Cristache
Gheorghiu
Filosofia unui bolovan
Volumul 2
Partea
a șaptea
Colecția OPERA OMNIA
Romanul de azi
TIPO |
MOLDOVA |
File de jurnal
Incitată
de discuțiile cu bunicul, de fiecare dată când deschid Dex-ul (Dicționar Explicativ al limbii Române), sunt
tentată să arunc o privire și în dicționarele grec-român
și român-grec. Are dreptate, cuvintele comune celor două limbi sunt
extrem de numeroase. Și nu mă refer la neologismele inventate de
savanți, ci la cele din fondul principal de cuvinte, aflate în graiul
celor ce au populat sud-estul Europei de mii de ani. Ceea ce mă
intrigă – și este motivul pentru care scriu aceste rânduri – este
faptul că dicționarele explicative ale limbii române indică
drept origine a acestor cuvinte alte limbi, cele mai frecvente fiind slava
și bulgara. Pentru cele editate în anii de ocupație sovietică am
explicații. Revoltător este că cele recente continuă
această propagandă. Iată doar câteva exemple. Dansul popular
hora – în greacă χορός
– cică ar veni din limba bulgară. Ignoranța celor ce pot crede
asemenea inepții este mare, cuvântul fiind derivat din χώρα
= teritoriu, țară, țărănesc (horiaticos
- χωριάτικος).
În plus, stilul dansului este specific acestei zonei și nu a celei de proveniență
a triburilor bulgare. Rezultă că bulgarii sunt cei ce și-au
însușit dansul, după ce au migrat în Peninsula Balcanică.
Până ce și cuvântul humă (χώμα
= pământ, țărână, glie) ni se spune că ar veni din
bulgară, de parcă până să vină bulgarii aici oamenii
trăiau suspendați în aer. Tot din bulgară ni se spune că ar
veni și cuvântul mânătărci, deși, în greacă,
ciupercile se numesc μανιτάρη
(manitari). Cea mai elementară logică îmi
spune că oamenii acestor locuri aveau un nume pentru acest tip de ciupercă,
folosită din timpuri imemoriale în alimentația lor. Nu este nevoie de
cunoștințe de specialitate, pentru a realiza că nu a
așteptat nimeni migrarea celor câtorva triburi de bulgari pentru a afla ce
mâncau. Dimpotrivă, bulgarii au adoptat această denumire,
folosită în spațiul sud-est european. Însăși
importanța rolului jucat de bulgari este exagerată. Au existat doar
câteva triburi venite în Peninsula Balcanică. Fiind organizați
și uniți, stăpânirea bizantină i-au folosit împotriva
încercărilor de insubordonare ale localnicilor. Astfel, au ajuns repede în
poziții de conducere, în dauna populației autohtone. Dat fiind
numărul mic de indivizi, raportat la întreaga populație, ei nu puteau
impune o limbă – și nici nu au făcut-o – și cu atât mai
puțin obiceiuri, ale lor fiind cele specifice nomadismului.
Încercările
de slavizare a limbii române, cu care ne-am obișnuit, ating deseori culmi
ale ridicolului. Ele devin enervante însă atunci când sfidează
intelectul cel mai modest. În primul rând, nu toate cuvintele aflate în
vocabularul limbii ruse moderne sunt la origine slave. Prin extindere,
rușii au adoptat multe cuvinte existente în vocabularul popoarelor
cucerite, printre ele și foste migratoare. Relevante sunt multe denumiri
ce definesc spațiul locuibil și obiecte din acest spațiu, ca
dovadă că aceste popoare și-au însușit termenii după
ce s-au așezat în acel teritoriu. Rușii înșiși au preluat
multe cuvinte grecești, în special după adoptarea Creștinismului,
dar nu numai. Multe nume proprii sunt, la originea lor grecești. Astfel, γρήγορα (grigora = repede) a devenit Grigore, adjectivul ευγενικός
(evghenicos = politicos) a devenit Evghenii, nume specific rusesc.
Asemenea
anomalii, existente în dicționarele românești, au o explicație:
ele au fost editate sub influența și la comandă sovietică.
De ce ele persistă și în edițiile recente nu mai are însă
nici o justificare. Rezultă că persoanele îndoctrinate cândva au
încă ciraci sau – ceea ce este foarte grav – tinerele generații de
filologi nu au încă suficientă capacitate intelectuală pentru a
judeca cu propriile mijloace.
Ne
plângem că suntem . . . așa cum suntem și dăm vina pe
alții și pe orice (conjunctura istorică, poziția
geografică etc.), când – de fapt – vinovați suntem noi înșine,
fiindcă nu știm să ne susținem cauza. Constatăm
că, în trecut, aflată între țări mai puternice,
dușmanii de ieri au salvat România de dușmanii de alaltăieri.
Astăzi, ar trebui ca cineva s-o salveze de românii înșiși.
Între trădare și patriotism exagerat
facem orice, numai ce trebuie nu. La patriotism exagerat mă gândesc atunci
când se afirmă că teritoriul românesc a fost leagănul omenirii, l’ombelico del mondo și
altele de genul acesta. Probabil că la vremea când statele nu aveau
frontiere păzite de grăniceri, oamenii comunicau mai intens și,
astfel, limba avea multe elemente comune pe arii mai largi ca acum. Grecii
făceau comerț pe mare și, în consecință, aveau
relații cu cei din interior, cu care făceau schimb de mărfuri
și informații, deci cuvinte.
Nu
trebuie să exagerăm influența unor popoare asupra altor popoare,
privite prin prisma structurii de azi a națiunilor. Această
structură naționalistă s-a format mai târziu, din considerente
militar-politice. În trecut, nu existau granițe ca azi, păzite de
ostași și dispozitive electronice. Oamenii circulau cu mult mai
liberi și nu trebuie să ne mire faptul că găsim în
toată Peninsula Balcanică enclave în care se vorbește limba
română sau ceva asemănător cu ea. Astfel cuvântul „vlah”, care
chinuie mințile multor specialiști, după părerea mea de
neofită în etimologie, însemna pe vremuri cioban. Este deci firesc
să-l întâlnim azi în toate zonele prin care se practica transhumanța
oilor de la munte la șes și invers. Este, cred,
greșită definiția din DEX de „Nume dat în Evul Mediu de către
alte popoare, românilor din stânga și din dreapta Dunării”. În primul
rând, datarea lui în Evul Mediu este sigur eronată. Populația avea o
denumire și înainte ca cineva s-o poreclească astfel, fără
nici o justificare. În al doilea rând, vlahi se găsesc și în Grecia,
nu numai pe lângă Dunăre. Pe aceștia, romanii îi foloseau ca
translatori în discuțiile cu vorbitorii de greacă. Iată deci
că nici latina și nici româna nu sunt atât de strict specifice
romanilor și, respectiv, românilor.
Panseuri
brașovenești
În Brașov merg cu autobuzul. Nu
mai am mașină de peste zece ani. Aud de multe ori reproșul
pasagerilor la adresa șoferului: „parcă ar transporta cartofi”. Sunt
însă convins că ar conduce cu mai multă grijă, dacă ar
transporta cartofii lui.
În fața mea s-a așezat o
doamnă. O parte se revarsă pe scaunul de-alături, iar
cealaltă atârnă pe culoarul de trecere. Bineînțeles,
mănâncă. Dacă aș deschide subiectul, m-ar asigura că
ține regim. Mănâncă deci foarte puțin, o singură
dată pe zi. Neglijează însă să precizeze că începe
dimineața, imediat după ce se scoală, și termină
seara.
* *
*
Citesc acum cartea „Istorii” a lui
Herodot. Credeam că este o carte de istorie și nu înțelegeam de
ce el a intitulat-o istorii, la plural. Acum am aflat. Titlul este corect;
interpretarea mea era greșită. Ea este, de fapt, o colecție de
întâmplări (istorioare), care însă au calitatea ca, prin intermediul lor,
să aflăm multe evenimente ce aparțin pe drept istoriei, dar
și mai multe detalii despre viața și, mai ales, mentalitatea
oamenilor din vechime, de pe diverse meleaguri.
Cartea a fost tradusă în limba română
în 1645 și uitată. O copie a originalului a fost descoperită de
N. Iorga la Mânăstirea Coșula din nordul Moldovei. Era un manuscris
legat în piele, comandat de Vasile Pogor, pe care N. Iorga l-a tipărit la
Vălenii de Munte în 1909, păstrând toate caracteristicile textului
original. Bineînțeles, eu nu am originalul, ci un volum editat de ARTEMIS
în 2003.
Dificultatea lecturii unui text scris
în stilul anului 1645 este compensată de avantajul cunoașterii lui
Herodot, istoricul și – mai ales – literatul, fiindcă, DA, Herodot a
fost în primul rând un literat. El nu face o simplă relatare a faptelor,
precum un proces-verbal, întocmit de un contabil, ci descrie întâmplări
conexe, unele amuzante, întâmplări ce ne permit să înțelegem
atmosfera epocii, mentalitatea oamenilor de atunci sau/și explică
adevăratele cauze ale unor conflicte cunoscute de noi prin intermediul
istoricilor obișnuiți. Titlul lucrării lui Herodot ar fi trebuit
tradus „Istorioare”.
Iată câteva istorisiri amuzante,
dar și instructive.
-
Perșii
obișnuiesc să chibzuiască beți asupra celor mai de
seamă lucruri; ceea ce au găsit cu cale să hotărască,
le este adus spre chibzuială și a doua zi, când sunt treji, de
stăpânul casei în care se aflau când s-au sfătuit. Dacă și
când sunt treji găsesc că e cuminte ce-au hotărât, se țin
de hotărâre, iar de nu, o înlătură; iar dacă cumva au
ținut sfat treji asupra unui lucru, îl hotărăsc apoi numai când
se îmbată.
-
Prin
vărsături silite și prin purgații, omul se curăța
trei zile la rând în fiecare lună, căutându-se astfel de
sănătate. Credința perșilor este că toate bolile le
vin oamenilor din hrana pe care o nutresc.
-
”Pentru fiecare
boală există tămăduitori specializați. Fiecare
lecuitor se îngrijește de un singur fel de boală, nu de mai multe.”
-
După părerea egiptenilor, înaintea regilor au domnit
zei. Zeii nu sunt deci decât o ridicare în rang a unor conducători
remarcabili.
-
„Se zice că Egiptul n-a
fost niciodată mai fericit și mai înfloritor decât sub domnia lui Amasis, . . . Tot Amasis a
hotărât următoarea lege pentru egipteni: orice egiptean este dator
să dovedească în fiecare an monarhului din ce trăiește; cel
care nu se supune acestei rânduieli, cât și cel care nu dovedește
că ar trăi din câștiguri curate, să fie pedepsiți cu
moartea.
Comentarii
Notele Bunicului
se cuvin completate cu unele idei, preluate tot din cartea lui Herodot, care
i-au scăpat bătrânului, dar care sunt permanent de actualitate, deci
și în prezent.
În marea lor
majoritate, marii politicieni sunt și au fost niște netrebnici. Nu
doar acum și în România, ci peste tot și dintotdeauna. O platitudine,
desigur! O știe toată lumea, începând cu ei înșiși.
Problema e că românii îi și votează.
Nu știu
dacă termenul „netrebnic” vine de la netrebuincios, incapabil să
execute cum trebuie vreo treabă, și că doar se află în
treabă, sau altele asemănătoare. Pentru mine, netrebnicul
rămâne un individ abject, mârșav, dar în cazul liderilor politici,
trebuie să adaug și o oarecare istețime, folosită în
special pentru manipularea maselor.
Herodot
povestește cu mult umor modul fraudulos prin care Peisistratos
(Pisistrate) a ajuns la putere și nu o
dată, ci de două ori. Da, celebrul Pisistrate,
cel care „a înfăptuit o serie de reforme, care au contribuit la
înflorirea economică, socială, politică și culturală a
Atenei, punând bazele hegemoniei ateniene din secolul 5 î.H.”(cf.
DEX) a fost un farsor. Prima dată, profitând de neînțelegerile
politice din interiorul Atenei, apare ca rănit, scăpat din mâinile
unor dușmani imaginari, care doreau să-l ucidă. În fața
poporului, prin fapta lui „vitejească”, încearcă și
reușește să-și etaleze calitățile de
conducător. Accede astfel la conducere, dar este repede îndepărtat. A
doua oară, este chiar mai teatral. Se însoțește cu o
prostituată înaltă și frumoasă, echipată cu coif,
lance și scut, pe care o prezintă ca fiind însăși
zeița Atena. De necrezut pentru noi, cei de azi, atenienii au intrat în
cursă și Pisistrate, revine la putere.
Aici trebuie
făcută o precizare: nu este vorba despre prostimea din Atena, ci
despre elita ei, căci ea a fost cea care a decis alegerea lui Pisistrate. Democrația încă nu se născuse. Clistene, considerat tatăl ei (mamă nu a avut), a
avut ca motivație o strategie politică. Atena era
împărțită în trei categorii de cetățeni, în funcție
de avere. (Sclavii nu intrau în discuție.) Oligarhia conducătoare era
formată din cei din prima categorie, cei mai bogați. Fiind
puțini, făceau ce doreau, dacă nu se certau. Clistene,
nobil și arhonte (conducător), ce făcea și el parte din
elită, a dorit să creeze o concurență a celor câțiva –
care monopolizaseră puterea decizională – și a coborât limita
averii primei categorii, mărind astfel numărul oligarhilor. Tot el a
introdus termenul isonomia, de la isos=egal și nomos=lege, deci de egalitate a cetățenilor în
fața legii. Suntem deci foarte departe de democrație în
accepțiunea noastră, pentru că inepția votului universal
chiar și pentru președintele țării a apărut abia în
epoca modernă, după Revoluția Franceză de la 1789.
Sunt convins
că, peste ani, urmașii celor de azi se vor declara la fel de
nedumeriți față de naivitatea electoratului, care se lasă
manipulat cu lozinci din zona „drepturile omului”, democrație și
altele de genul acesta. În această tristă situație, trebuie
să recunoaștem că manipulatorul este mai inteligent decât
manipulatul, iar cei etichetați
deștepți în copilărie și îndrumați către
profesiuni serioase nu știu să se descurce în rețeaua
țesută de către primii. Se pare că de vină este
educația eronată a copiilor. Explicația este simplă: cei
care se ocupă de educație fac și ei parte din categoria celor
care se cred deștepți, în baza unor criterii eronate, tot de ei
stabilite.
Prietenul Zidului
Bunicul, în apartamentul Elenei,
invitat – ca de obicei – la micul dejun.
-
De
când ai tu cățel? Nu știam că ai asemenea preocupări.
-
Nu-i
al meu. E al unei prietene, care a plecat pentru câteva zile într-o excursie în
străinătate și nu avea cu cine altcineva să-l lase. Nu
puteam s-o refuz, fiindcă și ea mi-a făcut unele servicii.
-
Eu nu
am agreat niciodată animale în casă. Sunt purtătoare de microbi
inofensivi pentru ele, dar dăunătoare la oameni. Și mai au
și purici.
-
Cu
microbii sunt de acord. Știu asta tot de la tine. Cu puricii însă e
invers. Animalele nu produc purici, dar le colectează de pe unde îi
găsesc. Din acest punct de vedere, în casă sunt chiar utile.
-
Interesant!
Deșteptă observație!
-
Eu nu
le-am acceptat niciodată din alt motiv. Am înțelegere pentru anumite
persoane, dar consider că este o dovadă de prostie la ceilalți.
-
La ce
te referi?
-
Înțelegere
am, spre exemplu, pentru o femeie în vârstă, care – după ce a crescut
câțiva copii gălăgioși – a rămas văduvă,
și se simte sigură. Eu nu sunt în situația asta și am
lucruri mult mai importante de făcut decât să-mi pierd timpul cu
animale de companie. Am destulă companie printre oameni și prea
puțin timp liber pentru mine, să-mi adun gândurile.
-
Frumos
gândit. Uite, acum, se pare că animalul vrea și el ceva.
Scheaună la ușă.
-
Așa
e! Vrea afară. E destul de curat.
-
Dacă
accepți, mă pot duce eu cu el afară. Eu am timp destul.
-
Nu
voiam să te solicit, dar dacă te oferi, chiar îmi faci un serviciu,
fiindcă mă grăbesc să ajung la o întâlnire și mai câte
ceva de făcut în casă. Îți mulțumesc.
-
Eu
îți mulțumesc, fiindcă îmi oferi prilejul să mă fac
util.
-
Ai fost
și ești mai mult decât util, așa că nu trebuie să te
străduiești.
Iese cu cățelul, care –
după ce i se deschide o ușă – aleargă imediat la
următoarea, până iese afară, de unde se duce după
colțul clădirii. Acolo însă, nu face nimic. După câteva
minute, Elena bănuiește ce se întâmplă și deschide
fereastra.
-
Bunicule, nu
face în prezența oamenilor. Trebuie să te duci după colț.
-
Ia
uite la el! Mai e și pudic.
Într-adevăr, după
dispariția Bunicului din raza lui vizuală, cățelul se
întoarce și așteaptă să i se deschidă ușa de la
intrare.
File de jurnal
Am
citit acum o legendă japoneză, asemănătoare cu o alta,
chineză. Dacă îmi amintesc bine, mai citisem și altele cu
aceeași idee: zeii (în cazul celei japoneze o zeiță),
plictisiți să execute ei toate muncile, s-au gândit să creeze
niște animăluțe, care să muncească în locul lor.
Crearea animăluțelor era și ea o muncă, așa că
le-a venit o nouă idee: să învețe animăluțele să
se înmulțească. Așa a apărut omenirea. Din păcate –
atât pentru oameni cât și pentru zei – animăluțele s-au
înmulțit mai mult decât se cuvenea și – culmea ghinionului – n-au mai
ascultat de poruncile zeilor
Ideea
roboților nu este deci deloc nouă. Celor din antichitate le-au lipsit
doar tehnologia. Nouă, celor de azi, nu ne lipsește tehnologia de
înmulțire a roboților, doar că, în condițiile
democrației, când piramida socială este inversată, poporul
(plebea) conduce elita. În această situație, selecția
naturală funcționează și ea pe dos. În
consecință, dacă zeii s-au gândit să creeze roboți
care să muncească în locul lor, oamenii produc roboți care
să gândească în locul lor.
Prietenul Zidului
În timp ce Steven și
Ianoș discutau despre particularitățile limbilor engleză
și maghiară, Dan intră obosit, după o zi de
alergătură pe la diverse instituții, în vederea obținerii
unor avize – și nu puține – necesare dezvoltării proiectului
lor.
-
Birocrația este principalul obstacol în realizarea
proiectului nostru. – Se lamentează Ianoș.
-
Dar nu unul de netrecut. – Îl încurajează Steven.
-
Desigur! Noi suntem specialiști în cursa cu obstacole.
-
Nu râde, chiar așa este. Pe mine de multe ori m-a surprins
tenacitatea cu care reușiți voi să treceți peste aceste
obstacole.
-
Deși englezii sunt recunoscuți pentru tenacitatea lor.
-
Dacă ar fi numai birocrația... – reia Dan. – La orice ghișeu găsești o
paiață, care, dacă nu e blondă, se vopsește, pentru
că așa își imaginează ea că arată buricul pământului.
– A fost intervenția lui Dan, afectat de întâmplările recente și
mai puțin dispus în acest moment să filosofeze.
-
Bună observația. Într-adevăr, toate vor să
arate cât de importante sunt ele și se străduiesc să
născocească tot felul de idei din categoria bețe în roate.
-
Și nu realizează că atunci când se duc la alt
ghișeu, fiindcă și ele însele sunt cetățeni, dau peste
o funcționară cu aceleași metehne.
-
Spune-ne Steven, de ce în occident e altfel?
-
Pe lângă tenacitate, noi suntem acuzați și de
conservatorism.
-
Înțeleg că noi suntem într-o fază superioară
de dezvoltare, în timp ce voi, datorită conservatorismului, bateți
pasul pe loc.
-
E bună gluma, deși puțin amară, fiindcă
occidentul se degradează, așa că nu ar fi de mirare să
regresăm până la nivelul vostru.
-
Acid tipul! Totuși, dacă înlocuim cuvântul dezvoltare cu
evoluție și ținem seama că evoluția poate fi și într-o
direcție greșită, atunci putem spune că voi încă nu
ați trecut prin comunism, dar urmează s-o faceți.
-
De ce?
-
Fiindcă, în marile companii, dispare proprietarul unic, ori
se știe că esența progresului este proprietatea, principala
caracteristică a societății capitaliste.
-
Este parțial adevărat, dar nu doar proprietatea
contează. Ea a fost o caracteristică a Evului Mediu. În occident
oamenii păstrează și alte câteva caracteristici importante.
Responsabilitatea, printre altele. Cu toții știu că
bunăstarea lor stă în eficiența firmei în care lucrează,
indiferent de postul pe care îl ocupă, și nu riscă
să-și piardă jobul pentru un avantaj personal, oricât de tentant
pentru moment, dar dezastruos în viitor.
-
Deci, până la urmă, conservatorismul vă
salvează.
-
Poți să zici și așa. Păstrăm
tradițiile bune.
-
Dar tot voi ați inventat parlamentul, ceea ce a fost o
noutate.
-
Noi am inventat parlamentul bicameral, ca o formă de
democrație. Un soi de parlament exista și înainte și există
oriunde. Șeful cel mare nu poate conduce singur. El este înconjurat de
câțiva sfătuitori.
-
Marii boieri, pe lângă domnitor, în țările române.
-
Exact. Prin înființarea Camerei Comunelor, populația
își putea exprima doleanțele, în timp ce lorzii păstrau
controlul în Camera lor.
-
Sub această formă, parlamentul bicameral are o
logică.
-
Corect. Parlamentul nostru, cu două camere identice este doar
dovada unei maimuțăreli prostești a celor ce nu au înțeles
pentru ce se află acolo.
-
Delegații prostimii pe de o parte și deștepții
pe de altă parte, fiecare în camera lor. Aceasta este soluția
corectă. Orice lege poate fi adoptată numai după discuții
și punerea de acord a ambelor camere.
Panseuri
Brașovenești
A fost o
vreme când românii încă mai erau onești
Mă
refer la oamenii de cultură. Nu toți, ci doar o parte din ei, dar
erau. Îmi vine acum în minte perioada de după primul război mondial.
Când România a cunoscut un progres formidabil al economiei și nu numai. Am
la îndemână două exemple: Mircea Eliade și – chiar dacă nu
are aceeași recunoaștere internațională și nici
aceeași talie intelectuală – Marcel Iancu. Nu există nici o
legătură între cei doi și nici n-aș pune mâna în foc pentru
onestitatea lor absolută, dar au făcut fiecare câte o observație,
care mi-a atras atenția și despre care vreau să vorbesc acum.
Mircea
Eliade este cel care a inventat sintagma „generația anilor ...”,
folosită azi abuziv și fără justificare. El a făcut-o
nu pentru a se lăuda, ci pentru a sublinia rolul istoric, pe care îl avea,
după marea conflagrație abia trecută și înainte de cea care
va veni și pe care el o intuia. Avea deci conștiința
responsabilității. Într-un
articol polemic din 1936, publicat pe când era încă în țară, îi
răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generația
tânără” cum că ar fi „în
pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi
menționează pe matematicienii Grigore Moisil, Țițeica,
Teodorescu, filosofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl și foarte mulți alți
aparținători ai aceleași generații, specialiști din
diverse domenii de activitate. De existența acestora și a
lucrărilor lor, el avea cunoștință, deși profesau în
alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică,
ancorată în realitățile vremii sale. Dincolo de solidaritatea
unei generații, a contat recunoașterea valorii, pentru că Mircea
Eliade nu evidențiază numele prietenilor, ci pe acelea ale unor
adevărați creatori. Nu vreau să critic pe nimeni, așa
că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni
de cultură”, dar cunoștințele lor se limitează la o
zonă extrem de îngustă, astfel că termenul „cultură
generală” este o pălărie mult prea mare pentru ei.
La Marcel Iancu, atenția mi-a
fost atrasă de articolul „Brâncuși”, publicat de el în numărul
52/1925 al revistei „Contimporanul” (și nu „Contemporanul”) lui Ion Vinea. Elogiile aduse lui Brâncuși ni
se par normale azi, după ce a devenit celebru. Articolul însă a fost
scris când celebrul sculptor era doar în ascensiune și nu atinsese cotele înalte,
de mai târziu. Cât despre autor, el avea numai 30 de ani și era
proaspăt absolvent al Academiei de Arhitectură din Zürich (1917). Dacă atitudinea lui
Marcel Iancu era normală, iată exemplul contrar: în 1951, de data
aceasta în plină glorie, Brâncuși a oferit statului român atelierul
său de la Paris, împreună cu numeroase lucrări, dar Academia
Republicii Populare Române, într-o ședință prezidată de
Mihail Sadoveanu, a respins oferta, celebrul sculptor fiind etichetat ca „un
artist decadent”. Totul era oferit gratis, ca moștenire. Nu era doar
Sadoveanu implicat. La ședință au mai participat: G.
Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, George
Oprea, J.A. Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Al. Graur, Ion Jalea,
Perpessicius, K. Zambaccian. Drept urmare, astăzi, întreaga națiune se
străduiește să strângă banii necesari să cumpere o
singură lucrare, „Cumințenia pământului”, pentru care bugetul
Ministerului culturii nu are fonduri.
L-am amintit pe Marcel Iancu cu
mențiunea că nu are renumele lui Mircea Eliade. Nu numai atât, dar el
este cvasi-necunoscut pentru marea majoritate a intelectualilor români,
deși merita să fi fost pus în evidență. El, împreună
cu fratele lui și Tristan Tzara, a fost unul dintre principalii fondatori
ai Dadaismului. Da, da, Dadaismul este
românesc, deși s-a născut în străinătate. Pentru cei mai
mulți, doar numele lui Tristan Tzara este asociat cu Dadaismul. Tot lui i
se datorează și căderea lui în desuetudine. Ce-i drept, el a
fost principalul propagandist al noului curent. Era poet, deci omul cuvintelor,
locvace, avea energie și voință. Poezia lui însă nu a
convins, ceea ce s-a repercutat asupra întregii mișcări. Dadaismul
însă nu este numai poezie; el propune o modificare a gândirii, cu
eliberarea ei de dogme și idei fixe, cu implicații majore în arta
plastică, ale cărei efecte sunt vizibile și azi, în arta
contemporană. Stilul creat de dadaiști – în care Marcel Iancu a fost
promotor – este decelabil încă și aș putea afirma că nici
un alt curent artistic ulterior nu a marcat arta plastică în mod mai semnificativ
decât a făcut-o acesta. Oricum, indiferent de opinii particulare, chiar
dacă nu este cel mai grozav stil pe care l-a cunoscut istoria artelor, el
este cunoscut și recunoscut în toata lumea. Câte țări se pot
lauda cu asemenea performanță?
Cum
susținem originea românească a Dadaismului? Să analizăm
faptele. În toamna anului 1915, românul Marcel Iancu și fratele său
ajung la Zürich, ca studenți la Academia de
Arhitectură. Dar, „ . . . mizeriile
războiului mi-au tăiat orice resursă și am început
să-mi asigur viața cântând în localurile de noapte ale Zürich-ului vechi cântece populare din Franța, Anglia,
România. Fratele meu mă acompania la pian”. Este destăinuirea
lui, cf. Marc Dachy în „Journal du Mouvement Dada”, Skira, 1989, pg. 57, citat în „Întâlniri cu Marcel Iancu”, de Geo Serban. Ajunge astfel la taverna lui Hugo Ball. „Când a înțeles că eram pictor
(fusese elev al lui Iser), că-i
frecventam pe cubiști și futuriști, că știam
poeți și alți artiști din Zürich,
mi-a propus imediat să particip la planul său de a crea un cabaret
literar. Am vorbit a doua zi lui Arp și lui Tzara despre proiect, pentru
a-i convinge să-și dea concursul. Tzara a intuit pe loc folosul ce
s-ar putea trage . . . În fiecare seară noi prieteni s-au adăugat
grupului nostru. Poeții cântau, scriitorii își declamau proza și
nimicnicia, pereții scânteiau de picturi și de manifeste, se ascultau
ariile pieselor executate de Ball la pian și se dansa pe melodii negre ori
javaneze, echipați cu măștile confecționate de mine, ori se
recitau, la patru voci, în patru limbi diferite, poeme simultane.” (idem).
Astăzi, cum spuneam, Tristan Tzara (trist în țară), născut
la Moinești, este considerat principalul fondator al Dadaismului,
alături de Hans Richter, Jean Arp, Hugo Ball și alți
câțiva. Curând după seara inaugurării (5 februarie 1916)
extravaganțele zurbagiilor au fost botezate „DADA”, după cele mai
frecvente cuvinte, rostite de către români: Da! Da!
Marcel Iancu
s-a întors în România după terminarea studiilor, unde a lucrat ca
arhitect, contribuind la modernizarea urbanismului bucureștean. Se pare
că el a fost primul care a introdus în vocabularul nostru sintagma „arta
abstractă”. Astăzi, la auzul ei, cei mai puțin
obișnuiți cu ea, o pot trata cu dispreț. Exhibiționismul
unor „artiști” lipsiți de talent dau apă la moară
detractorilor. În concepția lui Marcel Iancu însă, stilul abstract
are un sens: „ . . . precum muzica
grupează sunetele în vederea unei armonii care exprimă o stare
sufletească, pictura abstractistă dispune
liniile și culorile în vederea unui rezultat armonios.”
Lumea l-a
uitat însă, și nu pentru că – la vremea lui – fusese „decadent”.
Spre deosebire de Brâncuși, s-a întors în țară. Ce-i drept, nu
avea nici forța și nici perseverența marelui sculptor.
* *
*
Astăzi am
vrut să cumpăr un ceaun. Cu greutate, am găsit doar unul mult
prea mare pentru necesitățile mele. Mi s-a răspuns că nu se
mai fabrică demult ceea ce vreau eu. Explicația: mămăliga
se face acum la tavă, ca să intre în mapele de tip diplomat.
* *
*
Surpriză! Am notat mai demult
ceva despre o cutie de brânză, fabricată în Grecia din lapte românesc
de la „Fabrica de lapte” din Hălchiu, România. Ironizam atunci expresia
„fabrica de lapte” și o puneam pe seama cunoștințelor precare de
limba română a grecilor, care au tradus greșit denumirea
românească. Ei bine, greșeam eu. Astăzi am cumpărat o cutie
cu smântână autohtonă, cu eticheta originală, pe care scrie
clar:
Producător:
S.C. Fabrica de lapte
Brașov S.A.,
DN13, Km 10+800,
loc. Hălchiu,
jud. Brașov, România
Ce-i drept, o denumire gen „Fabrică de produse din lapte” ar
fi fost poate prea lungă, dar „Fabrică de lactate” ar doar două
litere în plus.
* *
*
România este considerată
Grădina Maicii Domnului. Probabil de aici vine expresia „Mare-i
grădina ta, Doamne!”.
* *
*
Arta sponsorizată de Mecena și
ceilalți a progresat; cea sponsorizată de stat decade. Și nu numai arta.
* *
*
Căutarea frumosului este asemenea
oscilațiilor unui pendul. Dacă s-a oprit, nu înseamnă că am
atins perfecțiunea. De vină este creativitatea noastră, care a
încetat să mai impulsioneze oscilațiile.
* *
*
În discuția cu un intelectual
avem împreună un subiect, pe care îl dezbatem. Atunci când mă aflu în
prezența unui om simplu, relația mea cu el este mai complexă,
pentru că el reprezintă pentru mine cultura zonei din care provine,
chiar dacă el n-o poate exprima. Trebuie să ghicesc ce gândește.
* *
*
În drumul spre
București, călătorii tac; fiecare se gândește la problemele
ce le are de rezolvat în capitală. În schimb, de la București în orice direcție,
toată lumea vorbește relaxat despre orice.
* *
*
Se
afirmă că englezii sunt reci, fără sentimente. Dar la
evenimentele majore – vesele sau triste – se adună cu miile. Funeraliile
Dianei au fost urmărite de milioane de oameni.
* *
*
În limba greacă, crama (κράμα) înseamnă amestec. Noi
credem că acela este locul unde se poate găsi un vin bun, deși
este botezat, probabil pentru că a primit un nume nemeritat.
* *
*
Marile decizii politice se iau pe
înserat, fiindcă atunci umbra este mai mare și decidenții se
cred mai importanți.
* *
*
Am dat o roată prin creierul meu,
în speranța că voi găsi ce căutam. Bineînțeles că
nu am găsit și eram gata să deschid o enciclopedie, dar mi-a
fost lene și – în plus – m-am gândit că poate nu caut ce trebuie sau
poate că ceea ce caut nici nu există, așa că am
renunțat și m-am dus să mă culc, conform recomandării
„Nu lăsa pe mâine ce poți face azi; lasă pe poimâine, poate nu
mai trebuie”.
File de jurnal
Gramatica
omului primitiv era simplă, deoarece cuvintele nu făceau decât
să îmbogățească limbajul gesticii, îndelung exersată.
Astfel, substantivul „mâncare” – spre exemplu – devenea verb la indicativ
prezent, persoana a doua singular, dacă vorbitorul arăta cu mâna
înspre unul dintre interlocutorii săi, la persoana întâia dacă
arăta spre el însuși și așa mai departe. Cu timpul, pe
măsură ce a mai evoluat, gândirea lui a devenit mai
nuanțată, mai rafinată și, el însuși mai ezitant,
fiindcă alternativele sunt mult mai variate și complexe. Acum,
dacă chiar trebuie să spună ce gândește – deși ideal
ar fi să n-o facă – el va folosi exprimări de genul: „eu
așa vrea”, în loc de „eu vreau”; „cred că . . .”, deși nu are
nici o credință.
Bolovănisme
Întrebările fără
răspuns sunt de cele mai multe ori întrebări greșite.
*
Toți oamenii sunt egali – zic
unii.
Cultura îi diferențiază –
zic alții.
*
Cine crede că știe toate
răspunsurile și-a pus prea puține întrebări.
*
Se spune că ignoranța este
ca noaptea. Adevărat! Ea poate părea chiar frumoasă, ca un cer
cu stele, când nu poți să vezi realitatea din jur.
*
Mulți dintre cei ce se
grăbesc să răspundă nu au înțeles sensul
întrebării.
*
Există
oameni cu o biografie remarcabilă. Unii lasă în urma lor o operă
remarcabilă. Ceilalți nu au de nici unele. Aceștia vor să
fie remarcabili pur și simplu. De obicei, reușesc să fie doar
simpli.
*
Oricât de viu
colorate ar fi tablourile, viața este redată mai bine în
sculptură. Marmura, deși rece și albă, prinde mișcarea.
*
Cele mai multe și mai grave
deformări ale limbii nu vin de la ignoranți, ci de la semidocții
cocoțații în posturi necuvenite.
*
Avem mai multe cuvinte pentru verbul
„a bate” (a lovi, izbi, lupta și multe altele) și doar unul pentru „a
iubi”.
*
În majoritatea cazurilor, medicii vor
depista bolile la care se pricep ei cel mai bine și mai puțin suferințele
pacienților.
*
Școala nu te face creator. Doar
în recreație (re-creare) poți încerca.
*
Toate mitologiile prezintă organizarea
socială a timpului lor ca fiind monarhie. Aceasta este deci evoluția
naturală. De ce cred oamenii de azi, că sunt mai deștepți
decât natura?
*
Lumina ce vine din trecut îți
luminează calea, viitorul. Lumina ce-ți vine din față doar
de orbește.
*
Adevărul se află în sâmbure,
nu în floare.
*
De la erudit la erodat nu este o
diferență prea mare.
*
Orice idee – oricât de tâmpită –
prinde, dacă în spatele ei se află o instituție (partid sau
orice altceva) suficient de bine organizată.
*
Amiciția cea mai durabilă
este cea în care acceptăm și chiar savurăm ironiile reciproce,
ca pe o dovadă de spirit.
*
Trebuie să găsești
intersecția dintre ce vrei, ce poți și ce vor alții de la
tine.
*
Numai iarba simte gustul
pământului. Noi simțim gustul.
*
Cultura: voal sau conținut?
*
Ești cineva doar atunci când lumea se împiedică de tine.
*
Românii glumesc, ceea ce e foarte bine. Rău e că se mulțumesc
cu atât.
*
Limitele omului sunt incluse în el.
*
Copiii exersează tot felul de
activități nefolositoare, ca mersul pe bicicletă, cu rolele și
altele chiar mai periculoase, în locul bastonului, singurul sprijin util la
bătrânețe.
Panseuri
brașovenești
Mitologie japoneză
Japonezii au o variantă
asemănătoare celei grecești a lui Orfeu. Zeitățile
primordiale s-au adunat pe Calea Lactee și au decis să
construiască o lume. Cum treaba era dificilă, au creat doi zei, pe Izanagi și Izanami,
cărora le-au trasat această sarcină. Izanagi
era un bărbat bine făcut, în timp ce Izanami
a fost concepută ca o femeie foarte frumoasă. După ce
aceștia au creat mii de ființe umane, au zămislit și câteva
divinități, ultima fiind un zeu al focului. Din cauza temperaturii
foarte mari a copilului, Izanami a murit. Asemenea
lui Orfeu, Izanagi a coborât în lumea subpământeană
a întunericului, acolo unde a ajuns soția sa, cu intenția de a o
readuce în lumea luminii. Și tot asemenea lui Orfeu, el nu a putut
să-și țină promisiunea de a nu se uita la ea și a
ratat recuperarea.
Nu este singurul caz al legendelor
similare, iar descoperirea nu-mi aparține. Claude Lévi-Strauss
și-a făcut un titlu de glorie din a demonstra că mitologia
popoarelor se bazează pe un set limitat de legende, făcând din
structuralism o noțiune înțeleasă și acceptată chiar
și de către filosofii zilelor noastre. „Antropologie
structurală” este una dintre lucrările sale fundamentale. Ceea ce nu a făcut el și îmi place
mie să subliniez este faptul că tocmai micile diferențe dintre legende
pot caracteriza popoarele cărora le aparțin. Pentru amuzament, putem
remarca, spre exemplu, că egiptenii au imaginat o zeiță a
războiului, pe Sekmet, în timp ce grecii au
preferat un bărbat, pe Ares. E drept că bărbații luptă
în război, dar nu ei le generează. Cred că este vorba despre o
infatuare a grecilor. Tot egiptenii au avut un zeu al adevărului. Ne mai
fiind necesar, lumea modernă l-a abandonat. Se numea Thot, era al doilea
ca importanță după Ra și răspundea de
științe, arte, legi și scrierile sacre. În mod evident, el nu ar
fi avut ce căuta în religia Evului Mediu din Europa occidentală,
marcată de Inchiziție.
Și dacă tot am pornit de la
mitologia japoneză, mai amintesc un detaliu despre aceiași Izanagi și Izanami. Se spune
că primii lor copii au fost doi monștri. Disperați, au cerut
sfatul unor divinități cu ceva mai multă experiență.
Li s-a spus că ei au fost vinovați, deoarece Izanami
a fost cea care i-a propus lui Izanagi să se
căsătorească, deși tradiția cerea că băiatul
s-o ceară pe ea în căsătorie. Rușinați, s-au retras pe
insula Kyushu, cea mai sudică din Arhipelagul Nipon. Mai timid, lui Izanagi i-a trebuit ceva timp, până când și-a
luat inima în dinți și să-i ceară mâna lui Izanami, dar în cele din urmă a făcut-o.
Rezultatul a fost patru mii de copii frumoși și
sănătoși.
Acum. mă întreb, nu
fără îngrijorare, unde va ajunge societatea modernă, azi fiind
la modă ca fetele să curteze băieții.
* *
*
Masa Tăcerii
„Masa Tăcerii” – sau oricum
altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei Rotunde”. În
decursul timpului, complexul de la Târgul Jiu a primit mai multe denumiri
și interpretări. Nu-mi propun să le comentez și cred
că opera lui Brâncuși nu numai că merită, dar ar trebui
analizată și reanalizată mereu, fiindcă nu vom fi niciodată
siguri că l-am înțeles pe deplin. Prin asta nu facem decât să
confirmăm că acesta este rolul artei – să ne facă să
gândim – și că Brâncuși este unul dintre marii ei creatori.
Mă gândesc la „Cavalerii Mesei
Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci din datorită scaunelor, cu
forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur și cavalerii lui nu
sunt doar un rapel la trecut, ci ele însele fac acest lucru, invocând origini
imemoriale, sau simboluri cu ar fi căutarea sfântului Graal. Am fi poate
tentați să ne așezăm și noi la masa lui Brâncuși,
dar n-o facem. Simțim că ar fi o impietate. De ce? Pentru că nu
suntem asemenea cavalerilor din trecut? Respectul de acest fel nu prea se
regăsește în firea românilor. Și totuși, despre respect
este vorba, dar despre respectul pentru Brâncuși, românul nostru. Și
de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alții? Pentru barba lui
albă? Nu, barbă au și alții. La el regăsim sufletele
noastre înălțate la nivelul artei. El a reușit să
păstreze în opera lui rădăcinile folclorului românesc,
făcând însă artă modernă. A știut, ce-i drept, să
facă un simbol și din el însuși, simbol în care barba albă
are și ea un rol.
Deși piatră, sugerând
stagnare, forma de clepsidră a scaunelor sugerează mișcare în
timp. Doar scaunele au această formă. Masa nu. Să fie o
întâmplare? Brâncuși n-a prea făcut lucruri la întâmplare. O
interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se așază la
masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp, trec prin timp. Masa,
în schimb, sugerează veșnicia, motiv pentru care ea are o formă
simplă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un sentiment de participare la
întreținerea universului, de creatori de istorie, pentru că nimic nu
este absolut veșnic, imuabil, nici măcar piatra. Totul este devenire.
Chiar și stagnarea se menține prin întreținere.
Șezătorii pe scaunele-clepsidre sunt trecători, dar ei sunt cei
care întrețin lumea, așa cum este ea. Noi nu ne așezăm la
această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol
și ne simțim prea mici pentru o cauză atât de mare. Iar masa, ca
o piatră de moară, macină timpul. Sau poate că ne
macină pe noi, lucrători umili sau mai puțin umili, pentru ca
veșnicia să nu se stingă.
Ca să te poți așeza la
Masa Tăcerii, trebuie mai întâi să treci prin Poarta Sărutului.
Să primești sărutul de piatră. Și după ce ți
s-a scurs timpul pe scaunul-clepsidră, îți poți afla rostul în
Coloana Infinitului, ca un infinit mic, într-un șir de clepsidre
fără sfârșit.
* *
*
Acum, că am
îmbătrânit, la sfatul prietenului meu din Iași, mă gândesc
să scriu o carte, deși cred că el deja lucrează la una.
Fapt e că încă exist și nu ar fi frumos din partea mea să
stau degeaba. Cam asta ar fi ideea. Aveam eu și alte idei, dar le-am
uitat. Nu cred că, atunci când nu voi mai exista, se va găsi cineva, care să-și
amintească de mine. O carte scrisă de mine s-ar putea să-mi
supraviețuiască. Rătăcită pe undeva, s-ar putea
să cadă în mâinile cuiva. Încep să devin optimist, deși –
dacă mă gândesc bine - el va reține doar titlul, scris cu litere
mai mari. Nu și numele. Ei și? Cu atât mai frumos! Dacă o
citește, înseamnă că ideile mele au supraviețuit, ceea ce e
mai mult decât existența mea, fie și dacă aș trăi 200
de ani.
* *
*
Interesele monarhilor nu sunt identice
cu cele ale marilor magnați financiari. Monarhia are nevoie de
stabilitate. Stabilitatea, poate aduce bani; banii singuri nu aduc stabilitate.
Dimpotrivă!
* *
*
Evoluție: în urmă cu câțiva
ani, la o căutare pe Internet cu
„Levi-Strauss”, aflam despre Claude Levi-Strauss, antropolog,
părinte al structuralismului. Acum, numele marelui savant este acoperit de
reclame pentru blugi.
* *
*
Țările care încearcă
să se apropie de principiile democrației autentice nu reușesc
să depășească starea de subdezvoltare. Cele avansate, în
schimb, știu să jongleze cu ea.
* *
*
Câți români știu că
Ioan Moraru este singurul conațional laureat al Premiului Nobel? George
Emil Palade și, mai nou, Herta Muller sunt de origine română, dar
premiați ca cetățeni de naționalitate americană și
respectiv germană. Ioan Moraru, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în
1985 a rămas român până la moarte.
* *
*
Greaca veche - o limbă
moartă - este mai vie decât cea modernă; în lumea științifică,
ea are mai mulți cititori.
* *
*
Poezia are scântei. Proza vrea să facă lumină. Filosofia
vrea și ea să facă lumină, dar îi lipsește scânteia de
pornire.
* *
*
Post-modernismul este mai grozav decât
modernismul, tot așa cum în politică, post-comunismul este o
formă mai nouă de comunism.
* *
*
Povestea este ceva ce precedă vestea, o
urmează sau se referă la ea?
* *
*
Strop cu strop, apa cade din cer.
Rezultatul: inundație.
* *
*
Aproape orice poate fi considerat ca având valențe estetice,
cât timp nu este privit de aproape.
* *
*
Dacă totul este prescris, așa cum pretind unele religii,
înseamnă că pot face tot ce-mi trece prin minte, fiindcă așa
este prescris. Eu nu am nici o vină.
* *
*
Bucură-te
de ceea ce ți se întâmplă; depinde de tine dacă va fi sau nu de
bun augur.
* *
*
Ficțiunea la ea acasă. Mark
Twain declară în autobiografie că aproape tot ce a scris
reprezintă persoane și întâmplări reale. (Paginile 9, 12, 13, 25
și multe altele.)
Iată un om sincer!
* *
*
Un mare savant a spus că „ne place să mângâiem femeile în zona în
care bărbații purtau o sabie. Se pare că este un reflex: vrem
să ne asigurăm că sabia lipsește.” Sărmane naiv! O
sabie există întotdeauna, dar nu acolo unde o cauți. Și
încă la o femeie…
* *
*
La indicația ocupanților
sovietici, denumirea „Orașul Stalin” trebuia atribuită Sibiului.
Exista însă salamul de Sibiu, cu reputație internațională.
Cum sintagma „salam de Stalin” nu era acceptabilă, a căzut pacostea
pe Brașov.
* *
*
Romantism: citeam undeva că iubirea ar fi starea în care cel ce iubește
vede cu ochii celui iubit. Înduioșător! Dar dacă cel iubit
iubește în taină pe altcineva?
* *
*
Nu știm să ne raportăm
la valorile occidentale. Ne mândrim că, înainte de al doilea război
mondial, eram grânarul Europei. Grâul este cultura leneșilor; între
semănat și cules nu trebuie nici măcar prășit. Țările
avansate își valorifică pământul mai inteligent.
Ce-i drept, era totuși un
progres. Mai înainte, Bărăganul era necultivat.
* *
*
Vechimea Greciei este aproape
egală cu cea a S.U.A. Doar 45 de ani diferență. S.U.A. și-a
dobândit independența în 1776 și Grecia 1821. Alte
asemănări nu am găsit.
* *
*
Pe unde am umblat eu, am observat
că soarele apune în aceeași zi în care a răsărit. Să
mai spună cineva că nu am spirit de observație . . .
* *
*
Istorie, biserică și
economia de piață
Pe panoul de afișaj al Bisericii
„Sfânta Treime” din centrul Brașovului (strada Barițiu 12) scrie
că, în 1786, când a fost construită, în oraș existau:
- 41 familii ortodocși români,
însumând 218 persoane;
- 9 familii ortodocși ne-români,
însumând 27 persoane;
- Total 50 familii ortodocși,
însumând 245 persoane
Biserica s-a construit în doi ani.
Da, doar câțiva oameni au avut
forța financiară și voința să construiască o
biserică și încă într-un timp atât de scurt. (Nu vreau să
mă gândesc la biserica din cartierul Triaj din același oraș,
începută cu mai bine de treizeci de ani în urmă, și care se
află încă în construcție, deși acolo locuiesc câteva mii de
ortodocși.)
De pe o placă
alăturată, aflăm că biserica este monument istoric. Dar nu
numai biserica este remarcabilă, ci și cimitirul minuscul din spatele
ei.
Bătrânii o cunosc și sub
numele de „biserica grecească”, fiindcă cele 9 familii de
„ne-românii” erau greci. Ei au fost principalii fondatori, alături de
câțiva membri ai familiei Brâncoveanu. S-a întâmplat după ce
împăratul Iosif al II-lea, prin „edictul de toleranță”, a dat
dreptul românilor de a pătrunde în cetățile fortificate din
Transilvania. Atunci, patru creștini ortodocși au cumpărat
două case în scopul construirii unei biserici. În anul 1786, magistratul
Brașovului aprobă tranzacția, dar cu condiția ca biserica
să fie făcută ,,în fundul grădinii; acoperișul să
aibă forma obișnuită a unei case și să nu aibă
clopot sau toacă".
Astfel că, arhitectonic, biserica
este frustrată estetic și incomodată de clădirile ce o
înconjoară; interiorul, în schimb, de o rară frumusețe, este
ornat cu picturi realizate în 1859 de Gulimievici,
icoane pe pânză și lemn din sec. XVII-XVIII, precum și un
iconostas din 1855. Aici se află și o icoană venețiană
din 1633 și o evanghelie grecească ferecată în argint aurit de
Samuil May, meșterul lui C. Brâncoveanu. Cea mai valoroasă
donație de obiecte de cult și cărți a fost oferită de
prințul Grigore Brâncoveanu.
Din punct de vedere istoric, cimitirul
din spatele bisericii este – sau era – cel puțin la fel de valoros. Se
aflau acolo înmormântați ctitorii bisericii, inclusiv câțiva membri
ai familiei Brâncoveanu, mitropolitul Dosoftei, personalități
marcante ale urbei. Era arhiplin încă de acum două secole. Aflat în
centrul orașului, înconjurat de clădiri, spațiul minuscul l-a
făcut inaccesibil pentru generațiile următoare. Era un
adevărat monument istoric. Asta până nu demult. Acum, numărul
mormintelor datate în mileniul 3 crește vertiginos, cu cât mai centrale,
cu atât mai recente și, evident, mai scump plătite. Bineînțeles
că noii locatari nu vor intra în istorie doar cu o cruce indecent plasată,
care va fi înlocuită, la rândul ei, cu alta. Orașul însă
își pierde astfel istoria, neștiind să-și
prețuiască adevăratele personalități.
În economia românească de
piață nici nu ne surprinde prea mult. Avem chiar și
explicația preferinței oamenilor pentru adevărații
profesioniști ai pieței, în dauna bisericii, din moment ce
preoții și-au trădat menirea.
* *
*
De câțiva ani buni, sărmana
mea minte se chinuie să discearnă între adevăratele genii
și cele propulsate din diferite interese și – în ultimă
instanță – să se întrebe dacă există sau nu cu
adevărat genii autentice.
Chiar și asupra lui Rembrandt am
avut un semn de întrebare, atunci când am constatat că au existat zeci de
pictori contemporani cu el, care au pictat într-o manieră
asemănătoare, iar astăzi sunt necunoscuți marelui public.
Poate că el a fost cel mai bun, dar – pentru mine – geniu este cel ce vine
cu o idee novatoare și nu un profesionist oarecare, ceva mai bun decât
alții.
Nu dau exemple de genii din
știință, care s-ar putea să deranjeze. Din punctul meu de
vedere, un geniu a fost, Toni Seiler. Știu
că domeniul în care a activat va provoca disprețul intelectualilor
snobi, dar este eroarea lor să gândească îngust. La Olimpiada de
iarnă din 1956, el a venit cu un stil ce a revoluționat lumea
schiului alpin de atunci. Acest stil este practicat și în zilele noastre.
M-a surprins de aceea că, de curând, am citit o trecere în revistă a
marilor schiori, în care el era abia menționat. Mulți dintre cei ce
figurau în lista nu reușiseră nici măcar să-i egaleze
performanța cuceririi tuturor probelor olimpice, fără a mai
vorbi despre modul în care el a făcut-o
și – mai ales – despre faptul că a venit cu ceva nou, a inovat
tehnica cunoscută la timpul lui.
Un alt geniu autentic, care mi-a atras
atenția în urmă cu mulți ani, a fost unul dintr-un domeniu
și mai surprinzător: politica. Este vorba despre George Orwell, cu
„Ferma animalelor”. Vor zice unii că domeniul lui Orwell a fost literatura
și nu politica, dar literatura ar trebui mai întâi definită, fiindcă
nu este tot una să te referi la romane de dragoste, de „crapă”
și spada, de povești pentru copii sau de scrieri serioase. „Ferma
animalelor” este o metaforă excelentă a evoluției U.R.S.S.
și a tuturor țărilor acaparate de ruși, după al doilea
război mondial. Este vorba deci despre politică. Presupun că
autorul nici nu s-a referit în mod special la țările socialiste, care
nici nu existau când scria el și, poate că nici nu l-ar fi interesat,
ci la evoluția ideilor democratice, care pot conduce la dictatură.
Ideea era cunoscută încă din antichitate și magnific
evocată în Biblie prin exemplul poporului evreu, care l-a votat pe Barabas și nu pe Iisus. Orwell însă a dus-o mai
departe și a arătat consecințele posibile.
* *
*
M-am gândit să reiau subiectul
anterior cu un exemplu mai convingător de geniu care a intuit ceva ce
alții nu au înțeles nici peste două sute de ani. Aceste gânduri
mi-au fost stârnite de un text datat 25 aprilie 1760, adică la foarte
puțin timp după ce Petru cel Mare al Rusiei a orientat țara sa
către Europa și i-a trasat sarcinile pentru viitor. Textul
aparține ministrului danez al afacerilor străine, contele Bernstorff, și este adresat ministrul francez de
externe, ducele de Choiseul. Iată extrasul ce
mi-a atras atenția: „Rusia e o teroare pentru toate națiunile
civilizate, de care se apropie. Ce limite s-ar putea pune vreodată
cupidității unei națiuni destul de numeroase pentru ca pierderea
oamenilor să n-o afecteze, și destul de săracă, pentru a fi
obligată să caute la altul ceea ce nu are la ea acasă; unei națiuni
dure și războinice, care nu are nici moravuri, nici legi, nici
plăceri, care să poată s-o îmblânzească, s-o oprească
sau s-o rețină; care nu recunoaște drept regulă decât
voința unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în
sfârșit, poate să-și cucerească toți vecinii,
încredințată că nici unul dintre ei nu poate face același
lucru cu ea?.” Citatul l-am găsit în „Civilizații și tipare
istorice”, de Neagu Djuvara, la pagina 123. Tot el, Neagu Djuvara,
concluzionează: „Scrisoarea contelui de Bernstorff,
de o extraordinară luciditate politică, se poate citi după mai
bine de 200 de ani ca și când ar fi vorba de istoria contemporană a
Europei”. Într-adevăr, trebuie să recunosc, danezul a fost un
geniu în comparația cu majoritatea politicienilor occidentali de ieri
și de azi, prinși în interese meschine, din cauza cărora pierd
din vedere ansamblul.
* *
*
Am cunoscut pe cineva care vrea
să scrie o carte despre presupusa dragoste dintre George Enescu și Maruca. Trec peste faptul că s-au scris multe
inepții pe această temă.
Altceva mă preocupă acum.
Atunci când cineva își propune
să scrie biografia romanțată a unei personalități,
mă gândesc ce ar putea să scrie despre mine unii dintre cei care
mă cunosc mai mult sau mai puțin, indiferent de inteligența
și cultura lor, superioare sau inferioare mie. Nu are nici o
importanță faptul că eu nu sunt o celebritate. Mă întreb
însă: „Ce știe el despre frământările și
condițiile complexe în care am luat anumite decizii?”, „Ce știe el
despre criteriile mele de evaluare, criterii formate prin educația mea –
atâta câtă a fost – de experiența de viață și
personalitatea mea?”. Îmi dau seama că rezultatul nu ar putea fi decât o
pastișă. Și m-am referit la persoane care m-au cunoscut.
Dacă extind aceste considerații
la autorii care își propun să scrie despre o persoană total
necunoscută lor, eventual dintr-o altă epocă, îmi dau seama
că nu am cuvântul potrivit să-i caracterizez fără să-i
jignesc. Iar lucrurile devin și mai grave, atunci când intenția
realizării unei astfel de biografii pleacă de la o idee
preconcepută, eventual greșită.
Bolovănisme
Oamenii iubesc diamantele,
fiindcă le place ideea de a avea două amante.
*
În democrație, selecția
naturală funcționează invers. Normal, deoarece piramida
socială este cu vârful în jos.
*
Nu cel care te laudă, te
apreciază cu adevărat, ci acela care te imită, chiar
fără să-și dea seama sau – dacă este
răutăcios – fără să recunoască.
*
Nu te obosești să denigrezi pe
cineva, dacă nu îl invidiezi.
*
Nu orice rahat poate pretinde că a
fost tort. E nevoie de o foarte mare doză de nesimțire.
*
Oamenii își creează idealuri
pentru ceea ce le lipsește. Idealul frumuseții feminine a fost creat
în antichitate, de către greci.
*
Cu timpul, instituțiile create pentru
a-i sluji pe cetățeni devin mai importante decât cetățenii.
*
Mai devreme sau mai târziu, cei
cărora le vorbești prea mult îți vor deveni dușmani.
*
Visarea este benefică, cu
condiția să nu devii robul ei.
*
Neapărat nu înseamnă că
lipsit de apărare, ci că acțiunea trebuie efectuată în mod
obligatoriu, cu sau fără aparate.
*
Toate operele de succes sunt romantice.
Trama este una amoroasă, cu final trist, pentru a-și asigura un
impact maxim asupra ascultătoarelor cu suflete sensibile.
*
Valurile ce se
sparg la mal îți arată că tot ce se naște are și un
sfârșit: calm pentru unele, explosiv pentru altele, în funcție de mal
și nu de val.
Omul are
totuși posibilitatea să-și aleagă direcția de
deplasare și, implicit, malul.
*
Pentru om,
singura religie este pământul. El este singurul care îi furnizează
hrană. Bine lucrat devine chiar generos.
*
Lucrurile
cele mai simple sunt de neînțeles pentru mintea omenească.
*
Suspicios este cel ce obișnuiește să-i înșele pe alții și îi este teamă să nu fie și el înșelat.
Panseuri
brașovenești
De la o vârstă încolo, trecutul e
tot ce contează
*
Din coșul cu amintiri
Se întâmpla în 1968. Îmi amintesc
anul, fiindcă atunci au intrat rușii în Cehoslovacia. Întâmplarea ce
vreau s-o povestesc – una nostimă – este însă de la Mamaia, dar nu
rezist să relatez cum am ajuns acolo. Noi tocmai intrasem în concediu
și ne planificasem o excursie cu pluta pe Bistrița, din nord și
până în lacul de acumulare de la Bicaz. Vestea invaziei am aflat-o la
Roman, unde făcusem o haltă de o zi. Încă nu ne era clar ce vom
face în aceste condiții. Un singur lucru era sigur: să fim cât mai
departe de București, pentru a evita o eventuală concentrare. Tocmai
făcusem una la Brăila, la o mare unitate de artilerie antitanc, cu
direcția principală de ofensivă spre Est. Am plecat totuși
spre Nord, urmând să vedem pe parcurs ce vom face. În drumul spre Suceava,
nu-mi amintesc să fi depășit vreo mașină sau să
fim depășiți; șoseaua era aproape pustie. Pe sensul invers
de circulație însă șirul turiștilor ce alergau în sud, spre
casă, era aproape continuu. De unde se vede că
mentalitățile oamenilor pot fi foarte diferite. Eu mă temeam
că din București pot fi oricând concentrat din nou, mai ales în
asemenea momente. La benzinăria din Suceava nu am aflat nici o noutate; am
constatat doar că lumea era foarte speriată.
Am renunțat la excursia cu pluta
pe Bistrița, mai ales pentru că nu aveam unde să lăsăm
mașina în siguranță, în special în asemenea vremuri tulburi.
Abia o cumpărasem. Pentru început, am ales să vizităm
Voronețul. Când am ajuns, un mic grup de turiști străini vizita
biserica, în timp ce un altul, de români, ascultau discursul lui Ceaușescu
la un aparat de radio, așezat pe rămășițele zidului de
împrejmuire. În liniștea locului, cu aparatul dat la maximum, vocea lui
Ceaușescu răsuna impresionant. Nu era însă vocea unui erou, ci a
unui disperat. Am spus-o atunci și istoria a dovedit că am avut
dreptate. A fost momentul în care, constatând că Vestul nu-l ajută, individul
a virat brusc către Moscova. Vizitele în Coreea de Nord, China,
revoluția culturală etc. au fost evenimente ulterioare,
consecințe ale hotărârii de atunci.
Noi am plecat la Borșa. Ne-am zis
că, dacă rușii vor intra în România, o vor face pe șosea,
și nu prin munți. Borșa era între șosele. Am stat acolo o
săptămână, găzduiți de un particular în fânul
proaspăt cosit și depozitat în podul magaziei. Îl întrebam zilnic ce
noutăți are, dar răspunsul era același: voi întreba diseară
la cârciumă. Acolo însă, uita să întrebe. În timpul zilei, oamenii
plecau „la câmp” (deși era munte), să-și lucreze ogorul, iar casa și copiii rămâneau în
grija fetei celei mai mari, ce nu avea încă șapte ani. Cea mai
mică, foarte drăgălașă, din zece în zece minute, o
striga pe cea mare: Docăăă! Iar Doca venea, îi ștergea nasul și, în mod inutil,
îi ridica ciorapii, care după un minut cădeau din nou. Lipsa
informației era în acest caz o informație: în mod clar nu se întâmplase nimic deosebit pentru
România.
De la Borșa am plecat să
vizităm Munții Apuseni. La trecerea prin Cluj am cumpărat
ziarele din zilele precedente, pe care le-am citit în ordine, așa cum se
filează cărțile de joc la poker. Din Apuseni îmi amintesc
reacția unui cabanier de la poale. Când am intrat în cabană, totul
era deschis, dar nimeni înăuntru. Ne-am așezat totuși, să
mâncăm „din traistă”. Abia după vreo zece minute a apărut
cabanierul, destul de speriat. Ne-a confesat că, atunci când a auzit
zgomot de mașină, i-a fost frică că vin ungurii peste el.
S-a liniștit când apropiindu-se pe furiș, a văzut mașina cu
număr de București.
În inima munților, unde am stat
câteva zile, deși știau de invazie, localnicii o tratau ca pe un fapt
divers, ce nu-i afectează pe ei, sau cel puțin așa ni se
părea nouă.
Din Apuseni am plecat la
Timișoara, orașul primilor ani de studenție ai soția mele.
Am stat în campingul din Pădurea Verde, de la marginea orașului. Aici
am aflat tot ce aș fi putut afla. În vecinătatea Iugoslaviei, locul
era plin de persoane foarte bine informate, deși erau îmbrăcați
civil. În Timișoara am aflat și o glumă. Cică șefii de
stat ai principalelor puteri, pentru a nu fi deranjați de presă
și alți politicieni, s-au îmbarcat pe un vapor, să discute
problema retragerii trupelor sovietice din Cehoslovacia. (Era deci o glumă
foarte recentă.) Vaporul naufragiază și ajung pe o insulă
nepopulată. Lihniți de foame, dau peste o capră. Rezistă
tentației de a o mânca și decid s-o îngrijească, beneficiind de
laptele ei un timp mai îndelungat. Fac și un tabel, conform căruia
fiecare dintre ei, pe rând, trebuia să meargă cu capra la
păscut. Totul a mers conform planului, cât timp de serviciu au fost
englezul, neamțul, francezul și americanul. Când a venit rândul
rusului însă, acesta a plecat cu capra și a venit fără ea.
La întrebarea „Unde-i capra?”, el răspundea invariabil: „Care capră?”
-
Măi
omule! N-ai plecat tu azi dimineață cu
capra la păscut?
-
Am
plecat, conform planificării. Așa scrie în tabel.
-
Și
unde-i capra?
-
Care
capră?
-
S-o
luăm de la început. Ne-am adunat noi pe vapor să discutăm
problema Cehoslovaciei?
-
Da,
ne-am adunat.
-
Vaporul
a naufragiat și noi am ajuns aici, pe această insulă
nenorocită.
-
Din
nefericire, așa este.
-
Am
avut noroc că găsim o capră și am hotărât cu
toții să n-o omorâm. Carnea am fi terminat-o repede și oricum
s-ar fi stricat pe căldura asta, așa că am decis s-o
păstrăm pentru laptele care ni-l poate furniza în fiecare zi.
-
Așa
este. Și am făcut acest tabel. Ați relatat foarte bine
toată întâmplarea.
-
Bun!
Am mers eu cu ea au mers și ceilalți, astăzi a fost rândul
tău.
-
Corect.
Și n-am plecat?
-
Ba
da. Tocmai că ai plecat, dar ai venit fără capră. Spune
măcar acum: unde-i capra?
-
Care
capră?
Și uite așa au decurs tratativele cu privire la
retragerea trupelor sovietice din Cehoslovacia. Cam lungă gluma, dar
clasică pentru diplomația rusă din toate timpurile.
Am plecat din Timișoara spre
seară, cu destinația Marea Neagră. Am făcut doar o
pauză scurtă în București, s-o vizităm pe mama. Când am
ajuns la campingul din Mamaia, după o noapte nedormită și suportând
ruliul mașinii noastre, un FIAT 850, scurt și sensibil la
denivelările șoselei, eram complet amețit. M-am dat jos din
mașină și, în loc să caut un loc să ne întindem
cortul, mă învârteam în jurul axei și nu știam ce trebuie
să fac. Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin. În final, am
găsit un loc liber între două corturi mari. Unul era al unui englez,
venit cu soție și doi copii: un băiat de 10-12 ani și o
fetiță de doar trei, cel mult patru. Cu pernuțe pneumatice la
mâini, umbla liberă prin camping și pe malul mării, intrând
chiar în apă câțiva metri, să se răcorească. Aveau o
dotare tehnică impresionantă, un cort imens și barcă
pneumatică cu catarg și motor. Mă întrebam unde intră toate
acestea în mașină, inclusiv cele patru persoane. Din curiozitate, am
asistat la împachetare. Se vede că aveau multă experiență
turistică. Pe fetiță au trimis-o la plimbare, să nu-i
încurce. Mama scotea lucrurile și i le dădea băiatului, care le
pasa tatălui. Exista o ordine precisă, deoarece fiecare obiect avea
locul lui precis. Nu rămânea nici un gol între ele.
Trebuie să precizez că acel
camping era foarte frumos, curat și bine organizat, așa cum nu am mai
văzut în România în anii ce au urmat. Grupurile sanitare, cu apă
caldă la orice oră din zi sau noapte erau supravegheate permanent de
îngrijitoare ce igienizau toaletele după fiecare folosire, astfel că
erau de preferat celor din hoteluri. Era perioada în care România se deschidea
către Vest, înaintea închiderii practicate de Ceaușescu. Veneau
străini din toată Europa apuseană, pe cont propriu, din
curiozitate și pasiune pentru turism. Englezul despre care tocmai am scris
fusese cu mașina și în Africa. Aveau la ei tot ce le trebuie și
erau gata să se întoarcă la cel mai mic semnal de primejdie. Nu
cumpărau decât după câteva zile, după ce constatau că nu
există nici un pericol iminent și numai legume și zarzavaturi
proaspete din piață. Cei aduși de agențiile de turism –
încă puțini – erau cazați la hoteluri și aveau altă
clasă, mult inferioară.
Cel despre care îmi propusesem de la
început să scriu era posesorul celuilalt cort. A apărut foarte
repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă și
avea, bineînțeles, o problemă. Mașina lui nu mai pornea. Era o
caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat. O curiozitate! Cauza
nefuncționării am identificat-o imediat: bateria era complet
descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanța
la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În
ziua următoare, de câte ori mă vedea – și mă vedea des –
mă chema să-mi arate minunea, cu vorbele: „Domnule, acum sunt
liniștit. Uite: farurile se aprind, semnalizatoarele semnalizează,
claxonul claxonează, motorul pornește.” A fost inutil să-i spun
că, dacă face asta din oră în oră, fără ca
mașina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nu-i nimic,
acum știu ce are și cum trebuie să rezolv problema.” Înainte de
plecare m-a rugat să mergem împreună, pentru siguranța lui. M-a
asigurat că el nu depășește 40 de kilometri pe oră; eu
trebuie doar să mă aflu în spatele lui.
Domnul în cauză fusese profesor
universitar, căsătorit și divorțat de două ori. De
când este la pensie, își petrece vara la Mamaia, unde are pe Lacul
Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri, pasiunea lui din tinerețe, la
care n-a renunțat. De barcă am profitat și noi. După ce
i-am adus și montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu
barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mișcă
fără motor și fără hurducăturile mașinii pe
șoselele românești din 1968. Cel care conducea barca era un
constănțean, care – bineînțeles – o folosea pentru pescuit.
Profesorului îi făcea diverse mici
servicii, inclusiv montarea și demontarea cortului, unul mare, improvizat
din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta și stânga
lui, se aflau alte două corturi mici, ale fostelor lui soții,
recăsătorite și rămase văduve. Al doilea soț al
uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe
țări, fapt ce ținea cu tot dinadinsul să-l pună în
evidență. Nu a rostit nici o frază în aceeași limbă.
Amesteca cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză
și germană cu o ușurință de invidiat, dar nu cred
că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în
spațiul dintre corturi, jucau cărți pe boabe de fasole. El era
îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în
Polonia și acum nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. În loc de
ruta obișnuită, fusese obligat să treacă prin Austria, iar
tatăl era îngrijorat cu privire la posibilitățile de
reîntoarcere în țară a fiului. Nu știu cât de naiv putea fi
bătrânul sau doar o făcea pe naivul, deși nu părea. Apucase
însă să spună că fiul său are un frate în Franța,
așa că era limpede pentru oricine în afară de el, tatăl,
care va fi direcția în care i se va îndrepta fiul. Ne distram bine cu
această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea,
să vizităm familia unui văr al soției. La întoarcere, a
doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat pește
proaspăt. Profesorul se lăudase că are relații la
personalul bucătăriei restaurantului din camping și i-am dat
peștele să-l prăjească și să luăm masă
împreună. Așteptăm o jumătate de oră, o oră,
peștele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit. Nouă ne era
o foame de nedescris. Nu mâncasem nimic de dimineață. Într-un târziu,
apare degajat și bine dispus. La întrebarea noastră despre
pește, ne asigură că a aranjat să-l țină
până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deși îi
spusesem cu o zi înainte că vom veni cu pește și vom mânca
împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinși
își schimbă comportamentul atunci când condițiile sociale se
schimbă. Se adaptează, renunțând la ceea ce înainte considerau
că sunt principii de viață la care nu vor renunța. Ei bine,
unii renunță.
Între timp, eu am contactat o
gripă, așa că am plecat spre casă, spre dezamăgirea
profesorului. Bineînțeles, ne-am culcat de cum am sosit. Pe la
zece-unsprezece seara, sora vine și bate la ușă. Văzuse
mașina. Când o trezesc și îi spun cine a venit, ea mă întreabă
buimăcită: „Dar noi unde suntem aici?” După un asemenea periplu
prin toată țara, întrebarea era firească.
Bolovănisme
Prieten este cel care, dacă îl lezezi cu ceva, se întreabă: oare cu ce i-am greșit?
*
Cei care îți sunt superiori te tratează cu condescendență; nu te urăsc și nu te invidiază.
*
Eroii sunt construiți postum, pentru a susține etica momentului.
*
Turcii au pătruns într-o Europă creștină. Cea mai mare influență la conducerea Imperiului Otoman au avut-o grecii ortodocși din Fanar. Și totuși, turcii au îmbrățișat religia islamică. De ce?
*
Dacă roiesc fluturii în jurul
tău, nu înseamnă că ai un cap luminat.
*
Prieteni sau dușmani, oamenii nu sunt perfecți. Înțelept este ca, în relațiile cu ei, să le valorifici calitățile și să eviți defectele.
*
Orice idee cu implicații în etică are în ea sâmburele ideii contrare. De aceea, contează nu doar efectele imediate, ci și consecințele secundare, care – cu timpul – pot deveni mai importante și chiar schimba sensul evoluției.
*
Multe păsări mănâncă pești, dar nici un pește nu mănâncă păsări.
*
Prostia este mai evidentă la cei bogați; săracii, în lupta pentru existență, capătă unele abilități, care însă dispar, dacă scapă de sărăcie.
*
Chiar și soarele are pete.
*
Oamenii se unesc în fața unui pericol iminent.
Binele îi separă în orice situație.
*
Prietenii ți-i alegi, deci îți seamănă.
Cei care își blamează prietenii sunt aidoma câinelui care latră în fața oglinzii.
*
Deșteptul știe cum să iasă dintr-un bucluc; inteligentul știe cum să nu intre în el.
*
Suferința te înalță, atunci când o accepți.
*
Când slugarnicul se înclină, ție ți se apleacă.
*
Ideologia nu este o știința a ideilor.
*
Drumul cunoașterii este marcat de întrebări.
Panseuri
brașovenești
Nici
o minune nu ține mai mult de trei zile. Așa era cândva. Acum, mania vitezei
a cuprins și această zicală. Două sunt de ajuns. În
această vară, am prins câteva zile frumoase la Brașov, dar nu
mai mult de două consecutive.
* *
*
Astăzi m-am delectat cu Rachmaninoff. Îmi pare rău să-i dezamăgesc
pe cei ce s-au gândit la cunoscutul
compozitor rus, dar adevărul este mult mai prozaic. Umblasem
dimineața prin curent, începusem să strănut și să-mi
curgă nasul. Cum aveam ceva treburi de făcut și nu-mi puteam
permite să zac, îmi trebuia un tratament șoc. Am apelat deci la vodca
Rachmaninioff, singura ce o aveam în casă. Acum,
poți avea îngăduință, dragă cititorule,
și să mă înțelegi. Totuși, e bine să nu pleci de
la ideea preconcepută, conform căreia „in vino veritas”.
Eu am băut vodcă, ceea ce este cu totul altceva. Unde ai auzit
ruși, să spună adevărul? Eu prefer coniacul, dar azi n-am
avut încotro.
* *
*
Universul „fericit”
al copilăriei
Se vorbește
mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă
privește, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc
că, ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des –, durerea
mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede,
pentru că – observasem eu – adulții nu se lovesc. Poate că
alți copii se lovesc mai puțin, dar nu cred ca sentimentele lor
generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred
că este una dintre cele mai mari dovezi de egocentrism al adulților,
preocupați doar de problemele lor, față de care cele ale altora
nu există sau sunt minore.
Idealizarea
propriei noastre copilării, machierea ei, decurge din dorința de
maximizare a importanței persoanei noastre a faptelor curente, conform
strategiei de viață a fiecăruia, chiar dacă e greșită.
Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viată
noastră, indiferent cum a fost ea.
Fericirea apare
atunci când realizăm ceva ce ne dorim cu multă ardoare, dar care –
din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim imediat la
următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul
eșecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulților cât și
copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acțiunile reușite și
cele nereușite este favorabil adulților, pentru că ei știu
deja – sau ar trebui să știe – ce este posibil și ce nu, în timp
ce copilul mai întâi încearcă și numai după aceea constată.
Iar cum obiectivele copiilor sunt pe cât de multe pe atât de efemere, și
bucuria satisfacției este cu atât mai scurtă. Și cum, din
păcate, nu toate dorințele pot fi îndeplinite, rezultă că
insatisfacția este o stare cvasipermanentă, întreruptă doar de
foarte scurtele momente de fericire, cauzate de vreo reușită
întâmplătoare.
În plus,
adulții mai au satisfacția de a constata că, eventual, au o
viată împlinită în condițiile ce le-au fost oferite, ceea ce
copiilor le lipsește. Ei au doar stresul nesiguranței viitorului lor.
Dorințele copiilor sunt infinite.
În orice secundă, un copil își dorește ceva, pentru ca în
secunda următoare să constate că nu se poate. Adulții, în
schimb, își fac griji din diferite motive și atunci se gândesc la
copii pe care îi etichetează ca fiind lipsiți de asemenea
neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le
luăm în serios nu înseamnă că ele nu există. În mintea și
sufletul copilului, ele sunt chiar foarte mari. În plus, dacă cele ale
adulților sunt generate de propriile lor ambiții, adesea neroade,
copii sunt stresați chiar de către adulți prin
amenințări diferite. Încă înainte de a ști să
meargă, ei învață prin încercări. Iar după ce a
învățat să meargă – la propriu și la figurat -
învață să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un
obstacol dur. Învățând prin încercări, numai o mică parte
dintre acestea sunt soldate cu reușite. Majoritatea sunt eșuate, deci
sunt tot atâtea insatisfacții. Copilul își afla limitele din
nereușite.
Partea bună
este capacitatea copiilor de a se bucura și cred că aici este cheia
problemei. Sunt fericiți cei care știu să se bucure, indiferent
de vârstă. Când nu reușim, devenim invidioși chiar și pe
copii.
Un vis
Visam că în fața mea se
află un zid și cineva a venit, a apăsat pe un buton, de care
habar n’aveam că există, iar zidul, ca o
cortină, s-a ridicat și . . . surpriză . . . am văzut un
peisaj marin de o frumusețe de nedescris. Totul era cu mult mai colorat
decât mi-aș fi putut imagina iar orizontul nu era doar ceva mai încolo ci
însuși infinitul. Am rămas uluit, deoarece zidul, sau ceea ce credeam
eu că este un zid, se afla acolo de ani de zile, iar eu îmi construisem
viața plecând de la premisa că dincolo de el se află altceva –
poate mai frumos, poate mai urât – oricum, altceva. Acum, că zidul nu mai
exista, am pășit dincolo fără a mai sta mult pe gânduri,
deși aș fi avut nevoie de un mijloc de transport adecvat, diferit de
cele cu care eram obișnuit.
Am spus „am pășit”?. Ar fi o
exagerare. N-a fost chiar un pas, fiindcă am constatat imediat că
ceea ce văzusem era o altă cortină. De data aceasta nu am mai
așteptat să vină altcineva s-o ridice. Știam deja
șmecheria. Am căutat și n-a durat mult până am găsit
butonul. Am descoperit alte și alte cortine și mai frumoase, și
mai urâte, până când am dat de un zid adevărat. L-am pipăit
peste tot, l-am ciocănit, l-am lovit, era zid-zid. Avea chiar și
câteva uși, toate cu etichete. Majoritatea erau încuiate.
Bineînțeles, cele cu etichete atrăgătoare. Inutil probabil
să spun că pe cele ce le-am putut deschide le-am închis cât am putut
de repede, nu doar din cauza mirosurilor pestilențiale, dar mai erau
și alte lucruri respingătoare, despre care prefer să nu vorbesc.
Acum, am rămas în spatele
aceluiași zid, dar care mi se pare mai urât. Nu că cel vechi era
frumos – oh, Doamne, nicidecum – dar cu el mă obișnuisem. Am obosit
să caut o cale de a trece de cealaltă parte. Poate că aș
găsi o cheie potrivită la una dintre ușile care m-ar tenta . . .
dar . . . la ce bun?
M-am trezit cu gândul că important
este să construiești ceva, indiferent de ce parte a zidului te afli.
*
*
*
Cuvântul
„uzină” vine de la „bucătărie” (κοúζινα
în greacă), adică locul în care se produce ceva.
*
*
*
Piesele
lui Eugen Ionescu „Cântăreața cheală” și „Lecția” se
joacă la „Theatre de la Hushette”,
din Paris, în fiecare stagiune, fără întrerupere din 16 februarie
1957. În România …
*
*
*
Șmecherul este
un om de știință; el îi „știe” pe toți.
*
*
*
Unele iubiri se estompează, pe
măsură ce partenerii se cunosc mai bine și se plictisesc
reciproc. Altele se consolidează, mai ales atunci când cei doi
formează o echipă. Nu succesul îi unește, ci lupta comună
cu vicisitudinile vieții.
*
*
*
Nevoia
e contrariul voii?
*
*
*
Înainte vreme, lumea satelor asculta muzică la hora
duminicală. Astăzi, tineretul merge la discotecă și
ascultă muzica înregistrată la case de discuri. Selecția
naturală a dispărut. Acum, ea se face în instituții
specializate. Se știe însă că, odată cu instituția,
apare corupția și celelalte. Care este viitorul muzicii, al artei în
general?
*
*
*
Corectitudinea se raportează la
un cod de legi, norme, cutume, valabil într-o comunitate. Greșim
considerându-i incorecți pe cei din alt mediu social. Ei au un alt cod.
*
*
*
Luciditate vine de la lumină; deși
pe întuneric se poate gândi mai bine.
*
*
*
E
bine că au apărut manuale alternative de istorie. Ele ne atrag atenția
că istoria scrisă este altceva decât istoria reală.
*
*
*
„Omul
este în cel mai înalt grad o ființă istorică”. Evident,
această exprimare a lui Berdiaev are în vedere
istoria reală. Mă gândesc: cum ar arăta omul dacă ar fi un
produs al cărților de istorie?
*
*
*
Se spune „dis de dimineață”.
De ce nu se spune și „dis de seară” sau „dis de noapte”? Probabil pentru
că, în unele cazuri, „dis” indică o disfuncție (discordanță,
disonanță etc.) Sculatul prea devreme este și el nefiresc.
*
*
*
La „Cimitirul vesel” de la Săpânţa, important e epitaful; morți mai
găsesc.
*
*
*
Valurile de aplauze încurajează
pe dictator să se creadă genial.
*
*
*
Dostoievschi a avut norocul să moară la
timp. Succesul lui a fost atât de mare, încât ar fi urmat detractările
cusurgiilor și ale invidioșilor, mai ales într-o țară estică.
*
*
*
În lucrarea „Imperiul Mongol şi Gingis Han”, Jean-Paul Roux afirmă că, pe o pâslă găsită
la Noin Ula, în Mongolia,
este pictată o uniune sexuală dintre o pasăre fabuloasă și
o cornută (pagina 14). Evident, pasărea este cea activă.
Se poate specula: societățile mobile, fecundează
societățile sedentare.
*
*
*
În antichitate, animat și
inanimat avea drept criteriu mișcarea. De aceea animalele erau considerate
ființe, în timp ce plantele nu. Astăzi, delimitarea nu ne mai este
atât de clară.
Diferențele dintre mâncare de
post și de dulce, dintre vegetarian și normal ar trebui reanalizate.
*
*
*
Ficțiunea este necesară
pentru copii și pentru persoanele neantrenate în dezbateri de idei. Pentru
cei cât de cât exersați în discuții intelectuale pe subiecte
abstracte, ficțiunea este o pierdere de timp.
*
*
*
La
începutul șederii sale în Paris, Constantin Brâncuși a fost
paracliser la biserica „Sfinții Arhangheli”, de pe strada Jean Le Beauvais
numărul 9 bis.
Nu putea
să devină preot, așa că a devenit celebru.
*
*
*
Sfântul Augustin admitea că
pământul este rotund, dar și-l închipuia ca o sferă, care plutește
pe apă, din care doar o treime se află deasupra și poate fi
locuită. N-a greșit prea mult. Acum, se pare însă că bila a
început să se rotească.
*
*
*
„Viclenia” bunului dascăl: îți
dă, fără să-i dai. Abia peste ani realizezi că ceea ce
ți-a dat a fost un fel de cal troian, fiindcă ți-a inoculat
modul lui de gândire, dacă nu cumva te-a făcut un epigon al lui.
*
*
*
Trecerea prin viață poate fi
o petrecere, dacă nu o transformăm în chef (cum ar fi spus Noica).
Rămâne expresia „chef de viață”.
*
*
*
Încadrăm unele activități
în domeniul științelor, altele în cel al artelor. A vorbi despre o
abordare artistică a unei activități științifice, sau
despre una științifică a unei activități artistice,
înseamnă să nu cunoști cum trebuie nici unul dintre cele
două domenii. Știința literaturii este o aberație de acest
gen.
*
*
*
Este răspândită credința
unora că morala, etica în general, sunt obstacole în calea realizării
unor interese. Dar regulile moralei au fost emise tocmai pentru a proteja
interesele majore ale societății. Rezultă că avem o
problemă, dar nu cu morala, ci cu interesele, cu modul în care am eșalonat
prioritățile sociale și cele personale.
*
*
*
Religiile orientale cer credinciosului
să aplice în viață cerințele credinței sale. El nu se
roagă ca Dumnezeu să facă ce nu face el și să-l ierte
pentru ceea ce face împotriva voinței lui Dumnezeu, ca în practicile creștinilor.
*
*
*
Important este ce știi, nu cât știi;
de aceea, principala calitate este selecția. Să știi ce să
uiți, pentru a nu-ți încărca memoria cu informații inutile.
*
*
*
Un con sprijinit pe vârf și cu
baza în sus nu poate sta în această poziție. Conducerea de către
cei mulți a celor puțini - așa cum gândesc socialiștii societatea
omenească - este o aberație.
*
*
*
Spre deosebire de muzica
populară, unde lumea s-a emancipat și - cu riscul pierderii tradiției
– tineretul nu mai merge la horă ci la discotecă, în literatură
tendința este inversă: de coborâre a nivelului la puterea de înțelegere
a maselor, fiindcă azi au învățat cu toții să
citească. Muzica se emancipează, în timp ce literatura se democratizează.
*
*
*
Subiectele literare sunt – prin natura
lor – dinamice. Eroii evoluează, unii îmbătrânesc sau chiar mor. În
artă, tablourile, statuile sunt statice. Ele sunt înfățișări
ale unor idealuri.
*
*
*
Surâsul Giocondei este interesant doar
împreună cu privirea ei. Asocierea lor este cea care dă privitorului
un sentiment ambiguu, creează neliniști. Gioconda lasă impresia
unei persoane care a văzut și știe multe, ne cunoaște bine și
ne compătimește pentru pretențiile noastre absurde.
*
*
*
Toiagul lui Moise era idee. La ieșirea
din Egipt, el era încă tânăr, viguros, nu avea nevoie de baston la
mers. Lemnul noduros ce-l purta avea valoare de simbol. Cu el lovea piatra din
care făcea izvor.
*
*
*
Inelul cu piatră
simbolizează stigmatul pe care Prometeu a fost obligat să-l poarte
după descătușare: el
reprezentă lanțul cu care fusese legat de piatra muntelui.
Verigheta – inelul fără piatră – este doar o
verigă a lanțului. Fără piatră, el nu te leagă de
nimic; te împiedică doar să alergi.
*
*
*
Narcis a murit de durere, pentru ca nu
putea atinge ceea ce iubea: propriul său chip, reflectat în oglinda apei,
ce se tulbura la orice atingere.
Odată cu inventarea oglinzii, noi ar trebui să fim
nemuritori. Am inventat însă alte dureri.
*
*
*
Dacă paradisul originar a fost
pierdut prin cunoaștere, avem șansa acum, în mileniul trei, să-l
regăsim prin ignoranță.
*
*
*
Nu Dumnezeu ne-a creat pe noi, ci noi
l-am creat pe Dumnezeu, pentru ca să ne justificăm existența.
*
*
*
Hoția a fost condamnată încă din preistorie. Orice
legislație, începând cu cea a lui Hammurabi, a avut prevederi speciale
împotriva ei. Cu toate acestea, astăzi se fură mai mult ca oricând. E
clar că nu de legi avem nevoie, ci de bun simț.
*
*
*
Lipsa punctualității =
lipsă de urbanism.
*
*
*
În desenul difuz al tablourilor
impresioniștilor, ochiul minții vede mai bine, mai profund decât în
cele realiste, foarte exacte.
*
*
*
Rostul literaturii este să
stimuleze gândirea.
*
*
*
Citesc într-o carte despre Cristofor
Columb că din prima sa expediție a făcut parte un doctor și
nici un preot, misionar sau călugăr. În următoarele însă,
nu i-a mai putut evita. În a doua expediție au fost 12 misionari.
Tot de acolo am aflat și câte
ceva din istoria busolei: italienii pretind că a fost inventată de
Flavio Gioia l’Almalfi,
spaniolii de Jaimes Robes
de Majorca, francezii – care nu puteau să
lipsească – de un locuitor din Dieppe și probabil și de
către alții. Denumirea însă este siciliană (bussula) și înseamnă cutiuță, ca
dovadă că este vorba chiar despre busolă, ca instrument de
orientare, pentru că magnetul era cunoscut încă din Evul Mediu, când,
în afara proprietăților recunoscute azi, avea și unele mai
deosebite, ca – spre exemplu - puterea de a vindeca multiple boli: guta,
hemoragii, dureri de dinți și chiar puterea de a atenua certurile
conjugale. Pentru a-și păstra însă toate aceste
calități, el nu trebuie frecat cu usturoi.
Și încă ceva: în Evul Mediu,
medicii erau și notari. Iată o combinație foarte eficientă
pentru redactarea testamentelor.
* *
*
În țările apusene, sunt căutate negresele tinere.
Eu, la vârsta mea, prefer feteasca neagră demidulce, mai ales cea din zona
Moldovei.
* *
*
Am început să învăț
limba italiană. Nu pentru că mi-ar folosi la ceva, dar se spune
că, la bătrânețe, trebuie să-ți pui mintea la
contribuție, dacă n-ai folosit-o până atunci. Alege-ți un
hobby, dacă nu ai încă unul, învață o limbă
străină etc. Eu am ales asta cu limba străină și cred
că italiana răspunde perfect trebuințelor mele, cel puțin
din două motive:
-
seamănă
cu limba română și pare ușor de învățat;
-
la
vârsta mea, uit repede și pot relua primele lecții ori de câte ori
vreau, fiindcă întotdeauna mi se pare că învăț ceva nou.
Contrar expresiei glumețe „Ai
să mori sănătos”, pe care o foloseam în conversații cu
pacienții mei, mi se pare acum cu adevărat util să mori cu minte
întreagă. Nu de altceva, dar îmi repugnă să devin o legumă,
căzând astfel ca o povară pe capul urmașilor mai tineri. Nu-i
vorbă, nu s-ar osteni nimeni pentru mine, cu excepția Elenei, și
tocmai asta este problema. Ea este o fată prea cumsecade, pentru ca
să-i produc tocmai ei un asemenea necaz. Are și așa destule
probleme. Mă bucur de aceea că am găsit acum această
soluție și că n-am învățat italiana mai demult,
deși m-a tentat.
Comentariul Bolovanului
-
Bravos, bătrâne! Îmi place de tine. Ai fi fost un bolovan pe
cinste, dacă n-ai fi fost medic. Scuză-mă, voiam să spun
om, dar ar fi fost prea general și interpretabil.
Sfârșitul părții a șaptea