defăimării este mai puternică la români decât cea a valorificării trecutului.

Întrebarea este: „încotro se îndreaptă cultura română azi?”. Avântul generației antebelice s-a prăbușit. Este generația de astăzi capabilă de un nou avânt? Cum? Care ar trebui să-i fie instrumentele, subiectele de analiză etc.? Nu vă așteptați să dau eu răspunsurile. Vor fi alții mai deștepți decât mine s-o facă, și bine ar face să se grăbească. Eu doar constat. Și constat că eroii din antichitate se bat în filmele moderne cu săbii din oțel ce nu fusese încă inventat, că instrumentul preferat pentru introspecții psihologice este sexul, și . . .  mă opresc.

Există în fiecare om dorința de a fi – dacă nu o personalitate deja intrată în istorie – măcar un om normal. (Netrebnicia, deși existentă și încă în exces, nu poate fi o dorință, ci doar un rezultat, așa că nu o luăm încă în calcul.) Alegerea între cele două alternative este o chestiune personală, consecință a educației și psihologiei proprii. În timp ce prima reflectă tendința de ieșire din mediocritate, a doua are ca țel mediocritatea absolută. Prima reflectă caracteristicile omului ca animal „de pradă”, a doua pe cele „de turmă”. Reprezentativ pentru prima categorie este animalul cu privire agera și îndreptată înainte. El este singuratic, dușmanul tuturor și toți îi sunt dușmani. Are tovarăși doar în haită și numai pe timpul vânătorii. Cel din a doua categorie are ochii laterali, să-și vadă bine vecinii, se simte bine în mijlocul și la adăpostul turmei. Este ierbivor și de obicei o pradă pentru primii.  Omul are ambele trăsături și este bine să nu ne scape din vedere că ele se află în constituția noastră biologică, fie că ne place fie că nu. Așa se face că unii dintre noi sunt conducători și alții conduși. Unele dintre aceste trăsături se ameliorează prin educație, dar o genă a educației nu s-a descoperit încă.

În ceea ce privește normalitatea, aceasta este o noțiune abstractă, un fel de valoare medie față de care pot exista abateri mai mari sau mai mici. Matematicienii ar fi capabili să facă chiar evaluări statistice, să-i stabilească valoarea medie, abaterea medie pătratică și altele de genul acesta. Cele două trăsături sunt însă contradictorii; ele nu se amestecă. Mai curând ar putea fi analizate prin prisma Teoriei catastrofelor, care teorie nu tratează așa cum s-ar crede catastrofele, ci fenomenele care au o evoluție discontinuă, cu rupturi ale pantei. Exemplul clasic în psihologie este cel al cățelului care, după ce latră furios și plin de avânt, o rupe la fugă cu coada între picioare, îndată ce ținta se transformă dintr-o virtuală victimă într-un posibil pericol. Trecerea dintre cele două stări nu este graduală, ci bruscă. Noi, cum spuneam, căutam normalitatea. În cazul nostru, ea înseamnă mediocritate și presupune nu numai lipsa dorinței de a „ieși din front”, ci și lipsa oricărui viciu. Trecem peste sfatul nu-mai-știu-cui de a ne feri de cei fără vicii și – pentru că nici nu le putem recomanda – să căutăm dacă nu comportarea normală, cel puțin una rezonabilă. Asta ar însemna să găsim o măsură în tot ceea ce facem, deși măsura se pare că este tot mai mult izolată în domeniile tehnice și mai puțin prezentă în cele umaniste. Înseamnă deci că trebuie să acceptăm din partea fiecăruia o doză de anormalitate și să ne înțelegem în mod reciproc slăbiciunile, evident fără să le transformăm în pretenții. Cum spuneam, mediocritatea absolută este doar o noțiune teoretică; ea nu există în lumea reală. În tehnică, orice dimensiune se indică împreuna cu precizarea toleranțelor admisibile în plus și în minus. O precizie mai mare înseamnă o toleranță mai mică. Toleranța zero nu există. Rezultă că orice individ, oricât de mediocru al fi el, tot are câteva calități, oricât de mici. Asta ca să nu vorbim despre defecte.

Această mică digresiune introductivă are un scop pe care intenționez să-l finalizez mai târziu. Deocamdată, mai fac o remarcă: România, ca orice altă țară, are nevoie de o literatură, ca parte a culturii. Nu vreau să spun că nu ar avea una. Orice cultură are la bază câteva cărți fundamentale care, pe de o parte au contribuit la formarea gândirii, a mentalității acelui popor și pe de altă parte au arătat lumii cine sunt ei. Națiunile puternice nu numai că au arătat, dar au și impus altora cultura lor. Desigur, există cărți de ficțiune, de exegeză, de poezie și de multe alte feluri, dar la nivelul de bază, cel fundamental, se află cărțile ce relatează întâmplări reale sau fictive – dar plauzibile – menite nu numai să arate, ci să și explice mentalitatea poporului așa cum s-a format ea în decursul anilor, ca efect al istoriei pe care a traversat-o, cu toate evenimentele ei, favorabile sau nefavorabile. Motivațiile noastre, explicația unor fapte trecute și modul în care vom acționa în viitor se află într-o relație de tip cauză-efect. Nu întâmplător cei ce conduc lumea știu cum să ne manipuleze. Ei știu cum gândim chiar mai bine decât noi, pentru că ne cunosc trecutul, trecut pe care noi înșine uneori îl eludăm, atunci când nu-l deformăm din diferite motive. Trendul indică viitorul, dar parametrii lui se stabilesc prin analiza evoluției anterioare. Sau mai pe românește, „trebuie să știi de unde vii ca să știi încotro te îndrepți”. Ce avem noi aici? Cam puțin, iar cu apetitul nostru către defăimare, riscăm ca în scurt timp să nu mai avem nimic. Și totuși, am cunoscut evenimente din care ar putea învăța și alții, nu numai noi. Despre ele, însă, nu scriem decât prea puțin, aproape nimic.

Există mentalitatea că un roman este mai ceva decât un jurnal, că ficțiunea este adevărata literatură și nu reflectarea realității. Poate, cu o mică observație: orice autor va pune în sarcina eroilor săi ceea ce gândește și înțelege el și nu ceea nu i-a trecut niciodată prin minte. Un roman este de aceea mai mult o încercare de a se ascunde după deget, pentru că îi lipsește curajul să dea publicității un jurnal intim. În loc de persoana întâia singular se folosește a treia și gata romanul. Acestor autori le lipsește prima calitate de scriitori adevărați: sinceritatea. A doua calitate, capacitatea de introspecție, este deja ceva ce le depășește cu mult posibilitățile lor intelectuale. În ceea ce privește puterea de convingere, soluția inversă - relatarea la persoana întâia a unor fapte îndeplinite de altcineva – ar fi cu mult mai eficientă.

Mi-a plăcut să citesc într-o carte atmosfera deceniului șase al secolului trecut într-un târg românesc, redată sub forma amintirilor unui copil. Nici un tratat de istorie nu va reda atât de autentic viața în România acelor ani, iar cărțile de literatură care ne-am aștepta s-o facă sunt cvasi-inexistente. Amintiri din copilărie? Iată o idee! Un copil nu poate fi decât martor. Lui i se iartă orice. Totul este ca relatarea să fie autentică. Pentru contrast, avem „memorialistica” celor ce vor să-și corecteze imaginea, sau chiar să-și construiască o „filogeneză aurită”. Cum acestora din urmă le lipsește sinceritatea, rezultatul este opus celui scontat. Minciuna, prin eludarea unor evenimente importante sau chiar minciuna simplă, sunt prea evidente pentru orice cititor oricât de neavizat. În lipsa unor explicații plauzibile, supozițiile pot fi chiar mai grave decât realitatea. Chiar și un răufăcător are în momentul respectiv convingerea că faptele lui sunt pe deplin justificate. Cum a ajuns el la această convingere rămâne să ne povestească. Dacă o face cu sinceritate, s-ar putea să-l credem și chiar să-l iubim, fiindcă îl înțelegem. („Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”.) Marii scriitori nici n-au făcut altceva.

Ceea ce poate da de gândit este faptul că autorul cărții autobiografice pe care tocmai am lăudat-o – intelectual în toată puterea cuvântului – nu este un scriitor profesionist. Dar ce este un scriitor profesionist? Nu demult am recepționat dizertația unuia, care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reușit s-o facă nici mai târziu, dar și-a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla de orice intrus. Cum însă era „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că, în timpul școlii, raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care nu reușea niciodată să-i înțeleagă, se limitau la negocierea (citește cerșetoria) notelor. Este doar un exemplu din ceea ce a ajuns să fie aproape o caracteristică generală a celor ce – profesând în discipline unde aprecierile sunt subiective - anii de socialism i-a antrenat în folosirea altor criterii, mai practice pentru propria lor parvenire. Recrutați dintre elevii mai limitați intelectual, după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la școală - pe care numai ei știu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o - declară (fără să-și dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au cu matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca și cum condiția necesară a omului de cultură ar fi prostia. Aici nu este vorba numai de înfumurare, ci și de un scut menit să le apere ignoranța în fața unor „indiscreți”.

Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declarația unora cum că americanii ar fi inculți, pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca și cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Îi asigur din experiență pe neîncrezători că librăriile și bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale românilor și întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepții reflectă doar ideea celor mulțumiți cu suficiența lor, idee potrivit căreia „ce știu eu însemnă cultură, ce nu știu eu nu contează”.

Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendința de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puțină ignoranță. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranță este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua”, foarte puțini dintre români știau cu exactitate ce sunt acelea stele și care sunt distanțele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeții din vremea lui, el era un om cult. (Ce vremuri!!!) Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre.

Scriitor este doar cel care are ceva de spus. Este cu atât mai bun cu cât o face mai bine. Dacă însă nu are nimic de spus, el nu rămâne în literatură, oricât și oriunde ar cotiza. Unii „oamenii de litere” au devenit și ei un soi de sectanți imaginându-și că doar ei dețin adevărul și își propun să se pronunțe chiar și acolo unde nu înțeleg despre ce anume se vorbește. Există probabil scriitori care își imaginează că opera lor interesează pe toată lumea și, în consecință, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. În plus, o cultură autentică trebuie să se ancoreze în cea universală, dar ea nu există ca atare dacă nu are un sâmbure autohton. Din când în când, asemenea sâmburi apar și la noi. Nu știu de ce nu încolțesc, deși România a parcurs evenimente dramatice ce merită să fie cunoscute! Întrebare retorică, bineînțeles. Se preferă defăimarea puținelor personalități adevărate probabil tocmai pentru a cultiva superficialitatea și subcultura. Cartea despre care vorbeam la început și spuneam că mi-a plăcut mi s-a părut cu atât mai valoroasă cu cât vine după o lungă perioadă în care am constatat și regretat lipsa unei literaturii autentice, sincere tratând tocmai perioada care, ca popor, ne-a încercat atât de tare. Literatura are un rol cu mult mai important chiar decât documentele oficiale, citite doar de către istorici și – uneori – nici măcar corecte. Literatura intră direct în conștiința oamenilor, o modelează.

Cu toții greșim mai mult sau mai puțin. Indiferent de gravitatea erorilor, cel mai bun lucru ar fi să le recunoaștem și, eventual, să explicăm cum de s-a întâmplat. Mai întâi însă ar trebui să înțelegem noi înșine unde și de ce am greșit. Acest gen de literatură este mai autentic decât oricare altul. În lipsa lui, tineretul nu-și va cunoaște trecutul. Vom rămâne o țară săracă din punct de vedere cultural, o țară de „moromeți”, fie ei și școliți, dar după propriul lor gust. În literatura unei țări civilizate își găsesc loc și personaje mai evoluate.

Spuneam la început că oamenii cumulează atât caracteristicile animalelor de pradă, cât și pe cele ale celor ce preferă adăpostul turmei. Scriitorii, fiind și ei oameni, respectă aceleași legi naturale. Nu avem nici un motiv să credem că ei ar face parte dintr-o anumită categorie, fără a avea nimic de-a face cu cealaltă. De aceea, scrisul lor reflectă poziția pe care se află pe această scală, cu alte cuvinte psihologia lor. Din același motiv, preferințele cititorilor – oameni și ei -  depind de procentele de agresivitate, pasivitate, etc. cu care este înzestrat fiecare. Rezultă de aici că orice fel de scriere își are partizanii ei, atât în rândul scriitorilor cât și în cel al cititorilor. Un meditativ preferă amintirile din copilărie, în timp ce unul foarte activ își poate dori să devină analist politic. Dacă profesiunea sa de bază este una „realistă”, atunci va fi tentat să „filozofeze”, generalizând observațiile sale culese de-a lungul vieții. Dacă însă profesiunea sa este una „umanistă” și – întâmplător – se consideră scriitor, atunci se va simți obligat să scrie chiar și atunci când nu are nimic de spus, devenind de obicei analitic pe plan scriitoricesc și valoros pe măsura talentului.

Am fi tentați să credem că scriitorul are mai mult din trăsăturile caracteristice animalelor de pradă, în timp ce cititorii pe cele ale turmei, pentru că se află într-o poziție pasivă. Așa ar fi, dacă scriitorii nu ar citi, iar cititorii nu ar avea opinii proprii în timp ce citesc, opinii ce ar putea fi scrise. Că scriitorii citesc este sigur. Că opiniile cititorilor nu sunt difuzate decât într-o foarte mică măsură este adevărat, dar tehnologiile moderne sunt pe cale să remediere acest dezavantaj.

Așadar, frați români, apucați-vă de scris! Conștiința voastră este mai presus de judecățile altora. Cât despre cultură, cu cât unghiurile din care va fi abordată vor fi mai numeroase și opiniile noastre mai pertinente, cu atât avem șanse mai mari să progresăm.

 

Din cugetările Bolovanului

 

Conștiința sinelui

 

Se spune că omul, spre deosebire de animale, are conștiința sinelui. Multă vreme m-am întrebat ce înseamnă asta și încă nu sunt sigur că am găsit răspunsul. Cum adică? Animalele nu-și dau seama că există? Răspunsul poate fi afirmativ în cazul unor forme elementare de viață, dar nu în cel al animalelor evoluate. O diferență cred că am dibuit: omul își pune problema originii sale, ceea ce cred că animalele nu o fac. De aici încolo, răspunsul la întrebarea „Cum a apărut omul pe pământ?” este mai importantă decât cea a existenței conștiinței de sine.

S-au dat multe răspunsuri până acum. Cea mai simplistă este cea a venirii de pe altă planetă. Din capul locului identificăm ignoranța autorilor aceste ipoteze: planete sunt sateliții soarelui, pe care deja îi cunoaștem și știm că de acolo nu puteau veni. Trecem însă peste acest detaliu și admitem că au venit mai de departe. Răspunsul încă nu ne satisface, deoarece apare întrebarea: „Bine-bine, și acolo cum au apărut?”.

Răspunsuri mult mai diversificate dau religiile. Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinități ale lor, Tepeu și Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenței compoziției sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar acești oameni s-au înmulțit în forme nefaste și au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reușit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat și o mică imperfecțiune: acești bărbați erau prea deștepți. Temându-se ca ei să nu-și dorească să devină zei, le-au întunecat parțial mintea cu un nor de pâclă, le-a încețoșat ochii, reducându-le orizontul și apoi, adormindu-i, le-a creează patru femei. Această versiune pare puțin ciudată, dar pare să fie cea mai apropiată de rezultat, de omenire așa cum o cunoaștem noi azi.

Desigur, creștinii cunosc cel mai bine variata Bibliei. Mai întâi, Dumnezeu a făcut cerul, pământul și toate celelalte, constatând de fiecare dată că rezultatul este favorabil („Și Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun.”). L-a făcut apoi pe om, după care Biblia nu mai precizează dacă rezultatul l-a mulțumit. Că n-a fost așa cum și-a dorit a constatat imediat: indisciplina Evei, infamia lui Cain au fost primele dovezi. Au urmat altele, astfel că Potopul părea să fie singura soluție. N-a fost să fie așa, fiindcă lucrurile s-au agravat din ce în ce mai mult, dar noi nu putem să știm ce ne-a fost hărăzit. Poate că Dumnezeu tocmai asta a vrut.

Mitologia greacă are altă variantă a Potopului. Aici, Deucalion, echivalentul lui Noe, a acționat în urma informației primite de la tatăl său, nimeni altul decât Prometeu. E vorba deci de o trădare. Mitologia grecilor este de multe ori mai subtilă și, prin asta, mai apropiată de mentalitatea oamenilor, în comparație cu variantele religioase, mai lineare.

Există, desigur, și varianta evoluționistă, tocmai cea care a generat necesitatea stabilirii unei diferențe dintre umanitate și animalitate, conștiința sinelui fiind una dintre găselnițe, dar ea nu stabilește cu rigoare sensul evoluției. Unele animale par să aibă sentimente mai umane decât mulți semeni de-ai noștri, dau nu doresc acum să aprofundez acest subiect și, dacă că tot nu știm ce ne așteaptă, poate că ar fi bine să nu mai încercăm să „despicăm firul de păr în patru”. Nu de altceva, dar mă gândesc la observația lui Chamfort: „Smulgeți aripile unui fluture și va rămâne un vierme”, iar noi nici măcar nu avem aripi.

 

Prietenul Zidului

 

Nicu a venit recent din Anglia. Este inginer I.T. și s-a căsătorit cu Maria, încă de când erau studenți. Ea, în ciuda numelui, era englezoaică, studentă la Queen Mary University, unde studia „languages and literature”. S-au cunoscut de fapt în România, prin intermediul lui Steven, pe când ea făcea practică la Brașov. Lui i-a plăcut numele ei: o englezoaică cu numele Maria. Ei i-a plăcut entuziasmul românilor. Ca studentă, pe lângă obiectivele inițiale, a cerut să i se adauge și limba română, absolvind Universitatea cu această specialitate. După absolvirea facultății, Nicu și-a continuat studiile în Anglia, unde și-a luat masteratul. Acum, este unul dintre oamenii de bază din formație.

-        Zilele trecute, câțiva copii își amenajau o minusculă sală de fitness printre „beciurile” pe care locatarii și le amenajează în subsolul tehnic al blocului în care stăm noi. Este un bloc nou și încă mai există spații libere.

-        Se vor ocupa foarte curând.

-        Sunt sigur. Amuzat, le-am spus puștilor că de aici, adică din viitoarea lor sală de fitness, va pleca un Schwarzenegger românesc. Majoritatea au fost încântați. Doar unul dintre ei mi-a replicat puțin trist: „Dar ce sală are Schwarzenegger!!!”.

-        Tipic pentru români. Asta înseamnă să nu-ți vezi lungul nasului.

-        Englezii nu sunt așa. Par îngâmfați la prima vedere, dar știu foarte exact care le este locul și nu se întind mai mult decât le permite plapuma. Se luptă pentru ceea ce știu că pot obține, dar nu aspiră la roluri nerealiste.

-        Sunt practici, nu au fantezii.

-        Eu am spus de multe ori că trebuie să știi de unde vii, pentru a afla încotro te îndrepți.

-        De prea multe ori.

-        Probabil că așa e, dar cred că este necesar să repeți unele idei, atunci când constați că încă nu sunt însușite.

-        Și care ar fi acelea, cea pe care tocmai ai afirmat-o nu prea are legătură cu subiectul?

-        Da, ai dreptate, m-a furat condeiul, ca să zic așa.

-        Știam noi că ai veleități literare.

-        Bine-bine, reformulez. Înainte de a pleca la drum, trebuie să identifici căile prin care poți să ajungi acolo unde dorești, în funcție de locul unde te afli. Deci întâi-și-întâi trebuie să stabilești unde te afli.

-        Deosebit de inteligent.

-        Nu râde! Înțeleg prin asta că trebuie să știi cine ești, ce poți și ce nu poți și așa mai departe.

-        Am înțeles.

-        În sfârșit! Odată ce ai identificat căile de acces, le analizezi avantajele și dezavantajele, stabilești care este cea mai potrivită pentru tine, faci toate pregătirile de drum și abia apoi te încumeți să pleci. Ei bine, românii nu fac aproape nimic din toate acestea. Nu își propun să ajungă undeva; vor să se afle deja acolo și se lamentează că nu este posibil din numeroase motive, independente de ei.

-        Te-am cam ironizat eu, dar recunosc că ai dreptate.

 

File de jurnal

 

Trivialitatea în literatură

 

Democrația este un cuvânt la modă și, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult discernământ, mă gândeam că și tendința aparentă de democratizare a limbii literare este explicabilă. Greșeam! Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanțat. În primul rând, limba nu poate avea o tendință din proprie inițiativă. Ea este influențată din afară, cu sau fără intenții (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai puțin bine. Până aici, nimic nou! Acest curent, la modă astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se va demoda la fel de repede precum a apărut.

O încercare mai veche de vulgarizare a făcut-o însuși academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60 și temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu, să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparține limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar aceasta s-a întâmplat pe fondul decăderii civilizației romane, ceea ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul civilizației, cât și al decăderii, pentru simplu motiv că noi nu prea avem din ce să decădem. În plus, din multiplele dialecte folosite pe teritoriul Italiei de azi, limba literară s-a fixat de către Dante Alighieri și alții ca el. Alexandru Graur, însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist cu stagiu în ilegalitate, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în care, din profesor la un liceu particular evreiesc, pe care tot el l-a înființat, devine profesor universitar, membru al Academiei Române și principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor ani, deși termenul de „limbistică”, inventat ce-i drept mai târziu, i s-ar fi potrivit mai bine. (Tot el a făcut parte din comisia care, în 1956, l-a pus la index pe Paul Goma.) Cum cineva trebuia să fie în vârf, s-a nimerit să fie el, și nu am deloc convingerea că a fost un unicat din punct de vedere profesional. S-ar fi găsit sute de alți profesori, mult mai bine pregătiți și mai puțin slugarnici față de ocupant. Revenind la subiect, da, este întotdeauna mai ușor să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu simți la fel ca cel ce o face în limba maternă.

Mi-am amintit de acest personaj pentru că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicații cu pretenții culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin “curajul” de a practica un stil vulgar. Expresiile licențioase devin în mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o înjurătură are forță expresivă, dar folosirea ei denotă doar lipsa capacității de exprimare civilizată a autorului, iar substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu talentul literar, în mod evident absent. Numai cineva aprioric atașat de acest stil poate renunța la spoiala de educație căpătată ulterior și crede că, revenind „la matcă”, cultivă o literatură mai autentică.

Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare ne vorbește despre dragoste. Vorbește foarte bine românește. Confundă însă vulgaritatea cu arta și, deși îi repugnă mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile licențioase scuipate asupra semenilor au un efect similar, amplificat în măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda faptului că autoarea a depășit cu succes două căsătorii, care însă nu au avut consecințe asupra modului său de gândire. (Ea însăși ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu mijloace neadecvate. În neștiință de cauză, își scuipă peste noi refulările inevitabile unei atitudini greșite față de viață. (Nu cultivi flori cu buldozerul.)

Acum, am devenit mai optimistă. Știu că există riscul să fiu etichetată drept o ciudată, dar cu asta deja m-am obișnuit. Ah, n-am spus cum se face că am devenit optimistă. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numește, pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă merită cu prisosință să fie citită cel puțin din două motive: este amuzantă și este despre noi. Nu despre noi cei frumoși, inteligenți, buni la suflet, ospitalieri și foarte educați, așa cum am învățat la școală că am fi, ci despre noi cei adevărați, adică așa cum suntem. Nu spun cum; o spune autorul. În aparență, se citește ușor, pentru că, așa cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică. În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă, după caz. Cazul se referă atât la conținutul capitolelor cât și la cititor, și anume la cât timp este el dispus să aloce unor asemenea delicatese. Cel mai important mi se pare faptul că vorbește despre noi. Se spune că trebuie să știi de unde vii, pentru ca să știi încotro te îndrepți. Corect, dar prea cunoscut și scolastic. Nu ni se potrivește nouă, românilor de azi. Aș zice de aceea că mai întâi trebuie să știi unde te afli. Sigur, pe axa timpului, asta este doar o poziție definită de către trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus să-și studieze trecutul, iar atunci când o face reține doar explicații ale eșecurilor sale, de care întotdeauna sunt vinovați alții, de care întotdeauna sunt vinovați alții. Acest proces de auto-cunoaștere se poate face pe mai multe căi (unele deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare să ni se potrivească ca o mănușă. În materie de glume, se știe, suntem experți, nu-i așa?, cu observația că – și aici - cei ironizați sunt întotdeauna alții și nu noi, eventual persoane fictive, gen Bulă. Iată de ce, orice încercare de a ne cunoaște pe noi înșine este un semn de progres, un motiv de optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face într-un mod savuros. Chiar și plasarea unor cuvinte licențioase este acceptabilă într-o oarecare măsură, deși excesul lor către sfârșit devine iritant. Pentru calitățile ei, însă, merită toată lauda.

Am făcut mai devreme o disjuncție între cele două exemple de la care am plecat. Explicația este lipsa mesajului în primul și, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de al doilea. Al doilea caz ne atrage atenția asupra tendinței de democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru toate straturile sociale. Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educație trebuie să cobori la nivelul celor pe care dorești să-i educi și să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei și care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing, publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar. Este doar un reflex al infatuării pretinșilor educatori că literatura este unică. Nu, ea trebuie diversificată, corespunzător diversității societății, pe care nu face decât să o reflecte.

Așa cum, în muzică, spre exemplu, alături de muzica ușoară, populară, manele, de cartier, jaz etc., există și muzică simfonică, operă, operetă etc., de ce nu ar exista și mai multe categorii de literatură? Ei bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează „oameni de litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi și „oameni de cultură”, pentru că așa au fost și înaintașii lor pe vremea când doar o elită știa să scrie și să citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea științei de carte, este de așteptat ca și literatura să se diversifice, răspunzând astfel cerințelor fiecărei categorii sociale. Nu ne rămâne deci decât să recunoaștem că literatura chiar face acest lucru și că genurile existente în muzică - democratizată din naștere - există și în literatură, iar noi, vrând-nevrând aparținem uneia sau alteia dintre aceste categorii. Diferența este că, în muzică, toate categoriile sunt cunoscute și recunoscute, iar organizatorii diferitelor manifestări sunt diferiți, astfel încât pot coexista pașnic. Singurele interferențe sunt în spațiul televiziunii publice, care vrea să împace toate gusturile, ceea ce nu este posibil și, de aceea, toată lumea este nemulțumită. În literatură, în schimb, rămășițele „centralismului democratic” (poate că cea mai ineptă expresie posibilă) se mențin în mentalitatea multor „activiști” din sfera culturii, deși ei înșiși aparțin unor categorii diferite și, de aici, și amestecul de genuri cu pretenții de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii „de cartier” în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar că textul respectiv aparține genului literar „de cartier”, chiar dacă autorul s-a mutat dintr-o zonă periferică într-un cartier rezidențial, pe căi numai de el știute.

Evident, literatura „de cartier” mă preocupă mai puțin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înțelepții noștri – cei adevărați - ce șanse are literatura română să intre în marea cultură universală. Cu expresii intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se adaptează categoriei sociale căreia i se adresează, rezultând un alt text ce aparține traducătorului.

De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru că, în afara semnificației lor imediate, unele cuvinte au și o încărcătură emoțională, mai ales în cazul denumirilor anumitor părți ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când există mai mulți termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita nuanță, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci doar pe cel potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul respectiv. Cur, fund, popou, poponeață, fese, buci și altele asemenea definesc aceeași parte a corpului, dar reflectă o atitudine diferită a vorbitorului față de ea.

Același lucru se întâmplă și în cazul jargoanelor. Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul său. Trecerea forțată a unor cuvinte dintr-un jargon într-altul nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în noul jargon, ele își vor pierde caracteristicile inițiale. Pe de altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute.

De ce, totuși, ni se întâmplă nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii literare române au drept cauză o anumită tendință (asta ca să mă exprim eufemistic), începută în anii comunismului și – din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulți de a-și impune voința celor puțini, încercare provenită din neputința primilor de a se adapta la cerințele lumii civilizate, ceea ce le-a generat ura față de cei ce erau deja acolo. Ura este însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat.

O limbă nu se dezvoltă prin vulgarizare, ci prin creșterea capacității de exprimare. Am mai scris cândva că Vasile Conta publicase un studiu în revista Convorbiri literare, între septembrie 1875 și martie 1876, iar apoi, în limba franceză, la Bruxelles, în 1877. Deși lucrarea lui a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la București o traducere în limba română după versiunea franceză. Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deși existau mai multe versiuni scrise direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuși editorul, în nota introductivă la ediția din 1923: „...confruntarea celor două ediții arată simțitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, mai... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială și faptul că limba noastră era la 1875 mai puțin încă decât astăzi (în 1923-n.a.) apropiată nevoilor gândirii științifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar și în zilele noastre. Nu este doar cazul limbii română. Engleza este chiar mai dinamică. Steven afirmă că londonezul de azi nu poate citi Shakespeare în original. O pot face doar specialiștii și chiar și ei au uneori nevoie de dicționar.

Acesta este sensul în care se dezvoltă cu adevărat o limbă. Prima observație este evoluția de-a dreptul impresionantă a limbii române în mai puțin de 50 de ani. Această evoluție a continuat și continuă și azi, chiar dacă nu în același ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei țări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ, dar cred că acceptabil. De ce cred și nu sunt sigură? Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare și până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în subiectivismul auto-evaluării. Știm deja că limbajul și gândirea se formează împreună. Există studii celebre și recunoscute în acest sens. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, ș Orice limbă se află undeva pe este exprimabil, bineînțeles în limba sau limbile pe care le cunoaștem. Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, ușor inteligibilă de către cititorul obișnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină și nu putem exprima în limba română? La nivelul cunoștințelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar o erudită. Sau poate că nici măcar nu am sesizat unele nuanțe în textul original, tocmai din cauza cunoașterii imperfecte a acelei limbi. M-am bucurat să aflu când cineva mai învățat decât mine a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filozofice din germană în română, cu observația că era vorba despre o lucrare mai veche și nici nu sunt sigur că nu i-a scăpat ceva ce, ne-sesizând, nici nu și-a propus să traducă. Rămânem totuși la credința că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el. Problema este: „încotro o ducem?”.

 

*     *

*

 

În timpul unei lansări de carte într-o librărie ce se zvonește că se va închide, un tip i se confesa amicului său: „În acest spațiu, un bufet cu specific local ar fi o mină de aur. Eu l-aș cumpăra și mâine, dar în România nu găsești aparatură de gătit modernă.”

 

Comentariul Bolovanului:

I-aș fi răspuns că în România există aparatură de terminat nu de gătit. Cu aparatul financiar existent, poți termina rapid cea mai prosperă afacere.

 

Bolovănisme

 

Prin voință, omul se înalță spre Cer.

Prin credință, Cerul coboară printre oameni.

 

*

Creștinii și-l imaginează pe Dumnezeu după „chipul și asemănarea lor”. Oamenii însă sunt diferiți între ei, de unde și consecința: fiecare cu Dumnezeul lui.

 

*

Între doi oameni care se respectă reciproc, un gest amabil din partea unuia este răsplătit cu un gest asemănător din partea celuilalt.

În lipsa respectului, gestul primului sugerează celuilalt credința că îi este superior.

 

*

 

-        Cauți întotdeauna soluția cea mai bună. De ce nu te gândești și la cea mai proastă?

-        De ce-aș face-o?

-        Fiindcă e singura realistă.

 

 

*

 

A fi civilizat nu înseamnă să fii cultivat, bun, la curent cu noutățile tehnice și altele de genul acesta. Înseamnă doar să-ți respecți concitadinul, astfel încât viața în cetate să fie agreabilă pentru toți cetățenii ei.

 

*

Întrebare dificilă: ce vrei să spui lumii și lumea nu știe?

 

*

Statul de drept, ca și economia centralizată, mizează pe ideea de perfecțiune a unui sistem conceput de om, deci pe o utopie.

 

*

Potecile de munte urcă sau coboară, în funcție de sensul deplasării. De aceea, muntele joacă un rol important în formarea caracterelor.

 

Prietenul Zidului

 

Deși se învață în școli, istoria continuă să facă subiectul multor conversații între persoane mature,  pentru că manualele didactice mai mult creează întrebări decât să răspundă celor firești. De aceea, unele evenimente sunt reluate, dezbătute în detaliu și aprofundate, tocmai pentru a satisface interesul participanților de elucidare a ceea ce școala mai mult i-a amețit decât i-a instruit. Bineînțeles că opiniile lor pot fi diferite,  ceea ce nu-i învrăjbește, ci – dimpotrivă – îi ajută să înțeleagă mai bine mersul evenimentelor, cunoașterea personajelor marcante și justificarea faptelor lor, măsura în care acestea au avut un rol semnificativ etc.

 

-        În cât suntem azi?

-        11 mai. Azi e ziua neveste-mii.

-        La mulți ani! Distracție plăcută azi și multe zile fericite de-acum încolo!

-        Mulțumesc!

-        Pe 11 mai, împăratul Constantin cel Mare a inaugurat orașul Nova Roma, căruia oamenii i-au spus Constantinopol, azi Istanbul.

-        Azi e și ziua de naștere a lui Salvador Dali.

-        Pictura lui nu place tuturor.

-        Nici a lui Picasso nu este întotdeauna agreabilă. Deși născut ceva mai devreme decât maestrul artei suprarealiste, putem considera că amândoi au fost deschizători de drumuri.

-        Care drumuri?

-        Păi, cel pe care umblăm noi azi este o rezultantă a celor încercate ei. Un drum care nu știm unde duce și, de aceea, încă îl căutăm. Amplasarea aleatorie a ochilor, la unele portrete este relevantă. În mod sigur, lumea se schimbă. În varianta originală a lui Haydn, melodia, care a devenit imnul Germaniei, este tristă. Cum au putut să facă din ea un imn războinic ne arată sensul în care curg evenimentele.

-        La nemți, orice este posibil. Numele lui Goethe este un pseudonim, realizat prin anagramarea lui „Domnul Goe”, prin intermediul englezescului „The Goe”.

-        Drăguț!

-        Calendarul ortodox ne spune că azi trebuie să-i prăznuim pe sfinții Kiril și Metodie (sau Metodiu) De ce azi? Nu știu. Ei nu sunt gemeni, să se fi născut în aceeași zi, și nici nu au murit împreună.

-        Imaginația preoților – se știe – este de neoprit, așa că nimic nu ne mai miră. De altfel, în jurul lor s-au creat multe legende și nu toate se leagă între ele. Unele chiar ridică serioase semne de întrebare.

-        Sigur este că ei sunt creatorii alfabetului glagolitic, preluat ulterior de către slavi și care astăzi poartă numele lui Kiril: alfabetul chirilic. Scrierile bisericești ne spun că împăratul Mihail al III-lea i-ar fi trimis pe cei doi frați în Moravia, să predice creștinismul printre slavi. În acest scop, ei au inventat alfabetul glagolitic, pentru a traduce Sfânta Scriptură în limba slavă.

-        O primă observație: slavii nu știau să scrie? A doua observație: se precizează că este vorba despre Moravia, de pe teritoriul Cehiei de azi. Populația acelei zone era sub influență germană și foloseau alfabetul gotic, inventat de episcopul Wulfilla. Moesia a aparținu Imperiului Carolinian și era probabil creștinată în secolul IX. Este deci puțin probabil ca populația din zonă să fi avut nevoie de serviciile grecilor. Se mai vorbește despre contradicțiile dintre ortodoxism și catolicism, deși această separare s-a produs la Marea Schismă din 1054. Dispute între patriarhia de la Constantinopol și bisericile din vest existau, cei drept, principala cauză fiind dezvoltarea economică a Europei de vest și slăbirea Imperiului Bizantin. Un rol important din punct de vedere psihologic a fost încoronarea regelui francilor ca împărat sub numele Carol cel Mare de către papa Leon al III-lea în anul 800 și crearea Imperiului Carolinian, o fantomă ce a dispărut odată cu moartea lui. Pe de altă parte, Imperiul Bizantin în continuă degradare, era încă puternic la acea dată. Mihail al III-lea era fiul împărătesei Teodora a II-a, cea care restabilise cultul icoanelor în 843. Oricum, în secolul 9, dicotomia dintre ortodocși și catolici încă nu exista. Kiril a murit la Roma în 869, chemat zice-se de către papă. Este greu de presupus că în mai puțin de 9 ani de activitate în Moravia ar fi reușit să creeze alfabetul, să traducă Biblia și să-i creștineze pe slavi. Presupunerea mea este cu mult mai simplă.

-        Mulțumim pentru lecția de istorie, dar – ai dreptate – există râul Morava, în Serbia, afluent al Dunării, ce trece aproape de Belgrad. Cândva, zona respectivă s-a numit și ea Moravia. Este deci de presupus că acesta este teritoriu în care și-au desfășurat activitatea Kiril și Metodiu. În unele scrieri, în loc de Moravia se folosește Panonia, creând astfel o confuzie, pentru că – la o privire mai atentă pe hartă – constatăm că râul Morava se află la sudul Câmpiei Panonice, în timp ce Moravia cehă este la nord-est.

-        În susținerea acestei idei pledează și argumentele istorice. În secolul 9, guvernanții din Imperiul Roman de Răsărit, în curs de grecizare și zdruncinat de numeroase revolte ale populației, s-a străduit să-i atragă de partea lor pe slavi și pe bulgari, imigranți și unii și alții. Deși nu erau foarte numeroși, li s-au acordat puteri politice, în scopul folosirii lor împotriva localnicilor. Pentru asta, ei trebuiau creștinați în ritul practicat de către Patriarhia de la Constantinopol și nu în cel gotic, al lui Wulfila, nerecunoscut nici  în bisericile catolice, unde slujba religioasă se face și azi în limba latină. (Limbile greacă și slavă sunt recunoscute ca sfinte în bisericile ortodoxe.)

-        Cât privește alfabetul chirilic, cred că el a fost o încercare de raționalizare a alfabetului grecesc, care pe vremea aceea era chiar mai complicat decât cel de azi. Că el a fost folosit în vederea creștinării slavilor, este posibil, dar total nerelevant. Faptul că el nu a fost preluat și de către greci este mai interesant. Trebuie să ținem seamă că, pe vremea aceea, Grecia nu exista ca stat, deci nu avea cine să-și asume responsabilitatea. Cei care au păstrat vechiul alfabet au fost preoții, conservatori prin tradiție.

-        Poveștile cu Constantin și Elena, Carol cel Mare și multe altele, îmi atrag atenția că ideea de a face atractive manualele de istorie, centrându-le pe asemenea personaje, poate fi bună pentru clasele mici, cu condiția ca, la clasele mari, să se predea istoria adevărată.

-        Împăratul Constantin nu era creștin. Ideea Edictului de la Milan  - deși nu există un asemenea document – a fost un gest politic. După moartea lui Dioclețian, au existat patru pretendenți la preluarea conducerii Imperiului, care s-au războit între ei. Strategia militară i-a impus lui Constantin – care încă nu era împărat – să atragă populația de partea lui. Creștinii erau deja destul de numeroși în zona în care se afla el, astfel că simpatia lor conta în balanța puterii. Construirea celei de a doua capitală, Nova Roma, la Bizantium a premers scindarea Imperiului Roman, ceea ce nu este deloc lăudabil pentru el.

-        Carol cel Mare a devenit celebru prin asociere cu Papa. Așa zisul lui imperiu s-a destrămat după moartea sa. Fusese unul declarativ, fără nici o legătură cu ceea ce se înțelege astăzi printr-un imperiu, în adevăratul sens al cuvântului. După el însă, orice rege trebuia uns de către Papă, pentru a fi recunoscut de către ceilalți. A fost deci tot o manevră a bisericii occidentale.

 

De-ale Bolovanului

 

Dar unde-i neaua de mai an?

 

Prietenii m-au informat despre iarna anului 1438. Cică scrie în cronici că lupii înfometați au năvălit în Paris. Înseamnă că ninsese foarte mult și ei nu-și mai găseau hrana în locurile obișnuite. François Villon avea șapte ani atunci și toate motivele să se bucure. Mai târziu, după o viață de vagabondaj, finalizată la ocna din Mehun, unde a fost torturat, se relaxează în casa mamei sale, grație amnistiei oferită de regele Ludovic al XI-lea, cu ocazia încoronării. (Încoronarea regelui. Villon n-a purtat coroană, dar i-o punem noi, astăzi.) Acolo și atunci, în 1461, nostalgic, își amintește de plăcerile oferite de „doamnele din alte vremuri”, dar și de copilărie: „Mais ou sont les neiges d’antan?”.

Eu mi-am amintit de zăpadă la începutul iernii, când a căzut mai multă decât în anii trecuți. Eram îngrijorat, fiindcă mă întrebam „cum voi suporta vicisitudinile iernii?”, de care mă dezobișnuisem. Temerile mele nu au fost justificate, și începusem să-mi doresc o iarnă adevărată. A fost neobișnuit de cald, dar cu ceață în fiecare zi. Nici vorbă de admirat frumusețea peisajului; munții erau invizibili. Când pe un prieten l-am întrebat care este situația în zona lui, mi-a răspuns că ceața este atât de densă încât nu vede unde se află.

Mau sus, pe munți era senin, dar, în depresiuni, o mare lăptoasă acoperea toate văile. Solul era ud, deși nu curgea nimic de sus. Doar noaptea, uneori, se lumina. Da, sună ciudat: noaptea se luminează. Este posibil în oraș, unde există iluminatul public. Putem spune că, în afara orașelor, se înseninează? Nu prea, dar am o explicație: am observat că, pe aici, soarele apune în aceeași zi în care răsare. Asta cred că este eroarea: luminează pe partea greșită. Mai glumesc și eu.

Mi-am adus aminte de o glumă. Tot prietenii mi-au spus-o. Românii se pricep la glume. Se spune că Ițic era un evreu atât de ghinionist încât lipsa lui de șansă devenise proverbială. Chiar și soția îl părăsise împreună cu cei doi copii, cărora le dorea un viitor mai acătării. Trăia din mila comunității, cu o simbrie cât să nu moară de foame, pentru un serviciu de care nu avea nimeni nevoie. A venit însă și ziua în care chiar și această ofertă i-a fost retrasă, deoarece se răspândise ideea că ghinionul lui este contagios. Distrus din punct de vedere psihic, mergea spre casă, fără să-și ridice privirea de pe asfaltul umed. Nu ploua, dar era ceață și destul de întuneric în seara aceea de iarnă, când soarele apune devreme. Pe asfalt, o pată deschisă la culoare i-a atras atenția. Mai întâi i-a fost lehamite să se aplece să vadă mai bine ce-o fi. Adevărul este că nici nu obișnuia să meargă cu privirea în pământ. Se considera doar ghinionist, dar nu era și pesimist. Spera întotdeauna că norocul se va întoarce într-o zi și în favoarea lui. Acum însă, tocmai se gândise că, acasă, nu numai că nu-l aștepta nimeni, dar nici nu avea ce mânca. Ce-i drept, era și neglijent din fire, dar acum prea se adunaseră toate ghinioanele pe capul lui. Magazinele erau deja închise, dar și dacă l-ar fi așteptat pe el, tot degeaba ar fi fost. Buzunarele lui erau goale, iar portofel nu mai avea demult, pentru că nu i-ar fi fost de nici un folos. Cum tot nu avea ce face, s-a aplecat. N-o mai făcuse niciodată. Acum însă, starea lui psihică era deosebită. Surpriza n-a întârziat; pata deschisă la culoare era o bancnotă de douăzeci de lei. Nu i se mai întâmplase până atunci să găsească nici măcar o monedă de un ban. O bancnotă și încă de douăzeci de lei era ceva peste puterea lui de înțelegere, ne mai vorbind despre situația specială în care se află în seara aceea. Nici nu îndrăznea s-o ridice. S-a aplecat chiar de câteva ori, dar s-a ridicat din nou. În cele din urmă, și-a luat inima în dinți și a ridicat bancnota. Era prea târziu să-și cumpere ceva de mâncare; cum spuneam, toate magazinele erau închise. Dar ce mai conta? Surpriza fusese atât de mare, încât îi trecuse și foamea. Totuși, cu timpul, trecând prin fața vitrinelor luminate, reflexele fiziologice lucrau, astfel că începuse să regrete ora nepotrivită. Aproape de casă, are a doua surpriză: prin fereastra magazinului alimentar îl vede pe Ștrul. Nu erau prieteni. Dimpotrivă, încă de mici copii se certau aproape zilnic. Cu timpul, nu numai că nu se mai jucau împreună, dar distanța dintre ei se mărea cu fiecare an, împreună cu disprețul lui Ștrul față de el. Magazinul era închis, dar Ștrul, patron serios și preocupat de prosperitatea afacerii lui, lucra la o masă încărcată cu hârtii. În mod normal, n-ar fi îndrăznit să-l tulbure, convins fiind că Ștrul nu i-ar fi acordat nici o atenție, ba l-ar fi repezit ca pe ultimul golan. Dar, după găsirea bancnotei, starea de spirit a lui Ițic era una neobișnuită. Deși ușa era încuiată, a îndrăznit și a ciocănit ușor în geam. Nu prea tare. Își încerca doar norocul. Inima îi bătea în piept, mai să-l spargă. Și iarăși surpriză! Nimeni nu și-ar fi imaginat că Ștrul a ridicat capul peste hârtii și, la vederea lui Ițic, fața i s-a acoperit cu un zâmbet. A sărit imediat de pe scaun, cu brațele deschise s-a repezit la ușă s-o deschidă și l-a întâmpinat cu cuvintele: „Cu ce-ți pot fi de folos, dragă prietene?”. Fâstâcit la culme și cu picioarele muiate, i-a răspuns că ar vrea doar un pachet de unt și o pâine dintre cele mai mici. Sare își amintea că parcă mai avea prin casă, așa că o felie de pâine cu unt era tot ce își dorea în seara aceea. Chiar îi plăcea pâinea cu unt și puțină sare. Copleșit de surprize, se întreba dacă va mai fi în stare să urce scările la mansarda în care locuia. După primele trepte însă, parcă începea să prindă aripi. Fără să se mai dezbrace, a tăiat iute o felie de pâine și a început s-o ungă. Mâinile îi tremurau de emoție, așa că nu e de mirare că a scăpat felia pe jos. Toată lumea știe că, în asemenea cazuri, pâinea cade cu untul pe podea. Nu și acum! Asta era prea mult. Nu mai putea fi vorba despre o coincidență. Aici este mâna lui Dumnezeu – și-a zis. Toată noaptea, Ițic a cugetat la șirul întâmplărilor neobișnuite, din ce în ce mai convins că la mijloc este o minune divină. A așteptat cu nerăbdare dimineață, să meargă la rabin să-i mărturisească și lui minunea. Surprins, rabinul a recunoscut că, într-adevăr, este ceva de-a dreptul ciudat ca tocmai lui să i se întâmple toate acestea. Nu știe ce să-i răspundă, dar, din fericire, urmează să se întâlnească cu bătrânii înțelepți ai comunității și se va sfătui cu ei. Să vină deci a doua zi să afle părerea lor. Cu greu a suportat Ițic următoarele 24 de ore, în așteptarea verdictului. Nu numai că era pentru prima dată când faptele lui urmau să fie discutate de către cei mai deștepți oameni, dar nimănui nu i se mai întâmplase așa ceva până atunci. Era o dovadă clară că era un semn divin, ce trebuia înțeles, dar și că el, Ițic, era alesul Domnului pentru această veste minunată. Când, în sfârșit, epuizat după două nopți nedormite și nemâncat de tot atâtea zile, fiindcă n-a mai îndrăznit să se mai atingă de pâinea și untul cu pricina, când a ajuns în fața rabinului aproape că nu mai era în stare să audă, deși răspunsul a fost simplu: bătrânii au stabilit că doar el, Ițic, este de vină: unsese felia de pâine pe cealaltă parte.

François Villon n-a avut nici măcar această șansă și nu știm dacă el era conștient sau nu că va intra în istoria literaturii franceze. Concursul „Mort de sete lângă fântână” (Je meurs de soif auprčs de la fontaine), inițiat de ducele Charles d’Orléans, pe care l-a câștigat fără probleme, i-a fost premonitoriu. Licențiat la Universitatea din Paris, având cunoștințe în sferele înalte ale societății, ar fi putut fi un personaj important în epocă. A renunțat la toate acestea, pentru o viață ușoară, mai exact ușuratică. Deși poeți erau mai puțini ca în România de azi, cei câțiva menestreli se bucurau de o largă audiență nu doar în spațiul public, dar chiar și la cele mai înalte curți domnești, ceea ce presupune că talentul lor era real. Prin ce se deosebea François Villon de ceilalți? Evident, prin educație! Limba franceză uzuală era cea vulgară. Renașterea era abia în fașă. Succesul lui postum a constat din îmbinarea celor două: talent și educație. Intuia că poate deveni celebru? Puțin probabil. Și-a risipit oportunitățile ca nimeni altul. Neșansa lui a fost însă șansa literaturii franceze.

Mare lucru și zăpada asta . . . Aici e ceață. Va veni oare un timp când nostalgicii vor spune „Unde’s cețurile de-altă dată?”. Παναγήα μου! Eu sper să nu se întâmple, dar . . . God knows!

 

 

File de jurnal

 

Scrierea ne modelează gândirea. Cea secvențială formează caractere riguroase, tenace, perseverente, orientate către atingerea unor obiective.

 

---------

 

Ideile oricărui filosof ajung la cititori modelate prin prisma interpreților ce l-au succedat.

 

---------

 

Socrate și Iisus au fost martirizați. Europa are nevoie de martiri. Buddha și Confucius au murit de bătrânețe.

---------

 

Matematica – cea mai rațională dintre științe – a inventat numerele iraționale.

 

---------

 

Aș vrea să-l cunosc pe americanul pacifist, care își părăsește locul de muncă și renunță la salariu, pentru că a aflat că produsele fabricii în care lucrează sunt folosite într-un război nedrept.

 

---------

 

Existența în mitologie a mai multor zeități, între care existau și dispute, a facilitat libertatea de gândire a oamenilor, evitarea dogmelor.

 

---------

 

Există persoane fără studii, cu studii medii sau cu studii superioare. Nu există persoane cu studii inferioare.

Ași! Există!

 

---------

 

Când scrii, te gândești la cel ce va citi.

Când citești, te gândești doar la tine.

 

---------

 

În unele scrieri, autorul își încheie dizertația cu un proverb, menit să susțină justețea demersului său, care însă dovedește că înțelepciunea populară cunoștea demult ceea el tocmai descoperise.

 

---------

 

Filosofii moderni relatează într-o manieră aridă ceea ce toată lumea știa dinainte.

 

---------

 

Teoretic, o persoană obține un job corespunzător calificării sale. Ce ne facem însă cu cei care au obținut mai întâi jobul, în ideea că se vor califica la locul de muncă. (Modul în care au ajuns acolo - prin relații politice sau de rudenie, întâmplare sau altele – nu are importanță.) Problemele apar atunci când profită de funcție și se erijează în specialist, deși calificarea lui este cel mult de semidoct. Deoarece el știe bine ce este, devine invidios pe adevărații profesioniști, pe care îi va obstrucționa, încearcă să-și impună propriile „realizări”, pe scurt, devine un cabotin, dăunător societății.

 

---------

 

Majoritatea criticilor aduse Bibliei ce către cei ce și-au propus s-o denigreze au ca sursă interpretarea ad litteram a textului. Este greșeala pe care o fac chiar propovăduitorii ei, neînțelegând mesajul original, prezentat metaforic. Astfel, crima lui Cain pare fără sens pentru cititorul de azi, fără o explicație a contextului istoric.

---------

 

Toate religiile au inventat un trecut fericit de pace și armonie. Majoritate au prezis chiar și un viitor asemănător, dar numai pentru unii. Realitatea ne arată că viața este o luptă continuă, pe care însă oamenii se străduiesc s-o prefacă în „lupta pentru pace”. Naivitate sau culmea demagogiei? Ar putea măcar s-o transforme într-o luptă sportivă, cu reguli precise. Le lipsește însă etica sau – mai exact – bunul simț.

 

---------

 

Avem politicieni care calcă în gropi și atunci când stau pe loc.

---------

 

România în Europa e ca o tavă cu mici aburind într-o cofetărie.

---------

 

Dezavantajul uitării  oferă avantajul  redescoperirii, făcând astfel viața mai interesantă.

 

---------

 

Snob nu are legătură cu noblețea, ci cu lipsa ei. Cuvântul vine de la prescurtarea expresiei franceze „sans noblesse”.

---------

 

Persoanele cu puține cunoștințe fac cu ușurință legături între domenii diferite și pot sugera chiar idei noi. Informațiile exacte, în schimb, blochează imaginația.

---------

 

Teratologia (studiul monștrilor) nu se predă la nici o facultate și asta explică eșecurile noastre în societate.

---------

 

Manole și-a zidit iubirea, nu un corp. Basmul vrea să spună că el, ca orice creator, se consumă, sacrifică ceva din ființa sa, zidește o parte din sufletul său în opera ce o creează.

---------

 

Suntem asemenea lui Pygmalion: iubim doar propriile noastre creații.

---------

 

„In medio stat virtus”. Greșit ! Între o afirmație și opusul ei nu se află nimic. Citarea în latină a expresiei „Adevărul se află la mijloc” este doar o modalitate diplomatică de a spune interlocutorilor că nu au dreptate. Nici unul dintre ei!

---------

 

„Cacofonie conjunctivală” ar putea fi un termen pentru greșeala de a adăuga un „și” după orice cuvânt ce se termină în „ca”.

---------

 

Păcatul grecilor nu este mare pentru că sunt așa cum sunt, ci pentru că se îndârjesc să rămână așa.

 

---------

 

Conform DEX, intelectual este cel care își folosește în mod creator intelectul. Norocul multora este că nu cunosc acest detaliu.

 

---------

 

Balanța juriștilor s-a întrupat în cobiliță.

 

---------

 

Conducătorii kmerilor roșii au fost educați la Paris.

 

---------

 

Există două categorii de scriitori, în funcție de ceea ce au în vedere: numărul cumpărătorilor sau cine anume va citi cartea.

---------

 

În fața banilor, unele persoane, chiar dintre mai cumsecade, unele chiar culante, își pierd cumpătul. Mulți se vor grăbi să mă contrazică, invocând drept cauză traiul sărăcăcios din copilăria acestora. Fals! Am mai multe exemple ce pot dovedi contrariul. Cauza reală este preocuparea pentru bani, dobândită din copilărie, indiferent de statutul social al părinților. Unii au fost educați în acest mod, deși starea materială a familiei era foarte bună. Alții au fost obligați să muncească, pentru  a câștiga bani, nu pentru că erau neapărat necesari, ci pentru a-i educa în spiritul muncii. Pe de altă parte, cunosc oameni ce provin din familii cu adevărat sărace, care sunt și astăzi săraci, dar sunt mai culanți decât mulți dintre cei bogați. Dăruiesc cu bucurie din minusculul lor avut și – în acel moment – se simt fericiți. Banul? Nu l-au avut niciodată în cantități îndestulătoare și nici nu și-l doresc, dacă pot supraviețui și altfel. Nici măcar moartea nu-i înspăimântă. Fericirea lor este în ală parte, printre alte și în posibilitatea de a dărui. Pentru ei, a căpăta ceva, chiar a obține bani, este ceva necesar supraviețuirii, dar nu este o bucurie. Dimpotrivă, le atrage atenția asupra statutului lor de oameni la marginea societății.

 

 

 

 

Sfârșitul părții a opta