Cristache
Gheorghiu
Filosofia unui bolovan
Volumul 2
Partea
a opta
Colecția OPERA OMNIA
Romanul de azi
TIPO |
MOLDOVA |
File de jurnal
A
murit bunicul. Nu sunt în stare să comentez.
Cu
douăzeci de ani în urmă, nu știu dacă m-aș fi dus la înmormântarea
lui. Acum însă, n-am fost în stare
nici să plâng. Durerea este prea mare. Și nu numai pentru ce a
făcut pentru mine, deși a făcut enorm. Astăzi, sunt ceea ce
sunt datorită lui. Și nu numai pentru ajutorul financiar, ci a
faptului că a fost lângă mine. Simpla lui prezență mi-a dat
aripi. Nici mama și nici tata nu ar fi putut face ce a făcut el, prin
firea lui: puternic din punct de vedere psihic, inteligent,
clarvăzător, corect, cu principii de nezdruncinat și o voință fermă, educat, gata de orice
sacrificii pentru a-și apăra statu-quo-ul
și, mai presus de toate, un bonom. S-a ocupat de sănătatea
bolnavilor, de trupul lor, dar totul a plecat din sufletul lui. După
pensionare, și-a dorit binele meu mai mult decât a făcut-o pentru
copiii lui. Ce-i drept, în tinerețe avea o mulțime de alte
preocupări și obligații. La bătrânețe, și-a
concentrat energia și voința pe mult mai puține și, printre
ele, am fost eu, poate că cea mai importantă.
Îți
mulțumesc, bunicule!
Din
relatările Bolovanului
Dispariția bunicului a însemnat
și dispariția resurselor financiare ale acestuia. El i-a lăsat
Elenei casa întreagă ca moștenire, dar impozitul și cheltuielile
de întreținere depășesc cu mult posibilitățile ei
financiare ca profesoară de limba română. Deși nu sunt
căsătoriți, deci Dan nu este proprietar, el împarte cu ea unele
cheltuieli. Veniturile lui sunt incomparabil mai mari decât ale Elenei,
datorită meditațiilor la limba engleză. Cu toate acestea, suma nu este
suficientă pentru acoperirea obligațiilor. Vor trebui să
găsească o soluție, iar prima care le vine în minte este
închirierea apartamentului de la parter, în care a locuit bunicul. Oferta este
tentantă, dar pe cine să accepți și să fii sigur
că nu-ți va face probleme. Vila este râvnită de mulți parveniți
cu bani și relații, care ar face orice să-i scoată pe ei
din casă. Abia se întorseseră de la București, unde a avut loc
înmormântarea în cavoul familiei, că au și văzut un bărbat,
însoțit de doi câini uriași, cercetând terenul. Se părea că
îl preocupa mai mult curtea, ce urma să fie păzită de câini,
decât locuința.
Când stresul era mai mare, a
căzut ca din cer o soluție. Dan colabora mai demult cu un
scoțian, ce venea din când în când pentru meditațiile celor ce erau
hotărâți să emigreze și voiau să-și
perfecționeze cunoștințele de engleză cu un vorbitor
autentic. Numele lui este Steven. Acum, scoțianul s-a hotărât să
se mute definitiv în România și i-a propus lui Dan să deschidă o
mini-școală permanentă în livingul din casa lor, iar el să
închirieze apartamentul în care a locuit bunicul. În plus, pentru a o atrage
și pe Elena în afacere, a propus să elaboreze împreună un manual
de limba engleză, în maniera celor englezești: practic, eficient,
folosind limbajul omului modern, cuprinzând regulile gramaticale de bază
și multe exerciții, prezentate ca dialoguri reale etc. De altfel,
și cursurile lor se desfășurau în aceeași manieră,
care a fost apreciată și le-a sporit solicitările. Manualul urma
să fie însoțit de un dicționar de expresii românești
traduse în cele mai potrivite expresii englezești. Cele mai multe
lucrări de acest gen sunt elaborate de către profesori universitari
mai mult sau mai puțin rupți de realitate, iar cei ce vor să
învețe limba uzuală simt această deficiență. Echipa
formată din cei trei, Steven, Dan și Elena, este ideală pentru
ce și-au propus. Steven este profesor de limba engleză în Anglia,
Elena este profesoară de limba română în România, iar Dan
intermediarul perfect. Vor înființa și o editură, pentru a nu
risipi banii și eforturile în discuții inutile cu terți. Elena
va fi directoarea editurii. Vor scoate probabil și alte cărți.
A durat o vreme, până când Dan a
reușit să-l convingă pe Steven că românii, ca și
britanicii, nu sunt toți la fel. Asta după ce trecuse prin două
faze diferite. În prima a fost surprins de amabilitatea excesivă a
primilor cunoscuți. În a doua, a constatat că mulți sunt
leneși și hoți. Auzise chiar și remarca: neamul prost,
dacă ești cumsecade, te ia de prost. Acum însă s-a lămurit.
„Pe pământ, găsești de toate” – cum zice cântecul. Totul e
să știi să discerni, să știi să-ți alegi
colaboratorii.
Inutil să spun că
entuziasmul a fost imediat și general. Vor comanda douăzeci de scaune
cu placă rabatabilă, ce poate deveni pupitru. În câteva minute,
livingul devine sală de clasă. Trase la perete sau așezate
convenabil, spațiul este propice pentru o serată
muzical-literară. Când omul vrea, sparge și zidurile.
Scuză-mă, prietene!
Prietenul Zidului
Nu, nu a fost nevoie să mă
spargă. Am fost bine proiectat de la început. Cât despre entuziasmul
tinerilor, el n-a fost doar o euforie de moment. Pe lângă cei deja
cunoscuți, au venit să dea o mână de ajutor și alți
prieteni, prieteni ai prietenilor și prieteni ai culturii, bucuroși
că va exista un spațiu unde se vor putea manifesta liber, un alt
spațiu decât cel administrat de oficialități, în frunte cu vreun
trepăduș politic. Pe unii nici nu am apucat să-i cunosc. N-au
fost prezentați, fiindcă ei între ei se cunoșteau dinainte.
Într-una din zile, la o
șuetă participă Lazăr (coleg cu Elena, profesor de desen),
Paul (violonist în Filarmonica brașoveană), Steven, Dan și
Elena, care – din când în când – se retrage în bucătărie, pentru
a-și servi musafirii cu câte ceva. Amintesc faptul că
bucătăria se află în același loc cu livingul, în care
ocupă doar un colt și este despărțită doar pe o
latură de un panou de 1.5 metri înălțime, astfel că ea
poate auzi tot ce se discută de către ceilalți și
interveni, când crede că este cazul. După un timp, își fac
apariția Alina cu Ianoș.
Steven vorbește greu limba
română și îl ajută Dan. Eu nu voi reda toate bâlbâielile lor
și voi „traduce” totul într-o românească cursivă.
-
Dar
tu ești scoțian. Ce garanție am eu că nu vorbești în
dialect? – Evident, doar Lazăr putea face o asemenea afirmație.
-
Eu am
urmat cursurile la Queen Mary University of London. N-aș fi absolvit-o
dacă nu vorbeam perfect englezește. Am predat și la London
Metropolitan University. Acolo am învățat să predau studenților
de diverse naționalități.
-
Am
glumit. Și Bram Stocker
a fost irlandez și a devenit scriitor londonez.
-
Cunoscut
în România ca autor al romanului Dracula. - Alina intervine și ea în
discuție.
-
Cred
că este mai cunoscut în America cu această calitate. Puțini
români știu cine a scris Dracula și nu pun prea mare preț pe el.
Pentru ei, Dracula este doar un nume pentru publicitate turistică.
-
De ce
America?
-
Judecând
după numărul turiștilor ce vizitează Castelul Dracula.
-
Castelul
Bran, de fapt.
-
Da,
și după filmele de groază pe care le fac tot americanii.
-
Englezii
nu sunt interesați de Dracula?
-
Se
vede că nu. Ei par mai rafinați. Vin în București și, de
acolo pleacă într-un circuit: mânăstirile din nordul Moldovei, Delta
Dunării și altele. Dar spune-ți-mi, vă rog, cum
diferențiați engleza literară de diferitele ei dialecte?
-
Mai
demult, se spunea că engleza literară este cea care se vorbește
la palatul regal.
-
Păi,
cine știa cum se vorbea acolo?
-
Corect.
Acum se spune că engleza corectă este cea care se vorbește la
televizor.
-
Cu
mult mai bine. Și în Statele Unite e la fel. Îndrăznesc însă
să va dau un sfat. Nu mai faceți această afirmație în
fața românilor.
-
De
ce? Pentru că majoritatea lor vorbesc mai bine decât unii dintre cei care
apar la televizor.
-
Chiar
așa?
-
Chiar
așa!
Paul, abia intrat pe ușă,
încearcă să-și scoată fulgarinul, fără să
ude prea mult prin jurul lui și pe el însuși. Din umbrela,
întoarsă pe dos din cauza vântului, curge cea mai multă apă.
-
Plouă
torențial.
-
Raining cats and dogs.
– completează Steven.
-
M-a
nedumerit întotdeauna această expresie. Mi se pare de-a dreptul
stupidă. Cum să ploaie cu câini și pisici?
-
Există
o explicație. – încearcă să-i lumineze nedumerirea Dan – Am
aflat-o și eu de curând. Ciudată este perseverența englezilor de
a menține o idee care, nu numai că îi dezavantajează, dar este
extrem de veche.
-
Ne
spui și nouă care-i aia?
-
În
trecut, casele aveau acoperișuri din stuf sau ceva asemănător.
Era locul preferat de animale, unde se puteau încălzi. Câini, pisici
și alte viețuitoare mai mici aveau culcuș acolo. Când ploua,
acoperișul devenea alunecos, animalele alunecau și cădeau. De
aici zicala „It‘s raining cats and dogs”.
Steven reia dialogul.
-
Am
înțeles că sunteți artist plastic. Noi vrem să scoatem un
manual de limba engleză pentru cursanții noștri și nu
numai. Pentru toți cei care vor să emigreze și doresc
să-și însușească o engleză autentică. Ați
vrea să ne ajutați cu partea de grafică? Mă refer la
copertă, în primul rând, dar și la ilustrațiile din interior.
-
Termenul
de artist plastic este prea pompos. Eu sunt doar profesor de desen la un liceu
teoretic. Vă ajut însă cu cea mai mare plăcere.
-
Sunteți
modest. Oricum, vă mulțumesc anticipat. Dar nu înțeleg
diferența ce-o faceți între artist plastic și profesor de desen.
Sunteți absolvent la unui institut de învățământ superior,
specialist în arta plastică. Asta știu de la Dan.
-
Da,
așa este. Am absolvit Universitatea de Artă și Design din
Cluj-Napoca.
-
Și
atunci, care-i problema?
-
La
început, în România a existat doar Școala de Belle Arte din
București, cea înființată de Theodor Aman si Gheorghe Tattarescu
în 1859 (coincidență cu anul unirii Moldovei cu Țara
Românească), care și-a schimbat, bineînțeles denumirea de mai
multe ori. Asta până în 1989. De atunci au apărut Facultăți
de Arte și Design în toate orașele mai răsărite din
România, pentru că românul este artist din naștere și genial
prin vocație. Inițial ca facultăți în cadrul unor
universități, destinate pregătirii profesorilor de liceu, apoi
independente. Bineînțeles că foarte puțini dintre
absolvenți își justifică profesiunea dar, din infatuare,
toți se recomandă artiști, deși cei mai mulți își
câștigă existența prin alte mijloace. Profesiunea de profesor de
desen la un liceu teoretic este totuși una onorabilă. Artiști în
adevăratul sens al cuvântului sunt foarte rari. Extrem de rari.
-
Termenul „universitate”, inventat în antichitate,
presupunea că acolo tinerii învățau câte ceva din toate
domeniile cunoașterii: filosofie, știință, literatură,
artă, muzică, educație fizică etc. Universitate = univers.
În România văd universități de muzică, de artă
plastică, de științe de tot felul.
-
Fiecare
cu universul lui.
Alina intră și ea pe fir.
-
Nu aș avea răbdare să pictez. Mi se
pare foarte migălos.
-
Dar să mănânci ai răbdare? Să
înghiți îmbucătură după îmbucătură; și asta
în fiecare zi, uneori chiar de mai multe ori pe zi.
Din bucătărie, Elena vine cu
o cafea pentru Paul, cel venit mai târziu. Ceilalți băuseră deja
una.
-
Uite
o cafea tare, special pentru tine, că te văd mai solicitat. Dacă
vreunul dintre voi mai vrea cafea, să-mi spună.
-
Mulțumesc!
– răspunde Paul.
-
Non c’č di che.
-
Eu nu
știu franceză. La școală am făcut engleza.
-
Era
în italiană. Dar la facultate voi nu a-ți făcut franceza?
-
Nu.
De ce s-o fi făcut?
-
Mă
gândeam că, așa cum muzicienii știu italiana, voi ar trebui
să știți franceza. Nu se spune că Parisul este capitala
artelor?
-
Se
spune, dar nu știu dacă mai este. În muzică este altceva. Cele
mai cunoscute opere sunt cele italiene și marii cântăreți le
interpretează în original.
-
Este
adevărat. Chiar și în muzica simfonică, aproape toate cuvintele
sunt în italiană: piano, molto vivace, allegro, partitura . . .
-
Ce-i
aia partitură? – întreabă Ianoș.
-
Este
hârtia – sau hârtiile – cu note muzicale, care o citesc interpreții, ca
să știe ce cântă – îl luminează Elena.
Paul, mai discret de felul lui, nu
rezistă și, ca specialist, vrea să clarifice denumirile.
-
Hârtiile
alea se numesc știme. Partitură este totalitatea știmelor,
destinată dirijorului (parti-tura adică
toate părțile)
-
Eu
știam că știme erau niște zâne din mitologia populară
– exclamă nedumerită Alina.
Dialogul continuă în această
manieră, sărind de la o idee la alta. Nu toate subiectele rămân
însă neelucidate. Se întâmplă ca la una dintre întâlnirile
ulterioare, cineva să readucă în discuție un subiect, dacă
i se pare că merită aprofundat sau actualizat.
A fost surprinzător de scurt
timpul în care multiplele funcții ale livingului au început să se
desfășoare chiar în aceeași zi. La cele inițiale s-a mai
adăugat cea de sală de întruniri de afaceri ale editurii, ce nu a
întârziat să ia ființă, așa că m-am obișnuit
să asist la schimbări ca: birou pentru întâlniri de afaceri,
sufragerie, sală de curs și serată culturală, toate în
aceeași zi. Și nu numai odată. Se întâmplă frecvent.
Pentru început însă, livingul are
nevoie de unele amenajări, la care participă voioși cu
toții.
-
„Nu vă temeți de
perfecțiune. N-o veți atinge niciodată”. – A fost Lazăr.
-
Sună
a citat. Îți aparține, sau citezi din memorie?
-
Salvador
Dali.
-
Am
auzit că Dali picta gol. Probabil că nu întotdeauna.
-
Da, avea acest obicei. De la el am aflat
că . . .
-
Unde l-ai cunoscut tu? A murit când abia te
născuseși.
-
Din cartea lui „Jurnalul unui geniu”. Am aflat,
zic, că Federico García Lorca a fost asasinat în
timpul războiului civil din Spania și cadavrul său încă
zace undeva, într-o groapă comună. Avea doar 38 de ani. Ordinul de
execuție a fost dat de guvernatorul Granadei, în urma unui denunț din
partea unora care nu-l agreau pe tatăl lui. Tatăl lui Lorca „trăiește și azi”, scrie
Salvador Dali în 1952, la 16 ani după moartea poetului. Nu scrie când a
murit.
-
Asta
puteai să afli direct din biografia lui Garcia Lorca.
-
Dacă
eram profesor de limba și literatura română, ca tine, Elena. Eu sunt
profesor de desen și am citit doar biografia lui Salvador Dali.
-
Corect.
-
Cum-necum,
până la urmă tot acolo ajungem.
-
Îngrășământ
pentru pământ.
-
Oale
și ulcele. – intervine Steven, arătând că a învățat
ceva din folclorul românesc.
-
Bravos!
– exclamă cu toții în cor.
-
Îngrășăm
pământul în fiecare zi, unii mai mult, alții mai puțin,
după cât mănâncă.
-
Se pare că asta este cea mai înaltă
misiune a omului: să îngrașe pământul.
Observația
Bolovanului
„Filosofiile” lor
teribiliste – morbidă într-un caz și scatologică în
celălalt – sunt la fel de greșite. Dar, idei inavuabile cândva în
medii intelectuale au devenit pentru cei de azi „dovezi” ale unei deschideri
spirituale. Adevărul este că, în viață, tocmai calea este
cea care contează. Sfârșitul nu înseamnă că ai ajuns unde
trebuia (nu ajungi nicăieri), ci doar că atât ai avut șansa
să trăiești. Ce-ai făcut cu viața ta este
adevărata problemă. Bineînțeles că trebuie să ai un
scop, dar mai presus de scop sunt principiile pe care le-ai adoptat. De aceea, dacă ai ales să
nu fii hoț de buzunare,
respectă-ți principiile și nu-i invidia pe cei care câștigă
mai mulți bani decât tine, practicând această meserie sau alta
similară. Pe de altă parte, fă astfel încât în parlamentul
țării să ajungă ce cu principii asemănătoare cu
ale tale și nu ale hoțului de buzunare.
La fel de
greșită este și căderea în cealaltă extremă,
indiferent de exprimare: simplă (trăiește clipa) sau snoabă
(carpe diem – expresie
folosită azi în reclamele comerciale). Dilema este veche. Abordată de
grecii din antichitate, ea este permanent reluată și de filosofii
contemporani, ca dovadă că ea nu este și nu poate fi
rezolvată. Rămâne problema fiecăruia, a modului cum înțelege
să-și trăiască viața.
Ce este
fericirea? Pentru cei care o găsesc, este tocmai răspunsul la
această dilemă: apolinic sau dionisiac?
Ca să se afle în treabă, dar
și ca să schimbe subiectul, Ianoș ianoșerește:
-
Nu
prea se mai pictează azi cu vopsele de ulei.
-
Într-adevăr,
mult mai comode sunt vopselele din plastic, care se dizolvă în apă,
ca cele acrilice, și care după uscare devin indestructibile. Sunt
și mai frumoase, mai vii.
-
Tu ar
trebui să încerci cu apă de trandafiri. Ar avea și un miros
aparte.
-
Așa
pare din afară. În realitate, e ceva mai complicat. Nu contează cu ce
pictezi. Atunci când o faci cu adevărat, nu-ți mai pasă de
nimic. Este echivalent cu abandonarea sinelui. Este un fel de visare. Trebuie
să mă las dus de instinct, ca într-un vis, pe care vrei să-l
continui, înainte de a te scula. Dacă încerc să pictez după ce
m-am trezit din visare, pot doar să ratez ce începusem bine. Cred că
aceeași stare o simțea și Țuculescu. Așa reușesc
să-i judec lucrările fără să-l critic.
-
Și
dacă greșești?
-
Greșelile
au în ele ceva sacru. Este o greșeală și mai mare dacă
încerci să le îndrepți. În clipa în care ai greșit, trebuie
să te oprești. Eventual, mai târziu, vei judeca altfel și vei
stabili atunci ce-i de făcut în continuare.
Din cugetările Bolovanului
A bătut ceasul
Am auzit că, în Piața
Sfatului din Brașov, clopotul atașat ceasului din turn a reînceput
să bată ora exactă. Să fie vreun semn? Semn de
civilizație, evident. Pare o preocupare dragă amatorilor de antichități,
fiindcă, astăzi, orice persoană are, dacă nu un ceas de
mână fățos, măcar două telefoane mobile ce-i
indică ora exactă chiar și atunci când nu vrea s-o știe.
Și de ce să nu vrea s-o știe? Pentru că nu și-a propus
să fie punctual. Și de ce să nu fie punctual? Pentru că nu
i-a intrat în sânge. Și de ce nu i-a intrat în sânge? Ei, aici povestea e
mai lungă.
În civilizația rurală timpul
are valori mai largi. Agricultorul este dependent de vreme: precipitații,
temperatură, vânt etc. El nu poate face promisiuni ferme nici măcar
în privința recoltei, fiindcă nu știe cât de bun sau rău va
fi anul agricol. Dacă doi vecini aflați la sapă își promit
o anumită acțiune pentru a doua zi, dar, între timp, plouă, ei
nu se mai pot duce la sapă, deci promisiunea cade. Nimeni nu este vinovat.
În civilizația urbană, în
schimb, orientată spre industrie și comerț, dacă furnizorul
unei piese nu-și îndeplinește obligația contractuală,
asamblarea produsului, din care piesa respectivă face parte, nu este
posibilă, iar fabricantul riscă falimentul. Aici, punctualitatea este
esențială, motiv pentru care lipsa ei este sancționată prin
eliminarea celui în cauză din lumea civilizată.
În România comunistă, prin
industrializarea forțată, numărul exagerat de mare de
lucrători aduși din mediul rural a făcut imposibilă asimilarea
lor de către orașe, și atunci s-a produs fenomenul invers. Noii
veniți au impus regulile lor. Mai mult decât atât, eliberați de
regulile impuse de civilizația rurală, intrați într-un mediu
unde nu-i cunoștea nimeni, mulți dintre cei
dezrădăcinați au refuzat orice fel de reguli.
Asta scuză într-o oarecare
măsură lipsa de punctualitate a imigranților. În ce
măsură? În măsura în care nu s-au adaptat.
Și dacă este mai simplu
să fim nepunctuali, de ce să ne mai batem singuri cuie în tălpi?
Dacă am fi singuri pe lume, am fi nepunctuali doar față de
propria noastră persoană. În societate însă, un asemenea gest de
domnișoară prost-crescută dovedește lipsa respectului
față de alții și, în acest caz, nu putem pretinde ca
ceilalți să ne respecte pe noi.
Este și unul dintre motivele
care, alături de mentalitatea comunistă, a condus la încropirea unei
pseudo-industrii, incapabilă să facă față celei
adevărate, fapt vizibil cu prisosință după 1989, pentru
că și majoritatea noilor conducători de întreprinderi aveau
aceeași origine rurală.
În societatea medievală,
fiindcă nu orice cetățean avea ceas, localitățile cu
pretenții urbane aveau în centru o clădire cu un turn, în care se
afla un ceas. Localitățile mai mari, Brașovul printre ele, aveau
mai multe asemenea turnuri, astfel încât, din orice punct al ei, era vizibil un
ceas. Totul pentru ca oamenii să-și permită să fie
punctuali. Scuza că n-am știut cât e ceasul, ca de altfel orice
altă scuză, nu era admisibilă.
Evident, clopotul din orice turn nu ne
mai folosește astăzi să aflăm ora exacta, dar ne poate
aminti că civilizația urbană a început cu punctualitatea și
că neglijarea acestei caracteristici a ei însemnă regres pe plan
social. Pe plan individual, este simplă lipsă de educație
urbană.
Zicala „Promettre
c’est noble, tenir c’est bourgeois”
e și ea aproape de idee. Pe cât de aproape însă, pe atât de
falsă. Într-adevăr, pe lângă fandoseala exprimării în
franceză, ea redă mentalitatea unor oameni fără
responsabilitatea faptelor lor. Și
este falsă, fiindcă un nobil din trecut era dator
să-și respecte promisiunile, fie și numai din motive de
etică, în timp ce un burghez era obligat s-o facă, datorită
conjuncturii economice. El. burghezul, adică orășeanul (burg =
oraș) este implicat în afaceri și, așa cum am spus, dacă un
furnizor nu respectă termenul de livrare, asamblarea produsului finit nu
este posibilă, un lanț întreg de producători ar suferi
consecințe serioase și, drept consecință, vinovatul iese
din lumea afacerilor, fiindcă se duce vestea neseriozității
sale.
Un exemplu extrem este grecul zilelor
noastre. După dobândirea independenței, grecii s-au comportat –
și o fac și azi – asemenea unor domnișoare ce – simțindu-se
curtate – cred că le crește valoarea, dacă își dau aere
și fac tot felul de mofturi. Întârzierea la întâlniri este una dintre
grațiile lor uzuale. Cauza își are rădăcinile în interesul
occidentului (în special a Angliei) de fărâmițare a Imperiului Otoman.
Pe teritoriul eliberat, trebuia făcut ceva. Așa s-a născut
Grecia, care nu fusese niciodată un stat independent, decât poate
după 338 î.Hr., când Filip al II-lea al Macedoniei (tatăl lui
Alexandru) a învins alianța dintre Atena și Teba, instaurând astfel
hegemonia regatului macedonean, și 146 î.Hr., când teritoriul Greciei de
azi a intrat în componența Imperiului Roman, deși, în timpul lui
Alexandru Macedon, capitala era în tabăra lui de campanie, iar în final la
Bagdad. Curtați încă de Occident, grecii nu s-au străduit
să-și însușească mentalitatea occidentală și
continuă să se comporte ca domnișoarele despre care am vorbit.
Pentru grec, zece minute pot însemna o oră sau chiar mai multe. Despre
scuze nu poate fi vorba. Timpul tău nu contează. Doar al lui este
important, deși nu întotdeauna este în stare să-ti spună ce-a
făcut în ultimul timp. Pentru absența la o întâlnire programată
nu este bine să pui întrebări, fiindcă răspunsul va fi ceva
de genul „A intervenit ceva mai important decât întâlnirea cu tine”.
Noi, Zidurile
Au trecut anii. Zidul blocului în care
a locuit Elena în tinerețe nu mai este martor al evenimentelor de care ne
ocupăm acum. În plus, pe lângă vila în care s-a mutat și a
servit ca prim sediu al societății înființată de grupul format
în jurul ei și al lui Dan, din care relata prietenul Zidului, au
apărut alte clădiri, fiecare cu zidurile ei. Suntem deci mai
mulți, noi cei care ne-am asumat rolul de consemnatori ai evenimentelor.
Grupul eroilor noștri s-a
mărit considerabil, dar prietenia fondatorilor a devenit tot mai
puternică. Acum, deși au depășit cu toții vârsta de
pensionare, sunt dedicați muncii lor parcă mai mult chiar decât la
început, când aveau unele îndoieli asupra reușitei. Evoluaseră mai
repede decât se așteptau. Aproape că nu le venea să creadă
de tot ce li se întâmpla. Rolul lui Steven, dar și al unor elevi ai Elenei
sau, meditați la engleză de Dan, a fost esențial. Printre ei,
Nicu și soția lui au contribuit cel mai mult. La început însă,
Steven a propulsat firma prin relațiile lui la Queen Mary University din
Londra. Le-a vorbit foștilor săi profesori despre România,
Brașov și inițiativa lor. I-a convins că românii
merită să fie ajutați, dar și că Universitatea și
studenții ei ar avea de câștigat. În faza următoare, veneau
pentru practică grupuri de studenți, însoțiți de câte un
cadru didactic. N-a durat mult și – încântați de pitorescul
peisajelor – unele cadre didactice veneau să-și petreacă
concediile în Poiana Brașov și nu numai. Când au aflat de pasiunea
prințului Charles pentru Transilvania, numărul vizitatorilor s-a
extins și în afara celor din Universitate.
Vestea prestației din ce în ce
mai bune s-a răspândit nu numai în Brașov. Absolvenți de liceu
și mai ales studenți la facultăți tehnice, dornici să
lucreze în străinătate, veneau să urmeze cursurile aici. Au avut
inspirația să nu se avânte fără control, să nu se
încurce cu oferte politicianiste ci, dimpotrivă, să crească
exigențele. Succesul a fost pe măsură.
File de jurnal
Steven ne-a impus un nou angajat. A
făcut-o indirect, alegându-și un asistent, dar a făcut-o. La
prima vedere, este o jignire pentru noi, dar – studiind „materialul” – a
trebuit să-i dăm dreptate. Nu știu cum l-a depistat dar, să recunoaștem, a avut fler.
Nu cred că un român ar fi reușit această performanță.
Se numește Marcel și nu are studii nici măcar liceale. Înainte
de 1989 a fost muncitor. Provenit dintr-o familie săracă dintr-un sat
uitat de lume, a urmat o școală profesională și a lucrat ca
muncitor. Serios și competent, a fost remarcat, astfel că a avansat
repede, obținând un salariu foarte bun pentru acele timpuri. Se
învățase cu bani și, după 1989, s-a implicat în tot felul
de activități. Putea să intre în politică, fiindcă
multe cunoștințe de-ale lui au făcut-o. El însă, cu foarte
puținele cunoștințe de limbă franceză,
învățate la școală, a preferat să intre în
legătură cu francezii ce veneau atunci în România cu ajutoare. Etapa
următoare este ușor de intuit: a plecat în Franța. După mai
puțin de doi ani, rănit în orgoliu propriu de câțiva
„băștinași” infatuați, a revenit în țară și
s-a angajat ca muncitor pe șantierul nostru. Aflând care este obiectivul
activității noastre, a început să învețe limba
engleză. Poate că, până aici, evoluția lui nu este
surprinzătoare, pentru un tânăr. Surprinzător este talentul lui
pentru limbi străine: vorbește acum englezește perfect. Corect
gramatical, cu accent de Oxford, dar mult mai inteligibil decât majoritatea
profesorilor români, care se forțează să vorbească cât mai
„British”. Simpatic, veșnic bine dispus, este agreat de toată lumea.
* *
*
Prin
fabule și povești, copilul își însușește
semnificația unor cuvinte abstracte, altfel foarte greu de explicat, ca
dragoste, ură, viclenie etc. Aproape întotdeauna se apelează la
animale: ursul este naiv, vulpea vicleană, iepurele fricos și
așa mai departe. Dar nu toți copiii sunt educați în acest mod.
Unora nu li s-au spus povești niciodată, iar alții nici nu
știu să citească. Ne-am aștepta ca cei educați să
fie mai performanți în viață. Realitatea însă
dovedește că este invers. Paradoxul ar putea fi explicat tocmai prin
folosirea animalelor, pentru exemplificare. Viclenia, răutatea, prostia,
aparțin altora, nu nouă. Noi suntem perfecți, nu trebuie să
ne preocupe asemenea fleacuri. Și astfel, copilul „lasă garda jos”.
Din cugetările
Bolovanului
De la izolare, la societatea globală
Oamenii
– și nu numai ei – obișnuiesc să se judece unii pe alții
potrivit mentalității fiecăruia, rezultatul fiind unul
subiectiv, bineînțeles, pentru că mentalitățile lor sunt
diferite. Îi intrigă chiar și faptul că ele,
mentalitățile, nu sunt identice. Dar de ce ar fi?
Însăși evoluția
filosofiei a fost nu doar rezultatul logicii filosofilor, ci și efectul
unor evenimente care i-au marcat și le-au modificat mentalitatea. Astfel,
războaiele din perioada 1756–1763, reunite sub eticheta „Războiul de
7 ani” și denumite de Churchill „Primul Război Mondial”, fiindcă
a implicat aproape toate marile puteri, a marcat puternic mentalitatea vremii.
De asemenea, unele evenimente naturale
majore, i-au influențat și ele pe filosofi. Printre ele, din
aceeași perioadă, cutremurul urmat de tsunami din Portugalia anului
1755. Consecința se poate vedea în lucrările unor filosofi ai
timpului, ca „Monadologia” lui Leibniz, sau opusul ei, „Candide”, a lui
Voltaire. Acesta din urmă, după ce a ironizat tot ce-a întâlnit în
cale, prin vocea lui Candide ne recomandă cuminte „Să ne
cultivăm grădina noastră”. Cu alte cuvinte, să ne vedem de
treburile noastre mărunte și să abandonăm problemele
majore, pe care – oricum – nu le putem rezolva. O spune însuși Candide, la
sfârșitul aventurilor sale.
Orice om, orice
societate, este rezultatul propriei sale istorii, care i-a modelat
personalitatea. În consecință, nu trebuie să ne mire faptul
că grecii sau japonezii sunt diferiți de noi și diferiți
față de cei din trecut.
Imaginea societăților
primitive, formate din triburi conduse de „sfatul bătrânilor” aleși
pașnic dintre înțelepți, este cu siguranță
idilică. Câțiva cercetători au experimentat relațiile umane
cu un grup de bebeluși lăsați singuri într-o cameră, dar
urmăriți prin vizor. În scurt timp, deși nu știau încă
să vorbească, micro-societatea lor s-a stratificat: atenția
majorității s-a concentrat asupra unuia singur, devenit astfel lider,
înconjurat de adulatori. Doar câțiva au rămas în expectativă,
unul chiar ros de invidie. Romanul lui William Golding, „Împăratul
muștelor”, este și el relevant: un grup de adolescenți,
naufragiați pe o insulă pustie, se structurează din proprie
inițiativă, prin liberă voință, în funcție de
personalitatea fiecăruia. Evoluția lor a fost aidoma celei oamenilor
mari: cei cu multă voință și, eventual, carismă, se
impun majorității, deși le lipsesc tocmai calitățile
necesare unui conducător adevărat. În carte, cei care i-au scos pe
copii din letargia de după dezastru și au venit cu soluții
practice de supraviețuire au fost repede dați deoparte. Le-au luat
locul cei mai ambițioși. Rezultatul a fost un dezastru: război
în toată legea. Un război între copii.
Atitudinea oamenilor nu este, din
acest punct de vedere, cu nimic diferită de cea a animalelor
sălbatice. Datorită inteligenței, oamenii sunt mult mai
performanți. Nu avem însă nici un motiv să credem că societățile
primitive erau altfel organizate decât animalele sau altfel decât omenirea azi.
Filmul „Cei șapte magnifici”, realizat de americani în stil american
după japonezul „Cei șapte samurai”, avansează ideea că un
sat de oameni pașnici nu poate trăi în liniște și că
are nevoie de apărători, deoarece pe lume există și oameni
răi. Apărătorii se pot ridica din mijlocul lor, sau veniți
din afară ca ocupanți și, în cele din urmă, acceptați,
pentru a-i apăra în fața altor cotropitori, mai răi. Istoria
oricăror teritorii poate fi citită astfel. Teritoriul Franței,
spre exemplu, rămas fără apărare după căderea
Imperiului Roman de Apus, a fost o țintă ușoară pentru
franci, triburi germanice. Culmea ironiei este că Franța le poartă
și azi numele. Marea majoritate a familiilor regale europene au aceeași
origine germanică. Căpeteniile militare france, odată
așezate în teritoriu, și-au construit fortărețe, devenite
ulterior cetăți și apoi castele, de unde îi puteau stăpâni
pe localnici, rămași la munca câmpului. Cu timpul, aceste mici feude
sau mărit, fie prin unire în lupta cu inamicii (arabi în cazul
Franței și al Spaniei), fie prin dispute între ei. Astfel au
apărut regatele de mai târziu.
Cetatea de la Micene
este construită pe o înălțime și are ziduri foarte groase,
ca majoritatea cetăților, de altfel. Se află într-o depresiune
roditoare, dar înconjurată de un vast spațiu arid și foarte greu
de străbătut în condițiile de atunci. Este evident că
fortificațiile nu erau împotriva eventualilor invadatori, ci împotriva
eventualelor revolte ale localnicilor. La Nafplio,
venețienii au construit o cetate inexpugnabilă în același scop.
Cu timpul, micile încăierări
dintre triburi au ajuns războaie mondiale. De ce am crede că lumea a
devenit mai pașnică? Sau invers, de ce am crede că în trecut au
fost altfel. De ce s-ar fi schimbat atât de mult ceea ce în natură este
fundamental de miliarde de ani? Numai tehnologia a avansat; oamenii sunt
aceiași, doar mai perfizi.
Animalele slabe trăiesc în comun:
turme, stoluri etc. Cele puternice sunt vânători individuali. Oamenii
procedează la fel. Grecul când se simte sigur pe el, este rău. Când e
slab, se unește cu alții, protestează și face greve. Acesta
este rezultatul unui proces îndelungat de evoluție, nu neapărat
înspre bine, ci și înspre rău. Doar evoluție, adică schimbare
în sensul dorit de conducătorii de moment.
Se întâmplă însă ceva:
procesul poate fi reversibil într-o oarecare măsură. Dacă în
trecut, membrii triburilor trăiau permanent în colectivitate - la
luptă ca și la dans erau împreună – omul modern este din ce în
ce mai singur. Și nu pentru că i s-ar impune. Este dorința lui
să se desprindă de societate. Primul lucru care îi displace este
să meargă la serviciu, adică să-și exercite rolului
lui firesc în societate, deși el este un animal social prin
excelență. Fără societate nici n-ar putea exista. Vrea
să aibă cât mai mult timp liber, pe care să și-l gestioneze
după bunul său plac și nu după cum pretinde societatea.
Tehnologia modernă îi permite să efectueze acasă din ce în ce
mai multe activități. Calculatoarele electronice pot fi de mare
ajutor, mai ales conectate la o rețea. Oamenii colaborează din ce în
ce mai puțin, iar în lupta pentru existență sunt de obicei
adversari. Colaborarea este rara avis. Din punct de vedere cultural, situația
este și mai categorică. La horă nu mai merge nimeni. Dansurile
moderne sunt doar pentru perechi, în vederea împerecherii. Teatrul grec din
Epidaur avea o capacitate 14.000 de locuri, deși în localitate se aflau cu
mult mai puțini locuitori. Astăzi, teatrele din orașe cu sute de
mii sau chiar cu milioane de locuitori rămân aproape goale la majoritatea
spectacolelor. Oamenii preferă televizorul, la care se uită
individual. Deocamdată, la filmele făcute în studiouri mari, de
echipe numeroase de profesioniști, dar s-ar putea ca într-un viitor destul
de apropiat să prefere filmele făcute de ei înșiși, în care
eroii principali sunt chiar ei. El, omul modern, nu mai este un animal slab. Se
întâmplă așa, datorită tehnologiei. Exacerbându-și individualismul,
tehnologia nu-l va mai servi, filmele făcute de el și cu el
însuși ca unic erou nu-l vor mai satisface și, atunci, va redeveni un
animal slab, obligat să trăiască în turmă. Turmele
însă nu au conducători; doar haitele. Iar conducătorii sunt
așa precum îi știm.
File de jurnal
S-au
împlinit 100 de ani de la nașterea lui Mircea Eliade (9 martie 1907). Ei,
și ce ne pasă nouă? Așa cum mă așteptam, nimic
din ceea ce, teoretic, era de așteptat nu s-a produs în presa
culturală românească de azi. Deși cea mai mare parte a
vieții și-a petrecut-o în exil, destinul României a dăinuit în
preocupările sale, unul dintre articole, scris în 1953, fiind intitulat
chiar „Destinul culturii românești”. Noi, însă, l-am uitat. Nu
suferă el pentru asta, ci tot noi. Se pare că tentația
defăimării este mai puternică la români decât cea a
valorificării trecutului.
Întrebarea
este: „încotro se îndreaptă cultura română azi?”. Avântul
generației antebelice s-a prăbușit. Este generația de
astăzi capabilă de un nou avânt? Cum? Care ar trebui să-i fie
instrumentele, subiectele de analiză etc.? Nu vă așteptați
să dau eu răspunsurile. Vor fi alții mai deștepți
decât mine s-o facă, și bine ar face să se grăbească.
Eu doar constat. Și constat că eroii din antichitate se bat în
filmele moderne cu săbii din oțel ce nu fusese încă inventat,
că instrumentul preferat pentru introspecții psihologice este sexul,
și . . . mă opresc.
Există
în fiecare om dorința de a fi – dacă nu o personalitate deja
intrată în istorie – măcar un om normal. (Netrebnicia, deși
existentă și încă în exces, nu poate fi o dorință, ci
doar un rezultat, așa că nu o luăm încă în calcul.)
Alegerea între cele două alternative este o chestiune personală,
consecință a educației și psihologiei proprii. În timp ce
prima reflectă tendința de ieșire din mediocritate, a doua are
ca țel mediocritatea absolută. Prima reflectă caracteristicile
omului ca animal „de pradă”, a doua pe cele „de turmă”. Reprezentativ
pentru prima categorie este animalul cu privire agera și îndreptată înainte.
El este singuratic, dușmanul tuturor și toți îi sunt
dușmani. Are tovarăși doar în haită și numai pe timpul
vânătorii. Cel din a doua categorie are ochii laterali, să-și
vadă bine vecinii, se simte bine în mijlocul și la adăpostul
turmei. Este ierbivor și de obicei o pradă pentru primii. Omul are ambele trăsături și
este bine să nu ne scape din vedere că ele se află în
constituția noastră biologică, fie că ne place fie că
nu. Așa se face că unii dintre noi sunt conducători și
alții conduși. Unele dintre aceste trăsături se
ameliorează prin educație, dar o genă a educației nu s-a
descoperit încă.
În
ceea ce privește normalitatea, aceasta este o noțiune abstractă,
un fel de valoare medie față de care pot exista abateri mai mari sau
mai mici. Matematicienii ar fi capabili să facă chiar evaluări
statistice, să-i stabilească valoarea medie, abaterea medie
pătratică și altele de genul acesta. Cele două
trăsături sunt însă contradictorii; ele nu se amestecă. Mai
curând ar putea fi analizate prin prisma Teoriei catastrofelor, care teorie nu
tratează așa cum s-ar crede catastrofele, ci fenomenele care au o
evoluție discontinuă, cu rupturi ale pantei. Exemplul clasic în
psihologie este cel al cățelului care, după ce latră furios
și plin de avânt, o rupe la fugă cu coada între picioare, îndată
ce ținta se transformă dintr-o virtuală victimă într-un
posibil pericol. Trecerea dintre cele două stări nu este
graduală, ci bruscă. Noi, cum spuneam, căutam normalitatea. În
cazul nostru, ea înseamnă mediocritate și presupune nu numai lipsa
dorinței de a „ieși din front”, ci și lipsa oricărui viciu.
Trecem peste sfatul nu-mai-știu-cui de a ne feri de cei fără
vicii și – pentru că nici nu le putem recomanda – să
căutăm dacă nu comportarea normală, cel puțin una
rezonabilă. Asta ar însemna să găsim o măsură în tot
ceea ce facem, deși măsura se pare că este tot mai mult
izolată în domeniile tehnice și mai puțin prezentă în cele
umaniste. Înseamnă deci că trebuie să acceptăm din partea
fiecăruia o doză de anormalitate și să ne înțelegem în
mod reciproc slăbiciunile, evident fără să le
transformăm în pretenții. Cum spuneam, mediocritatea absolută
este doar o noțiune teoretică; ea nu există în lumea reală.
În tehnică, orice dimensiune se indică împreuna cu precizarea
toleranțelor admisibile în plus și în minus. O precizie mai mare
înseamnă o toleranță mai mică. Toleranța zero nu
există. Rezultă că orice individ, oricât de mediocru al fi el,
tot are câteva calități, oricât de mici. Asta ca să nu vorbim
despre defecte.
Această
mică digresiune introductivă are un scop pe care intenționez
să-l finalizez mai târziu. Deocamdată, mai fac o remarcă:
România, ca orice altă țară, are nevoie de o literatură, ca
parte a culturii. Nu vreau să spun că nu ar avea una. Orice
cultură are la bază câteva cărți fundamentale care, pe de o
parte au contribuit la formarea gândirii, a mentalității acelui popor
și pe de altă parte au arătat lumii cine sunt ei. Națiunile
puternice nu numai că au arătat, dar au și impus altora cultura
lor. Desigur, există cărți de ficțiune, de exegeză, de
poezie și de multe alte feluri, dar la nivelul de bază, cel
fundamental, se află cărțile ce relatează întâmplări
reale sau fictive – dar plauzibile – menite nu numai să arate, ci să
și explice mentalitatea poporului așa cum s-a format ea în decursul
anilor, ca efect al istoriei pe care a traversat-o, cu toate evenimentele ei,
favorabile sau nefavorabile. Motivațiile noastre, explicația unor
fapte trecute și modul în care vom acționa în viitor se află
într-o relație de tip cauză-efect. Nu întâmplător cei ce conduc
lumea știu cum să ne manipuleze. Ei știu cum gândim chiar mai
bine decât noi, pentru că ne cunosc trecutul, trecut pe care noi
înșine uneori îl eludăm, atunci când nu-l deformăm din diferite
motive. Trendul indică viitorul, dar parametrii lui se stabilesc prin
analiza evoluției anterioare. Sau mai pe românește, „trebuie să
știi de unde vii ca să știi încotro te îndrepți”. Ce avem
noi aici? Cam puțin, iar cu apetitul nostru către defăimare,
riscăm ca în scurt timp să nu mai avem nimic. Și totuși, am
cunoscut evenimente din care ar putea învăța și alții, nu
numai noi. Despre ele, însă, nu scriem decât prea puțin, aproape
nimic.
Există
mentalitatea că un roman este mai ceva decât un jurnal, că
ficțiunea este adevărata literatură și nu reflectarea
realității. Poate, cu o mică observație: orice autor va
pune în sarcina eroilor săi ceea ce gândește și înțelege el
și nu ceea nu i-a trecut niciodată prin minte. Un roman este de aceea
mai mult o încercare de a se ascunde după deget, pentru că îi
lipsește curajul să dea publicității un jurnal intim. În
loc de persoana întâia singular se folosește a treia și gata romanul.
Acestor autori le lipsește prima calitate de scriitori
adevărați: sinceritatea. A doua calitate, capacitatea de
introspecție, este deja ceva ce le depășește cu mult
posibilitățile lor intelectuale. În ceea ce privește puterea de
convingere, soluția inversă - relatarea la persoana întâia a unor
fapte îndeplinite de altcineva – ar fi cu mult mai eficientă.
Mi-a
plăcut să citesc într-o carte atmosfera deceniului șase al
secolului trecut într-un târg românesc, redată sub forma amintirilor unui
copil. Nici un tratat de istorie nu va reda atât de autentic viața în
România acelor ani, iar cărțile de literatură care ne-am
aștepta s-o facă sunt cvasi-inexistente. Amintiri din copilărie?
Iată o idee! Un copil nu poate fi decât martor. Lui i se iartă orice.
Totul este ca relatarea să fie autentică. Pentru contrast, avem
„memorialistica” celor ce vor să-și corecteze imaginea, sau chiar
să-și construiască o „filogeneză aurită”. Cum acestora
din urmă le lipsește sinceritatea, rezultatul este opus celui
scontat. Minciuna, prin eludarea unor evenimente importante sau chiar minciuna
simplă, sunt prea evidente pentru orice cititor oricât de neavizat. În
lipsa unor explicații plauzibile, supozițiile pot fi chiar mai grave
decât realitatea. Chiar și un răufăcător are în momentul
respectiv convingerea că faptele lui sunt pe deplin justificate. Cum a
ajuns el la această convingere rămâne să ne povestească.
Dacă o face cu sinceritate, s-ar putea să-l credem și chiar
să-l iubim, fiindcă îl înțelegem. („Errare
humanum est, perseverare autem
diabolicum”.) Marii scriitori nici n-au făcut
altceva.
Ceea
ce poate da de gândit este faptul că autorul cărții
autobiografice pe care tocmai am lăudat-o – intelectual în toată
puterea cuvântului – nu este un scriitor profesionist. Dar ce este un scriitor
profesionist? Nu demult am recepționat dizertația unuia, care
protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris
după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani.
E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru
că n-a reușit s-o facă nici mai târziu, dar și-a
apărat întotdeauna cu îndârjire breasla de orice intrus. Cum însă era
„asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că, în timpul școlii,
raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care
nu reușea niciodată să-i înțeleagă, se limitau la
negocierea (citește cerșetoria) notelor. Este doar un exemplu din
ceea ce a ajuns să fie aproape o caracteristică generală a celor
ce – profesând în discipline unde aprecierile sunt subiective - anii de
socialism i-a antrenat în folosirea altor criterii, mai practice pentru propria
lor parvenire. Recrutați dintre elevii mai limitați intelectual,
după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la
școală - pe care numai ei știu cum au absolvit-o, dacă au
absolvit-o - declară (fără să-și dea seama că se
auto-insultă) că ei „nu le au cu matematica”, ei sunt „oameni de
cultură”, ca și cum condiția necesară a omului de
cultură ar fi prostia. Aici nu este vorba numai de înfumurare, ci și
de un scut menit să le apere ignoranța în fața unor
„indiscreți”.
Asemenea
atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi,
spre exemplu, declarația unora cum că americanii ar fi inculți,
pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca și cum noi am fi tobă de
literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod
evident, ne este superior. Îi asigur din experiență pe
neîncrezători că librăriile și bibliotecile lor sunt
incomparabil mai mari decât ale românilor și întotdeauna pline de
cititori. Asemenea concepții reflectă doar ideea celor
mulțumiți cu suficiența lor, idee potrivit căreia „ce
știu eu însemnă cultură, ce nu știu eu nu contează”.
Ce-i
drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în
specialitatea lui. Tendința de exprimare exactă îl va împiedica
să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puțină
ignoranță. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranță
este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în
mod evident, nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua”,
foarte puțini dintre români știau cu exactitate ce sunt acelea stele
și care sunt distanțele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom,
dar printre poeții din vremea lui, el era un om cult. (Ce vremuri!!!)
Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile
noastre.
Scriitor
este doar cel care are ceva de spus. Este cu atât mai bun cu cât o face mai
bine. Dacă însă nu are nimic de spus, el nu rămâne în
literatură, oricât și oriunde ar cotiza. Unii „oamenii de litere” au
devenit și ei un soi de sectanți imaginându-și că doar ei
dețin adevărul și își propun să se pronunțe chiar
și acolo unde nu înțeleg despre ce anume se vorbește.
Există probabil scriitori care își imaginează că opera lor
interesează pe toată lumea și, în consecință, ei se
adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. În
plus, o cultură autentică trebuie să se ancoreze în cea
universală, dar ea nu există ca atare dacă nu are un sâmbure
autohton. Din când în când, asemenea sâmburi apar și la noi. Nu știu
de ce nu încolțesc, deși România a parcurs evenimente dramatice ce
merită să fie cunoscute! Întrebare retorică, bineînțeles.
Se preferă defăimarea puținelor personalități
adevărate probabil tocmai pentru a cultiva superficialitatea și
subcultura. Cartea despre care vorbeam la început și spuneam că mi-a
plăcut mi s-a părut cu atât mai valoroasă cu cât vine după
o lungă perioadă în care am constatat și regretat lipsa unei
literaturii autentice, sincere tratând tocmai perioada care, ca popor, ne-a
încercat atât de tare. Literatura are un rol cu mult mai important chiar decât
documentele oficiale, citite doar de către istorici și – uneori –
nici măcar corecte. Literatura intră direct în conștiința
oamenilor, o modelează.
Cu
toții greșim mai mult sau mai puțin. Indiferent de gravitatea
erorilor, cel mai bun lucru ar fi să le recunoaștem și,
eventual, să explicăm cum de s-a întâmplat. Mai întâi însă ar
trebui să înțelegem noi înșine unde și de ce am
greșit. Acest gen de literatură este mai autentic decât oricare
altul. În lipsa lui, tineretul nu-și va cunoaște trecutul. Vom
rămâne o țară săracă din punct de vedere cultural, o
țară de „moromeți”, fie ei și
școliți, dar după propriul lor gust. În literatura unei
țări civilizate își găsesc loc și personaje mai
evoluate.
Spuneam
la început că oamenii cumulează atât caracteristicile animalelor de
pradă, cât și pe cele ale celor ce preferă adăpostul
turmei. Scriitorii, fiind și ei oameni, respectă aceleași legi
naturale. Nu avem nici un motiv să credem că ei ar face parte dintr-o
anumită categorie, fără a avea nimic de-a face cu cealaltă.
De aceea, scrisul lor reflectă poziția pe care se află pe
această scală, cu alte cuvinte psihologia lor. Din același
motiv, preferințele cititorilor – oameni și ei - depind de procentele de agresivitate,
pasivitate, etc. cu care este înzestrat fiecare. Rezultă de aici că
orice fel de scriere își are partizanii ei, atât în rândul scriitorilor
cât și în cel al cititorilor. Un meditativ preferă amintirile din
copilărie, în timp ce unul foarte activ își poate dori să
devină analist politic. Dacă profesiunea sa de bază este una
„realistă”, atunci va fi tentat să „filozofeze”, generalizând
observațiile sale culese de-a lungul vieții. Dacă însă
profesiunea sa este una „umanistă” și – întâmplător – se consideră
scriitor, atunci se va simți obligat să scrie chiar și atunci
când nu are nimic de spus, devenind de obicei analitic pe plan scriitoricesc
și valoros pe măsura talentului.
Am fi
tentați să credem că scriitorul are mai mult din
trăsăturile caracteristice animalelor de pradă, în timp ce
cititorii pe cele ale turmei, pentru că se află într-o poziție
pasivă. Așa ar fi, dacă scriitorii nu ar citi, iar cititorii nu
ar avea opinii proprii în timp ce citesc, opinii ce ar putea fi scrise. Că
scriitorii citesc este sigur. Că opiniile cititorilor nu sunt difuzate
decât într-o foarte mică măsură este adevărat, dar
tehnologiile moderne sunt pe cale să remediere acest dezavantaj.
Așadar,
frați români, apucați-vă de scris! Conștiința
voastră este mai presus de judecățile altora. Cât despre
cultură, cu cât unghiurile din care va fi abordată vor fi mai
numeroase și opiniile noastre mai pertinente, cu atât avem șanse mai
mari să progresăm.
Din cugetările
Bolovanului
Conștiința
sinelui
Se spune că omul, spre deosebire
de animale, are conștiința sinelui. Multă vreme m-am întrebat ce
înseamnă asta și încă nu sunt sigur că am găsit
răspunsul. Cum adică? Animalele nu-și dau seama că
există? Răspunsul poate fi afirmativ în cazul unor forme elementare
de viață, dar nu în cel al animalelor evoluate. O diferență
cred că am dibuit: omul își pune problema originii sale, ceea ce cred
că animalele nu o fac. De aici încolo, răspunsul la întrebarea „Cum a
apărut omul pe pământ?” este mai importantă decât cea a
existenței conștiinței de sine.
S-au dat multe răspunsuri
până acum. Cea mai simplistă este cea a venirii de pe altă
planetă. Din capul locului identificăm ignoranța autorilor
aceste ipoteze: planete sunt sateliții soarelui, pe care deja îi
cunoaștem și știm că de acolo nu puteau veni. Trecem
însă peste acest detaliu și admitem că au venit mai de departe.
Răspunsul încă nu ne satisface, deoarece apare întrebarea:
„Bine-bine, și acolo cum au apărut?”.
Răspunsuri mult mai diversificate
dau religiile. Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din
Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza
dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă
variantă, cele două divinități ale lor, Tepeu
și Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar
acesta s-a disipat, din cauza inconsistenței compoziției sale. Au mai
încercat apoi o variantă din lemn, dar acești oameni s-au
înmulțit în forme nefaste și au trebuit să-i nimicească
printr-un potop. Doar în a treia variantă au reușit, folosind
porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au
construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat și o mică
imperfecțiune: acești bărbați erau prea deștepți.
Temându-se ca ei să nu-și dorească să devină zei,
le-au întunecat parțial mintea cu un nor de pâclă, le-a
încețoșat ochii, reducându-le orizontul și apoi, adormindu-i, le-a
creează patru femei. Această versiune pare puțin ciudată,
dar pare să fie cea mai apropiată de rezultat, de omenire așa
cum o cunoaștem noi azi.
Desigur, creștinii cunosc cel mai bine variata Bibliei. Mai
întâi, Dumnezeu a făcut cerul, pământul și toate celelalte,
constatând de fiecare dată că rezultatul este favorabil („Și
Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun.”). L-a făcut
apoi pe om, după care Biblia nu mai precizează dacă rezultatul
l-a mulțumit. Că n-a fost așa cum și-a dorit a constatat
imediat: indisciplina Evei, infamia lui Cain au fost primele dovezi. Au urmat
altele, astfel că Potopul părea să fie singura soluție. N-a
fost să fie așa, fiindcă lucrurile s-au agravat din ce în ce mai
mult, dar noi nu putem să știm ce ne-a fost hărăzit. Poate
că Dumnezeu tocmai asta a vrut.
Mitologia greacă are altă variantă a Potopului.
Aici, Deucalion, echivalentul lui Noe, a
acționat în urma informației primite de la tatăl său,
nimeni altul decât Prometeu. E vorba deci de o trădare. Mitologia grecilor
este de multe ori mai subtilă și, prin asta, mai apropiată de
mentalitatea oamenilor, în comparație cu variantele religioase, mai
lineare.
Există, desigur, și varianta
evoluționistă, tocmai cea care a generat necesitatea stabilirii unei
diferențe dintre umanitate și animalitate, conștiința
sinelui fiind una dintre găselnițe, dar ea nu stabilește cu
rigoare sensul evoluției. Unele animale par să aibă sentimente
mai umane decât mulți semeni de-ai noștri, dau nu doresc acum să
aprofundez acest subiect și, dacă că tot nu știm ce ne
așteaptă, poate că ar fi bine să nu mai încercăm
să „despicăm firul de păr în patru”. Nu de altceva, dar mă
gândesc la observația lui Chamfort: „Smulgeți aripile unui fluture
și va rămâne un vierme”, iar noi nici măcar nu avem aripi.
Prietenul Zidului
Nicu a venit recent din Anglia. Este
inginer I.T. și s-a căsătorit cu Maria, încă de când erau
studenți. Ea, în ciuda numelui, era englezoaică, studentă la
Queen Mary University, unde studia „languages and literature”. S-au cunoscut de
fapt în România, prin intermediul lui Steven, pe când ea făcea
practică la Brașov. Lui i-a plăcut numele ei: o englezoaică
cu numele Maria. Ei i-a plăcut entuziasmul românilor. Ca studentă, pe
lângă obiectivele inițiale, a cerut să i se adauge și limba
română, absolvind Universitatea cu această specialitate. După
absolvirea facultății, Nicu și-a continuat studiile în Anglia,
unde și-a luat masteratul. Acum, este unul dintre oamenii de bază din
formație.
-
Zilele
trecute, câțiva copii își amenajau o minusculă sală de
fitness printre „beciurile” pe care locatarii și le amenajează în
subsolul tehnic al blocului în care stăm noi. Este un bloc nou și
încă mai există spații libere.
-
Se
vor ocupa foarte curând.
-
Sunt
sigur. Amuzat, le-am spus puștilor că de aici, adică din
viitoarea lor sală de fitness, va pleca un Schwarzenegger românesc.
Majoritatea au fost încântați. Doar unul dintre ei mi-a replicat
puțin trist: „Dar ce sală are Schwarzenegger!!!”.
-
Tipic
pentru români. Asta înseamnă să nu-ți vezi lungul nasului.
-
Englezii
nu sunt așa. Par îngâmfați la prima vedere, dar știu foarte
exact care le este locul și nu se întind mai mult decât le permite
plapuma. Se luptă pentru ceea ce știu că pot obține, dar nu
aspiră la roluri nerealiste.
-
Sunt
practici, nu au fantezii.
-
Eu am
spus de multe ori că trebuie să știi de unde vii, pentru a afla
încotro te îndrepți.
-
De
prea multe ori.
-
Probabil
că așa e, dar cred că este necesar să repeți unele
idei, atunci când constați că încă nu sunt însușite.
-
Și
care ar fi acelea, cea pe care tocmai ai afirmat-o nu prea are
legătură cu subiectul?
-
Da,
ai dreptate, m-a furat condeiul, ca să zic așa.
-
Știam
noi că ai veleități literare.
-
Bine-bine,
reformulez. Înainte de a pleca la drum, trebuie să identifici căile
prin care poți să ajungi acolo unde dorești, în funcție de
locul unde te afli. Deci întâi-și-întâi trebuie să stabilești
unde te afli.
-
Deosebit
de inteligent.
-
Nu
râde! Înțeleg prin asta că trebuie să știi cine ești,
ce poți și ce nu poți și așa mai departe.
-
Am
înțeles.
-
În
sfârșit! Odată ce ai identificat căile de acces, le analizezi
avantajele și dezavantajele, stabilești care este cea mai
potrivită pentru tine, faci toate pregătirile de drum și abia
apoi te încumeți să pleci. Ei bine, românii nu fac aproape nimic din
toate acestea. Nu își propun să ajungă undeva; vor să se
afle deja acolo și se lamentează că nu este posibil din
numeroase motive, independente de ei.
-
Te-am
cam ironizat eu, dar recunosc că ai dreptate.
File de jurnal
Trivialitatea
în literatură
Democrația este un cuvânt la modă
și, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult
discernământ, mă gândeam că și tendința aparentă
de democratizare a limbii literare este explicabilă. Greșeam!
Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanțat. În
primul rând, limba nu poate avea o tendință din proprie inițiativă.
Ea este influențată din afară, cu sau fără
intenții (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai
puțin bine. Până aici, nimic nou! Acest curent, la modă
astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se va demoda la
fel de repede precum a apărut.
O încercare mai veche de vulgarizare a
făcut-o însuși academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60
și temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu,
să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparține
limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba
latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar
aceasta s-a întâmplat pe fondul decăderii civilizației romane, ceea
ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul
civilizației, cât și al decăderii, pentru simplu motiv că
noi nu prea avem din ce să decădem. În plus, din multiplele dialecte
folosite pe teritoriul Italiei de azi, limba literară s-a fixat de
către Dante Alighieri și alții ca el. Alexandru Graur,
însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist cu
stagiu în ilegalitate, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în
care, din profesor la un liceu particular evreiesc, pe care tot el l-a
înființat, devine profesor universitar, membru al Academiei Române și
principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor
ani, deși termenul de „limbistică”, inventat ce-i drept mai târziu, i
s-ar fi potrivit mai bine. (Tot el a făcut parte din comisia care, în
1956, l-a pus la index pe Paul Goma.) Cum cineva trebuia să fie în vârf,
s-a nimerit să fie el, și nu am deloc convingerea că a fost un
unicat din punct de vedere profesional. S-ar fi găsit sute de alți
profesori, mult mai bine pregătiți și mai puțin slugarnici
față de ocupant. Revenind la subiect, da, este întotdeauna mai ușor
să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu
simți la fel ca cel ce o face în limba maternă.
Mi-am amintit de acest personaj pentru
că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicații cu
pretenții culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin
“curajul” de a practica un stil vulgar. Expresiile licențioase devin în
mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o
înjurătură are forță expresivă, dar folosirea ei
denotă doar lipsa capacității de exprimare civilizată a
autorului, iar substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu
talentul literar, în mod evident absent. Numai cineva aprioric atașat de
acest stil poate renunța la spoiala de educație
căpătată ulterior și crede că, revenind „la
matcă”, cultivă o literatură mai autentică.
Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare
ne vorbește despre dragoste. Vorbește foarte bine românește.
Confundă însă vulgaritatea cu arta și, deși îi repugnă
mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile
licențioase scuipate asupra semenilor au un efect similar, amplificat în
măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu
modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda
faptului că autoarea a depășit cu succes două căsătorii,
care însă nu au avut consecințe asupra modului său de gândire.
(Ea însăși ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe
aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu
mijloace neadecvate. În neștiință de cauză, își
scuipă peste noi refulările inevitabile unei atitudini greșite
față de viață. (Nu cultivi flori cu buldozerul.)
Acum, am devenit mai optimistă. Știu
că există riscul să fiu etichetată drept o ciudată,
dar cu asta deja m-am obișnuit. Ah, n-am spus cum se face că am
devenit optimistă. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numește,
pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă
merită cu prisosință să fie citită cel puțin din
două motive: este amuzantă și este despre noi. Nu despre noi cei
frumoși, inteligenți, buni la suflet, ospitalieri și foarte
educați, așa cum am învățat la școală că am
fi, ci despre noi cei adevărați, adică așa cum suntem. Nu
spun cum; o spune autorul. În aparență, se citește ușor,
pentru că, așa cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică.
În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de
poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este
necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă,
după caz. Cazul se referă atât la conținutul capitolelor cât
și la cititor, și anume la cât timp este el dispus să aloce unor
asemenea delicatese. Cel mai important mi se pare faptul că vorbește
despre noi. Se spune că trebuie să știi de unde vii, pentru ca
să știi încotro te îndrepți. Corect, dar prea cunoscut și
scolastic. Nu ni se potrivește nouă, românilor de azi. Aș zice
de aceea că mai întâi trebuie să știi unde te afli. Sigur, pe
axa timpului, asta este doar o poziție definită de către
trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus
să-și studieze trecutul, iar atunci când o face reține doar
explicații ale eșecurilor sale, de care întotdeauna sunt
vinovați alții, de care întotdeauna sunt vinovați alții.
Acest proces de auto-cunoaștere se poate face pe mai multe căi (unele
deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare
să ni se potrivească ca o mănușă. În materie de glume,
se știe, suntem experți, nu-i așa?, cu observația că –
și aici - cei ironizați sunt întotdeauna alții și nu noi,
eventual persoane fictive, gen Bulă. Iată de ce, orice încercare de a
ne cunoaște pe noi înșine este un semn de progres, un motiv de
optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face într-un mod savuros. Chiar
și plasarea unor cuvinte licențioase este acceptabilă într-o
oarecare măsură, deși excesul lor către sfârșit devine
iritant. Pentru calitățile ei, însă, merită toată
lauda.
Am făcut mai devreme o disjuncție
între cele două exemple de la care am plecat. Explicația este lipsa
mesajului în primul și, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de
al doilea. Al doilea caz ne atrage atenția asupra tendinței de
democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost
cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru
toate straturile sociale. Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educație
trebuie să cobori la nivelul celor pe care dorești să-i educi
și să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei și
care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing,
publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar.
Este doar un reflex al infatuării pretinșilor educatori că
literatura este unică. Nu, ea trebuie diversificată,
corespunzător diversității societății, pe care nu face
decât să o reflecte.
Așa cum, în muzică, spre exemplu,
alături de muzica ușoară, populară, manele, de cartier, jaz
etc., există și muzică simfonică, operă, operetă
etc., de ce nu ar exista și mai multe categorii de literatură? Ei
bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează „oameni de
litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi și „oameni de
cultură”, pentru că așa au fost și înaintașii lor pe
vremea când doar o elită știa să scrie și să
citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea
științei de carte, este de așteptat ca și literatura
să se diversifice, răspunzând astfel cerințelor fiecărei
categorii sociale. Nu ne rămâne deci decât să recunoaștem
că literatura chiar face acest lucru și că genurile existente în
muzică - democratizată din naștere - există și în
literatură, iar noi, vrând-nevrând aparținem uneia sau alteia dintre
aceste categorii. Diferența este că, în muzică, toate
categoriile sunt cunoscute și recunoscute, iar organizatorii diferitelor
manifestări sunt diferiți, astfel încât pot coexista pașnic.
Singurele interferențe sunt în spațiul televiziunii publice, care
vrea să împace toate gusturile, ceea ce nu este posibil și, de aceea,
toată lumea este nemulțumită. În literatură, în schimb,
rămășițele „centralismului democratic” (poate că cea mai
ineptă expresie posibilă) se mențin în mentalitatea multor
„activiști” din sfera culturii, deși ei înșiși aparțin
unor categorii diferite și, de aici, și amestecul de genuri cu
pretenții de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii
„de cartier” în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar
că textul respectiv aparține genului literar „de cartier”, chiar
dacă autorul s-a mutat dintr-o zonă periferică într-un cartier
rezidențial, pe căi numai de el știute.
Evident, literatura „de cartier” mă
preocupă mai puțin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înțelepții
noștri – cei adevărați - ce șanse are literatura
română să intre în marea cultură universală. Cu expresii
intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea
expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este
doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se
adaptează categoriei sociale căreia i se adresează, rezultând un
alt text ce aparține traducătorului.
De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru
că, în afara semnificației lor imediate, unele cuvinte au și o
încărcătură emoțională, mai ales în cazul denumirilor
anumitor părți ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un
singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când
există mai mulți termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita
nuanță, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci
doar pe cel potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul
respectiv. Cur, fund, popou, poponeață,
fese, buci și altele asemenea definesc aceeași parte a corpului, dar
reflectă o atitudine diferită a vorbitorului față de ea.
Același lucru se întâmplă și în
cazul jargoanelor. Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul
său. Trecerea forțată a unor cuvinte dintr-un jargon într-altul
nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în
noul jargon, ele își vor pierde caracteristicile inițiale. Pe de
altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor
inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute.
De ce, totuși, ni se întâmplă
nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii
literare române au drept cauză o anumită tendință (asta ca
să mă exprim eufemistic), începută în anii comunismului și
– din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulți de
a-și impune voința celor puțini, încercare provenită din
neputința primilor de a se adapta la cerințele lumii civilizate, ceea
ce le-a generat ura față de cei ce erau deja acolo. Ura este
însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat.
O limbă nu se dezvoltă prin
vulgarizare, ci prin creșterea capacității de exprimare. Am mai
scris cândva că Vasile Conta publicase un studiu în revista Convorbiri
literare, între septembrie 1875 și martie 1876, iar apoi, în limba
franceză, la Bruxelles, în 1877. Deși lucrarea lui a mai fost
publicată de câteva ori, în 1923 apare la București o traducere în
limba română după versiunea franceză. Evident, întrebarea „de ce
a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deși existau
mai multe versiuni scrise direct în română?” este inevitabilă.
Răspunsul ni-l dă însuși editorul, în nota introductivă la
ediția din 1923: „...confruntarea celor două ediții
arată simțitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai
precis, mai... La această superioritate a versiunii franceze contribuie
fără îndoială și faptul că limba noastră era la
1875 mai puțin încă decât astăzi (în 1923-n.a.) apropiată
nevoilor gândirii științifice”. Limba franceză i-a permis
deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o
facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis
traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar
și în zilele noastre. Nu este doar cazul limbii română. Engleza este
chiar mai dinamică. Steven afirmă că londonezul de azi nu poate
citi Shakespeare în original. O pot face doar specialiștii și chiar
și ei au uneori nevoie de dicționar.
Acesta este sensul în care se dezvoltă cu
adevărat o limbă. Prima observație este evoluția de-a
dreptul impresionantă a limbii române în mai puțin de 50 de ani.
Această evoluție a continuat și continuă și azi, chiar
dacă nu în același ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se
afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada
fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne
aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca
orice altă limbă a unei țări civilizate. Oare? Da, dar nu
fără poluatori. Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ,
dar cred că acceptabil. De ce cred și nu sunt sigură? Orice
limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai
rudimentare și până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde
idei. Dificultatea constă în subiectivismul auto-evaluării. Știm
deja că limbajul și gândirea se formează împreună.
Există studii celebre și recunoscute în acest sens. Da, nu putem
exprima ceea ce nu gândim, ș Orice limbă se află undeva pe este
exprimabil, bineînțeles în limba sau limbile pe care le cunoaștem.
Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar
dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este
tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o
manieră directă, simplă, ușor inteligibilă de
către cititorul obișnuit. Există ceva ce am citit, sau despre
care am aflat dintr-o limbă străină și nu putem exprima în
limba română? La nivelul cunoștințelor mele, nu, dar eu nu sunt
chiar o erudită. Sau poate că nici măcar nu am sesizat unele
nuanțe în textul original, tocmai din cauza cunoașterii imperfecte a
acelei limbi. M-am bucurat să aflu când cineva mai învățat decât
mine a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei
lucrări filozofice din germană în română, cu observația
că era vorba despre o lucrare mai veche și nici nu sunt sigur că
nu i-a scăpat ceva ce, ne-sesizând, nici nu și-a propus să
traducă. Rămânem totuși la credința că limba
română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el. Problema
este: „încotro o ducem?”.
* *
*
În timpul unei lansări de carte într-o
librărie ce se zvonește că se va închide, un tip i se confesa
amicului său: „În acest spațiu, un bufet cu specific local ar fi o
mină de aur. Eu l-aș cumpăra și mâine, dar în România nu
găsești aparatură de gătit modernă.”
Comentariul Bolovanului:
I-aș fi
răspuns că în România există aparatură de terminat nu de gătit.
Cu aparatul financiar existent, poți termina rapid cea mai prosperă
afacere.
Bolovănisme
Prin voință, omul se înalță spre Cer.
Prin credință, Cerul coboară printre oameni.
*
Creștinii și-l imaginează pe Dumnezeu după „chipul și asemănarea lor”. Oamenii însă sunt diferiți între ei, de unde și consecința: fiecare cu Dumnezeul lui.
*
Între doi oameni care se
respectă reciproc, un gest amabil din partea unuia este
răsplătit cu un gest asemănător din partea celuilalt.
În lipsa respectului, gestul primului
sugerează celuilalt credința că îi este superior.
*
-
Cauți
întotdeauna soluția cea mai bună. De ce nu te gândești și
la cea mai proastă?
-
De
ce-aș face-o?
-
Fiindcă
e singura realistă.
*
A fi civilizat nu înseamnă să fii cultivat, bun, la curent cu noutățile tehnice și altele de genul acesta. Înseamnă doar să-ți respecți concitadinul, astfel încât viața în cetate să fie agreabilă pentru toți cetățenii ei.
*
Întrebare dificilă: ce vrei să spui lumii și lumea nu știe?
*
Statul de drept, ca și economia centralizată, mizează pe ideea de perfecțiune a unui sistem conceput de om, deci pe o utopie.
*
Potecile de munte urcă sau coboară, în funcție de sensul deplasării. De aceea, muntele joacă un rol important în formarea caracterelor.
Prietenul Zidului
Deși se învață în
școli, istoria continuă să facă subiectul multor
conversații între persoane mature,
pentru că manualele didactice mai mult creează întrebări
decât să răspundă celor firești. De aceea, unele evenimente
sunt reluate, dezbătute în detaliu și aprofundate, tocmai pentru a
satisface interesul participanților de elucidare a ceea ce școala mai
mult i-a amețit decât i-a instruit. Bineînțeles că opiniile lor
pot fi diferite, ceea ce nu-i
învrăjbește, ci – dimpotrivă – îi ajută să
înțeleagă mai bine mersul evenimentelor, cunoașterea
personajelor marcante și justificarea faptelor lor, măsura în care
acestea au avut un rol semnificativ etc.
-
În cât suntem azi?
-
11 mai. Azi
e ziua neveste-mii.
-
La
mulți ani! Distracție plăcută azi și multe zile
fericite de-acum încolo!
-
Mulțumesc!
-
Pe 11 mai, împăratul Constantin cel Mare a
inaugurat orașul Nova Roma, căruia oamenii i-au spus Constantinopol,
azi Istanbul.
-
Azi e
și ziua de naștere a lui Salvador Dali.
-
Pictura
lui nu place tuturor.
-
Nici
a lui Picasso nu este întotdeauna agreabilă. Deși născut ceva
mai devreme decât maestrul artei suprarealiste, putem considera că amândoi
au fost deschizători de drumuri.
-
Care
drumuri?
-
Păi,
cel pe care umblăm noi azi este o rezultantă a celor încercate ei. Un
drum care nu știm unde duce și, de aceea, încă îl
căutăm. Amplasarea aleatorie a ochilor, la unele portrete este
relevantă. În mod sigur, lumea se schimbă. În varianta originală
a lui Haydn, melodia, care a devenit imnul Germaniei, este tristă. Cum au
putut să facă din ea un imn războinic ne arată sensul în
care curg evenimentele.
-
La
nemți, orice este posibil. Numele lui Goethe este un pseudonim, realizat
prin anagramarea lui „Domnul Goe”, prin intermediul englezescului „The Goe”.
-
Drăguț!
-
Calendarul
ortodox ne spune că azi trebuie să-i prăznuim pe sfinții Kiril și Metodie (sau
Metodiu) De ce azi? Nu știu. Ei nu sunt gemeni, să se fi născut
în aceeași zi, și nici nu au murit împreună.
-
Imaginația
preoților – se știe – este de neoprit, așa că nimic nu ne
mai miră. De altfel, în jurul lor s-au creat multe legende și nu
toate se leagă între ele. Unele chiar ridică serioase semne de
întrebare.
-
Sigur
este că ei sunt creatorii alfabetului glagolitic, preluat ulterior de
către slavi și care astăzi poartă numele lui Kiril: alfabetul chirilic. Scrierile bisericești ne
spun că împăratul Mihail al III-lea i-ar fi trimis pe cei doi
frați în Moravia, să predice creștinismul printre slavi. În
acest scop, ei au inventat alfabetul glagolitic, pentru a traduce Sfânta
Scriptură în limba slavă.
-
O primă
observație: slavii nu știau să scrie? A doua observație: se
precizează că este vorba despre Moravia, de pe teritoriul Cehiei de
azi. Populația acelei zone era sub influență germană
și foloseau alfabetul gotic, inventat de episcopul Wulfilla.
Moesia a aparținu Imperiului Carolinian și
era probabil creștinată în secolul IX. Este deci puțin probabil
ca populația din zonă să fi avut nevoie de serviciile grecilor.
Se mai vorbește despre contradicțiile dintre ortodoxism și
catolicism, deși această separare s-a produs la Marea Schismă
din 1054. Dispute între patriarhia de la Constantinopol și bisericile din
vest existau, cei drept, principala cauză fiind dezvoltarea economică
a Europei de vest și slăbirea Imperiului Bizantin. Un rol important
din punct de vedere psihologic a fost încoronarea regelui francilor ca
împărat sub numele Carol cel Mare de către papa Leon al III-lea în
anul 800 și crearea Imperiului Carolinian, o
fantomă ce a dispărut odată cu moartea lui. Pe de altă
parte, Imperiul Bizantin în continuă degradare, era încă puternic la
acea dată. Mihail al III-lea era fiul împărătesei Teodora a
II-a, cea care restabilise cultul icoanelor în 843. Oricum, în secolul 9,
dicotomia dintre ortodocși și catolici încă nu exista. Kiril a murit la Roma în 869, chemat zice-se de către
papă. Este greu de presupus că în mai puțin de 9 ani de
activitate în Moravia ar fi reușit să creeze alfabetul, să
traducă Biblia și să-i creștineze pe slavi. Presupunerea
mea este cu mult mai simplă.
-
Mulțumim
pentru lecția de istorie, dar – ai dreptate – există râul Morava, în
Serbia, afluent al Dunării, ce trece aproape de Belgrad. Cândva, zona
respectivă s-a numit și ea Moravia. Este deci de presupus că
acesta este teritoriu în care și-au desfășurat activitatea Kiril și Metodiu. În unele scrieri, în loc de Moravia
se folosește Panonia, creând astfel o confuzie,
pentru că – la o privire mai atentă pe hartă – constatăm
că râul Morava se află la sudul Câmpiei Panonice, în timp ce Moravia
cehă este la nord-est.
-
În
susținerea acestei idei pledează și argumentele istorice. În
secolul 9, guvernanții din Imperiul Roman de Răsărit, în curs de
grecizare și zdruncinat de numeroase revolte ale populației, s-a
străduit să-i atragă de partea lor pe slavi și pe bulgari,
imigranți și unii și alții. Deși nu erau foarte
numeroși, li s-au acordat puteri politice, în scopul folosirii lor
împotriva localnicilor. Pentru asta, ei trebuiau creștinați în ritul
practicat de către Patriarhia de la Constantinopol și nu în cel
gotic, al lui Wulfila, nerecunoscut nici
în bisericile catolice, unde slujba religioasă se face și azi
în limba latină. (Limbile greacă și slavă sunt recunoscute
ca sfinte în bisericile ortodoxe.)
-
Cât
privește alfabetul chirilic, cred că el a fost o încercare de
raționalizare a alfabetului grecesc, care pe vremea aceea era chiar mai
complicat decât cel de azi. Că el a fost folosit în vederea
creștinării slavilor, este posibil, dar total nerelevant. Faptul
că el nu a fost preluat și de către greci este mai interesant.
Trebuie să ținem seamă că, pe vremea aceea, Grecia nu
exista ca stat, deci nu avea cine să-și asume responsabilitatea. Cei
care au păstrat vechiul alfabet au fost preoții, conservatori prin
tradiție.
-
Poveștile
cu Constantin și Elena, Carol cel Mare și multe altele, îmi atrag
atenția că ideea de a face atractive manualele de istorie,
centrându-le pe asemenea personaje, poate fi bună pentru clasele mici, cu
condiția ca, la clasele mari, să se predea istoria
adevărată.
-
Împăratul
Constantin nu era creștin. Ideea Edictului de la Milan - deși nu există un asemenea
document – a fost un gest politic. După moartea lui Dioclețian,
au existat patru pretendenți la preluarea conducerii Imperiului, care s-au
războit între ei. Strategia militară i-a impus lui Constantin – care
încă nu era împărat – să atragă populația de partea
lui. Creștinii erau deja destul de numeroși în zona în care se afla
el, astfel că simpatia lor conta în balanța puterii. Construirea
celei de a doua capitală, Nova Roma, la Bizantium
a premers scindarea Imperiului Roman, ceea ce nu este deloc lăudabil
pentru el.
-
Carol
cel Mare a devenit celebru prin asociere cu Papa. Așa zisul lui imperiu
s-a destrămat după moartea sa. Fusese unul declarativ, fără
nici o legătură cu ceea ce se înțelege astăzi printr-un
imperiu, în adevăratul sens al cuvântului. După el însă, orice
rege trebuia uns de către Papă, pentru a fi recunoscut de către
ceilalți. A fost deci tot o manevră a bisericii occidentale.
De-ale
Bolovanului
Dar unde-i neaua de mai an?
Prietenii m-au informat despre iarna anului
1438. Cică scrie în cronici că lupii înfometați au
năvălit în Paris. Înseamnă că ninsese foarte mult și
ei nu-și mai găseau hrana în locurile obișnuite. François Villon
avea șapte ani atunci și toate motivele să se bucure. Mai
târziu, după o viață de vagabondaj, finalizată la ocna din Mehun, unde a fost torturat, se relaxează în casa
mamei sale, grație amnistiei oferită de regele Ludovic al XI-lea, cu
ocazia încoronării. (Încoronarea regelui. Villon n-a purtat coroană,
dar i-o punem noi, astăzi.) Acolo și atunci, în 1461, nostalgic,
își amintește de plăcerile oferite de „doamnele din alte
vremuri”, dar și de copilărie: „Mais ou sont les neiges
d’antan?”.
Eu mi-am amintit de zăpadă
la începutul iernii, când a căzut mai multă decât în anii
trecuți. Eram îngrijorat, fiindcă mă întrebam „cum voi suporta
vicisitudinile iernii?”, de care mă dezobișnuisem. Temerile mele nu
au fost justificate, și începusem să-mi doresc o iarnă
adevărată. A fost neobișnuit de cald, dar cu ceață în
fiecare zi. Nici vorbă de admirat frumusețea peisajului; munții
erau invizibili. Când pe un prieten l-am întrebat care este situația în
zona lui, mi-a răspuns că ceața este atât de densă încât nu
vede unde se află.
Mau sus, pe munți era senin, dar,
în depresiuni, o mare lăptoasă acoperea toate văile. Solul era
ud, deși nu curgea nimic de sus. Doar noaptea, uneori, se lumina. Da,
sună ciudat: noaptea se luminează. Este posibil în oraș, unde
există iluminatul public. Putem spune că, în afara orașelor, se
înseninează? Nu prea, dar am o explicație: am observat că, pe
aici, soarele apune în aceeași zi în care răsare. Asta cred că
este eroarea: luminează pe partea greșită. Mai glumesc și
eu.
Mi-am adus aminte de o glumă. Tot
prietenii mi-au spus-o. Românii se pricep la glume. Se spune că Ițic
era un evreu atât de ghinionist încât lipsa lui de șansă devenise
proverbială. Chiar și soția îl părăsise împreună
cu cei doi copii, cărora le dorea un viitor mai acătării.
Trăia din mila comunității, cu o simbrie cât să nu
moară de foame, pentru un serviciu de care nu avea nimeni nevoie. A venit
însă și ziua în care chiar și această ofertă i-a fost
retrasă, deoarece se răspândise ideea că ghinionul lui este
contagios. Distrus din punct de vedere psihic, mergea spre casă,
fără să-și ridice privirea de pe asfaltul umed. Nu ploua,
dar era ceață și destul de întuneric în seara aceea de
iarnă, când soarele apune devreme. Pe asfalt, o pată deschisă la
culoare i-a atras atenția. Mai întâi i-a fost lehamite să se aplece să
vadă mai bine ce-o fi. Adevărul este că nici nu obișnuia
să meargă cu privirea în pământ. Se considera doar ghinionist,
dar nu era și pesimist. Spera întotdeauna că norocul se va întoarce
într-o zi și în favoarea lui. Acum însă, tocmai se gândise că,
acasă, nu numai că nu-l aștepta nimeni, dar nici nu avea ce
mânca. Ce-i drept, era și neglijent din fire, dar acum prea se
adunaseră toate ghinioanele pe capul lui. Magazinele erau deja închise,
dar și dacă l-ar fi așteptat pe el, tot degeaba ar fi fost.
Buzunarele lui erau goale, iar portofel nu mai avea demult, pentru că nu
i-ar fi fost de nici un folos. Cum tot nu avea ce face, s-a aplecat. N-o mai
făcuse niciodată. Acum însă, starea lui psihică era
deosebită. Surpriza n-a întârziat; pata deschisă la culoare era o
bancnotă de douăzeci de lei. Nu i se mai întâmplase până atunci
să găsească nici măcar o monedă de un ban. O
bancnotă și încă de douăzeci de lei era ceva peste puterea
lui de înțelegere, ne mai vorbind despre situația specială în
care se află în seara aceea. Nici nu îndrăznea s-o ridice. S-a
aplecat chiar de câteva ori, dar s-a ridicat din nou. În cele din urmă,
și-a luat inima în dinți și a ridicat bancnota. Era prea târziu
să-și cumpere ceva de mâncare; cum spuneam, toate magazinele erau
închise. Dar ce mai conta? Surpriza fusese atât de mare, încât îi trecuse
și foamea. Totuși, cu timpul, trecând prin fața vitrinelor
luminate, reflexele fiziologice lucrau, astfel că începuse să regrete
ora nepotrivită. Aproape de casă, are a doua surpriză: prin fereastra
magazinului alimentar îl vede pe Ștrul. Nu erau prieteni. Dimpotrivă,
încă de mici copii se certau aproape zilnic. Cu timpul, nu numai că
nu se mai jucau împreună, dar distanța dintre ei se mărea cu
fiecare an, împreună cu disprețul lui Ștrul față de
el. Magazinul era închis, dar Ștrul, patron serios și preocupat de
prosperitatea afacerii lui, lucra la o masă încărcată cu hârtii.
În mod normal, n-ar fi îndrăznit să-l tulbure, convins fiind că
Ștrul nu i-ar fi acordat nici o atenție, ba l-ar fi repezit ca pe
ultimul golan. Dar, după găsirea bancnotei, starea de spirit a lui
Ițic era una neobișnuită. Deși ușa era încuiată,
a îndrăznit și a ciocănit ușor în geam. Nu prea tare.
Își încerca doar norocul. Inima îi bătea în piept, mai să-l
spargă. Și iarăși surpriză! Nimeni nu și-ar fi
imaginat că Ștrul a ridicat capul peste hârtii și, la vederea
lui Ițic, fața i s-a acoperit cu un zâmbet. A sărit imediat de
pe scaun, cu brațele deschise s-a repezit la ușă s-o
deschidă și l-a întâmpinat cu cuvintele: „Cu ce-ți pot fi de
folos, dragă prietene?”. Fâstâcit la culme și cu picioarele muiate,
i-a răspuns că ar vrea doar un pachet de unt și o pâine dintre
cele mai mici. Sare își amintea că parcă mai avea prin
casă, așa că o felie de pâine cu unt era tot ce își dorea
în seara aceea. Chiar îi plăcea pâinea cu unt și puțină
sare. Copleșit de surprize, se întreba dacă va mai fi în stare
să urce scările la mansarda în care locuia. După primele trepte
însă, parcă începea să prindă aripi. Fără să
se mai dezbrace, a tăiat iute o felie de pâine și a început s-o
ungă. Mâinile îi tremurau de emoție, așa că nu e de mirare
că a scăpat felia pe jos. Toată lumea știe că, în
asemenea cazuri, pâinea cade cu untul pe podea. Nu și acum! Asta era prea
mult. Nu mai putea fi vorba despre o coincidență. Aici este mâna lui
Dumnezeu – și-a zis. Toată noaptea, Ițic a cugetat la șirul
întâmplărilor neobișnuite, din ce în ce mai convins că la mijloc
este o minune divină. A așteptat cu nerăbdare
dimineață, să meargă la rabin să-i
mărturisească și lui minunea. Surprins, rabinul a recunoscut
că, într-adevăr, este ceva de-a dreptul ciudat ca tocmai lui să
i se întâmple toate acestea. Nu știe ce să-i răspundă, dar,
din fericire, urmează să se întâlnească cu bătrânii
înțelepți ai comunității și se va sfătui cu ei.
Să vină deci a doua zi să afle părerea lor. Cu greu a
suportat Ițic următoarele 24 de ore, în așteptarea verdictului.
Nu numai că era pentru prima dată când faptele lui urmau să fie
discutate de către cei mai deștepți oameni, dar nimănui nu
i se mai întâmplase așa ceva până atunci. Era o dovadă
clară că era un semn divin, ce trebuia înțeles, dar și
că el, Ițic, era alesul Domnului pentru această veste
minunată. Când, în sfârșit, epuizat după două nopți
nedormite și nemâncat de tot atâtea zile, fiindcă n-a mai
îndrăznit să se mai atingă de pâinea și untul cu pricina,
când a ajuns în fața rabinului aproape că nu mai era în stare să
audă, deși răspunsul a fost simplu: bătrânii au stabilit
că doar el, Ițic, este de vină: unsese felia de pâine pe
cealaltă parte.
François Villon n-a avut nici măcar
această șansă și nu știm dacă el era
conștient sau nu că va intra în istoria literaturii franceze.
Concursul „Mort de sete lângă fântână” (Je meurs de soif auprčs
de la fontaine), inițiat de ducele Charles d’Orléans, pe care l-a câștigat fără
probleme, i-a fost premonitoriu. Licențiat la Universitatea din Paris,
având cunoștințe în sferele înalte ale societății, ar fi
putut fi un personaj important în epocă. A renunțat la toate acestea,
pentru o viață ușoară, mai exact ușuratică.
Deși poeți erau mai puțini ca în România de azi, cei câțiva
menestreli se bucurau de o largă audiență nu doar în
spațiul public, dar chiar și la cele mai înalte curți
domnești, ceea ce presupune că talentul lor era real. Prin ce se deosebea
François Villon de ceilalți? Evident, prin educație! Limba
franceză uzuală era cea vulgară. Renașterea era abia în
fașă. Succesul lui postum a constat din îmbinarea celor două:
talent și educație. Intuia că poate deveni celebru? Puțin
probabil. Și-a risipit oportunitățile ca nimeni altul. Neșansa
lui a fost însă șansa literaturii franceze.
Mare lucru și zăpada asta .
. . Aici e ceață. Va veni oare un timp când nostalgicii vor spune „Unde’s cețurile de-altă dată?”. Παναγήα
μου! Eu sper să nu se
întâmple, dar . . . God knows!
File de jurnal
Scrierea ne modelează gândirea. Cea
secvențială formează caractere riguroase, tenace, perseverente,
orientate către atingerea unor obiective.
---------
Ideile oricărui filosof ajung la
cititori modelate prin prisma interpreților ce l-au succedat.
---------
Socrate și Iisus au fost
martirizați. Europa are nevoie de martiri. Buddha și Confucius au
murit de bătrânețe.
---------
Matematica – cea mai rațională
dintre științe – a inventat numerele iraționale.
---------
Aș vrea să-l cunosc pe americanul
pacifist, care își părăsește locul de muncă și
renunță la salariu, pentru că a aflat că produsele fabricii
în care lucrează sunt folosite într-un război nedrept.
---------
Existența în mitologie a mai multor
zeități, între care existau și dispute, a facilitat libertatea
de gândire a oamenilor, evitarea dogmelor.
---------
Există persoane fără studii,
cu studii medii sau cu studii superioare. Nu există persoane cu studii
inferioare.
Ași! Există!
---------
Când scrii, te gândești la cel ce va citi.
Când citești, te gândești doar la tine.
---------
În unele scrieri, autorul își încheie
dizertația cu un proverb, menit să susțină justețea
demersului său, care însă dovedește că înțelepciunea
populară cunoștea demult ceea el tocmai descoperise.
---------
Filosofii moderni relatează într-o
manieră aridă ceea ce toată lumea știa dinainte.
---------
Teoretic, o persoană obține un job
corespunzător calificării sale. Ce ne facem însă cu cei care au
obținut mai întâi jobul, în ideea că se vor califica la locul de
muncă. (Modul în care au ajuns acolo - prin relații politice sau de
rudenie, întâmplare sau altele – nu are importanță.) Problemele apar
atunci când profită de funcție și se erijează în
specialist, deși calificarea lui este cel mult de semidoct. Deoarece el
știe bine ce este, devine invidios pe adevărații
profesioniști, pe care îi va obstrucționa, încearcă
să-și impună propriile „realizări”, pe scurt, devine un
cabotin, dăunător societății.
---------
Majoritatea
criticilor aduse Bibliei ce către cei ce și-au propus s-o denigreze
au ca sursă interpretarea ad litteram a textului. Este greșeala pe care
o fac chiar propovăduitorii ei, neînțelegând mesajul original,
prezentat metaforic. Astfel, crima lui Cain pare fără sens pentru
cititorul de azi, fără o explicație a contextului istoric.
---------
Toate
religiile au inventat un trecut fericit de pace și armonie. Majoritate au
prezis chiar și un viitor asemănător, dar numai pentru unii.
Realitatea ne arată că viața este o luptă continuă, pe
care însă oamenii se străduiesc s-o prefacă în „lupta pentru
pace”. Naivitate sau culmea demagogiei? Ar putea măcar s-o transforme
într-o luptă sportivă, cu reguli precise. Le lipsește însă
etica sau – mai exact – bunul simț.
---------
Avem
politicieni care calcă în gropi și atunci când stau pe loc.
---------
România
în Europa e ca o tavă cu mici aburind într-o cofetărie.
---------
Dezavantajul uitării oferă avantajul redescoperirii, făcând astfel viața
mai interesantă.
---------
Snob
nu are legătură cu noblețea, ci cu lipsa ei. Cuvântul vine de la
prescurtarea expresiei franceze „sans noblesse”.
---------
Persoanele
cu puține cunoștințe fac cu ușurință
legături între domenii diferite și pot sugera chiar idei noi. Informațiile
exacte, în schimb, blochează imaginația.
---------
Teratologia
(studiul monștrilor) nu se predă la nici o facultate și asta
explică eșecurile noastre în societate.
---------
Manole
și-a zidit iubirea, nu un corp. Basmul vrea să spună că el,
ca orice creator, se consumă, sacrifică ceva din ființa sa, zidește
o parte din sufletul său în opera ce o creează.
---------
Suntem
asemenea lui Pygmalion: iubim doar propriile noastre creații.
---------
„In medio stat virtus”. Greșit !
Între o afirmație și opusul ei nu se află nimic. Citarea în
latină a expresiei „Adevărul se află la mijloc” este doar o
modalitate diplomatică de a spune interlocutorilor că nu au dreptate.
Nici unul dintre ei!
---------
„Cacofonie
conjunctivală” ar putea fi un termen pentru greșeala de a adăuga
un „și” după orice cuvânt ce se termină în „ca”.
---------
Păcatul
grecilor nu este mare pentru că sunt așa cum sunt, ci pentru că
se îndârjesc să rămână așa.
---------
Conform
DEX, intelectual este cel care își folosește în mod creator
intelectul. Norocul multora este că nu cunosc acest detaliu.
---------
Balanța juriștilor s-a
întrupat în cobiliță.
---------
Conducătorii kmerilor
roșii au fost educați la Paris.
---------
Există
două categorii de scriitori, în funcție de ceea ce au în vedere:
numărul cumpărătorilor sau cine anume va citi cartea.
---------
În
fața banilor, unele persoane, chiar dintre mai cumsecade, unele chiar
culante, își pierd cumpătul. Mulți se vor grăbi să
mă contrazică, invocând drept cauză traiul
sărăcăcios din copilăria acestora. Fals! Am mai multe
exemple ce pot dovedi contrariul. Cauza reală este preocuparea pentru
bani, dobândită din copilărie, indiferent de statutul social al
părinților. Unii au fost educați în acest mod, deși starea
materială a familiei era foarte bună. Alții au fost
obligați să muncească, pentru
a câștiga bani, nu pentru că erau neapărat necesari, ci
pentru a-i educa în spiritul muncii. Pe de altă parte, cunosc oameni ce
provin din familii cu adevărat sărace, care sunt și astăzi
săraci, dar sunt mai culanți decât mulți dintre cei bogați.
Dăruiesc cu bucurie din minusculul lor avut și – în acel moment – se
simt fericiți. Banul? Nu l-au avut niciodată în cantități
îndestulătoare și nici nu și-l doresc, dacă pot
supraviețui și altfel. Nici măcar moartea nu-i
înspăimântă. Fericirea lor este în ală parte, printre alte
și în posibilitatea de a dărui. Pentru ei, a căpăta ceva,
chiar a obține bani, este ceva necesar supraviețuirii, dar nu este o
bucurie. Dimpotrivă, le atrage atenția asupra statutului lor de
oameni la marginea societății.
Sfârșitul părții a opta