Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Partea a șaptea

Colecția OPERA OMNIA

Romanul de azi

TIPO

MOLDOVA

File de jurnal

Incitată de discuțiile cu bunicul, de fiecare dată când deschid Dex-ul (Dicționar Explicativ al limbii Române), sunt tentată să arunc o privire și în dicționarele grec-român și român-grec. Are dreptate, cuvintele comune celor două limbi sunt extrem de numeroase. Și nu mă refer la neologismele inventate de savanți, ci la cele din fondul principal de cuvinte, aflate în graiul celor ce au populat sud-estul Europei de mii de ani. Ceea ce mă intrigă – și este motivul pentru care scriu aceste rânduri – este faptul că dicționarele explicative ale limbii române indică drept origine a acestor cuvinte alte limbi, cele mai frecvente fiind slava și bulgara. Pentru cele editate în anii de ocupație sovietică am explicații. Revoltător este că cele recente continuă această propagandă. Iată doar câteva exemple. Dansul popular hora – în greacă χορός – cică ar veni din limba bulgară. Ignoranța celor ce pot crede asemenea inepții este mare, cuvântul fiind derivat din χώρα = teritoriu, țară, țărănesc (horiaticos - χωριάτικος). În plus, stilul dansului este specific acestei zonei și nu a celei de proveniență a triburilor bulgare. Rezultă că bulgarii sunt cei ce și-au însușit dansul, după ce au migrat în Peninsula Balcanică. Până ce și cuvântul humă (χώμα = pământ, țărână, glie) ni se spune că ar veni din bulgară, de parcă până să vină bulgarii aici oamenii trăiau suspendați în aer. Tot din bulgară ni se spune că ar veni și cuvântul mânătărci, deși, în greacă, ciupercile se numesc μανιτάρη (manitari). Cea mai elementară logică îmi spune că oamenii acestor locuri aveau un nume pentru acest tip de ciupercă, folosită din timpuri imemoriale în alimentația lor. Nu este nevoie de cunoștințe de specialitate, pentru a realiza că nu a așteptat nimeni migrarea celor câtorva triburi de bulgari pentru a afla ce mâncau. Dimpotrivă, bulgarii au adoptat această denumire, folosită în spațiul sud-est european. Însăși importanța rolului jucat de bulgari este exagerată. Au existat doar câteva triburi venite în Peninsula Balcanică. Fiind organizați și uniți, stăpânirea bizantină i-au folosit împotriva încercărilor de insubordonare ale localnicilor. Astfel, au ajuns repede în poziții de conducere, în dauna populației autohtone. Dat fiind numărul mic de indivizi, raportat la întreaga populație, ei nu puteau impune o limbă – și nici nu au făcut-o – și cu atât mai puțin obiceiuri, ale lor fiind cele specifice nomadismului.

Încercările de slavizare a limbii române, cu care ne-am obișnuit, ating deseori culmi ale ridicolului. Ele devin enervante însă atunci când sfidează intelectul cel mai modest. În primul rând, nu toate cuvintele aflate în vocabularul limbii ruse moderne sunt la origine slave. Prin extindere, rușii au adoptat multe cuvinte existente în vocabularul popoarelor cucerite, printre ele și foste migratoare. Relevante sunt multe denumiri ce definesc spațiul locuibil și obiecte din acest spațiu, ca dovadă că aceste popoare și-au însușit termenii după ce s-au așezat în acel teritoriu. Rușii înșiși au preluat multe cuvinte grecești, în special după adoptarea Creștinismului, dar nu numai. Multe nume proprii sunt, la originea lor grecești. Astfel, γρήγορα (grigora = repede) a devenit Grigore, adjectivul ευγενικός (evghenicos = politicos) a devenit Evghenii, nume specific rusesc.

Asemenea anomalii, existente în dicționarele românești, au o explicație: ele au fost editate sub influența și la comandă sovietică. De ce ele persistă și în edițiile recente nu mai are însă nici o justificare. Rezultă că persoanele îndoctrinate cândva au încă ciraci sau – ceea ce este foarte grav – tinerele generații de filologi nu au încă suficientă capacitate intelectuală pentru a judeca cu propriile mijloace.

Ne plângem că suntem . . . așa cum suntem și dăm vina pe alții și pe orice (conjunctura istorică, poziția geografică etc.), când – de fapt – vinovați suntem noi înșine, fiindcă nu știm să ne susținem cauza. Constatăm că, în trecut, aflată între țări mai puternice, dușmanii de ieri au salvat România de dușmanii de alaltăieri. Astăzi, ar trebui ca cineva s-o salveze de românii înșiși.

Între trădare și patriotism exagerat facem orice, numai ce trebuie nu. La patriotism exagerat mă gândesc atunci când se afirmă că teritoriul românesc a fost leagănul omenirii, l’ombelico del mondo și altele de genul acesta. Probabil că la vremea când statele nu aveau frontiere păzite de grăniceri, oamenii comunicau mai intens și, astfel, limba avea multe elemente comune pe arii mai largi ca acum. Grecii făceau comerț pe mare și, în consecință, aveau relații cu cei din interior, cu care făceau schimb de mărfuri și informații, deci cuvinte.

Nu trebuie să exagerăm influența unor popoare asupra altor popoare, privite prin prisma structurii de azi a națiunilor. Această structură naționalistă s-a format mai târziu, din considerente militar-politice. În trecut, nu existau granițe ca azi, păzite de ostași și dispozitive electronice. Oamenii circulau cu mult mai liberi și nu trebuie să ne mire faptul că găsim în toată Peninsula Balcanică enclave în care se vorbește limba română sau ceva asemănător cu ea. Astfel cuvântul „vlah”, care chinuie mințile multor specialiști, după părerea mea de neofită în etimologie, însemna pe vremuri cioban. Este deci firesc să-l întâlnim azi în toate zonele prin care se practica transhumanța oilor de la munte la șes și invers. Este, cred, greșită definiția din DEX de „Nume dat în Evul Mediu de către alte popoare, românilor din stânga și din dreapta Dunării”. În primul rând, datarea lui în Evul Mediu este sigur eronată. Populația avea o denumire și înainte ca cineva s-o poreclească astfel, fără nici o justificare. În al doilea rând, vlahi se găsesc și în Grecia, nu numai pe lângă Dunăre. Pe aceștia, romanii îi foloseau ca translatori în discuțiile cu vorbitorii de greacă. Iată deci că nici latina și nici româna nu sunt atât de strict specifice romanilor și, respectiv, românilor.

Panseuri brașovenești

În Brașov merg cu autobuzul. Nu mai am mașină de peste zece ani. Aud de multe ori reproșul pasagerilor la adresa șoferului: „parcă ar transporta cartofi”. Sunt însă convins că ar conduce cu mai multă grijă, dacă ar transporta cartofii lui.

În fața mea s-a așezat o doamnă. O parte se revarsă pe scaunul de-alături, iar cealaltă atârnă pe culoarul de trecere. Bineînțeles, mănâncă. Dacă aș deschide subiectul, m-ar asigura că ține regim. Mănâncă deci foarte puțin, o singură dată pe zi. Neglijează însă să precizeze că începe dimineața, imediat după ce se scoală, și termină seara.

* *

*

Citesc acum cartea „Istorii” a lui Herodot. Credeam că este o carte de istorie și nu înțelegeam de ce el a intitulat-o istorii, la plural. Acum am aflat. Titlul este corect; interpretarea mea era greșită. Ea este, de fapt, o colecție de întâmplări (istorioare), care însă au calitatea ca, prin intermediul lor, să aflăm multe evenimente ce aparțin pe drept istoriei, dar și mai multe detalii despre viața și, mai ales, mentalitatea oamenilor din vechime, de pe diverse meleaguri.

Cartea a fost tradusă în limba română în 1645 și uitată. O copie a originalului a fost descoperită de N. Iorga la Mânăstirea Coșula din nordul Moldovei. Era un manuscris legat în piele, comandat de Vasile Pogor, pe care N. Iorga l-a tipărit la Vălenii de Munte în 1909, păstrând toate caracteristicile textului original. Bineînțeles, eu nu am originalul, ci un volum editat de ARTEMIS în 2003.

Dificultatea lecturii unui text scris în stilul anului 1645 este compensată de avantajul cunoașterii lui Herodot, istoricul și – mai ales – literatul, fiindcă, DA, Herodot a fost în primul rând un literat. El nu face o simplă relatare a faptelor, precum un proces-verbal, întocmit de un contabil, ci descrie întâmplări conexe, unele amuzante, întâmplări ce ne permit să înțelegem atmosfera epocii, mentalitatea oamenilor de atunci sau/și explică adevăratele cauze ale unor conflicte cunoscute de noi prin intermediul istoricilor obișnuiți. Titlul lucrării lui Herodot ar fi trebuit tradus „Istorioare”.

Iată câteva istorisiri amuzante, dar și instructive.

- Perșii obișnuiesc să chibzuiască beți asupra celor mai de seamă lucruri; ceea ce au găsit cu cale să hotărască, le este adus spre chibzuială și a doua zi, când sunt treji, de stăpânul casei în care se aflau când s-au sfătuit. Dacă și când sunt treji găsesc că e cuminte ce-au hotărât, se țin de hotărâre, iar de nu, o înlătură; iar dacă cumva au ținut sfat treji asupra unui lucru, îl hotărăsc apoi numai când se îmbată.

- Prin vărsături silite și prin purgații, omul se curăța trei zile la rând în fiecare lună, căutându-se astfel de sănătate. Credința perșilor este că toate bolile le vin oamenilor din hrana pe care o nutresc.

- ”Pentru fiecare boală există tămăduitori specializați. Fiecare lecuitor se îngrijește de un singur fel de boală, nu de mai multe.”

- După părerea egiptenilor, înaintea regilor au domnit zei. Zeii nu sunt deci decât o ridicare în rang a unor conducători remarcabili.

- „Se zice că Egiptul n-a fost niciodată mai fericit și mai înfloritor decât sub domnia lui Amasis, . . . Tot Amasis a hotărât următoarea lege pentru egipteni: orice egiptean este dator să dovedească în fiecare an monarhului din ce trăiește; cel care nu se supune acestei rânduieli, cât și cel care nu dovedește că ar trăi din câștiguri curate, să fie pedepsiți cu moartea.

Comentarii

Notele Bunicului se cuvin completate cu unele idei, preluate tot din cartea lui Herodot, care i-au scăpat bătrânului, dar care sunt permanent de actualitate, deci și în prezent.

În marea lor majoritate, marii politicieni sunt și au fost niște netrebnici. Nu doar acum și în România, ci peste tot și dintotdeauna. O platitudine, desigur! O știe toată lumea, începând cu ei înșiși. Problema e că românii îi și votează.

Nu știu dacă termenul „netrebnic” vine de la netrebuincios, incapabil să execute cum trebuie vreo treabă, și că doar se află în treabă, sau altele asemănătoare. Pentru mine, netrebnicul rămâne un individ abject, mârșav, dar în cazul liderilor politici, trebuie să adaug și o oarecare istețime, folosită în special pentru manipularea maselor.

Herodot povestește cu mult umor modul fraudulos prin care Peisistratos (Pisistrate) a ajuns la putere și nu o dată, ci de două ori. Da, celebrul Pisistrate, cel care „a înfăptuit o serie de reforme, care au contribuit la înflorirea economică, socială, politică și culturală a Atenei, punând bazele hegemoniei ateniene din secolul 5 î.H.”(cf. DEX) a fost un farsor. Prima dată, profitând de neînțelegerile politice din interiorul Atenei, apare ca rănit, scăpat din mâinile unor dușmani imaginari, care doreau să-l ucidă. În fața poporului, prin fapta lui „vitejească”, încearcă și reușește să-și etaleze calitățile de conducător. Accede astfel la conducere, dar este repede îndepărtat. A doua oară, este chiar mai teatral. Se însoțește cu o prostituată înaltă și frumoasă, echipată cu coif, lance și scut, pe care o prezintă ca fiind însăși zeița Atena. De necrezut pentru noi, cei de azi, atenienii au intrat în cursă și Pisistrate, revine la putere.

Aici trebuie făcută o precizare: nu este vorba despre prostimea din Atena, ci despre elita ei, căci ea a fost cea care a decis alegerea lui Pisistrate. Democrația încă nu se născuse. Clistene, considerat tatăl ei (mamă nu a avut), a avut ca motivație o strategie politică. Atena era împărțită în trei categorii de cetățeni, în funcție de avere. (Sclavii nu intrau în discuție.) Oligarhia conducătoare era formată din cei din prima categorie, cei mai bogați. Fiind puțini, făceau ce doreau, dacă nu se certau. Clistene, nobil și arhonte (conducător), ce făcea și el parte din elită, a dorit să creeze o concurență a celor câțiva – care monopolizaseră puterea decizională – și a coborât limita averii primei categorii, mărind astfel numărul oligarhilor. Tot el a introdus termenul isonomia, de la isos=egal și nomos=lege, deci de egalitate a cetățenilor în fața legii. Suntem deci foarte departe de democrație în accepțiunea noastră, pentru că inepția votului universal chiar și pentru președintele țării a apărut abia în epoca modernă, după Revoluția Franceză de la 1789.

Sunt convins că, peste ani, urmașii celor de azi se vor declara la fel de nedumeriți față de naivitatea electoratului, care se lasă manipulat cu lozinci din zona „drepturile omului”, democrație și altele de genul acesta. În această tristă situație, trebuie să recunoaștem că manipulatorul este mai inteligent decât manipulatul, iar cei etichetați deștepți în copilărie și îndrumați către profesiuni serioase nu știu să se descurce în rețeaua țesută de către primii. Se pare că de vină este educația eronată a copiilor. Explicația este simplă: cei care se ocupă de educație fac și ei parte din categoria celor care se cred deștepți, în baza unor criterii eronate, tot de ei stabilite.

Prietenul Zidului

Bunicul, în apartamentul Elenei, invitat – ca de obicei – la micul dejun.

- De când ai tu cățel? Nu știam că ai asemenea preocupări.

- Nu-i al meu. E al unei prietene, care a plecat pentru câteva zile într-o excursie în străinătate și nu avea cu cine altcineva să-l lase. Nu puteam s-o refuz, fiindcă și ea mi-a făcut unele servicii.

- Eu nu am agreat niciodată animale în casă. Sunt purtătoare de microbi inofensivi pentru ele, dar dăunătoare la oameni. Și mai au și purici.

- Cu microbii sunt de acord. Știu asta tot de la tine. Cu puricii însă e invers. Animalele nu produc purici, dar le colectează de pe unde îi găsesc. Din acest punct de vedere, în casă sunt chiar utile.

- Interesant! Deșteptă observație!

- Eu nu le-am acceptat niciodată din alt motiv. Am înțelegere pentru anumite persoane, dar consider că este o dovadă de prostie la ceilalți.

- La ce te referi?

- Înțelegere am, spre exemplu, pentru o femeie în vârstă, care – după ce a crescut câțiva copii gălăgioși – a rămas văduvă, și se simte sigură. Eu nu sunt în situația asta și am lucruri mult mai importante de făcut decât să-mi pierd timpul cu animale de companie. Am destulă companie printre oameni și prea puțin timp liber pentru mine, să-mi adun gândurile.

- Frumos gândit. Uite, acum, se pare că animalul vrea și el ceva. Scheaună la ușă.

- Așa e! Vrea afară. E destul de curat.

- Dacă accepți, mă pot duce eu cu el afară. Eu am timp destul.

- Nu voiam să te solicit, dar dacă te oferi, chiar îmi faci un serviciu, fiindcă mă grăbesc să ajung la o întâlnire și mai câte ceva de făcut în casă. Îți mulțumesc.

- Eu îți mulțumesc, fiindcă îmi oferi prilejul să mă fac util.

- Ai fost și ești mai mult decât util, așa că nu trebuie să te străduiești.

Iese cu cățelul, care – după ce i se deschide o ușă – aleargă imediat la următoarea, până iese afară, de unde se duce după colțul clădirii. Acolo însă, nu face nimic. După câteva minute, Elena bănuiește ce se întâmplă și deschide fereastra.

- Bunicule, nu face în prezența oamenilor. Trebuie să te duci după colț.

- Ia uite la el! Mai e și pudic.

Într-adevăr, după dispariția Bunicului din raza lui vizuală, cățelul se întoarce și așteaptă să i se deschidă ușa de la intrare.

File de jurnal

Am citit acum o legendă japoneză, asemănătoare cu o alta, chineză. Dacă îmi amintesc bine, mai citisem și altele cu aceeași idee: zeii (în cazul celei japoneze o zeiță), plictisiți să execute ei toate muncile, s-au gândit să creeze niște animăluțe, care să muncească în locul lor. Crearea animăluțelor era și ea o muncă, așa că le-a venit o nouă idee: să învețe animăluțele să se înmulțească. Așa a apărut omenirea. Din păcate – atât pentru oameni cât și pentru zei – animăluțele s-au înmulțit mai mult decât se cuvenea și – culmea ghinionului – n-au mai ascultat de poruncile zeilor

Ideea roboților nu este deci deloc nouă. Celor din antichitate le-au lipsit doar tehnologia. Nouă, celor de azi, nu ne lipsește tehnologia de înmulțire a roboților, doar că, în condițiile democrației, când piramida socială este inversată, poporul (plebea) conduce elita. În această situație, selecția naturală funcționează și ea pe dos. În consecință, dacă zeii s-au gândit să creeze roboți care să muncească în locul lor, oamenii produc roboți care să gândească în locul lor.

Prietenul Zidului

În timp ce Steven și Ianoș discutau despre particularitățile limbilor engleză și maghiară, Dan intră obosit, după o zi de alergătură pe la diverse instituții, în vederea obținerii unor avize – și nu puține – necesare dezvoltării proiectului lor.

- Birocrația este principalul obstacol în realizarea proiectului nostru. – Se lamentează Ianoș.

- Dar nu unul de netrecut. – Îl încurajează Steven.

- Desigur! Noi suntem specialiști în cursa cu obstacole.

- Nu râde, chiar așa este. Pe mine de multe ori m-a surprins tenacitatea cu care reușiți voi să treceți peste aceste obstacole.

- Deși englezii sunt recunoscuți pentru tenacitatea lor.

- Dacă ar fi numai birocrația... – reia Dan. – La orice ghișeu găsești o paiață, care, dacă nu e blondă, se vopsește, pentru că așa își imaginează ea că arată buricul pământului. – A fost intervenția lui Dan, afectat de întâmplările recente și mai puțin dispus în acest moment să filosofeze.

- Bună observația. Într-adevăr, toate vor să arate cât de importante sunt ele și se străduiesc să născocească tot felul de idei din categoria bețe în roate.

- Și nu realizează că atunci când se duc la alt ghișeu, fiindcă și ele însele sunt cetățeni, dau peste o funcționară cu aceleași metehne.

- Spune-ne Steven, de ce în occident e altfel?

- Pe lângă tenacitate, noi suntem acuzați și de conservatorism.

- Înțeleg că noi suntem într-o fază superioară de dezvoltare, în timp ce voi, datorită conservatorismului, bateți pasul pe loc.

- E bună gluma, deși puțin amară, fiindcă occidentul se degradează, așa că nu ar fi de mirare să regresăm până la nivelul vostru.

- Acid tipul! Totuși, dacă înlocuim cuvântul dezvoltare cu evoluție și ținem seama că evoluția poate fi și într-o direcție greșită, atunci putem spune că voi încă nu ați trecut prin comunism, dar urmează s-o faceți.

- De ce?

- Fiindcă, în marile companii, dispare proprietarul unic, ori se știe că esența progresului este proprietatea, principala caracteristică a societății capitaliste.

- Este parțial adevărat, dar nu doar proprietatea contează. Ea a fost o caracteristică a Evului Mediu. În occident oamenii păstrează și alte câteva caracteristici importante. Responsabilitatea, printre altele. Cu toții știu că bunăstarea lor stă în eficiența firmei în care lucrează, indiferent de postul pe care îl ocupă, și nu riscă să-și piardă jobul pentru un avantaj personal, oricât de tentant pentru moment, dar dezastruos în viitor.

- Deci, până la urmă, conservatorismul vă salvează.

- Poți să zici și așa. Păstrăm tradițiile bune.

- Dar tot voi ați inventat parlamentul, ceea ce a fost o noutate.

- Noi am inventat parlamentul bicameral, ca o formă de democrație. Un soi de parlament exista și înainte și există oriunde. Șeful cel mare nu poate conduce singur. El este înconjurat de câțiva sfătuitori.

- Marii boieri, pe lângă domnitor, în țările române.

- Exact. Prin înființarea Camerei Comunelor, populația își putea exprima doleanțele, în timp ce lorzii păstrau controlul în Camera lor.

- Sub această formă, parlamentul bicameral are o logică.

- Corect. Parlamentul nostru, cu două camere identice este doar dovada unei maimuțăreli prostești a celor ce nu au înțeles pentru ce se află acolo.

- Delegații prostimii pe de o parte și deștepții pe de altă parte, fiecare în camera lor. Aceasta este soluția corectă. Orice lege poate fi adoptată numai după discuții și punerea de acord a ambelor camere.

Panseuri Brașovenești

A fost o vreme când românii încă mai erau onești

Mă refer la oamenii de cultură. Nu toți, ci doar o parte din ei, dar erau. Îmi vine acum în minte perioada de după primul război mondial. Când România a cunoscut un progres formidabil al economiei și nu numai. Am la îndemână două exemple: Mircea Eliade și – chiar dacă nu are aceeași recunoaștere internațională și nici aceeași talie intelectuală – Marcel Iancu. Nu există nici o legătură între cei doi și nici n-aș pune mâna în foc pentru onestitatea lor absolută, dar au făcut fiecare câte o observație, care mi-a atras atenția și despre care vreau să vorbesc acum.

Mircea Eliade este cel care a inventat sintagma „generația anilor ...”, folosită azi abuziv și fără justificare. El a făcut-o nu pentru a se lăuda, ci pentru a sublinia rolul istoric, pe care îl avea, după marea conflagrație abia trecută și înainte de cea care va veni și pe care el o intuia. Avea deci conștiința responsabilității. Într-un articol polemic din 1936, publicat pe când era încă în țară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generația tânără” cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi menționează pe matematicienii Grigore Moisil, Țițeica, Teodorescu, filosofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl și foarte mulți alți aparținători ai aceleași generații, specialiști din diverse domenii de activitate. De existența acestora și a lucrărilor lor, el avea cunoștință, deși profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realitățile vremii sale. Dincolo de solidaritatea unei generații, a contat recunoașterea valorii, pentru că Mircea Eliade nu evidențiază numele prietenilor, ci pe acelea ale unor adevărați creatori. Nu vreau să critic pe nimeni, așa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni de cultură”, dar cunoștințele lor se limitează la o zonă extrem de îngustă, astfel că termenul „cultură generală” este o pălărie mult prea mare pentru ei.

La Marcel Iancu, atenția mi-a fost atrasă de articolul „Brâncuși”, publicat de el în numărul 52/1925 al revistei „Contimporanul” (și nu „Contemporanul”) lui Ion Vinea. Elogiile aduse lui Brâncuși ni se par normale azi, după ce a devenit celebru. Articolul însă a fost scris când celebrul sculptor era doar în ascensiune și nu atinsese cotele înalte, de mai târziu. Cât despre autor, el avea numai 30 de ani și era proaspăt absolvent al Academiei de Arhitectură din Zürich (1917). Dacă atitudinea lui Marcel Iancu era normală, iată exemplul contrar: în 1951, de data aceasta în plină glorie, Brâncuși a oferit statului român atelierul său de la Paris, împreună cu numeroase lucrări, dar Academia Republicii Populare Române, într-o ședință prezidată de Mihail Sadoveanu, a respins oferta, celebrul sculptor fiind etichetat ca „un artist decadent”. Totul era oferit gratis, ca moștenire. Nu era doar Sadoveanu implicat. La ședință au mai participat: G. Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, George Oprea, J.A. Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Al. Graur, Ion Jalea, Perpessicius, K. Zambaccian. Drept urmare, astăzi, întreaga națiune se străduiește să strângă banii necesari să cumpere o singură lucrare, „Cumințenia pământului”, pentru care bugetul Ministerului culturii nu are fonduri.

L-am amintit pe Marcel Iancu cu mențiunea că nu are renumele lui Mircea Eliade. Nu numai atât, dar el este cvasi-necunoscut pentru marea majoritate a intelectualilor români, deși merita să fi fost pus în evidență. El, împreună cu fratele lui și Tristan Tzara, a fost unul dintre principalii fondatori ai Dadaismului. Da, da, Dadaismul este românesc, deși s-a născut în străinătate. Pentru cei mai mulți, doar numele lui Tristan Tzara este asociat cu Dadaismul. Tot lui i se datorează și căderea lui în desuetudine. Ce-i drept, el a fost principalul propagandist al noului curent. Era poet, deci omul cuvintelor, locvace, avea energie și voință. Poezia lui însă nu a convins, ceea ce s-a repercutat asupra întregii mișcări. Dadaismul însă nu este numai poezie; el propune o modificare a gândirii, cu eliberarea ei de dogme și idei fixe, cu implicații majore în arta plastică, ale cărei efecte sunt vizibile și azi, în arta contemporană. Stilul creat de dadaiști – în care Marcel Iancu a fost promotor – este decelabil încă și aș putea afirma că nici un alt curent artistic ulterior nu a marcat arta plastică în mod mai semnificativ decât a făcut-o acesta. Oricum, indiferent de opinii particulare, chiar dacă nu este cel mai grozav stil pe care l-a cunoscut istoria artelor, el este cunoscut și recunoscut în toata lumea. Câte țări se pot lauda cu asemenea performanță?

Cum susținem originea românească a Dadaismului? Să analizăm faptele. În toamna anului 1915, românul Marcel Iancu și fratele său ajung la Zürich, ca studenți la Academia de Arhitectură. Dar, „ . . . mizeriile războiului mi-au tăiat orice resursă și am început să-mi asigur viața cântând în localurile de noapte ale Zürich-ului vechi cântece populare din Franța, Anglia, România. Fratele meu mă acompania la pian”. Este destăinuirea lui, cf. Marc Dachy în „Journal du Mouvement Dada”, Skira, 1989, pg. 57, citat în „Întâlniri cu Marcel Iancu”, de Geo Serban. Ajunge astfel la taverna lui Hugo Ball. „Când a înțeles că eram pictor (fusese elev al lui Iser), că-i frecventam pe cubiști și futuriști, că știam poeți și alți artiști din Zürich, mi-a propus imediat să particip la planul său de a crea un cabaret literar. Am vorbit a doua zi lui Arp și lui Tzara despre proiect, pentru a-i convinge să-și dea concursul. Tzara a intuit pe loc folosul ce s-ar putea trage . . . În fiecare seară noi prieteni s-au adăugat grupului nostru. Poeții cântau, scriitorii își declamau proza și nimicnicia, pereții scânteiau de picturi și de manifeste, se ascultau ariile pieselor executate de Ball la pian și se dansa pe melodii negre ori javaneze, echipați cu măștile confecționate de mine, ori se recitau, la patru voci, în patru limbi diferite, poeme simultane.” (idem). Astăzi, cum spuneam, Tristan Tzara (trist în țară), născut la Moinești, este considerat principalul fondator al Dadaismului, alături de Hans Richter, Jean Arp, Hugo Ball și alți câțiva. Curând după seara inaugurării (5 februarie 1916) extravaganțele zurbagiilor au fost botezate „DADA”, după cele mai frecvente cuvinte, rostite de către români: Da! Da!

Marcel Iancu s-a întors în România după terminarea studiilor, unde a lucrat ca arhitect, contribuind la modernizarea urbanismului bucureștean. Se pare că el a fost primul care a introdus în vocabularul nostru sintagma „arta abstractă”. Astăzi, la auzul ei, cei mai puțin obișnuiți cu ea, o pot trata cu dispreț. Exhibiționismul unor „artiști” lipsiți de talent dau apă la moară detractorilor. În concepția lui Marcel Iancu însă, stilul abstract are un sens: „ . . . precum muzica grupează sunetele în vederea unei armonii care exprimă o stare sufletească, pictura abstractistă dispune liniile și culorile în vederea unui rezultat armonios.”

Lumea l-a uitat însă, și nu pentru că – la vremea lui – fusese „decadent”. Spre deosebire de Brâncuși, s-a întors în țară. Ce-i drept, nu avea nici forța și nici perseverența marelui sculptor.

* *

*

Astăzi am vrut să cumpăr un ceaun. Cu greutate, am găsit doar unul mult prea mare pentru necesitățile mele. Mi s-a răspuns că nu se mai fabrică demult ceea ce vreau eu. Explicația: mămăliga se face acum la tavă, ca să intre în mapele de tip diplomat.

* *

*

Surpriză! Am notat mai demult ceva despre o cutie de brânză, fabricată în Grecia din lapte românesc de la „Fabrica de lapte” din Hălchiu, România. Ironizam atunci expresia „fabrica de lapte” și o puneam pe seama cunoștințelor precare de limba română a grecilor, care au tradus greșit denumirea românească. Ei bine, greșeam eu. Astăzi am cumpărat o cutie cu smântână autohtonă, cu eticheta originală, pe care scrie clar:

Producător:

S.C. Fabrica de lapte

Brașov S.A.,

DN13, Km 10+800,

loc. Hălchiu,

jud. Brașov, România

Ce-i drept, o denumire gen „Fabrică de produse din lapte” ar fi fost poate prea lungă, dar „Fabrică de lactate” ar doar două litere în plus.

* *

*

România este considerată Grădina Maicii Domnului. Probabil de aici vine expresia „Mare-i grădina ta, Doamne!”.

* *

*

Arta sponsorizată de Mecena și ceilalți a progresat; cea sponsorizată de stat decade. Și nu numai arta.

* *

*

Căutarea frumosului este asemenea oscilațiilor unui pendul. Dacă s-a oprit, nu înseamnă că am atins perfecțiunea. De vină este creativitatea noastră, care a încetat să mai impulsioneze oscilațiile.

* *

*

În discuția cu un intelectual avem împreună un subiect, pe care îl dezbatem. Atunci când mă aflu în prezența unui om simplu, relația mea cu el este mai complexă, pentru că el reprezintă pentru mine cultura zonei din care provine, chiar dacă el n-o poate exprima. Trebuie să ghicesc ce gândește.

* *

*

În drumul spre București, călătorii tac; fiecare se gândește la problemele ce le are de rezolvat în capitală. În schimb, de la București în orice direcție, toată lumea vorbește relaxat despre orice.

* *

*

Se afirmă că englezii sunt reci, fără sentimente. Dar la evenimentele majore – vesele sau triste – se adună cu miile. Funeraliile Dianei au fost urmărite de milioane de oameni.

* *

*

În limba greacă, crama (κράμα) înseamnă amestec. Noi credem că acela este locul unde se poate găsi un vin bun, deși este botezat, probabil pentru că a primit un nume nemeritat.

* *

*

Marile decizii politice se iau pe înserat, fiindcă atunci umbra este mai mare și decidenții se cred mai importanți.

* *

*

Am dat o roată prin creierul meu, în speranța că voi găsi ce căutam. Bineînțeles că nu am găsit și eram gata să deschid o enciclopedie, dar mi-a fost lene și – în plus – m-am gândit că poate nu caut ce trebuie sau poate că ceea ce caut nici nu există, așa că am renunțat și m-am dus să mă culc, conform recomandării „Nu lăsa pe mâine ce poți face azi; lasă pe poimâine, poate nu mai trebuie”.

File de jurnal

Gramatica omului primitiv era simplă, deoarece cuvintele nu făceau decât să îmbogățească limbajul gesticii, îndelung exersată. Astfel, substantivul „mâncare” – spre exemplu – devenea verb la indicativ prezent, persoana a doua singular, dacă vorbitorul arăta cu mâna înspre unul dintre interlocutorii săi, la persoana întâia dacă arăta spre el însuși și așa mai departe. Cu timpul, pe măsură ce a mai evoluat, gândirea lui a devenit mai nuanțată, mai rafinată și, el însuși mai ezitant, fiindcă alternativele sunt mult mai variate și complexe. Acum, dacă chiar trebuie să spună ce gândește – deși ideal ar fi să n-o facă – el va folosi exprimări de genul: „eu așa vrea”, în loc de „eu vreau”; „cred că . . .”, deși nu are nici o credință.

Bolovănisme

Întrebările fără răspuns sunt de cele mai multe ori întrebări greșite.

*

Toți oamenii sunt egali – zic unii.

Cultura îi diferențiază – zic alții.

*

Cine crede că știe toate răspunsurile și-a pus prea puține întrebări.

*

Se spune că ignoranța este ca noaptea. Adevărat! Ea poate părea chiar frumoasă, ca un cer cu stele, când nu poți să vezi realitatea din jur.

*

Mulți dintre cei ce se grăbesc să răspundă nu au înțeles sensul întrebării.

*

Există oameni cu o biografie remarcabilă. Unii lasă în urma lor o operă remarcabilă. Ceilalți nu au de nici unele. Aceștia vor să fie remarcabili pur și simplu. De obicei, reușesc să fie doar simpli.

*

Oricât de viu colorate ar fi tablourile, viața este redată mai bine în sculptură. Marmura, deși rece și albă, prinde mișcarea.

*

Cele mai multe și mai grave deformări ale limbii nu vin de la ignoranți, ci de la semidocții cocoțații în posturi necuvenite.

*

Avem mai multe cuvinte pentru verbul „a bate” (a lovi, izbi, lupta și multe altele) și doar unul pentru „a iubi”.

*

În majoritatea cazurilor, medicii vor depista bolile la care se pricep ei cel mai bine și mai puțin suferințele pacienților.

*

Școala nu te face creator. Doar în recreație (re-creare) poți încerca.

*

Toate mitologiile prezintă organizarea socială a timpului lor ca fiind monarhie. Aceasta este deci evoluția naturală. De ce cred oamenii de azi, că sunt mai deștepți decât natura?

*

Lumina ce vine din trecut îți luminează calea, viitorul. Lumina ce-ți vine din față doar de orbește.

*

Adevărul se află în sâmbure, nu în floare.

*

De la erudit la erodat nu este o diferență prea mare.

*

Orice idee – oricât de tâmpită – prinde, dacă în spatele ei se află o instituție (partid sau orice altceva) suficient de bine organizată.

*

Amiciția cea mai durabilă este cea în care acceptăm și chiar savurăm ironiile reciproce, ca pe o dovadă de spirit.

*

Trebuie să găsești intersecția dintre ce vrei, ce poți și ce vor alții de la tine.

*

Numai iarba simte gustul pământului. Noi simțim gustul.

*

Cultura: voal sau conținut?

*

Ești cineva doar atunci când lumea se împiedică de tine.

*

Românii glumesc, ceea ce e foarte bine. Rău e că se mulțumesc cu atât.

*

Limitele omului sunt incluse în el.

*

Copiii exersează tot felul de activități nefolositoare, ca mersul pe bicicletă, cu rolele și altele chiar mai periculoase, în locul bastonului, singurul sprijin util la bătrânețe.

Panseuri brașovenești

Mitologie japoneză

Japonezii au o variantă asemănătoare celei grecești a lui Orfeu. Zeitățile primordiale s-au adunat pe Calea Lactee și au decis să construiască o lume. Cum treaba era dificilă, au creat doi zei, pe Izanagi și Izanami, cărora le-au trasat această sarcină. Izanagi era un bărbat bine făcut, în timp ce Izanami a fost concepută ca o femeie foarte frumoasă. După ce aceștia au creat mii de ființe umane, au zămislit și câteva divinități, ultima fiind un zeu al focului. Din cauza temperaturii foarte mari a copilului, Izanami a murit. Asemenea lui Orfeu, Izanagi a coborât în lumea subpământeană a întunericului, acolo unde a ajuns soția sa, cu intenția de a o readuce în lumea luminii. Și tot asemenea lui Orfeu, el nu a putut să-și țină promisiunea de a nu se uita la ea și a ratat recuperarea.

Nu este singurul caz al legendelor similare, iar descoperirea nu-mi aparține. Claude Lévi-Strauss și-a făcut un titlu de glorie din a demonstra că mitologia popoarelor se bazează pe un set limitat de legende, făcând din structuralism o noțiune înțeleasă și acceptată chiar și de către filosofii zilelor noastre. „Antropologie structurală” este una dintre lucrările sale fundamentale. Ceea ce nu a făcut el și îmi place mie să subliniez este faptul că tocmai micile diferențe dintre legende pot caracteriza popoarele cărora le aparțin. Pentru amuzament, putem remarca, spre exemplu, că egiptenii au imaginat o zeiță a războiului, pe Sekmet, în timp ce grecii au preferat un bărbat, pe Ares. E drept că bărbații luptă în război, dar nu ei le generează. Cred că este vorba despre o infatuare a grecilor. Tot egiptenii au avut un zeu al adevărului. Ne mai fiind necesar, lumea modernă l-a abandonat. Se numea Thot, era al doilea ca importanță după Ra și răspundea de științe, arte, legi și scrierile sacre. În mod evident, el nu ar fi avut ce căuta în religia Evului Mediu din Europa occidentală, marcată de Inchiziție.

Și dacă tot am pornit de la mitologia japoneză, mai amintesc un detaliu despre aceiași Izanagi și Izanami. Se spune că primii lor copii au fost doi monștri. Disperați, au cerut sfatul unor divinități cu ceva mai multă experiență. Li s-a spus că ei au fost vinovați, deoarece Izanami a fost cea care i-a propus lui Izanagi să se căsătorească, deși tradiția cerea că băiatul s-o ceară pe ea în căsătorie. Rușinați, s-au retras pe insula Kyushu, cea mai sudică din Arhipelagul Nipon. Mai timid, lui Izanagi i-a trebuit ceva timp, până când și-a luat inima în dinți și să-i ceară mâna lui Izanami, dar în cele din urmă a făcut-o. Rezultatul a fost patru mii de copii frumoși și sănătoși.

Acum. mă întreb, nu fără îngrijorare, unde va ajunge societatea modernă, azi fiind la modă ca fetele să curteze băieții.

* *

*

Masa Tăcerii

„Masa Tăcerii” – sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei Rotunde”. În decursul timpului, complexul de la Târgul Jiu a primit mai multe denumiri și interpretări. Nu-mi propun să le comentez și cred că opera lui Brâncuși nu numai că merită, dar ar trebui analizată și reanalizată mereu, fiindcă nu vom fi niciodată siguri că l-am înțeles pe deplin. Prin asta nu facem decât să confirmăm că acesta este rolul artei – să ne facă să gândim – și că Brâncuși este unul dintre marii ei creatori.

Mă gândesc la „Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci din datorită scaunelor, cu forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur și cavalerii lui nu sunt doar un rapel la trecut, ci ele însele fac acest lucru, invocând origini imemoriale, sau simboluri cu ar fi căutarea sfântului Graal. Am fi poate tentați să ne așezăm și noi la masa lui Brâncuși, dar n-o facem. Simțim că ar fi o impietate. De ce? Pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Respectul de acest fel nu prea se regăsește în firea românilor. Și totuși, despre respect este vorba, dar despre respectul pentru Brâncuși, românul nostru. Și de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alții? Pentru barba lui albă? Nu, barbă au și alții. La el regăsim sufletele noastre înălțate la nivelul artei. El a reușit să păstreze în opera lui rădăcinile folclorului românesc, făcând însă artă modernă. A știut, ce-i drept, să facă un simbol și din el însuși, simbol în care barba albă are și ea un rol.

Deși piatră, sugerând stagnare, forma de clepsidră a scaunelor sugerează mișcare în timp. Doar scaunele au această formă. Masa nu. Să fie o întâmplare? Brâncuși n-a prea făcut lucruri la întâmplare. O interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se așază la masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp, trec prin timp. Masa, în schimb, sugerează veșnicia, motiv pentru care ea are o formă simplă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un sentiment de participare la întreținerea universului, de creatori de istorie, pentru că nimic nu este absolut veșnic, imuabil, nici măcar piatra. Totul este devenire. Chiar și stagnarea se menține prin întreținere. Șezătorii pe scaunele-clepsidre sunt trecători, dar ei sunt cei care întrețin lumea, așa cum este ea. Noi nu ne așezăm la această masă poate tocmai pentru că intuim valoarea ei de simbol și ne simțim prea mici pentru o cauză atât de mare. Iar masa, ca o piatră de moară, macină timpul. Sau poate că ne macină pe noi, lucrători umili sau mai puțin umili, pentru ca veșnicia să nu se stingă.

Ca să te poți așeza la Masa Tăcerii, trebuie mai întâi să treci prin Poarta Sărutului. Să primești sărutul de piatră. Și după ce ți s-a scurs timpul pe scaunul-clepsidră, îți poți afla rostul în Coloana Infinitului, ca un infinit mic, într-un șir de clepsidre fără sfârșit.

* *

*

Acum, că am îmbătrânit, la sfatul prietenului meu din Iași, mă gândesc să scriu o carte, deși cred că el deja lucrează la una. Fapt e că încă exist și nu ar fi frumos din partea mea să stau degeaba. Cam asta ar fi ideea. Aveam eu și alte idei, dar le-am uitat. Nu cred că, atunci când nu voi mai exista, se va găsi cineva, care să-și amintească de mine. O carte scrisă de mine s-ar putea să-mi supraviețuiască. Rătăcită pe undeva, s-ar putea să cadă în mâinile cuiva. Încep să devin optimist, deși – dacă mă gândesc bine - el va reține doar titlul, scris cu litere mai mari. Nu și numele. Ei și? Cu atât mai frumos! Dacă o citește, înseamnă că ideile mele au supraviețuit, ceea ce e mai mult decât existența mea, fie și dacă aș trăi 200 de ani.

* *

*

Interesele monarhilor nu sunt identice cu cele ale marilor magnați financiari. Monarhia are nevoie de stabilitate. Stabilitatea, poate aduce bani; banii singuri nu aduc stabilitate. Dimpotrivă!

* *

*

Evoluție: în urmă cu câțiva ani, la o căutare pe Internet cu „Levi-Strauss”, aflam despre Claude Levi-Strauss, antropolog, părinte al structuralismului. Acum, numele marelui savant este acoperit de reclame pentru blugi.

* *

*

Țările care încearcă să se apropie de principiile democrației autentice nu reușesc să depășească starea de subdezvoltare. Cele avansate, în schimb, știu să jongleze cu ea.

* *

*

Câți români știu că Ioan Moraru este singurul conațional laureat al Premiului Nobel? George Emil Palade și, mai nou, Herta Muller sunt de origine română, dar premiați ca cetățeni de naționalitate americană și respectiv germană. Ioan Moraru, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1985 a rămas român până la moarte.

* *

*

Greaca veche - o limbă moartă - este mai vie decât cea modernă; în lumea științifică, ea are mai mulți cititori.

* *

*

Poezia are scântei. Proza vrea să facă lumină. Filosofia vrea și ea să facă lumină, dar îi lipsește scânteia de pornire.

* *

*

Post-modernismul este mai grozav decât modernismul, tot așa cum în politică, post-comunismul este o formă mai nouă de comunism.

* *

*

Povestea este ceva ce precedă vestea, o urmează sau se referă la ea?

* *

*

Strop cu strop, apa cade din cer. Rezultatul: inundație.

* *

*

Aproape orice poate fi considerat ca având valențe estetice, cât timp nu este privit de aproape.

* *

*

Dacă totul este prescris, așa cum pretind unele religii, înseamnă că pot face tot ce-mi trece prin minte, fiindcă așa este prescris. Eu nu am nici o vină.

* *

*

Bucură-te de ceea ce ți se întâmplă; depinde de tine dacă va fi sau nu de bun augur.

* *

*

Ficțiunea la ea acasă. Mark Twain declară în autobiografie că aproape tot ce a scris reprezintă persoane și întâmplări reale. (Paginile 9, 12, 13, 25 și multe altele.)

Iată un om sincer!

* *

*

Un mare savant a spus că „ne place să mângâiem femeile în zona în care bărbații purtau o sabie. Se pare că este un reflex: vrem să ne asigurăm că sabia lipsește.” Sărmane naiv! O sabie există întotdeauna, dar nu acolo unde o cauți. Și încă la o femeie…

* *

*

La indicația ocupanților sovietici, denumirea „Orașul Stalin” trebuia atribuită Sibiului. Exista însă salamul de Sibiu, cu reputație internațională. Cum sintagma „salam de Stalin” nu era acceptabilă, a căzut pacostea pe Brașov.

* *

*

Romantism: citeam undeva că iubirea ar fi starea în care cel ce iubește vede cu ochii celui iubit. Înduioșător! Dar dacă cel iubit iubește în taină pe altcineva?

* *

*

Nu știm să ne raportăm la valorile occidentale. Ne mândrim că, înainte de al doilea război mondial, eram grânarul Europei. Grâul este cultura leneșilor; între semănat și cules nu trebuie nici măcar prășit. Țările avansate își valorifică pământul mai inteligent.

Ce-i drept, era totuși un progres. Mai înainte, Bărăganul era necultivat.

* *

*

Vechimea Greciei este aproape egală cu cea a S.U.A. Doar 45 de ani diferență. S.U.A. și-a dobândit independența în 1776 și Grecia 1821. Alte asemănări nu am găsit.

* *

*

Pe unde am umblat eu, am observat că soarele apune în aceeași zi în care a răsărit. Să mai spună cineva că nu am spirit de observație . . .

* *

*

Istorie, biserică și economia de piață

Pe panoul de afișaj al Bisericii „Sfânta Treime” din centrul Brașovului (strada Barițiu 12) scrie că, în 1786, când a fost construită, în oraș existau:

- 41 familii ortodocși români, însumând 218 persoane;

- 9 familii ortodocși ne-români, însumând 27 persoane;

- Total 50 familii ortodocși, însumând 245 persoane

Biserica s-a construit în doi ani.

Da, doar câțiva oameni au avut forța financiară și voința să construiască o biserică și încă într-un timp atât de scurt. (Nu vreau să mă gândesc la biserica din cartierul Triaj din același oraș, începută cu mai bine de treizeci de ani în urmă, și care se află încă în construcție, deși acolo locuiesc câteva mii de ortodocși.)

De pe o placă alăturată, aflăm că biserica este monument istoric. Dar nu numai biserica este remarcabilă, ci și cimitirul minuscul din spatele ei.

Bătrânii o cunosc și sub numele de „biserica grecească”, fiindcă cele 9 familii de „ne-românii” erau greci. Ei au fost principalii fondatori, alături de câțiva membri ai familiei Brâncoveanu. S-a întâmplat după ce împăratul Iosif al II-lea, prin „edictul de toleranță”, a dat dreptul românilor de a pătrunde în cetățile fortificate din Transilvania. Atunci, patru creștini ortodocși au cumpărat două case în scopul construirii unei biserici. În anul 1786, magistratul Brașovului aprobă tranzacția, dar cu condiția ca biserica să fie făcută ,,în fundul grădinii; acoperișul să aibă forma obișnuită a unei case și să nu aibă clopot sau toacă".

Astfel că, arhitectonic, biserica este frustrată estetic și incomodată de clădirile ce o înconjoară; interiorul, în schimb, de o rară frumusețe, este ornat cu picturi realizate în 1859 de Gulimievici, icoane pe pânză și lemn din sec. XVII-XVIII, precum și un iconostas din 1855. Aici se află și o icoană venețiană din 1633 și o evanghelie grecească ferecată în argint aurit de Samuil May, meșterul lui C. Brâncoveanu. Cea mai valoroasă donație de obiecte de cult și cărți a fost oferită de prințul Grigore Brâncoveanu.

Din punct de vedere istoric, cimitirul din spatele bisericii este – sau era – cel puțin la fel de valoros. Se aflau acolo înmormântați ctitorii bisericii, inclusiv câțiva membri ai familiei Brâncoveanu, mitropolitul Dosoftei, personalități marcante ale urbei. Era arhiplin încă de acum două secole. Aflat în centrul orașului, înconjurat de clădiri, spațiul minuscul l-a făcut inaccesibil pentru generațiile următoare. Era un adevărat monument istoric. Asta până nu demult. Acum, numărul mormintelor datate în mileniul 3 crește vertiginos, cu cât mai centrale, cu atât mai recente și, evident, mai scump plătite. Bineînțeles că noii locatari nu vor intra în istorie doar cu o cruce indecent plasată, care va fi înlocuită, la rândul ei, cu alta. Orașul însă își pierde astfel istoria, neștiind să-și prețuiască adevăratele personalități.

În economia românească de piață nici nu ne surprinde prea mult. Avem chiar și explicația preferinței oamenilor pentru adevărații profesioniști ai pieței, în dauna bisericii, din moment ce preoții și-au trădat menirea.

* *

*

De câțiva ani buni, sărmana mea minte se chinuie să discearnă între adevăratele genii și cele propulsate din diferite interese și – în ultimă instanță – să se întrebe dacă există sau nu cu adevărat genii autentice.

Chiar și asupra lui Rembrandt am avut un semn de întrebare, atunci când am constatat că au existat zeci de pictori contemporani cu el, care au pictat într-o manieră asemănătoare, iar astăzi sunt necunoscuți marelui public. Poate că el a fost cel mai bun, dar – pentru mine – geniu este cel ce vine cu o idee novatoare și nu un profesionist oarecare, ceva mai bun decât alții.

Nu dau exemple de genii din știință, care s-ar putea să deranjeze. Din punctul meu de vedere, un geniu a fost, Toni Seiler. Știu că domeniul în care a activat va provoca disprețul intelectualilor snobi, dar este eroarea lor să gândească îngust. La Olimpiada de iarnă din 1956, el a venit cu un stil ce a revoluționat lumea schiului alpin de atunci. Acest stil este practicat și în zilele noastre. M-a surprins de aceea că, de curând, am citit o trecere în revistă a marilor schiori, în care el era abia menționat. Mulți dintre cei ce figurau în lista nu reușiseră nici măcar să-i egaleze performanța cuceririi tuturor probelor olimpice, fără a mai vorbi despre modul în care el a făcut-o și – mai ales – despre faptul că a venit cu ceva nou, a inovat tehnica cunoscută la timpul lui.

Un alt geniu autentic, care mi-a atras atenția în urmă cu mulți ani, a fost unul dintr-un domeniu și mai surprinzător: politica. Este vorba despre George Orwell, cu „Ferma animalelor”. Vor zice unii că domeniul lui Orwell a fost literatura și nu politica, dar literatura ar trebui mai întâi definită, fiindcă nu este tot una să te referi la romane de dragoste, de „crapă” și spada, de povești pentru copii sau de scrieri serioase. „Ferma animalelor” este o metaforă excelentă a evoluției U.R.S.S. și a tuturor țărilor acaparate de ruși, după al doilea război mondial. Este vorba deci despre politică. Presupun că autorul nici nu s-a referit în mod special la țările socialiste, care nici nu existau când scria el și, poate că nici nu l-ar fi interesat, ci la evoluția ideilor democratice, care pot conduce la dictatură. Ideea era cunoscută încă din antichitate și magnific evocată în Biblie prin exemplul poporului evreu, care l-a votat pe Barabas și nu pe Iisus. Orwell însă a dus-o mai departe și a arătat consecințele posibile.

* *

*

M-am gândit să reiau subiectul anterior cu un exemplu mai convingător de geniu care a intuit ceva ce alții nu au înțeles nici peste două sute de ani. Aceste gânduri mi-au fost stârnite de un text datat 25 aprilie 1760, adică la foarte puțin timp după ce Petru cel Mare al Rusiei a orientat țara sa către Europa și i-a trasat sarcinile pentru viitor. Textul aparține ministrului danez al afacerilor străine, contele Bernstorff, și este adresat ministrul francez de externe, ducele de Choiseul. Iată extrasul ce mi-a atras atenția: „Rusia e o teroare pentru toate națiunile civilizate, de care se apropie. Ce limite s-ar putea pune vreodată cupidității unei națiuni destul de numeroase pentru ca pierderea oamenilor să n-o afecteze, și destul de săracă, pentru a fi obligată să caute la altul ceea ce nu are la ea acasă; unei națiuni dure și războinice, care nu are nici moravuri, nici legi, nici plăceri, care să poată s-o îmblânzească, s-o oprească sau s-o rețină; care nu recunoaște drept regulă decât voința unuia singur; care nu se teme de nici o altă putere; care, în sfârșit, poate să-și cucerească toți vecinii, încredințată că nici unul dintre ei nu poate face același lucru cu ea?.” Citatul l-am găsit în „Civilizații și tipare istorice”, de Neagu Djuvara, la pagina 123. Tot el, Neagu Djuvara, concluzionează: „Scrisoarea contelui de Bernstorff, de o extraordinară luciditate politică, se poate citi după mai bine de 200 de ani ca și când ar fi vorba de istoria contemporană a Europei”. Într-adevăr, trebuie să recunosc, danezul a fost un geniu în comparația cu majoritatea politicienilor occidentali de ieri și de azi, prinși în interese meschine, din cauza cărora pierd din vedere ansamblul.

* *

*

Am cunoscut pe cineva care vrea să scrie o carte despre presupusa dragoste dintre George Enescu și Maruca. Trec peste faptul că s-au scris multe inepții pe această temă. Altceva mă preocupă acum.

Atunci când cineva își propune să scrie biografia romanțată a unei personalități, mă gândesc ce ar putea să scrie despre mine unii dintre cei care mă cunosc mai mult sau mai puțin, indiferent de inteligența și cultura lor, superioare sau inferioare mie. Nu are nici o importanță faptul că eu nu sunt o celebritate. Mă întreb însă: „Ce știe el despre frământările și condițiile complexe în care am luat anumite decizii?”, „Ce știe el despre criteriile mele de evaluare, criterii formate prin educația mea – atâta câtă a fost – de experiența de viață și personalitatea mea?”. Îmi dau seama că rezultatul nu ar putea fi decât o pastișă. Și m-am referit la persoane care m-au cunoscut.

Dacă extind aceste considerații la autorii care își propun să scrie despre o persoană total necunoscută lor, eventual dintr-o altă epocă, îmi dau seama că nu am cuvântul potrivit să-i caracterizez fără să-i jignesc. Iar lucrurile devin și mai grave, atunci când intenția realizării unei astfel de biografii pleacă de la o idee preconcepută, eventual greșită.

Bolovănisme

Oamenii iubesc diamantele, fiindcă le place ideea de a avea două amante.

*

În democrație, selecția naturală funcționează invers. Normal, deoarece piramida socială este cu vârful în jos.

*

Nu cel care te laudă, te apreciază cu adevărat, ci acela care te imită, chiar fără să-și dea seama sau – dacă este răutăcios – fără să recunoască.

*

Nu te obosești să denigrezi pe cineva, dacă nu îl invidiezi.

*

Nu orice rahat poate pretinde că a fost tort. E nevoie de o foarte mare doză de nesimțire.

*

Oamenii își creează idealuri pentru ceea ce le lipsește. Idealul frumuseții feminine a fost creat în antichitate, de către greci.

*

Cu timpul, instituțiile create pentru a-i sluji pe cetățeni devin mai importante decât cetățenii.

*

Mai devreme sau mai târziu, cei cărora le vorbești prea mult îți vor deveni dușmani.

*

Visarea este benefică, cu condiția să nu devii robul ei.

*

Neapărat nu înseamnă că lipsit de apărare, ci că acțiunea trebuie efectuată în mod obligatoriu, cu sau fără aparate.

*

Toate operele de succes sunt romantice. Trama este una amoroasă, cu final trist, pentru a-și asigura un impact maxim asupra ascultătoarelor cu suflete sensibile.

*

Valurile ce se sparg la mal îți arată că tot ce se naște are și un sfârșit: calm pentru unele, explosiv pentru altele, în funcție de mal și nu de val.

Omul are totuși posibilitatea să-și aleagă direcția de deplasare și, implicit, malul.

*

Pentru om, singura religie este pământul. El este singurul care îi furnizează hrană. Bine lucrat devine chiar generos.

*

Lucrurile cele mai simple sunt de neînțeles pentru mintea omenească.

*

Suspicios este cel ce obișnuiește să-i înșele pe alții și îi este teamă să nu fie și el înșelat.

Panseuri brașovenești

De la o vârstă încolo, trecutul e tot ce contează

*

Din coșul cu amintiri

Se întâmpla în 1968. Îmi amintesc anul, fiindcă atunci au intrat rușii în Cehoslovacia. Întâmplarea ce vreau s-o povestesc – una nostimă – este însă de la Mamaia, dar nu rezist să relatez cum am ajuns acolo. Noi tocmai intrasem în concediu și ne planificasem o excursie cu pluta pe Bistrița, din nord și până în lacul de acumulare de la Bicaz. Vestea invaziei am aflat-o la Roman, unde făcusem o haltă de o zi. Încă nu ne era clar ce vom face în aceste condiții. Un singur lucru era sigur: să fim cât mai departe de București, pentru a evita o eventuală concentrare. Tocmai făcusem una la Brăila, la o mare unitate de artilerie antitanc, cu direcția principală de ofensivă spre Est. Am plecat totuși spre Nord, urmând să vedem pe parcurs ce vom face. În drumul spre Suceava, nu-mi amintesc să fi depășit vreo mașină sau să fim depășiți; șoseaua era aproape pustie. Pe sensul invers de circulație însă șirul turiștilor ce alergau în sud, spre casă, era aproape continuu. De unde se vede că mentalitățile oamenilor pot fi foarte diferite. Eu mă temeam că din București pot fi oricând concentrat din nou, mai ales în asemenea momente. La benzinăria din Suceava nu am aflat nici o noutate; am constatat doar că lumea era foarte speriată.

Am renunțat la excursia cu pluta pe Bistrița, mai ales pentru că nu aveam unde să lăsăm mașina în siguranță, în special în asemenea vremuri tulburi. Abia o cumpărasem. Pentru început, am ales să vizităm Voronețul. Când am ajuns, un mic grup de turiști străini vizita biserica, în timp ce un altul, de români, ascultau discursul lui Ceaușescu la un aparat de radio, așezat pe rămășițele zidului de împrejmuire. În liniștea locului, cu aparatul dat la maximum, vocea lui Ceaușescu răsuna impresionant. Nu era însă vocea unui erou, ci a unui disperat. Am spus-o atunci și istoria a dovedit că am avut dreptate. A fost momentul în care, constatând că Vestul nu-l ajută, individul a virat brusc către Moscova. Vizitele în Coreea de Nord, China, revoluția culturală etc. au fost evenimente ulterioare, consecințe ale hotărârii de atunci.

Noi am plecat la Borșa. Ne-am zis că, dacă rușii vor intra în România, o vor face pe șosea, și nu prin munți. Borșa era între șosele. Am stat acolo o săptămână, găzduiți de un particular în fânul proaspăt cosit și depozitat în podul magaziei. Îl întrebam zilnic ce noutăți are, dar răspunsul era același: voi întreba diseară la cârciumă. Acolo însă, uita să întrebe. În timpul zilei, oamenii plecau „la câmp” (deși era munte), să-și lucreze ogorul, iar casa și copiii rămâneau în grija fetei celei mai mari, ce nu avea încă șapte ani. Cea mai mică, foarte drăgălașă, din zece în zece minute, o striga pe cea mare: Docăăă! Iar Doca venea, îi ștergea nasul și, în mod inutil, îi ridica ciorapii, care după un minut cădeau din nou. Lipsa informației era în acest caz o informație: în mod clar nu se întâmplase nimic deosebit pentru România.

De la Borșa am plecat să vizităm Munții Apuseni. La trecerea prin Cluj am cumpărat ziarele din zilele precedente, pe care le-am citit în ordine, așa cum se filează cărțile de joc la poker. Din Apuseni îmi amintesc reacția unui cabanier de la poale. Când am intrat în cabană, totul era deschis, dar nimeni înăuntru. Ne-am așezat totuși, să mâncăm „din traistă”. Abia după vreo zece minute a apărut cabanierul, destul de speriat. Ne-a confesat că, atunci când a auzit zgomot de mașină, i-a fost frică că vin ungurii peste el. S-a liniștit când apropiindu-se pe furiș, a văzut mașina cu număr de București.

În inima munților, unde am stat câteva zile, deși știau de invazie, localnicii o tratau ca pe un fapt divers, ce nu-i afectează pe ei, sau cel puțin așa ni se părea nouă.

Din Apuseni am plecat la Timișoara, orașul primilor ani de studenție ai soția mele. Am stat în campingul din Pădurea Verde, de la marginea orașului. Aici am aflat tot ce aș fi putut afla. În vecinătatea Iugoslaviei, locul era plin de persoane foarte bine informate, deși erau îmbrăcați civil. În Timișoara am aflat și o glumă. Cică șefii de stat ai principalelor puteri, pentru a nu fi deranjați de presă și alți politicieni, s-au îmbarcat pe un vapor, să discute problema retragerii trupelor sovietice din Cehoslovacia. (Era deci o glumă foarte recentă.) Vaporul naufragiază și ajung pe o insulă nepopulată. Lihniți de foame, dau peste o capră. Rezistă tentației de a o mânca și decid s-o îngrijească, beneficiind de laptele ei un timp mai îndelungat. Fac și un tabel, conform căruia fiecare dintre ei, pe rând, trebuia să meargă cu capra la păscut. Totul a mers conform planului, cât timp de serviciu au fost englezul, neamțul, francezul și americanul. Când a venit rândul rusului însă, acesta a plecat cu capra și a venit fără ea. La întrebarea „Unde-i capra?”, el răspundea invariabil: „Care capră?”

- Măi omule! N-ai plecat tu azi dimineață cu capra la păscut?

- Am plecat, conform planificării. Așa scrie în tabel.

- Și unde-i capra?

- Care capră?

- S-o luăm de la început. Ne-am adunat noi pe vapor să discutăm problema Cehoslovaciei?

- Da, ne-am adunat.

- Vaporul a naufragiat și noi am ajuns aici, pe această insulă nenorocită.

- Din nefericire, așa este.

- Am avut noroc că găsim o capră și am hotărât cu toții să n-o omorâm. Carnea am fi terminat-o repede și oricum s-ar fi stricat pe căldura asta, așa că am decis s-o păstrăm pentru laptele care ni-l poate furniza în fiecare zi.

- Așa este. Și am făcut acest tabel. Ați relatat foarte bine toată întâmplarea.

- Bun! Am mers eu cu ea au mers și ceilalți, astăzi a fost rândul tău.

- Corect. Și n-am plecat?

- Ba da. Tocmai că ai plecat, dar ai venit fără capră. Spune măcar acum: unde-i capra?

- Care capră?

Și uite așa au decurs tratativele cu privire la retragerea trupelor sovietice din Cehoslovacia. Cam lungă gluma, dar clasică pentru diplomația rusă din toate timpurile.

Am plecat din Timișoara spre seară, cu destinația Marea Neagră. Am făcut doar o pauză scurtă în București, s-o vizităm pe mama. Când am ajuns la campingul din Mamaia, după o noapte nedormită și suportând ruliul mașinii noastre, un FIAT 850, scurt și sensibil la denivelările șoselei, eram complet amețit. M-am dat jos din mașină și, în loc să caut un loc să ne întindem cortul, mă învârteam în jurul axei și nu știam ce trebuie să fac. Mi-au trebuit câteva minute să-mi revin. În final, am găsit un loc liber între două corturi mari. Unul era al unui englez, venit cu soție și doi copii: un băiat de 10-12 ani și o fetiță de doar trei, cel mult patru. Cu pernuțe pneumatice la mâini, umbla liberă prin camping și pe malul mării, intrând chiar în apă câțiva metri, să se răcorească. Aveau o dotare tehnică impresionantă, un cort imens și barcă pneumatică cu catarg și motor. Mă întrebam unde intră toate acestea în mașină, inclusiv cele patru persoane. Din curiozitate, am asistat la împachetare. Se vede că aveau multă experiență turistică. Pe fetiță au trimis-o la plimbare, să nu-i încurce. Mama scotea lucrurile și i le dădea băiatului, care le pasa tatălui. Exista o ordine precisă, deoarece fiecare obiect avea locul lui precis. Nu rămânea nici un gol între ele.

Trebuie să precizez că acel camping era foarte frumos, curat și bine organizat, așa cum nu am mai văzut în România în anii ce au urmat. Grupurile sanitare, cu apă caldă la orice oră din zi sau noapte erau supravegheate permanent de îngrijitoare ce igienizau toaletele după fiecare folosire, astfel că erau de preferat celor din hoteluri. Era perioada în care România se deschidea către Vest, înaintea închiderii practicate de Ceaușescu. Veneau străini din toată Europa apuseană, pe cont propriu, din curiozitate și pasiune pentru turism. Englezul despre care tocmai am scris fusese cu mașina și în Africa. Aveau la ei tot ce le trebuie și erau gata să se întoarcă la cel mai mic semnal de primejdie. Nu cumpărau decât după câteva zile, după ce constatau că nu există nici un pericol iminent și numai legume și zarzavaturi proaspete din piață. Cei aduși de agențiile de turism – încă puțini – erau cazați la hoteluri și aveau altă clasă, mult inferioară.

Cel despre care îmi propusesem de la început să scriu era posesorul celuilalt cort. A apărut foarte repede, bucuros să aibă un vecin. Era un tip în vârstă și avea, bineînțeles, o problemă. Mașina lui nu mai pornea. Era o caroserie de FIAT 500 cu un motor adaptat. O curiozitate! Cauza nefuncționării am identificat-o imediat: bateria era complet descărcată. M-am oferit să i-o duc a doua zi în Constanța la service, pentru o încărcare rapidă. L-am făcut fericit. În ziua următoare, de câte ori mă vedea – și mă vedea des – mă chema să-mi arate minunea, cu vorbele: „Domnule, acum sunt liniștit. Uite: farurile se aprind, semnalizatoarele semnalizează, claxonul claxonează, motorul pornește.” A fost inutil să-i spun că, dacă face asta din oră în oră, fără ca mașina să circule, bateria se va descărca din nou. „Nu-i nimic, acum știu ce are și cum trebuie să rezolv problema.” Înainte de plecare m-a rugat să mergem împreună, pentru siguranța lui. M-a asigurat că el nu depășește 40 de kilometri pe oră; eu trebuie doar să mă aflu în spatele lui.

Domnul în cauză fusese profesor universitar, căsătorit și divorțat de două ori. De când este la pensie, își petrece vara la Mamaia, unde are pe Lacul Siutghiol o barcă cu pânze de 12 metri, pasiunea lui din tinerețe, la care n-a renunțat. De barcă am profitat și noi. După ce i-am adus și montat bateria încărcată, ne-a oferit o plimbare cu barca. A fost o desfătare să constat că ceva se mișcă fără motor și fără hurducăturile mașinii pe șoselele românești din 1968. Cel care conducea barca era un constănțean, care – bineînțeles – o folosea pentru pescuit. Profesorului îi făcea diverse mici servicii, inclusiv montarea și demontarea cortului, unul mare, improvizat din pânză întinsă pe un cadru din lemn. În dreapta și stânga lui, se aflau alte două corturi mici, ale fostelor lui soții, recăsătorite și rămase văduve. Al doilea soț al uneia dintre ele fusese diplomat, motiv pentru care ea a locuit în mai multe țări, fapt ce ținea cu tot dinadinsul să-l pună în evidență. Nu a rostit nici o frază în aceeași limbă. Amesteca cuvinte din română, franceză, spaniolă, engleză și germană cu o ușurință de invidiat, dar nu cred că putea formula o idee complexă în niciuna dintre ele. Seara, în spațiul dintre corturi, jucau cărți pe boabe de fasole. El era îngrijorat pentru unul dintre fii săi, care plecase într-o excursie în Polonia și acum nu putea reveni din cauza evenimentelor recente. În loc de ruta obișnuită, fusese obligat să treacă prin Austria, iar tatăl era îngrijorat cu privire la posibilitățile de reîntoarcere în țară a fiului. Nu știu cât de naiv putea fi bătrânul sau doar o făcea pe naivul, deși nu părea. Apucase însă să spună că fiul său are un frate în Franța, așa că era limpede pentru oricine în afară de el, tatăl, care va fi direcția în care i se va îndrepta fiul. Ne distram bine cu această persoană, până într-o zi. Noi am plecat la Tulcea, să vizităm familia unui văr al soției. La întoarcere, a doua zi, am trecut pe la Jurilovca, de unde am cumpărat pește proaspăt. Profesorul se lăudase că are relații la personalul bucătăriei restaurantului din camping și i-am dat peștele să-l prăjească și să luăm masă împreună. Așteptăm o jumătate de oră, o oră, peștele nu mai venea, iar profesorul era de negăsit. Nouă ne era o foame de nedescris. Nu mâncasem nimic de dimineață. Într-un târziu, apare degajat și bine dispus. La întrebarea noastră despre pește, ne asigură că a aranjat să-l țină până mâine în frigider, fiindcă el tocmai mâncase, deși îi spusesem cu o zi înainte că vom veni cu pește și vom mânca împreună. Am constatat atunci că oameni dintre cei mai distinși își schimbă comportamentul atunci când condițiile sociale se schimbă. Se adaptează, renunțând la ceea ce înainte considerau că sunt principii de viață la care nu vor renunța. Ei bine, unii renunță.

Între timp, eu am contactat o gripă, așa că am plecat spre casă, spre dezamăgirea profesorului. Bineînțeles, ne-am culcat de cum am sosit. Pe la zece-unsprezece seara, sora vine și bate la ușă. Văzuse mașina. Când o trezesc și îi spun cine a venit, ea mă întreabă buimăcită: „Dar noi unde suntem aici?” După un asemenea periplu prin toată țara, întrebarea era firească.

Bolovănisme

Prieten este cel care, dacă îl lezezi cu ceva, se întreabă: oare cu ce i-am greșit?

*

Cei care îți sunt superiori te tratează cu condescendență; nu te urăsc și nu te invidiază.

*

Eroii sunt construiți postum, pentru a susține etica momentului.

*

Turcii au pătruns într-o Europă creștină. Cea mai mare influență la conducerea Imperiului Otoman au avut-o grecii ortodocși din Fanar. Și totuși, turcii au îmbrățișat religia islamică. De ce?

*

Dacă roiesc fluturii în jurul tău, nu înseamnă că ai un cap luminat.

*

Prieteni sau dușmani, oamenii nu sunt perfecți. Înțelept este ca, în relațiile cu ei, să le valorifici calitățile și să eviți defectele.

*

Orice idee cu implicații în etică are în ea sâmburele ideii contrare. De aceea, contează nu doar efectele imediate, ci și consecințele secundare, care – cu timpul – pot deveni mai importante și chiar schimba sensul evoluției.

*

Multe păsări mănâncă pești, dar nici un pește nu mănâncă păsări.

*

Prostia este mai evidentă la cei bogați; săracii, în lupta pentru existență, capătă unele abilități, care însă dispar, dacă scapă de sărăcie.

*

Chiar și soarele are pete.

*

Oamenii se unesc în fața unui pericol iminent.

Binele îi separă în orice situație.

*

Prietenii ți-i alegi, deci îți seamănă.

Cei care își blamează prietenii sunt aidoma câinelui care latră în fața oglinzii.

*

Deșteptul știe cum să iasă dintr-un bucluc; inteligentul știe cum să nu intre în el.

*

Suferința te înalță, atunci când o accepți.

*

Când slugarnicul se înclină, ție ți se apleacă.

*

Ideologia nu este o știința a ideilor.

*

Drumul cunoașterii este marcat de întrebări.

Panseuri brașovenești

Nici o minune nu ține mai mult de trei zile. Așa era cândva. Acum, mania vitezei a cuprins și această zicală. Două sunt de ajuns. În această vară, am prins câteva zile frumoase la Brașov, dar nu mai mult de două consecutive.

* *

*

Astăzi m-am delectat cu Rachmaninoff. Îmi pare rău să-i dezamăgesc pe cei ce s-au gândit la cunoscutul compozitor rus, dar adevărul este mult mai prozaic. Umblasem dimineața prin curent, începusem să strănut și să-mi curgă nasul. Cum aveam ceva treburi de făcut și nu-mi puteam permite să zac, îmi trebuia un tratament șoc. Am apelat deci la vodca Rachmaninioff, singura ce o aveam în casă. Acum, poți avea îngăduință, dragă cititorule, și să mă înțelegi. Totuși, e bine să nu pleci de la ideea preconcepută, conform căreia „in vino veritas”. Eu am băut vodcă, ceea ce este cu totul altceva. Unde ai auzit ruși, să spună adevărul? Eu prefer coniacul, dar azi n-am avut încotro.

* *

*

Universul „fericit” al copilăriei

Se vorbește mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă privește, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că, ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des –, durerea mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulții nu se lovesc. Poate că alți copii se lovesc mai puțin, dar nu cred ca sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egocentrism al adulților, preocupați doar de problemele lor, față de care cele ale altora nu există sau sunt minore.

Idealizarea propriei noastre copilării, machierea ei, decurge din dorința de maximizare a importanței persoanei noastre a faptelor curente, conform strategiei de viață a fiecăruia, chiar dacă e greșită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viată noastră, indiferent cum a fost ea.

Fericirea apare atunci când realizăm ceva ce ne dorim cu multă ardoare, dar care – din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim imediat la următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eșecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulților cât și copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acțiunile reușite și cele nereușite este favorabil adulților, pentru că ei știu deja – sau ar trebui să știe – ce este posibil și ce nu, în timp ce copilul mai întâi încearcă și numai după aceea constată. Iar cum obiectivele copiilor sunt pe cât de multe pe atât de efemere, și bucuria satisfacției este cu atât mai scurtă. Și cum, din păcate, nu toate dorințele pot fi îndeplinite, rezultă că insatisfacția este o stare cvasipermanentă, întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire, cauzate de vreo reușită întâmplătoare.

În plus, adulții mai au satisfacția de a constata că, eventual, au o viată împlinită în condițiile ce le-au fost oferite, ceea ce copiilor le lipsește. Ei au doar stresul nesiguranței viitorului lor.

Dorințele copiilor sunt infinite. În orice secundă, un copil își dorește ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulții, în schimb, își fac griji din diferite motive și atunci se gândesc la copii pe care îi etichetează ca fiind lipsiți de asemenea neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luăm în serios nu înseamnă că ele nu există. În mintea și sufletul copilului, ele sunt chiar foarte mari. În plus, dacă cele ale adulților sunt generate de propriile lor ambiții, adesea neroade, copii sunt stresați chiar de către adulți prin amenințări diferite. Încă înainte de a ști să meargă, ei învață prin încercări. Iar după ce a învățat să meargă – la propriu și la figurat - învață să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învățând prin încercări, numai o mică parte dintre acestea sunt soldate cu reușite. Majoritatea sunt eșuate, deci sunt tot atâtea insatisfacții.  Copilul își afla limitele din nereușite.

Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura și cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiți cei care știu să se bucure, indiferent de vârstă. Când nu reușim, devenim invidioși chiar și pe copii.

Un vis

Visam că în fața mea se află un zid și cineva a venit, a apăsat pe un buton, de care habar n’aveam că există, iar zidul, ca o cortină, s-a ridicat și . . . surpriză . . . am văzut un peisaj marin de o frumusețe de nedescris. Totul era cu mult mai colorat decât mi-aș fi putut imagina iar orizontul nu era doar ceva mai încolo ci însuși infinitul. Am rămas uluit, deoarece zidul, sau ceea ce credeam eu că este un zid, se afla acolo de ani de zile, iar eu îmi construisem viața plecând de la premisa că dincolo de el se află altceva – poate mai frumos, poate mai urât – oricum, altceva. Acum, că zidul nu mai exista, am pășit dincolo fără a mai sta mult pe gânduri, deși aș fi avut nevoie de un mijloc de transport adecvat, diferit de cele cu care eram obișnuit.

Am spus „am pășit”?. Ar fi o exagerare. N-a fost chiar un pas, fiindcă am constatat imediat că ceea ce văzusem era o altă cortină. De data aceasta nu am mai așteptat să vină altcineva s-o ridice. Știam deja șmecheria. Am căutat și n-a durat mult până am găsit butonul. Am descoperit alte și alte cortine și mai frumoase, și mai urâte, până când am dat de un zid adevărat. L-am pipăit peste tot, l-am ciocănit, l-am lovit, era zid-zid. Avea chiar și câteva uși, toate cu etichete. Majoritatea erau încuiate. Bineînțeles, cele cu etichete atrăgătoare. Inutil probabil să spun că pe cele ce le-am putut deschide le-am închis cât am putut de repede, nu doar din cauza mirosurilor pestilențiale, dar mai erau și alte lucruri respingătoare, despre care prefer să nu vorbesc.

Acum, am rămas în spatele aceluiași zid, dar care mi se pare mai urât. Nu că cel vechi era frumos – oh, Doamne, nicidecum – dar cu el mă obișnuisem. Am obosit să caut o cale de a trece de cealaltă parte. Poate că aș găsi o cheie potrivită la una dintre ușile care m-ar tenta . . . dar . . . la ce bun?

M-am trezit cu gândul că important este să construiești ceva, indiferent de ce parte a zidului te afli.

* *

*

Cuvântul „uzină” vine de la „bucătărie” (κοúζινα în greacă), adică locul în care se produce ceva.

* *

*

Piesele lui Eugen Ionescu „Cântăreața cheală” și „Lecția” se joacă la „Theatre de la Hushette”, din Paris, în fiecare stagiune, fără întrerupere din 16 februarie 1957. În România …

* *

*

Șmecherul este un om de știință; el îi „știe” pe toți.

* *

*

Unele iubiri se estompează, pe măsură ce partenerii se cunosc mai bine și se plictisesc reciproc. Altele se consolidează, mai ales atunci când cei doi formează o echipă. Nu succesul îi unește, ci lupta comună cu vicisitudinile vieții.

* *

*

Nevoia e contrariul voii?

* *

*

Înainte vreme, lumea satelor asculta muzică la hora duminicală. Astăzi, tineretul merge la discotecă și ascultă muzica înregistrată la case de discuri. Selecția naturală a dispărut. Acum, ea se face în instituții specializate. Se știe însă că, odată cu instituția, apare corupția și celelalte. Care este viitorul muzicii, al artei în general?

* *

*

Corectitudinea se raportează la un cod de legi, norme, cutume, valabil într-o comunitate. Greșim considerându-i incorecți pe cei din alt mediu social. Ei au un alt cod.

* *

*

Luciditate vine de la lumină; deși pe întuneric se poate gândi mai bine.

* *

*

E bine că au apărut manuale alternative de istorie. Ele ne atrag atenția că istoria scrisă este altceva decât istoria reală.

* *

*

„Omul este în cel mai înalt grad o ființă istorică”. Evident, această exprimare a lui Berdiaev are în vedere istoria reală. Mă gândesc: cum ar arăta omul dacă ar fi un produs al cărților de istorie?

* *

*

Se spune „dis de dimineață”. De ce nu se spune și „dis de seară” sau „dis de noapte”? Probabil pentru că, în unele cazuri, „dis” indică o disfuncție (discordanță, disonanță etc.) Sculatul prea devreme este și el nefiresc.

* *

*

La „Cimitirul vesel” de la Săpânţa, important e epitaful; morți mai găsesc.

* *

*

Valurile de aplauze încurajează pe dictator să se creadă genial.

* *

*

Dostoievschi a avut norocul să moară la timp. Succesul lui a fost atât de mare, încât ar fi urmat detractările cusurgiilor și ale invidioșilor, mai ales într-o țară estică.

* *

*

În lucrarea „Imperiul Mongol şi Gingis Han”, Jean-Paul Roux afirmă că, pe o pâslă găsită la Noin Ula, în Mongolia, este pictată o uniune sexuală dintre o pasăre fabuloasă și o cornută (pagina 14). Evident, pasărea este cea activă.

Se poate specula: societățile mobile, fecundează societățile sedentare.

* *

*

În antichitate, animat și inanimat avea drept criteriu mișcarea. De aceea animalele erau considerate ființe, în timp ce plantele nu. Astăzi, delimitarea nu ne mai este atât de clară.

Diferențele dintre mâncare de post și de dulce, dintre vegetarian și normal ar trebui reanalizate.

* *

*

Ficțiunea este necesară pentru copii și pentru persoanele neantrenate în dezbateri de idei. Pentru cei cât de cât exersați în discuții intelectuale pe subiecte abstracte, ficțiunea este o pierdere de timp.

* *

*

La începutul șederii sale în Paris, Constantin Brâncuși a fost paracliser la biserica „Sfinții Arhangheli”, de pe strada Jean Le Beauvais numărul 9 bis.

Nu putea să devină preot, așa că a devenit celebru.

* *

*

Sfântul Augustin admitea că pământul este rotund, dar și-l închipuia ca o sferă, care plutește pe apă, din care doar o treime se află deasupra și poate fi locuită. N-a greșit prea mult. Acum, se pare însă că bila a început să se rotească.

* *

*

„Viclenia” bunului dascăl: îți dă, fără să-i dai. Abia peste ani realizezi că ceea ce ți-a dat a fost un fel de cal troian, fiindcă ți-a inoculat modul lui de gândire, dacă nu cumva te-a făcut un epigon al lui.

* *

*

Trecerea prin viață poate fi o petrecere, dacă nu o transformăm în chef (cum ar fi spus Noica). Rămâne expresia „chef de viață”.

* *

*

Încadrăm unele activități în domeniul științelor, altele în cel al artelor. A vorbi despre o abordare artistică a unei activități științifice, sau despre una științifică a unei activități artistice, înseamnă să nu cunoști cum trebuie nici unul dintre cele două domenii. Știința literaturii este o aberație de acest gen.

* *

*

Este răspândită credința unora că morala, etica în general, sunt obstacole în calea realizării unor interese. Dar regulile moralei au fost emise tocmai pentru a proteja interesele majore ale societății. Rezultă că avem o problemă, dar nu cu morala, ci cu interesele, cu modul în care am eșalonat prioritățile sociale și cele personale.

* *

*

Religiile orientale cer credinciosului să aplice în viață cerințele credinței sale. El nu se roagă ca Dumnezeu să facă ce nu face el și să-l ierte pentru ceea ce face împotriva voinței lui Dumnezeu, ca în practicile creștinilor.

* *

*

Important este ce știi, nu cât știi; de aceea, principala calitate este selecția. Să știi ce să uiți, pentru a nu-ți încărca memoria cu informații inutile.

* *

*

Un con sprijinit pe vârf și cu baza în sus nu poate sta în această poziție. Conducerea de către cei mulți a celor puțini - așa cum gândesc socialiștii societatea omenească - este o aberație.

* *

*

Spre deosebire de muzica populară, unde lumea s-a emancipat și - cu riscul pierderii tradiției – tineretul nu mai merge la horă ci la discotecă, în literatură tendința este inversă: de coborâre a nivelului la puterea de înțelegere a maselor, fiindcă azi au învățat cu toții să citească. Muzica se emancipează, în timp ce literatura se democratizează.

* *

*

Subiectele literare sunt – prin natura lor – dinamice. Eroii evoluează, unii îmbătrânesc sau chiar mor. În artă, tablourile, statuile sunt statice. Ele sunt înfățișări ale unor idealuri.

* *

*

Surâsul Giocondei este interesant doar împreună cu privirea ei. Asocierea lor este cea care dă privitorului un sentiment ambiguu, creează neliniști. Gioconda lasă impresia unei persoane care a văzut și știe multe, ne cunoaște bine și ne compătimește pentru pretențiile noastre absurde.

* *

*

Toiagul lui Moise era idee. La ieșirea din Egipt, el era încă tânăr, viguros, nu avea nevoie de baston la mers. Lemnul noduros ce-l purta avea valoare de simbol. Cu el lovea piatra din care făcea izvor.

* *

*

Inelul cu piatră simbolizează stigmatul pe care Prometeu a fost obligat să-l poarte după descătușare: el reprezentă lanțul cu care fusese legat de piatra muntelui.

Verigheta – inelul fără piatră – este doar o verigă a lanțului. Fără piatră, el nu te leagă de nimic; te împiedică doar să alergi.

* *

*

Narcis a murit de durere, pentru ca nu putea atinge ceea ce iubea: propriul său chip, reflectat în oglinda apei, ce se tulbura la orice atingere.

Odată cu inventarea oglinzii, noi ar trebui să fim nemuritori. Am inventat însă alte dureri.

* *

*

Dacă paradisul originar a fost pierdut prin cunoaștere, avem șansa acum, în mileniul trei, să-l regăsim prin ignoranță.

* *

*

Nu Dumnezeu ne-a creat pe noi, ci noi l-am creat pe Dumnezeu, pentru ca să ne justificăm existența.

* *

*

Hoția a fost condamnată încă din preistorie. Orice legislație, începând cu cea a lui Hammurabi, a avut prevederi speciale împotriva ei. Cu toate acestea, astăzi se fură mai mult ca oricând. E clar că nu de legi avem nevoie, ci de bun simț.

* *

*

Lipsa punctualității = lipsă de urbanism.

* *

*

În desenul difuz al tablourilor impresioniștilor, ochiul minții vede mai bine, mai profund decât în cele realiste, foarte exacte.

* *

*

Rostul literaturii este să stimuleze gândirea.

* *

*

Citesc într-o carte despre Cristofor Columb că din prima sa expediție a făcut parte un doctor și nici un preot, misionar sau călugăr. În următoarele însă, nu i-a mai putut evita. În a doua expediție au fost 12 misionari.

Tot de acolo am aflat și câte ceva din istoria busolei: italienii pretind că a fost inventată de Flavio Gioia l’Almalfi, spaniolii de Jaimes Robes de Majorca, francezii – care nu puteau să lipsească – de un locuitor din Dieppe și probabil și de către alții. Denumirea însă este siciliană (bussula) și înseamnă cutiuță, ca dovadă că este vorba chiar despre busolă, ca instrument de orientare, pentru că magnetul era cunoscut încă din Evul Mediu, când, în afara proprietăților recunoscute azi, avea și unele mai deosebite, ca – spre exemplu - puterea de a vindeca multiple boli: guta, hemoragii, dureri de dinți și chiar puterea de a atenua certurile conjugale. Pentru a-și păstra însă toate aceste calități, el nu trebuie frecat cu usturoi.

Și încă ceva: în Evul Mediu, medicii erau și notari. Iată o combinație foarte eficientă pentru redactarea testamentelor.

* *

*

În țările apusene, sunt căutate negresele tinere. Eu, la vârsta mea, prefer feteasca neagră demidulce, mai ales cea din zona Moldovei.

* *

*

Am început să învăț limba italiană. Nu pentru că mi-ar folosi la ceva, dar se spune că, la bătrânețe, trebuie să-ți pui mintea la contribuție, dacă n-ai folosit-o până atunci. Alege-ți un hobby, dacă nu ai încă unul, învață o limbă străină etc. Eu am ales asta cu limba străină și cred că italiana răspunde perfect trebuințelor mele, cel puțin din două motive:

- seamănă cu limba română și pare ușor de învățat;

- la vârsta mea, uit repede și pot relua primele lecții ori de câte ori vreau, fiindcă întotdeauna mi se pare că învăț ceva nou.

Contrar expresiei glumețe „Ai să mori sănătos”, pe care o foloseam în conversații cu pacienții mei, mi se pare acum cu adevărat util să mori cu minte întreagă. Nu de altceva, dar îmi repugnă să devin o legumă, căzând astfel ca o povară pe capul urmașilor mai tineri. Nu-i vorbă, nu s-ar osteni nimeni pentru mine, cu excepția Elenei, și tocmai asta este problema. Ea este o fată prea cumsecade, pentru ca să-i produc tocmai ei un asemenea necaz. Are și așa destule probleme. Mă bucur de aceea că am găsit acum această soluție și că n-am învățat italiana mai demult, deși m-a tentat.

Comentariul Bolovanului

- Bravos, bătrâne! Îmi place de tine. Ai fi fost un bolovan pe cinste, dacă n-ai fi fost medic. Scuză-mă, voiam să spun om, dar ar fi fost prea general și interpretabil.

Sfârșitul părții a șaptea