Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Partea a șasea

 

 

 

Colecția OPERA OMNIA

Romanul de azi

 

 

 

 

 

 

TIPO

MOLDOVA

 

 

Bunicul în vizită la prietenul din Iași

 

O vizită a Iașiului nu putea să înceapă altfel decât cu dealul Copoului, încheiată în celebrul parc omonim, sub „Teiul lui Eminescu”.

-        Încep să-mi amintesc câte ceva din vizita anterioară.

-        Mai bine nu-ți mai aminti.

-        Sigur, amintirile noastre, nu pot fi identice. Iașiul este orașul tinereții tale, la fel cum Bucureștiul este al tinereții mele. Nici eu nu sunt mulțumit de ce văd azi în capitală.

-        Iașul tinereții mele arăta jalnic după război, dar Copoul păstra aerul select al timpurilor de altădată. Acum, Copoul – singurul care contează – este un amestec de vile luxoase (unele frumoase, altele fără gust) și ruinele vechilor case. Înainte era omogen și reflecta societatea de atunci; acum nu spune nimic.

-        Exact același lucru s-a întâmplat și în București.

-        Din punct de vedere arhitectural.

-        Bănuiesc unde vrei să bați. Recunosc, Iașul a fost o capitală culturală, în timp ce . . .

-        Poți să-mi spui și de ce? Fiindcă nimic nu se întâmplă fără o cauză.

-        Cred că pot, deși la acest capitol tu trebuie să fii profesor și eu elev. Urmează deci să dau o teză.

-        Una de doctorat, că nu degeaba ai fi fost tu doctor.

-        Doctor în medicină.

 

Comentariul Bolovanului

-          

Poate că oamenii au uitat, nu știu sau nu vor să-și amintească. Am să le aduc eu aminte, deși nu am participat la istoria lor, dar sursele mele sunt infinit mai multe și – mai ales – obiective.

Faptul că cei mai mulți oameni de cultură români din trecut provin din Moldova este logic. Dacă ne uităm pe harta Europei din secolele trecute, vedem că, în nord, se afla Polonia, la vremea aceea o țară mare, puternică și civilizată, cu una dintre cele mai vechi universități, care a dat savanți importanți, precum Copernic. La sud, îi aflăm doar pe turci. Boierii moldoveni, conform unei vechi tradiții, se împărțeau în două tabere: susținători ai domnitorului și adversari ai săi. Dacă antagonismele erau puternice, cei din a doua categorie emigrau în Polonia. Când se schimba domnitorul, ceea ce se întâmpla foarte des, atunci se schimbau între ele și camarilele. Astfel, în timp, luau cu toții legătura cu civilizația europeană. Legăturile boierilor moldoveni cu cei din Polonia erau deci foarte strânse. Nu întâmplător, cel care a ridicat mânăstirea „Pecerska Lavra”, de lângă Kiev la nivelul cel mai înalt ce l-a atins vreodată a fost românul Petru Movilă, mitropolit al Kievului și Galiției. (Pe atunci, teritoriul Ucrainei aparținea Poloniei.) Arhitectura bisericilor mânăstirilor din nordul Moldovei este de inspirație gotică – deci occidental – și nu bizantină. O dovedesc arcele ogivale, contraforturile, siluetele înalte, ancadramentele ușilor și ferestrelor, ornamentația și altele. După 1700, Bucovina a devenit pentru scurt timp parte a Imperiului Habsburgic. Influența culturii europene era deci de așteptat. Majoritatea corifeilor culturii moldovene au făcut studii universitare în Germania sau Austria.

Aș putea continua pe această temă, dar mă jenez s-o fac. Totuși, eu nu sunt decât un bolovan. E drept unul cu o vastă informație, dar nu sunt membru al clerului și nici măcar al vreunei asociații, uniuni sau altor coterii culturale.

 

-        Știi de ce este invazie astăzi de doctori în economie, politică, dezvoltare etc.?

-        ?!?

-        Pentru că toate astea sunt bolnave.

-        Dar știi care este deosebirea dintre un medic și un doctor de acest fel?

-        Nu știu. Spune-mi tu!

-        Aceeași ca între medicul veterinar și mulgătorul dintr-o fermă de vaci sau oi.

-        Bună!

-        Asta am emis-o eu, chiar acum.

-        Bravos!

-        Și iată și Teiul lui Eminescu.

-        A rezistat 500 de ani, dar era să moară în ultimii 50. Neglijat multă vreme, a fost readus la viață grație unui grup de patrioți entuziaști, dar și a unei minuni, fără de care entuziasmul oamenilor ar fi fost insuficient. Când au început lucrările de salvare, au constatat că interiorul trunchiului era gol. Arăta ca un butoi. Din fericire, din ramurile superioare, coborau rădăcini, ce ajunseseră până la sol. Acest fenomen este rarisim. Așa se face că astăzi bătrânul tei este încă în viață și se speră că va mai trăi.

 

O plimbare prin „dulce târg al Ieșilor” trebuie încheiată cu un pahar de Cotnari, deși dealurile din jurul Iașiului sunt pline de culturi de viță de vie, aproape la fel de bune.

 

-        Am vrut să te întreb la Brașov, dar era Elena prin preajmă și întrebarea mea era mai delicată. Tu ai o mulțime de rude în București. De ce ai ales-o pe Elena din Brașov, ca unică moștenitoare? Pe ceilalți, practic, i-ai dezmoștenit și sunt convins că oricare dintre ei aspira cel puțin la casă, dacă nu măcar la ceva din interiorul ei.

-        Așa este. Pentru un cunoscător, valoarea unor obiecte din casă este chiar mai mare decât a casei.

-        Și atunci? Care este explicația?

-        E lungă povestea și eu nu mă pricep la memorialistică.

-        Ai mai multă încredere în Elena decât în cei din București, pe care îi cunoști cu siguranță cu mult mai bine.

-        Tocmai asta e, că îi cunosc. Încredere absolută nu poți să ai azi în nimeni. Judecăm în termeni probabilistici și atunci chiar un necunoscut poate fi mai de încredere decât cineva apropiat, despre care știi precis că nu merită încrederea ta.

-        Iar Elena nu este chiar un necunoscut.

-        Exact.  Și mai e ceva. Trăind o viață în București, am început să am mai multă încredere în provinciali.

-        Sper că nu vrei să mă flatezi.

-        Uite că la asta nu m-am gândit. Capitala oferă multe oportunități, motiv pentru care atrage oamenii cu inițiativă. Dar asta nu înseamnă că ei toți sunt și de bună calitate. În plus, viața mai agitată, mai dinamică, le răpește timpul necesar meditației. Sunt de aceea mai superficiali.

-        Este un viciu al societății moderne în general. E drept că provincialii sunt mai meditativi decât bucureștenii, dar sunt mai puțin meditativi decât erau strămoșii lor. Totuși, nu evita răspunsul concret. Mie poți să mi-l spui, fiindcă nu am prieteni în familia ta, așa că secretul este păstrat.

-        Nici măcar nu e vreun secret. Decizia mea a fost o consecință a comportării și deciziilor lor. Ca să nu cobor prea mult în trecut, iată doar un exemplu relativ recent. Pe când soția mea era bolnavă și exitusul era iminent, fără să-i întreb nimic, ei au venit pe rând să mă informeze că să nu mă bazez pe ajutorul lor, deși eram și eu destul de în vârstă și făceam față cu greu solicitărilor, mai ales în ultima perioadă. Nu rareori am fost ploscar șef și subaltern, soră medicală, bucătar și toate celelalte. Insistau că, atunci când eu nu voi mai fi în stare, singura soluție este azilul de bătrâni.

-        Poate că era corect.

-        Dacă ar fi vorba numai despre rudele mele din București. Dar majoritatea rudelor soției, unele din provincie, au venit și ei în misiune de informare.

-        !?!

-        Nu să culeagă informații de la mine, ci să mă informeze ei pe mine, mai exact să-mi spună ce anume am de făcut și cum trebuie să procedez. Soluția lor era aceeași, motiv pentru care au venit înarmați cu o listă a azilurilor din București și împrejurimi, culeasă de pe Internet. Nici unul din zona lor, deși eu eram singur și bătrân, în timp ce ei sunt mai mulți și mai tineri. Nu le păsa că ea urma să fie complet abandonată, fiindcă nici nu le trecea prin cap s-o viziteze vreodată la azil.

-        Și rudele tale din București?

-        Cu ele, evenimente aproape similare au fost multe în decursul timpului. Comunicând mai mult, am avut mai multe ocazii să ne „aricim”.

-        Am înțeles. Dacă stau să mă gândesc bine, nici în familia mea situația nu a fost cu mult diferită. Mama mea a fost cea mai mică dintre frați. Tata, ofițer, a murit în război. Deși familiile celorlalți frați au rămas complete după război, tot mama, văduvă cu doi copii, a trebuit s-o întrețină și pe bunica, în vârstă, incapabilă să ajute, necesitând ea însăși îngrijiri. Ceilalți frați și surori, care nici măcar nu aveau copii, cu excepția unei surori, nici unul nu a dorit să-și tulbure existența cu o bătrână.

-        Se pare că omul a revenit la condiția de animal. A trecut perioada romantică a iubirii și celelalte.

-        Și nu a oricărui animal. Omul-lup. Se unește în haite numai pentru vânătoare și numai iarna după căderi prelungite de zăpadă.

-        Iar dacă vreunul din haită este rănit, va fi primul mâncat de către cei sănătoși.

-        Și mai am un exemplu. Sora soției mele. Familia lor este din nordul Moldovei. Dintre toate rudele, numai Ilinca, soția mea, a făcut studii universitare la Iași și, împreună cu mine, a revenit la Iași, după stagiul obligatoriu de după absolvire. Sora ei, în schimb, a rămas în orășelul natal. Antecesorii ei avuseseră o situație bună acolo – chiar foarte bună – dar, între timp, odată cu localitatea au decăzut și ei. S-a măritat foarte tânără, deși familia a sfătuit-o să nu se grăbească, tânărul în cauză nefiind unul de încredere. S-a convins și ea că a greșit, dar numai după a născut un copil și a încasat câteva bătăi zdravene. Cât s-a străduit Ilinca să-i rezolva problemele, nu pot să-ți relatez. Nici pentru ea însăși nu s-a luptat atât de mult, cât a făcut-o pentru sora ei. Nemaiavând rude valide la ea acasă, a trebuit s-o aducă în Iași: aprobări greu de obținut la vremea aceea, locuință, servici etc. etc. Copilul, foarte bolnăvicios în primii șapte ani a fost îngrijit mai mult de către Ilinca, mai ales că ea este medic. Ei bine, zilele acestea, este pentru a doua oară când îi spune că ea s-a descurcat singură în viață, că n-a ajutat-o nimeni etc. Putea să se laude în față oricui cu asemenea merite imaginare, dar nu să-i spună tocmai sorei ei, ca pe un fel de reproș.

-        Recunoștința e povară grea.

-        A devenit deja proverb.

 

*     *

*

 

-        Mă uit pe meniu și văd că au și ciorbă de văcuță.

-        Îți place ciorba de văcuță? Vrei să comand una?

-        N-ar strica. După atâta drum pe jos, mi-ar prinde bine o zeamă. Mă amuză termenul „văcuță”. Puteau să-i spună de vită. A, dacă îmi place ciorba de văcuță? Sunt născut în zodia Taurului, deci este normal să-mi placă văcuțele. Cel mai mult îmi place însă friptura de vită. În top se află biftecul, mai ales dacă pe văcuță o frig eu.

-        Încă te dai mare.

-        Glumesc, bineînțeles.

Tot discutând – și mai ales glumind – timpul a trecut.

-        În sfârșit, a sosit și ciorba.

-        Acum înțeleg mirarea ta, când m-ai întrebat dacă vreau ciorbă de văcuță. Este, într-adevăr, doar o zeamă și nu văd nici urmă de carne.

-        Pare să fie o supă de legume. Dar, uite, ne-au dat smântână. Cu ea se poate drege.

-        Îmi place termenul. Se drege ceva ce nu mai funcționează bine și trebuie reparat.

-        Smântâna drege orice mâncare, mai ales cele prea acre. Cred că i-au pus oțet, ca să pară ciorbă.

-        Se pare că vaca este un bucătar mai bun.

-        Firesc! Laptele este alimentul cel mai natural. Cu el sunt hrăniți bebelușii.

-        Valabil pentru toate mamiferele. Dar e cumplit de zgomotoasă muzica asta.

-        N-am înțeles nici eu această preferință a tinerilor pentru zgomote, fiindcă nu pot să numesc muzică ce fac ei acum.

-        Iar solista este jalnică.

-        Unor asemenea cântărețe eu le spun „țipeuse”.

-        Bun epitetul. Țipă, nu cântă. Ba mai și falsează.

-        Dar ce părere ai despre muzica Rap?

-        Nu prea știu bine care-i aia.

-        Nici eu nu sunt sigur pe denumire. Rap sau Hip-Hop, nu știu care e deosebirea. Muzica aia fără melodie, cu un solist care mai mult vorbește pe un fond ritmat, susținut de o mini-orchestră.

-        Și cu cuvinte de ocară.

-        Exact.

-        Sau de dragoste:

Ascult o melodie

Stau cu chirie

-        Bravos! Ai sintetizat stilul. Deși nu mă dau în vânt după el, în restaurante prefer jazzul.

-        Îți place jazzul.

-        Îmi place jazzul clasic, nu elucubrațiile unor neisprăviți cu ifose.

-        Într-adevăr, jazzul s-a dezvoltat prin formațiile de negri, care cântau în restaurantele americane de lux. Ei trebuiau să facă atmosferă cu o muzică discretă, care să nu-i deranjeze pe cei ce veneau acolo să facă conversație, dar să-i încânte pe cei cu simț muzical mai dezvoltat. Toba nu era admisă, dar au înlocuit-o cu contrabasul.

-        Care, amplificat prin instalații electronice, poate emite sunete chiar mai puternice.

-        Asta mai târziu. La vremea jazzului clasic încă nu existau asemenea instalații.

-        Corect. Iar restaurantele despre care vorbești, și care există și azi, sunt spații de socializare. Acolo se tratează afaceri, se aranjează mariaje, se trag sforile politicii . . .

-        Aici este altceva. Oamenii vin să se distreze, să danseze . . .

-        Și să-și strice urechile.

-        Când ți-am spus că acesta nu este Iașiul tinereții mele, poate că nu m-ai crezut. Ți-ai fi zis că sunt aberațiile unui bătrân nostalgic.

-        Te înțeleg, fiindcă asemenea schimbări s-au produs și în București. În Iași însă, sunt convins că transformările sunt cu mult mai profunde. Istoria lui ne spune că este logic să se fi întâmplat astfel. A fost un oraș prin excelență cultural, iar acum este unul oarecare.

-        Îmi amintesc acum câteva întâmplări din perioada studenției. Toamna, pe lângă unele restaurante care aveau și grădină de vară, se înființau chioșcuri cu must, pastramă și altele. După ce vremea se răcea, mustul era înlocuit cu vin fiert, o țuică mică etc. Ei bine, tocmai în grădina restaurantului în care ne aflăm noi acum am asistat – chiar am participat – la discuții aprinse între studenți pe teme dintre cele mai diferite, unele mai mult sau mai puțin filosofice. Să nu uităm că dealul Copoului era un fel de campus universitar. Discuțiile se desfășurau în picioare, în jurul celor mai activi. Cei mai puțin activi, dar curioși, se aflau la periferie. Cine încerca să se afle în treabă și intervenea inoportun, simțea câteva coate binevoitoare, care îl scoteau din ring. Iar dacă printre studenți se afla și vreun asistent universitar sau conferențiar mai tânăr, atunci ei erau, bineînțeles în centru grupului, iar discuțiile erau de-a dreptul savuroase și se prelungeau până târziu în noapte. (Profesori universitari n-am prins.) Ei bine, nu cunosc cazuri în care asemenea dezbateri spontane să fi fost întrerupte de către vreun chelner, cu observația că este ora închiderii. Nimeni n-ar fi îndrăznit să se lanseze într-o asemenea infamie, deși consumația noastră era derizorie. Cultura era însă mai presus de timp, bani sau alte interese.

-        Tempi passati!

-        Acum, localul ăsta îmi aduce aminte de o glumă. Un client îi cere chelnerului scobitori. După câteva minute, chelnerul se întoarce și se scuză cu justificarea: „Îmi pare rău, în acest moment toate scobitorile sunt ocupate”.

 

*     *

*

 

-        Se pare că avem o creșă prin apropiere. Se aud țipete.

-        Sunt pline creșele de copii care țipă.

-        De ce țipă? Ce spun?

-        Cer să li se facă loc. Vor și ei să se afirme.

-        De data aceasta nu este o creșă, ci un dispensar medical de pediatrie. Li se fac probabil injecții dintre cele obligatorii la copii.

-        Asta-i o chestie care încă mă enervează, deși sunt pensionar.

-        Faptul că se fac injecții?

-        Oh, nu. Nici pe departe. Mă enervează lipsa de educația a părinților, sau mai exact educația greșită, ca să mă exprim blând.

-        Adică! Nu te înțeleg.

-        Atunci când părinții vor să-și tempereze copilul, îi spun: „Stai cuminte, că altfel vine doctorul și-ți face injecție”. Ar fi putut să găsească altă sperietoare.

-        Acum înțeleg. Exemplul este perfect și am suferit mai mult decât tine din această cauză, fiindcă am lucrat mai mult prin dispensare, până să devin medic specialist. Da, așa este, educația în România este plină de greșeli pe toate palierele. Părinți, profesori, politicieni... Ce să mai vorbim...

 

. . .

 

-        Ce mă intrigă pe mine la instituțiile de stat sunt firmele. Scrie mare „România”, ca și cum n-am ști unde ne aflăm. Apoi, mai jos, ministerul sau primăria, alte compartimente ale ministerului sau primăriei și abia jos de tot, cu literele cele mai mici, instituția în cauză.

-        Nu trebuie să te mire. Acesta este modul de gândire al celor ce conduc țara. Noi înșine, cetățenii, suntem înregistrați cu nume și prenume, în această ordine, deși prefixul ‚pre’ ar trebui să ne spună că prenumele este înaintea numelui.

-        Ai dreptate. Dar știi de ce se arborează steaguri în fața instituțiilor de stat?

-        Nu

-        Pentru informare. Să se știe că funcționarilor dinăuntru li se fâlfâie pe problemele cetățenilor.

 

Zidul și prietenii lui

 

Prietenia celor doi doctori octogenari a stârnit multe comentarii între Zid și prietenii lui, mai ales în timpul vizitei Bunicului la Iași. Multe ziduri i-au cunoscut nu doar la bătrânețe, ci și pe când erau tineri și au lucrat fiecare în câte un sat ca stagiari și apoi în orașe, ca medici specialiști.

-        Eu l-am cunoscut pe medicul ăsta din Iași cu mulți ani în urmă. Era medic în sat. Am și o amintire nostimă cu el. Într-o zi, după ce consultă un pacient, i-a dat o rețetă și i-a spus: „Uite, până ajungi la farmacie, îți dau eu un supozitor. Du-te la toaletă să-l administrezi chiar acum. Ai să te simți mult mai bine și – poate așa – te vei convinge de utilitatea lui și-l vei cumpăra.”

Iar pentru el, cu voce stinsă: „Sunt convins că altfel nu se va duce la farmacie”.

După câtva timp, pacientul iese de la toaletă și-l întreabă pe doctor:

-        Medicamentul pe care mi l-ați recomandat este același?

-        Da – îi răspunde medicul – dar de ce întrebi?

-        Păi, are un gust oribil.

Asistenta, stăpânindu-și râsul, explodează:

-        Prostule! Ăla era un supozitor. Domnul doctor ți l-a dat să-l bagi în c..., nu să-l mănânci. Pentru asta te-a trimis la toaletă.

Conversația zidurilor s-a înteți și a devenit generală.

-        Eu am o informație chiar mai veche. Nu este despre ei, ci despre soția ieșeanului, care povestea prietenilor la ziua ei de naștere că, pe când era elevă, într-o recreație, în timp ce copiii erau afară la joacă, ea a rămas în clasă și plângea, fiindcă mama ei se îmbolnăvise grav și îi era teamă că muri. O singură colegă, Feridé, turcoaică, a venit lângă ea și a întrebat-o de ce plânge. A mângâiat-o și, fără să spună ceva, a plecat. Spre seară, acasă, fără să-l fi invitat nimeni, a sosit un domn necunoscut, care s-a prezentat ca fiind tatăl lui Feridé. Era doctor și, la rugămintea fetei, venise să consulte bolnava. După examinare, a recomandat medicația, le-a asigurat că totul va fi bine și a plecat fără să accepte niciuna din recompensele oferite.

-        Interesant de observat că imaginea noastră despre turcii cu care s-au luptat românii de-a lungul veacurilor este diferită de a turcilor care locuiesc acum în România: pașnici, cumsecade, săritori la nevoie, buni la suflet.

-        Vezi piesa de teatru Take, Ianke și Cadâr a lui Victor Ion Popa.

-        Soldații erau educați ca luptători. Mulți dintre ei nici nu erau turci, ci recrutați dintre copiii turciți din populația teritoriilor ocupate.

-        Da, Feridé era sigura turcoaică din clasă și singura care s-a interesat de suferința altei colege. Dar nu acesta era subiectul principal.

-        Dar care?

-        Pentru soția prietenului Bunicului, a fost momentul deciziei ei de a se face doctor, pentru a vindeca bolnavi sau cel puțin pentru a le alina suferințele. E foarte relevant exemplul ei. Într-adevăr, atunci când îți când alegi o profesiune îți propui și o anumită etică. E drept că nu toți medicii sunt la fel. Există câteva categorii foarte diferite. Ea face parte din cea a pasionaților, cu o etică foarte corectă. Dacă nu alegi să fii spărgător de bănci, de pildă, nu-i invidiezi pe cei din cei ce s-au îmbogățit în urma unei lovituri reușite. Fericirea ei va fi atunci când reușește să realizeze ce și-a propus: să vindece persoane bolnave.

-        Fericit nu este cel ce este iubit, ci acela care iubește. Bineînțeles că n-o poate face de unul singur, dar aproape sigur reacția reciprocă nu întârzie să apară.

-        Eu am fost martorul tinereții Bunicului. Aș putea relată întâmplări din viața lui zile în șir, și chiar ar merita.

-        Sperăm totuși să n-o faci.

-        Nu vă speriați. Doar una, care are legătură cu cele deja relatate de voi. S-a întâmplat la festivitatea organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la terminarea facultății. Cu toții povesteau întâmplări din prima parte a carierei lor. Unele amuzante, altele triste. El a relatat visul ce l-a avut după examenul de stat, cu o noapte înaintea repartiției.

-        Ei, las-o baltă! Visul ăla ni l-ai mai relatat odată.

 

 

Vizita continuă

 

-        Dragul meu, trebuie să mă scuz, pentru ca să nu mă fac de râs. Astăzi vom avea vizita unui fost pacient, de care nu prea știu cum să scap și a prietenului său. Ambii sunt profesori universitari și, inițial, eu l-am acordat atenția cuvenită unor colegi. Ei însă abuzează de politețea mea.

-        Înțeleg că te plictisesc.

-        Mai rău. Mă enervează. Sunt nostalgici comuniști.

-        Medici comuniști?

-        Nu, nici chiar așa. Pacientul meu este sociolog iar prietenul lui este filosof, mai în vârstă decât el cu cel puțin zece ani.

-        Ăștia sunt purtătorii ideilor comuniste în cele mai parșive forme. Acum, probabil că sociologul se simte într-o stare etnologică iar filosoful într-una transcendentală.

-        Nu cred că înțelege semnificația corectă a acestui cuvânt. Este de formație marxist-leninistă.

-        La vârsta lui nici nu putea fi altceva. Regimul comunist nu a admis nici o altă „filosofie”, decât cea marxist-leninistă.

-        Ambii au diplome de la fosta „Academie de științe social politice Ștefan Gheorghiu de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist Român”.

-        Asta da pedeapsă pe capul tău. Cunosc evoluția filosofiei de la Universitatea din București, unde există o facultate de filosofie. La un moment dat, s-a zis că România nu poate avea două filosofii, iar cea marxist-leninistă, singura acceptabilă, se predă la Academia „Ștefan Gheorghiu”. La observația că în orice universitate serioasă din lume există o facultate de filosofie, au acceptat existența acesteia, dar cu condiția să nu se abată de la „linia partidului. Dar stai liniștit; nostalgici sunt peste tot. În Brașov am avut o probă care m-a uluit. O cunoștință m-a dus să văd un mall deschis pe terenul fostei uzine „Tractorul”. Pe pasarela dintre două clădiri nedemolate erau încă vizibile două lozinci. Una pe o parte și alta pe cealaltă. Citez din memorie textul. „Trăiască în veci prietenia româno-sovietică” și „Să ne însușim temeinic metodele sovietice de muncă, chezășia îndeplinirii și depășirii planului de stat”. Ambele au fost scrise în anii 1948-49, perioada primelor planuri de stat – cele anuale – după care au urmat planurile cincinale, cu alte lozinci.

-        În anii ’60 relația României cu URSS încetase să mai fie una amicală.

-        Exact. Și totuși, aceste lozinci au rămas intacte până azi. Conducerea întreprinderii, nu le-a șters. Nu mă mai mir acum cum de încă mai există persoane cu asemenea concepții. Iar la polul opus, la biserica „Sfântul Nicolae” din Șchei, au existat în pronaos două picturi ale membrilor familiei regale. Ele există și astăzi, pentru că în timpul regimului comunist au fost acoperite cu pânzele altor tablouri. Bineînțeles că securitatea știa, dar tăcea. Iată că au existat patrioți chiar acolo unde nu te așteptai. Faptul că cei din uzina „Tractorul” s-au comportat invers mi se pare uluitor.

-        Între oaspeții mei există totuși o deosebire. De fapt, există doar o asemănare și mai multe deosebiri. Asemănarea constă în nostalgia epocii comuniste. Deosebirea esențială este mai profundă: sociologul este un om inteligent, cu care se poate discuta, în timp ce filosoful este un îndoctrinat, ce vorbește ca un papagal, rostind aceleași inepții. Cred că acesta este și secretul relației lor. Sociologul îl folosește pe filosof tocmai pentru a-și modela propriul lui discurs, preluând din logoreea prietenului expresii „elevate”.

-        Adică din limba lor de lemn.

-        Exact. Din curiozitate, am asistat la o conferință a filosofului. Își propusese să vorbească despre timp, ca noțiune filosofică, dar se vedea că singurele lui noțiuni despre acest subiect erau din lectura unor romane științifico-fantastice.

-        După părerea mea, comuniștii autentici, cei care cred cu adevărat că această utopie poate fi tradusă în realitate, sunt niște ignoranți.

-        De acord. Se cred demiurgi; vor să creeze o altă societate, decât cea naturală.

-        Frați cu Dumnezeu. Și au pățit ca Arahne. (Țesătoare foarte pricepută care, luându-se la întrecere cu zeița Minerva și învingând-o, a fost pedepsită pentru trufia ei și transformată în păianjen.)

-        Nu mi se pare tocmai bun exemplul. Arahne era pricepută, în timp ce foștii lideri comuniști excelau prin ignoranță. Poate Crassus este un exemplu mai potrivit, pentru lăcomia lui. (Marcus Licinius Crassus, politician roman, vestit pentru lăcomia lui. Înfrânt într-o bătălie cu pirații, aceștia i-au turnat pe gât aur topit.) Adevărul este că promotorii ideilor democratice și, prin extensie, a comunismului nu au fost niște altruiști, animați de fericirea semenilor, ci niște neisprăviți, invidioși pe cei mai pricepuți decât ei.

-        Perfect de acord. Invidia stă la baza tuturor intențiilor revoluționare.

-        Da. Și cum lăcomia le-a luat mințile după ce au pus mâna pe putere, au uitat motivația inițială.

-        Iar cum la origine erau needucați, n-au știut să-și impună o limită.

-        Din păcate pentru ceilalți, ca orice păianjen, știu foarte bine să țese plase, în care să-și prindă victimele.

-        Excelentă observație! Iar rețeaua lor de infractori se întinde peste tot și te trezești că se așază pe tine tocmai când ți-e lumea mai dragă, asemenea firelor din plasa unor păianjeni, când te plimbi pe sub pomii din parc.

-        Totuși! Ai spus că sunt profesori universitari.

-        Da! Sociologul se laudă că el este cel care a înființat Facultatea de sociologie la Brașov.

-        Au răsărit asemenea universități după 1989 ca ciupercile după ploaie.

-        Și puzderie de cadre didactice, inclusiv profesori universitari.

-        Deși – cu toată modestia – cred că sunt mai cultivat decât acești cititori ai unei singure cărți, cea de propagandă marxist-leninistă, ei bine, eu nu îndrăznesc să-mi susțin public opiniile din afara specialității mele, în timp ce acești semidocți au profitat de vidul instituțional de după 1989 și s-au lansat direct în universități, să amețească tineretul cu elucubrațiile lor.

-        În ceea ce îi privește pe sociologi, te lămuresc eu urgent cum trebuie tradus cuvântul „sociologie” în limba română. El a fost născocit de Auguste Comte, la puțin timp după Revoluția Franceză. Monarhia și biserica căzuseră în dizgrație și trebuia pus ceva în loc. A fost ridicată în rang națiunea și preocupările pentru societate. Cum evoluția științelor era în floare, intenția declarată a lui Comte era ca și cercetarea societății să devină o știință, cu numele inventat de el. Era deci o speranță pentru viitor. Domeniul era însă prea vast, pentru ca acest lucru să se întâmple. În România, mult mai târziu, între cele două războaie mondiale, Dimitrie Gusti a întreprins primele cercetări serioase. El era însă un aristocrat și dorea să studieze viața satului. După război, comuniștii – majoritatea țărani – și-au zis „Ce nevoie avem noi să cercetăm viața satului? Ce, nu știm de unde am plecat?”. Sociologia, ca și cibernetica, fost declarate „științe capitaliste puse în slujba exploatării omului de către om”. Câțiva ani mai târziu, mai exact după moartea lui Stalin, și-au dat seama de eroare și au revenit. Sociologia a fost ridicată în rang, devenită o adevărată școală de propagandiști de partid. Este firesc deci, ca aceștia să fie nostalgici.

 

Observație

Se acreditează ideea că termenul sociologie ar fi fost inventat de Auguste Comte în 1839, prin compunerea termenilor „social” și „logos”. Fals! El fusese creat 50 de ani mai devreme de Emmanuel-Joseph Sieyčs [sies], pornind de la latinescul „socio”, însemnând  aliat, prieten, tovarăș, coleg, și grecescul „logos”, cu semnificația cunoscută: discurs, cuvânt. Este vorba deci despre o știință a relațiilor umane. Comte doar l-a popularizat, după ce s-a despărțit de Saint-Simon în 1824, căruia îi fusese secretar particular din 1817. Cel care este considerat „tatăl sociologiei”, fiindcă a pus bazele unei metodologii științifice a fost Émile Durkheim, în special prin lucrarea „Les Rčgles de la méthode sociologique”, elaborată în 1895.

Trebuie să realizăm contextul istoric în care s-a născut ideea de sociologie și termenul consacrat. Emmanuel-Joseph Sieyčs a fost un personaj important în timpul Revoluției Franceze de la 1789, iar termenul l-a folosit într-un pamflet politic. Ideea de bază era studierea relațiilor sociale de către clasa politică, coborârea preocupărilor nobililor la nivelul populației, cunoașterea realităților din mediul oamenilor simpli. Cu toate străduințele, sociologia nu a reușit să devină o știință în adevăratul sens al cuvântului. În consecință, se poate vorbi doar despre studii sociologice.

În contemporaneitate, ea se distinge prin două abordări:

- să furnizeze tehnici de manipulare a populației (în apus);

- propagandă comunistă (în est).

 

-        Presupun totuși că și-a mai schimbat opiniile, între timp.

-        El și le-a schimbat chiar mult, dar să nu uităm că, indiferent ce va gândi un om la maturitate, nu se va putea elibera complet de ceea ce a învățat, a fost îndoctrinat, în adolescență.

-        Atunci, să ne bucurăm de absența lor. Eu, dacă nu rezist la discuție, voi invoca o scuză și vă las pe voi trei.

-        Și ce vei face în timpul ăsta?

-        Mă duc să văd pinacoteca de la Palatul Culturii.

-        Excelent. În drum este și o galerie da artă. Ai s-o vezi. Nu știu ce expun acum.

-        O informație utilă. Ah, mi-am adus aminte de o glumă, care se potrivește celor ce, după 1989, vor să-și edulcoreze trecutul. Cică un șoarece, fugărit de o pisică, îi cere disperat unei vaci să facă ceva să-l salveze. Vaca îl acoperă cu o balegă. În primul moment, la dispariția șoarecelui, pisica este dezorientată dar, observă codița șoricelului ieșind din balegă. În ridică, îl scutură puțin și-l mănâncă. Morala:

o   nu toți cei care te bagă în rahat îți vor răul;

o   nu toți cei care te scot din rahat îți vor binele;

o   dacă ai intrat în rahat, intră cu totul.

-        Foarte bună!

 

După venirea vizitatorilor, nu a durat mult și subiectele politice au acaparat discuția, bineînțeles la inițiativa lor.

-        Este bine ca statul să se implice și să pună stavilă escrocilor.

-        Adică să revenim la starea de dinainte de 1989.

-        E bine să știți că multă lume regretă acele timpuri. Poate chiar majoritatea.

-        Pe mine vă rog să mă iertați.

A fost intervenția Bunicului, până atunci tăcut, care acum se ridică, cu intenția de a pleca. Apoi, ca pentru el, soto voce, dar destul de tare să se audă „Eu am ceva mai bun de făcut”.

-        Nu vă place să discutați subiecte sociale.

-        Îmi plac discuțiile inteligente pe orice temă.

-        Înțeleg că aceasta nu este una pe gustul dumneavoastră.

-        Nu îndrăznesc să vă contrazic.

-        Totuși, nu credeți că ar trebui cumva temperată corupția din România? Trăiți aici și nu puteți spune că nu vă interesează.

-        Se va tempera, dar nu cu soluțiile furnizate de dumneavoastră. Nu uitați proverbul „Ochiul stăpânului îngrașă vita”. În instituțiile de stat lipsește stăpânul. Toți, inclusiv directorii și miniștri, sunt slujbași, preocupați doar de interese personale. Acolo apar birocrația, corupția și toate celelalte vicii de care vă plângeți. Cu timpul, instituțiile își pierd obiectivele. Într-o firmă particulară nu există corupție. Patronul nu se fură pe el însuși. Doar statul este furat, și prin el noi toți.

-        Aveți o altă soluție? Spuneați că aceste vicii se vor tempera. Cum?

-        Ca să ajungi undeva, trebuie mai întâi să știi unde te afli, să identifici căile prin care poți ajunge unde dorești, să le analizezi avantajele și dezavantajele, s-o alegi pe cea mai bună, să te pregătești de drum și abia după aceea să pleci.

-        În teorie e frumos. Dar practic cum? Vorba aia: teoria ca teoria, dar practica ne omoară.

-        Asta atunci când doar crezi că ți-ai însușit teoria. Este sloganul celor corijenți la teorie. Începeți cu întrebarea: cine sunt autorii acestor vicii?

-        Păi cei care au ajuns la putere după 1989.

-        Și cine putea să ajungă la putere după 1989? Într-o dictatură – și încă una dură – nu există opoziție. Nu puteau să apară peste noapte alți lideri, decât cei din eșalonul doi și copiii lor. Suntem în continuare conduși de persoane educate în timpul regimului comunist. Ce puteți aștepta de la ei?

-        S-au făcut greșeli, este adevărat, dar ele pot fi corijate.

-        Eu cred că dumneavoastră și cei ca dumneavoastră sunteți incorigibili. Comunismul este o utopie. Numai un ignorant poate crede în el.

-        Mulțumesc pentru compliment. Acum ar trebui să plec eu, dar nu abandonez.

-        Mi-am dat seama. Nu e bine să iei un laxativ și un somnifer în aceeași seară. Comunismul este ca un fluture mare și frumos. Asta în vis. Aplicat, își pierde aripile odată cu entuziasmul primei generații, dacă a existat vreodată. Ce rămâne se vede: un vierme scârbos. Trupul îmbălsămat al lui Lenin a rezistat mai mult decât ideile lui. Bertrand Russell – poate ați auzit de el - spunea că la baza democrației stă invidia. Iar Montesquieu spunea: „Dacă n-am vrea decât să fim fericiți, aceasta ar fi ușor de realizat; dar vrem să fim mai fericiți decât ceilalți și asta este întotdeauna greu, pentru că îi credem pe ceilalți mai fericiți decât sunt”. Am citat din memorie, așa că a ieșit cam lung. Cred că originalul era mai succint. Democrația este un efect al invidiei, extrapolată la nivelul societății. Atunci când, printr-o răsturnare a situației – ca cea din Rusia din 1917 – se instalează un regim cu pretenții democratice, noii lideri se îmbogățesc prin corupție și celelalte. În consecință, invidia nu dispare, fiindcă sărăcimea rămâne tot săracă. Se schimbă doar ținta invidiei.

-        Sunteți cumva adeptul monarhiei? Credeți că este o soluție mai bună?

-        Eu sunt un om de rând. Nu mă încumet să dau asemenea verdicte filosofice.

-        Adică ești obligat să stai la rând. – Intervine prietenul Bunicului, pentru a atenua asperitățile discuției.

-        Da, stăm la rând, pentru ca să obținem cele strict necesare vieții. Și nu numai pentru noi, dar la pensie și pentru nepoți, fiindcă părinții lor trebuie să meargă la serviciu.

-        Înseamnă că acum nu mai sunteți un om de rând, fiindcă nu mai sunteți obligat să stați la coadă.

-        Așa s-ar zice. Revin la subiect. Din cauza propagandei comuniste, discuțiile pe această temă sunt – de regulă – distorsionate. Există câteva subiecte distincte și greșim atunci când le amestecăm:

§  monarhie in general;

§  monarhia în România;

§  regele Mihai.

Orice generalizare sau particularizare nu are relevanță. Dacă un rege a fost bun sau rău, nu putem generaliza, afirmând că monarhia este o formă de guvernare bună sau rea. Și invers: dacă apreciem că monarhia este bună/rea, nu putem atribui această caracteristică oricărui rege.

-        Eu mă refer la monarhie în general.

-        Într-o monarhie ereditară, viitorul rege este educat din copilărie pentru jobul ce-l va avea de executat. Dezavantajul este faptul că cel în cauză poate fi un individ mai puțin dotat intelectual, dar acest neajuns se rezolvă la generațiile următoare. Într-o republică, ajunge la putere cel mai abil în lupta politică. Odată ajuns în vârful piramidei, el se află într-o situație diferită, pentru care nu a fost educat.

-        Aici înclin să vă dau dreptate, dacă mă gândesc la realitatea politică din România de azi.

-        Dacă în primitivism, triburile erau conduse de oligarhia formată din sfatul bătrânilor, cu timpul armata a devenit independentă și s-a impus. Șeful armatei a devenit rege și – cum orice părinte își dorește un viitor fericit pentru progeniturile lui – a apărut monarhia ereditară. În epoca modernă dictează economia, iar în centru se află finanțele.

-        În legendele orientale, atunci când este vorba despre un împărat, apare și un înțelept. O primă constatare este faptul că împăratul nu se consideră înțelept, dar are inteligența să recunoască și s-o aprecieze, când o găsește la alte persoane. Nu știu dacă se întâmpla în realitate, dar basmele o evocă.

-        Însemnă că, pentru România de azi, singura soluție este revenirea la monarhie?

-        Nu neapărat. După orice eveniment major – revoluție, război catastrofă etc. – urmează o perioadă tulbure. După un timp, societatea se reorganizează în forme noi, păstrând doar structurile și criteriile fundamentale, cele imuabile de mii de ani. Din păcate, tinerii sunt în derută, fiindcă nu știu să discearnă între bine și rău, între corect și incorect. Nu mai vorbesc despre politicieni.

 

 

Oarecum, jenat de turnura pe care a luat-o discuția, prietenul Bunicului încearcă să descrețească puțin frunțile.

-        Voi știți cum poți să împarți două paie la trei măgari?

-        Întrebarea era valabilă în perioadă sărăciei extreme. Acum, că suntem înfloritori, întrebarea ar fi: cum împarți trei paie la 2 măgari?

-        Vă dau tot eu răspunsul: fiecare măgar își însușește paiul apropiat, iar al treilea pai este dat milioanelor de alegători, care i-au votat pe cei 2 măgari.

-        Iată o rezolvare cu adevărat democratică.

-        Acum chiar trebuie să plec. – Bunicul se hotărăște că vizitarea expoziției va fi o îndeletnicire mai profitabilă decât această discuție. – Programul meu pentru astăzi include și alte activități. Vă rog să mă scuzați.

-        Multă sănătate! – îi urează profesorul de sociologie.

-        Sănătatea nu poate fi multă sau puțină. Ea există sau nu. Sau, mai exact, ea este lipsa bolii, dar nu este academic să definim ceva prin lipsă. Oricum, vă mulțumesc pentru urare. La revedere!

 

Comentariul bolovanului

 

Blană de miel pe cap de vită adultă.

 

E ușor să cobori în Iad. În iadul social poate fi chiar plăcut pentru unii. Întoarcerea este problema.

Era la modă printre liderii politici de dinainte de 1989 să poarte căciuli din blană de astrahan. Modelul îl dădea însuși Ceaușescu. Se știe că blănurile de acest tip sunt cu atât mai frumoase și mai valoroase cu cât mielul era mai tânăr, cele mai bune fiind cele din miei nenăscuți. Sunt și cele mai scumpe, nu numai pentru că animalul este mic, dar și pentru că sacrificiul este dublu: mama și fiul. Evident, în precaritatea economiei românești din acea perioadă, puțini își mai puteau permite asemenea lux. Căciula din blană de astrahan devenise deja un simbol al poziției sociale.

Oximoronul din titlu – blană de miel pe cap de vită adultă – era un crud adevăr.

Îndoctrinarea sociologului este evidentă. „Ferește-te de omul care a citit numai o carte”, spunea Toma D'Aquino, referindu-se – bineînțeles – la Biblie. Se aplică mai ales la comuniști, care au încercat să înlocuiască creștinismul cu marxismul.

Discuțiile ca cea dintre sociolog și Bunicul seamănă cu un dialog al surzilor. Știu cu toții ce este acela comunism, numai că fiecare îl interpretează în felul lui.

Comunismul este precum iedera. Ea se cațără pe zid, dar nu poate supraviețui zidului, dacă acesta se năruie. Comunismul este chiar mai rău. El este cel care distruge societatea pe care se cațără și, bineînțeles, eșuează după ce și-a desăvârșit opera devastatoare.

Monarhie ? Orice persoană își dorește să urce pe scara socială sau măcar să-și dovedească sieși că „este cineva”. Un monarh însă nu mai are unde să urce. El trebuie să aibă simțul datoriei – aproape dispărut în societatea modernă – și să găsească satisfacții în sentimentul că și-a îndeplinit-o. Dar care este datoria lui? Continuitatea! Guvernele sunt efemere, politicienii sunt preocupați de propria lor ascensiune și interese particulare de scurtă durată. Monarhul este singurul interesat de viitorul țării, de dăinuirea ei și a monarhiei ereditare al cărui membru este, într-un șir de alții. Se întreabă mereu cum îl va judeca istoria, în comparație cu predecesorii și urmașii săi. Acesta fiind singurul lui obiectiv. Problema liderilor într-o democrația e că ar trebui să aibă și mijloacele necesare, măcar pentru a atrage atenția electoratului asupra modului în care evoluează țara, a direcției către care se îndreaptă sub mâna politicienilor ajunși la guvernare. Ce-i drept, asta ar putea s-o facă și un președinte, fiindcă nici el nu mai are unde urca, dar istoria nu a înregistrat încă pe vreunul care s-o facă. Explicația e simplă: toți au fost aleși dintre politicieni și . . . „lupul nu-și lasă năravul”.

Ferice de țările care au avut inteligența să păstreze valorile moștenite de veacuri, din vremea când oamenilor nu le intrase în cap democrația!

Previziuni? Dintr-o enciclopedie ediția 2050: „Nicolae Ceaușescu – om politic român în vremea lui Hagi”.

 

Discuția dintre prietenul Bunicului și cei doi profesori universitari a continuat.

-        Foarte dur colegul ăsta al dumneavoastră.

-        Trebuie să încercați să-l înțelegeți. Credeți că viața de medic este ușoară. Dacă aveți puțină răbdare, am să vă relatez un episod din viața mea.

-        Răbdare avem, mai ales pentru dumneavoastră. Vă ascultăm.

-        Pe 23 august 1952, am terminat examenul de admitere  la Facultate de Medicină Generală din Timișoara. Plecasem din Iași cu Eugen, prietenul meu, cu care învățasem împreună pentru admitere încă din ultima clasă de liceu, în speranța că vom deveni medici.

-        De ce la Timișoara și nu la Iași?

-        Știți, merele din curtea vecinului sunt mai apetisante decât cele din curtea ta. Era un zvon prin Iași că la Timișoara admiterea era mai ușoară. N-a fost deloc așa, dar un coleg cu un am mai mare ne-a încântat nu numai cu acest argument, ci și cu elogierea orașului. Aici a avut perfectă dreptate. După război, Iașul era o ruină, în timp ce Timișoara era o frumusețe. Dar nu despre asta voiam să vorbesc.

-        V-am întrerupt. Îmi cer scuze.

-        Împărțisem cu Eugen totul până atunci, bune și rele așa că decidem și de data aceasta să facem drumul de întoarcere acasă, tot împreună. Banii pe care îi mai aveam, nu erau suficienți până la Iași, dar ne ajungeau până la Tg. Mureș, unde stătea o mătușă de-a mea. După cumpărarea biletelor, ne-a mai rămas  un  singur leu. Nu știam cum vom rezista încă o zi și jumătate, după câteva săptămâni de foame. Eu deja leșinasem o dată. În gară, o „gospodină” ne-a vândut pentru leul nostru aproape un kilogram de prune murdare cu pământ. Se vede că le culesese de pe jos. Nu am avut timp să le spălăm. Sirena ne anunța că abia mai avem timp să ne urcăm în vagon. Un timișorean, cu care ne împrietenisem între timp și care venise să ne însoțească la gară, ne-a făcut cadou o pâine neagră, mai veche. Cu fărâma de energie ce ne rămăsese, am fost bucuroși când trenul a pornit și noi eram în el.

Pe la orele meselor, cei din compartimentul nostru mâncau. Printre ei, o familie de ardeleni  gospodari se răsfățau cu pui fripți, pită albă ardelenească, șuncă etc., iar ca desert mere rumene și sănătoase. De fiecare dată, noi doi ieșeam pe culoar pentru a ne pondera foamea, care se exacerba odată cu aromele culinare din compartiment.

Când am ajuns la Războieni, era deja noapte. Rămăsesem singuri în compartiment și, pe întuneric, am îndrăznit să mâncăm din pâinea neagră cu prunele pe care nu am avut unde le spăla. În toaletele din tren nu curgea picătură de apă. Astfel am aflat gustul pământului.

-        Eu l-am gustat. Nu-i deloc rău.

-        Poate cel de pe un câmp fertil. Gustul cernoziomului. Cel al prunelor noastre era fad și scârțâia între dinți. Mie îmi sugera gustul tarabei din piață, pe care se plimbau șobolanii în timpul nopții. În sfârșit . . . Pot să reiau?

-        Desigur.

-        La Tg. Mureș a fost recunoscut doar prietenul mea Eugen. Eu eram o umbră, pentru că timp de o lună am mâncat doar masa de prânz, fiindcă doar pentru ea am avut bani. Zilnic, pe caniculă, parcurgeam pe jos o distanță considerabilă p:nă la o cantină, pentru o zeamă caldă și felul doi, de cele mai multe ori macaroane cu brânză și viermi. În toată această perioadă alte proteine nu am mâncat. Exista și o glumă pe vremea aceea.

-        Așa-i românul, glumeț. Face haz de necaz.

-        La întrebarea „Unde se găsește cea mai mare cantitate de pâine”, răspunsul era: în chiftele. Finalul a fost totuși fericit: pe 8 septembrie, de Sfânta Maria Mică, de ziua mătușii mele, am primit de la Timișoara înștiințarea că am intrat la facultate cu bursă, ceea ce însemna că puteam urma cursurile. La veniturile modeste ale părinților, obținerea bursei era condiția sine-qua-non pentru a urma cursurile unui institut de învățământ superior.

În anul doi de facultate nu am primit nici un leu de acasă, timp de un trimestru, adică între 1 octombrie 1953 și 1 februarie 1954. Îmi rămâneau din bursă 30 lei pentru  cheltuieli  obligatorii: rechizite, săpun, pastă de dinți etc. Toate drumurile le făceam pe  jos, fără să apelez la mijloacele de transport în comun. La capitolul rechizite, nu-mi puteam permite să cumpăr stilou și cerneală, așa că mă limitam la  maculatoare și creioane.

-        Poate că de aceea eu pe dumneavoastră vă înțeleg și nu-l înțeleg pe el? Aparent, sunteți amândoi medici, aveți aceeași vârstă. Care este diferența?

-        Aparențele sunt adesea înșelătoare și dumneavoastră faceți deseori greșeala să nu țineți seama de asta. Nu veți înțelege niciodată pe cineva, dacă nu cunoașteți detaliile ascunse ale vieții lui. Apoi, mai contează și firea, ca moștenire genetică, dar și caracterul, format pe parcursul vieții, care te obligă să te adaptezi diferitelor situații în suișurile și coborâșurile vieții. Ca student, eu am stat mult timp la cămin, cu 10-15 colegi în același dormitor. Cu unii mergeam la teatru, concerte etc., iar cu alții . . . nu spun unde. Aveam prieteni de categorii diferite, care nu se suportau între ei. Eu eram singurul care făceam legătura.

-        Și el?

-        El era bucureștean. Stătea cu părinții, o familie din vechea elită a orașului, înstărită încă, dar și persecutată. Este un om foarte categoric. Asta l-a ajutat să se ridice pe scară profesională – ceea ce vă asigur că nu a fost deloc ușor în medicină – și să se mențină pe linia de plutire în anii ocupației sovietice.

-        Acum înțeleg. L-a dus tăticul și mămica la școală, a ajuns medic și privește lumea de sus. Nu știe ce înseamnă să fii sărac și să te ridici prin forțe proprii. A fost îmbrăcat frumos și învățat cum să se poarte în lumea bună. Nu știe cum e să mergi cu vaca la păscut.

-        Aici faceți o greșeală clasică: credeți că viața copilului crescut la țară este una chinuită, în timp ce viața copiilor din familii bogate este fericirea însăși.

-        Și nu este așa?

-        Deloc! Chiar invers. Copilul ce merge cu vaca la păscut se bucură de o libertate desăvârșită. Ce-i drept nu este educat, nu este îndrumat în nici un fel. La polul opus, copilul educat nu are nici o clipă de libertate. El este permanent pus să facă ceva, ce se presupune că îi va folosi în viață ca om matur. Vaca paște singură. El, copilul, este liber să facă orice îi trece prin minte în acest timp. Ceilalți sunt obligați să-și însușească tot ceea ce maturii doresc ca el să-și bage în cap. Citeam nu demult despre ce făcea un viitor faraon din Egiptul antic înainte de micul dejun. Puțini sportivi de azi au antrenamente atât de dure: se scula foarte devreme, pentru a prinde orele mai răcoroase, alerga am uitat câți kilometri, învăța să conducă carul de luptă, să tragă cu arcul, să arunce sulița și multe altele. După micul dejun învață tot ce trebuie să știe un conducător, fiindcă faraonul nu este doar cel care stă pe tron. El este șeful armatei, al bisericii și al tuturor activităților din stat, plăcute și neplăcute. Libertatea lui este zero.

-        Nici dumneavoastră nu ați mers cu vaca. Totuși, sunteți diferit și de mine și de domnul care tocmai ne-a părăsit.

-        Nu uitați și faptul că noi ne-am format în epoci diferite.

-        20 de ani înseamnă altă epocă?

-        Da, pentru că au fost ani duri. Nu-i judecați pe alții după criteriile dumneavoastră. Eu vă apreciez tocmai pentru calitățile personale, care v-au permis să valorificați condițiile oferite de societate și încerc să fac abstracție de defecte. Condițiile în care ne-am format noi, eu și colegul meu, au fost diferite de cele de după 1958, după retragerea trupelor sovietice din România. Noi ne cunoaștem de ceva timp, mi-ați povestit viața dumneavoastră, așa că mi-am format o idee despre cum v-ați descurcat. Puteți spune că sunteți un norocos.

-        Eu norocos? Părinții mei au fost foarte săraci, fără școală și nu m-a îndrumat nimeni în viață. Despre care noroc vorbiți?

-        Mama dumneavoastră nu era tocmai săracă. Avea o mică avere și se descurca binișor. De la ea ați învățat dragostea pentru pământ, responsabilitatea, simțul gospodăresc, pe scurt, avea toate calitățile țăranului român de bună calitate, a bunului gospodar. De la ea v-ați însușit aceste calități și purtați și astăzi nostalgia satului. A devenit săracă după colectivizare, dar a rămas în sat să-și ducă povara anilor. Tatăl dumneavoastră, în schimb, copil orfan, era cu adevărat sărac. De fapt, nu avea nimic, dar era foarte inteligent. A fost adoptat, dar n-a stat prea mult la părinții adoptivi. El a intuit – sau i sa spus – încotro bate vântul schimbării și nu a acceptat să devină robul pământului care, după colectivizare, nu mai aparținea oamenilor, ci statului. El este cel care v-a trimis la școală. De aici încolo, așa cum spuneți, a trebuit să vă descurcați singur. Dar ce înseamnă că v-ați descurcat? Aveați totul asigurat: masă, casă, rechizite, cărți etc. Nu ați avut căldura sufletească oferită de familie și asta se vede. Vi s-a oferit în schimb îndoctrinarea politică, din păcate.

-        Căreia îi sunt încă tributar. Asta vreți să spuneți.

-        Sper că sunteți conștient de asta, deși sunt convins că nu în întregime, adică atât pe cât ați trebui să fiți.

-        Ce vreți să spuneți?

-        Spun că, spre exemplu, nu v-am auzit niciodată vorbind despre rolul nefast sovieticilor.

-        A fost cândva. A trecut.

-        Credeți? Vă ascundeți după deget. Chiar dacă armata lor s-a retras, influența lor a rămas și, mai ales, au rămas oameni îndoctrinați, care continuă să le facă jocul, fie și inconștient.

-        Sper că nu ne includeți și pe noi în această categorie.

-        Eu am să vă citesc din memoriile unei rude apropiate. Nu spun care. Este din Tulcea.

-        E o carte?

-        Ar fi trebuit să fie, dar nu e. Numai puțin, să aduc manuscrisul. De fapt o copie a lui.

-        . . . .

-        Așa! Iat-o:


REFUGIUL

 

În zorii zilei de 21 iunie 1940, înainte de răsăritul soarelui, nașa noastră, a venit la noi într-un suflet, să ne anunțe că în noaptea aceea, la nu știu ce post străin de radio, s-a anunțat că în 48 de ore, rușii vor ocupa Basarabia și Bucovina. Părinții mei, în mare grabă, au  împachetat strictul necesar și au  traversat Delta Dunării cu bacul pentru  a ajunge de la Ismail, unde aveau serviciu, la Tulcea, unde aveau domiciliul. Noi copilele – eu, de șapte ani, și sora mea mai mică – conduse de mătușa noastră de 20 de ani, urma să plecăm a doua zi cu vaporul. Încă de dimineață, eram pe cheiul  Dunării, cu mai mulți copii, pentru ca la ora 11 să plecăm cu N.F.R.-ul (Navigația Fluvială Română). La  Căpitănia portului Ismail, mătușa mea a aflat  de suspendarea cursei navale. Eram în aer. Toți cei de pe chei  erau disperați. Copiii plângeau de foame și de spaimă. Adulții își frângeau mâinile, umblau de colo-colo, neliniștiți, disperați.

Salvarea  a venit din partea unui evreu întreprinzător, care, cu o luntre mare, ne-a îmbarcat și ne-a traversat Dunărea, până în satul Lascăr Catargiu. Aici ne-a lăsat să așteptăm cam o oră, deoarece s-a dus să trateze cu un localnic, barcagiu de meserie, condiție necesară pentru continuarea călătoriei prin hățișurile Deltei, una de-a dreptul temerară, în aceste condiții.

În decursul acestei perioade de o oră, pe la ora 12, noi toți  am văzut cum rușii, cu trupe de desant, ocupau  orașul Ismail, cu 24 de ore înainte de termen. Cerul se umpluse de parașute multicolore, care coborau alene pe fostul teritoriu românesc. Astfel, Dunărea devenea  granița de Sud a U.R.S.S.-ului cu  România.

Dacă în acest răstimp scurt nu s-ar fi ivit evreul cu inițiativa lui, noi toți, cam 18 copii și câțiva adulți, am fi devenit cetățeni sovietici.

După venirea barcagiului experimentat, a început periplul nostru pe canalele Deltei Dunării printre „liane” de sălcii plângătoare, cu destinația Tulcea. Drumul a fost magnific, dar multora dintre copii li s-a făcut rău, de foame, de stres și de mult soare. Surioarei mele i-a curs sânge din nas, a avut dureri de cap și la un moment dat a leșinat. Nu a fost singurul caz. Nimeni nu se bucura de priveliște, o minune a naturii, în care se zbenguiau în voie, fericite, rățuștele sălbatice. Starea lor  sufletească era în antiteză cu a noastră.

Era ora 6 după amiază când ne-am aflat în fața orașului TULCEA, dar din cauza unui  vas mare marin, s-au produs valuri foarte mari și era cât pe-aci să ne răsturnăm, înecându-ne ca „țiganul la mal”. Nu s-a întâmplat tragedia, datorită iscusinței barcagiului tocmit de evreu.

Când am debarcat, pe cheiul  orașului Tulcea, am găsit-o pe iubita noastră mamă, care, disperată că nu mai soseam și aflând de suspendarea cursei navale, trata cu alți barcagii întreprinzători, s-o transporte la Ismail, în căutarea noastră. Dumnezeu a făcut să ne reîntâlnim la timp. EL a vegheat toată ziua asupra noastră! Reîntregirea familiei a fost emoționantă; nu ne mai dezlipeam din brațele mamei, iar lacrimile de  bucurie curgeau șiroaie. Și acum, când scriu aceste rânduri plâng.

 

-        Emoționant, dar nu prea văd legătura.

-        Răbdare! Vine!

 

Plâng și acum când mă gândesc la holocaustul poporului român de-a lungul  veacurilor, dar și cel din secolul XX, consecință  a maleficului tratat Ribbentrop-Molotov.

După recucerirea Basarabiei în 1941, mama mea, având postul de educatoare la Ismail, a trebuit să meargă la post. Noi copiii, sora mea și cu mine, am rămas acasă cu tatăl nostru, care era ageamiu în arta culinară. Țin minte că, într-o zi, s-a hotărât ca la prânz să prepare ouă prăjite. Numai că și-a ales o crăticioară prea mică, în care a pus prea multe ouă și, când a început să le amestece, mare parte a albușului s-a revărsat pe sobă. Bucătăria s-a umplut de fum, iar noi, în spatele părintelui nostru, ne distram: săream de pe un picior pe altul, băteam din palme scandând: „Tăticu’ nu știe să gătească!”. Noi ne amuzam, dar numai el știa ce era în sufletul lui.

Sâmbătă când, cu regularitate, mămica revenea acasă, el i-a spus: „I-ale cu tine la Ismail, pentru ca eu să pot merge la Inspectoratul de Învățământ de la Galați să-ți obțin transferul la Tulcea.

Așa s-a și întâmplat. Până în luna decembrie a anului 1941, când a fost admis transferul mamei mele, am locuit împreună cu ea la Ismail.

Șocul a fost mare, când am găsit tot centrul  orașului în ruină, ars din temelii. Peste tot erau  mari bannere, care anunțau: „Pe aici au trecut BARBARII!”

            Zilnic se descopereau beciuri pline cu cadavre spânzurate cu picioarele de tavan și cu fețele desfigurate, care parcă încă mai țipau, fiindcă, peste ochii oamenilor vii, ocupanții staliniști au aruncat acid sulfuric sau așa ceva. Atmosfera întregului oraș mirosea a hoit! Era un coșmar. Am fost martor ocular!

     Tanti M..., o prietenă a familiei noastre, care a rămas sub ocupație, ne-a povestit că imediat după sosirea lor, a ocupanților, a început „purificarea”. Noaptea, cu o bocceluță pregătită, toate familiile trăiau clipe de groază când auzeau mașina K.G.B.-ului (Securitatea sovietică), trecând pe strada lor. Erau fericiți când nu se oprea la poarta locuinței lor. Atunci,  K.G.B.-ul se numea  N.K.V.D., iar oamenii au tradus prescurtarea cu: „Ni znaiu Kagda Vernusi Damoi”, adică „Nu știu când mă voi reîntoarce acasă”

La început, pe cei pe care îi ridicau cu duba în timpul nopții, îi deportau în Siberia în condiții inumane, de voită exterminare. După începerea războiului, când au fost nevoiți să se retragă, au ucis oamenii în beciuri, așa cum am spus, sau în gropi comune.

 

-        Văd că ați tăcut. Știu că asemenea relatări sunt neplăcute. E bine totuși să nu vă faceți că nu știți sau le-ați uitat. Manuscrisul din care v-am citit are totuși și pasaje mai nostime. Vi le citesc, poate vă mai înveselesc.

 

În retragere, luau cu ei tot tineri buni de muncă. Printre ei, și frumoasa Tatiana. Timp de 18 ani, din 1940 și până în 1958, mama nu și-a văzut  fiica și fiica nu și-a văzut mama. În 1958,  autoritățile kievene, unde se afla Tatiana, i-au permis să facă o vizită în România, ca turist. Ea vine la Tulcea, însoțită de un copilaș de 3 ani, care bineînțeles nu era botezat. Bunica decide creștinarea micuțului Frederic, care nu știa o boabă românește. Mama  îi spune în rusă copilului să repete cuvintele preotului, gândindu-se la textul biblic, ce trebuia într-adevăr repetat. Iată ce a ieșit:

Preotul: Se botează robul lui Dumnezeu . . .

Copilul: Se botează robul lui Dumnezeu . . .

Preotul: Frederic . . .

Copilul: Frederic . . .

. . .

Preotul: Te lepezi de Satana?

Copilul: Te lepezi de Satana?

Noi, care asistam la botez, am pufnit într-un râs imposibil de oprit. Mama mea ne-a dat afară, dar noi, în curte, am continuat hohotele de râs până la lacrimi. Întâmplarea făcea ca, în Tulcea, acel preot să aibă o faimă de mare admirator  al sexului  frumos, așa că expresia „Te lepezi de Satana” i se potrivea perfect.

            Nu cred că trebuie să vă mai spun că cei doi „turiști sovietici” nu s-au mai întors la Kiev. De ce nu e greu de intuit. Încă de la sosire, în gară, copilul de doar 3 ani, își întreabă bunica: „U vas cartoșca esti?”, adică „la voi există cartofi?” După răspunsul afirmativ al bunicii, copilul conchide: „Este foarte bine. Înseamnă că vom avea ce mânca.”

 

PUIU și MAMA LUI

 

În vara anului 1940, refugiații din Basarabia pribegeau în căutarea unui adăpost. Așa se face că, la poarta noastră, într-o zi, s-a oprit o tânără care, ținea de mânuță un copilaș, în ochișorii căruia vedeai albastrul cerului. Tânăra ne-a cerut găzduire. Era din Ismail și auzise de ospitalitatea părinților mei. Au rămas la noi pentru o perioadă nedeterminată. Noi copilele eram fericite că, aveam cu cine ne juca, iar mama copilului o ajuta pe mămica în gospodărie, atunci când ea era la școală.

În timpul evenimentelor din 1940, tatăl copilului a dispărut fără urmă. Puiu, căci așa se numea copilul, îl iubea  nespus și suferea din cauza aceasta. Pe cât era de mic, pe atât de mare îi era suferința, pe care și-o exprima cum putea. Seară de seară se retrăgea în camera lor de culcare și, în fața icoanei, cu voce tare, își începea rugăciunea. Noi două, sora mea și cu mine, îl urmam tiptil, și asistam la rugăciune. El începea: „Tata nostu cale eşti în celuli, finţească-se numele tău, vie țipilia ta …” La cuvântul: ţipilie, în loc de împărăție, noi izbucneam în râs. Copilul se opera din ruga lui, ne privea cu dispreț peste umăr și ne admonesta, pe ton imperativ, cu vorbele: „Fetele taci!” și își reîncepea rugăciunea cu aceeași drăgălașă greșeală de exprimare.

Scena se repeta de câteva ori, în fiecare seară, iar privirea lui, către noi, exprima o maximă detestare. Noi muream de dragul lui. Până la urmă, ne retrăgeam în liniște, iar el, după terminarea rugăciunii, îl implora pe Dumnezeu să-l ajute să-și regăsească tatăl.

După un an, cu toată această fierbinte rugă, repetată cu ardoare seară de seară de un suflet curat de copil, au găsit casa pustie în Ismailul recucerit. Nici urmă de tatăl mult iubit!

 

-        Cred că ajunge. V-am spus că eu vă apreciez tocmai pentru că, între cele două – nostalgia după satul cu oameni gospodari și propagandistul de partid – reușiți să păstrați un echilibru. Încercați să discerneți între bine și rău, vă puneți întrebări, cu alte cuvinte faceți exact ceea ce trebuie să facă orice om inteligent. Apropo! Înainte de al doilea război mondial, foarte mulți intelectuali români l-au citit pe Marx și discutau ideile lui. Cei care au făcut imprudența să afirme că au asemenea lecturi au avut de suferit, fiindcă propagandistul trebuia doar să citeze frazele recomandate, ca pe niște lozinci. Orice interpretare, fie și pozitivă, era nedorită.

-        M-ați cam pus la zid. Nu mă supăr și doresc să continui dialogul cu dumneavoastră, dar acum îmi trebuie puțin timp de reculegere.

 

Bolovănisme

 

Omul este un element al naturii. În consecință, societatea trebuie să respecte legile naturii, dintre care redundanța posibilităților este poate cea mai importantă. Ea este cea care îi asigură varietatea și renașterea după orice catastrofă. Perfecțiunea înseamnă moarte. Orice mecanism rigid, fie el și perfect, încetează să mai funcționeze după un timp, datorită unui accident neprevăzut sau uzurii. În natură nu există perfecțiune. Orice disfuncționalitate este însă remediată prin multitudinea mecanismelor de autoreglare. Chiar dacă dispare o specie, apar altele. Imperfecțiunile stau la baza evoluției.

De aceea, ideea dirijării excesive de la centru a societății de către câteva „capete luminate” este o dovadă de ignoranță. Comunismul este o idee absurdă, prostia omenească dusă la paroxism.

La început n-am înțeles de ce comunismul, inventat de evreii din Germania, a fost implementat în Rusia. S-au gândit probabil că rușii, dacă acționează repede, pot ajunge la comunism fără să treacă prin capitalism. În acest mod, toate dificultățile trecerii de la un sistem la altul ar fi fost evitate. Eu cred că, profitând de diferența de fus orar, ar fi putut ajunge la destinație înainte de a pleca. Glumesc!

Gluma, mi-a adus aminte de o altă poantă. Se spune că o delegație sovietică a fost trimisă în SUA, să  vadă cu ochii lor cum e în capitalism. Delegația era compusă dintr-un un muncitor și câțiva intelectuali din mai multe domenii. La întoarcere, după câteva întrebări specifice domeniului lor de activitate, li s-a pus aceeași întrebare: se poate construi comunismul în Statele Unite ale Americii? Intelectualii au răspuns DA. Doar muncitorul a răspuns: desigur, se poate, dar ar fi păcat.

Deoarece românilor nu le-a venit să creadă că trecerea de la socialism la capitalism ar fi posibilă chiar atât de ușor au inventat tranziția. Ori – se știe – provizoratele au cea mai lungă durată de viață. Rușii au scăpat de comunism în mai puțin de un secol. Noi, românii, nu se știe dacă vom scăpa vreodată de stafia lui.

 

Panseuri brașovenești

 

Rusia este o țară care a știut să militeze pentru aceleași obiective, trasate de Petru cel Mare.

Da, chiar și pe timpul fostului U.R.S.S. – mai ales atunci – ea a rămas fidelă idealurilor trasate de un monarh inteligent. Rusia a fost și este încă o țară relativ tânără și în plină expansiune. Și astăzi, orice președinte este judecat după măsura în care reușește să se apropie de obiectivele cunoscute și acceptate de către popor. Decăderea va începe după ce țelul odată atins și pierdut, nu va mai putea fi recuperat, precum imperiul colonial al Angliei. Abia atunci își va spune cuvântul inteligența electoratului.

Monarhia britanică rezistă prin voința poporului și nu prin forța armelor. Nu forța, ci tocmai lipsa forței face din ea o expresie a democrației.

Deschiderea oficială a Parlamentului o face regele/regina. Toți cei care nu au votat cu partidul de la putere văd în ea un aliat al lor. El/ea devine astfel un simbol al democrației. Iată paradoxul sistemului politic numit monarhie parlamentară. În plus, guvernele sunt efemere, în timp ce monarhia reprezintă continuitatea. Ea reprezintă trecutul și viitorul. Prin ea, poporul devine conștient de trecutul său, de istoria sa – de care probabil că este mândru – și se poate gândi la rolul pe care el însuși îl poate avea în asigurarea viitorului țării, dincolo de ciclurile electorale.

Prin tradiție, vineri la ora 18.30, primul ministru merge în audiență la rege/regină. Amândoi păstrează discreția discuțiilor între patru ochi. După audiență, primul ministru se întreține la un pahar cu secretarul personal al regelui/reginei.

 

*     *

*

 

Toți oamenii declară că își doresc să fie liberi. Asumarea libertății presupune riscuri diverse, pe care nu toată lumea le acceptă. De aceea, statutul de subaltern, subordonat sau chiar de sclav este preferat de cei mai mulți, chiar dacă nu recunosc sau nici măcar nu-și dau seama. Dacă la această preferință adăugăm invidia, atunci calea către comunism – ca ideal utopic – este deschisă.

File de jurnal

 

„Școala strică oamenii la cap”

 

Propaganda comunistă a invocat sărăcia maselor drept cauză a revoltelor. Este o minciună. Săracul, asemenea bolnavului, nu s-a ridicat niciodată împotriva bogatului, fiindcă nu are energia necesară. Un exemplu elocvent este răscoala țărănească din România anului 1907. De ce tocmai în acel an, care a fost unul bogat din punct de vedere agricol?  Cei doi ani precedenți fuseseră cu mult mai slabi, 1906 chiar dezastruos. Invidia, în schimb,  este atât de ușor de speculat, încât orice demonstrație este de prisos.

Adevărul  este că orice revoluție s-a declanșat datorită propagandei, care – la rândul ei – s-a folosit de împrejurări favorabile. Răscoala din 1907 a avut un precedent: revoluția din Rusia anului 1905. Propagandiștii care au scăpat de OHRANA (Poliția politică țaristă), au fugit care-încotro, inclusiv în România. Declanșarea ei în Moldova, în vecinătatea Rusiei, este relevantă.

În plus, în România, împrejurările au favorizat și apariția unor efecte secundare, nefaste din nefericire, a unor bune intenții. La începutul secolului 20, țara noastră era în plin proces de modernizare. Prin eforturile lui Gheorghe Asachi, se înființaseră școli la sate în special în Moldova, existau preocupări serioase pentru alfabetizarea adulților. Cum propaganda are nevoie de un suport, școala este mijlocul ideal. Este greu, dacă nu imposibil, pentru propagandiști să adune oamenii ca să asculte vicleniile lor. La școală însă, victimele sunt deja adunate. Și nu orice fel de victime, ci tocmai cei dispuși să însușească cunoștințe noi. Așa se face că mulți locuitori ai satelor, considerând răscoala din 1907 un efect al școlarizării, au tras concluzia că școala strică mințile oamenilor.

Pe lângă industrie, se puneau bazele unei agriculturi științifice: s-au înființat școli de agricultură, Bărăganul a devenit grânarul Europei etc.

Din păcate, chiar și azi, nu puțini sunt cei care mai cred și azi inepția din titlu: „Școala strică oamenii la cap”. La ea se adaugă una mai actuală: la ce este de folos școala, dacă unii dintre cei școlarizați superficial se descurcă în viață foarte bine? Parlamentul este plin de semidocți.

 

Prietenii Zidului

„Amabilitate”

Sau diferența dintre pilă și recomandare

 

După o conversație despre vreme și amintiri din tinerețe, solicitanta, o cunoștință a fostei directoare a școlii în care activase Elena, intră în subiect.

-        Draga mea, am și eu o problemă mare pentru mine, dar care sunt sigură că e mică pentru tine, cu relațiile tale.

-        Sigur dragă, pentru tine fac orice îmi stă în putință.

-        Este vorba de nepotul meu. Vrea și el să intre la școala aia de pregătire în limba engleză, dar spune că admiterea acolo este foarte grea. Știi, el vrea să meargă la studii la Londra. A învățat el ceva engleză la școală, dar insuficientă pentru a studia în Anglia. Știu că acolo lucrează câțiva foști elevi de-ai tăi. Poate îi pui o pilă.

-        Stai așa! Se rezolvă imediat. Numai să găsesc numărul de telefon al Elenei. E directoare acolo, sau așa ceva. A fost eleva mea și profesoară după ce a absolvit facultatea. Un moment!

Încearcă să afle numărul prin câteva apeluri la alte cunoștințe, dar fără succes. Rezolvarea a venit tot la sugestia prietenei.

-        De ce nu cauți, dragă, în cartea de telefon?

-        Acolo găsesc adresa școlii. Eu căutam numărul ei de telefon direct.

-        Decât nimic, e bun și cel oficial.

La telefon, după ce a găsit numărul.

-        Dragă Elena, e aici la mine în birou o bună prietenă, pe care te rog s-o ajuți. Are o problemă. O să ți-o spună ea, dacă vrei s-o primești.

În traducere liberă: „E una aici, care îmi stă pe cap și nu știu cum să scap de ea. Iartă-mă că te deranjez cu acest telefon. Nefiindu-ți prietenă, tu poți să scapi de ea mai ușor.”

Aceasta este percepția românilor despre recomandare. Deoarece ea, recomandarea, presupune și asumarea responsabilității – noțiune uitată în 50 de ani de regim comunist, dar existentă încă în subconștientul celor mai în vârstă – s-a inventat cuvântul „pilă”. A pune o pilă cuiva, presupune existența unor obligații reciproce între cei doi și incapacitatea celui recomandat de a reuși prin forțe proprii. În lumea civilizată, ca și în România antebelică, nici o femeie de serviciu sau o bonă nu era angajată fără o recomandare de la vechiul loc de muncă sau a cuiva, care o cunoaște bine și își asumă responsabilitatea, pentru că – dacă cea pentru care își pune obrazul în joc nu corespunde cerințelor – își pierde propria sa onorabilitate. Într-o instituție de stat însă, directorul este interesat în menținerea relațiilor cu cei din rețeaua politică din care face parte și mai puțin în bunul mers al instituției.

-        S-a făcut. Spune însă că nu este necesar să te duci tu la ea, ci să vină direct nepotul, pentru o evaluare.

 

Panseuri brașovenești

 

De unde stau acum, sunt mai multe posibilități de a ajunge în centrul orașului, dar mie îmi place cel mai mult pe strada Constantin Brâncoveanu. Sunt, bineînțeles subiectiv, fiindcă alte căi pot fi mai frumoase. Pe aici însă nu numai numele mă atrage, ci faptul că unele case au cu adevărat o legătură cu domnitorul muntean. Astfel, la numărul 46 se află chiar reședința lui. Nu știu ce destinație are acum. N-ar fi exclus ca, la naționalizarea din 1948, să fi fost populată cu câțiva „tovarăși de încredere”, ca în majoritatea clădirilor din centru, urmașii lor fiind azi proprietari cu drepturi depline. După cum arată curtea, nu m-ar mira. La numerele 51, 32 și 12 au locuit alți membri ai familiei, iar mai jos, pe strada George Barițiu, în cimitirul din spatele bisericii Sfânta treime, se găsesc mormintele unor mari personalități, între care părinții printului Grigore Brâncoveanu (Emanuel si Zoe), mitropolitul Dositei al Țării Românești, refugiat la Brașov după eșecul revoluției lui Tudor Vladimirescu, precum și familia domnitorului muntean Alexandru Șuțu. De altfel, Brașovul are meritul de a păstra multe asemenea locuri încărcate de istorie. Dacă zidurile ar vorbi, aproape toate clădirile din Piața Sfatului ar avea ceva de spus, dar nu numai ele, ci și unele de pe străzi secundare. Pe unele am găsit și câte o placă evocatoare. Matei Corvin, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul au trecut și ei pe aici. Nu am idee despre clădiri similare din București.

 

Memoria plebei

 

Am fost la Eforie Sud. Bineînțeles că denumirea mă enervează. Câteva persoane mai în vârstă își aminteau că, mai demult, s-a numit Vasile Roaită. Nimeni însă nu auziseră de Carmen Silva

 

Înlănțuiri

 

Interesant cum se leagă uneori evenimentele între ele! Mă refer la cele de bun augur și nu la cele rele, care se leagă de obicei după principiul conform căruia o nenorocire nu vine niciodată singură, dar asta este explicabil printr-un alt principiu, mai complicat. Acum, trebuie să spun ce anume se leagă atât de frumos că merită să fie relatat.

În relatarea excursiei la Iași, am notat câte ceva despre Maruca și relația ei cu Enescu, despre care se scriu astăzi vrute și nevrute. Nu sunt eu un specialist în domeniu, dar întâmplarea a făcut să aflu mai multe și acum simt nevoia să fac unele precizări.

S-a întâmplat cu câțiva ani în urmă să aflu dintr-o carte despre existența altei cărți. Prima se intitulează „De la coroana regală la Cercul polar” și este o antologie realizată de Dan C. Mihăilescu. Sunt culese aici extrase din memoriile Reginei Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Alice Voinescu, dar și Elizabeta Rizea din Nucșoara și Anița Nandriș-Cudla. Interesul pentru cea de a doua mi-a fost stimulat ce capitolul dedicat Mariei Cantacuzino-Enescu, pentru că despre ea citisem cel mai puțin până atunci, deci știam cel mai puțin. Cartea se numește „Umbre și lumini – Memoriile unei prințese moldave”, iar textul este mai mult decât atrăgător; este incitant. Autoarea s-a născut în 1879, ca descendentă a familiilor Rosetti, Negri și Jora. Despre familia Rosetti nu este cazul să scriu, fiind bine-cunoscută. Din familia Negri îl amintesc doar pe Costachi Negri, născut la Iași în 1812, om politic, diplomat, scriitor, apropiat de-al domnitorului Al. I. Cuza. Din familia Jora, cel mai cunoscut este Mihail, născut la Roman în 1871. Compozitor, dirijor, academician etc. este creatorul liedului și al baletului românesc modern. Maria s-a numit Cantacuzino după numele primului soț, Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, șeful conservatorilor, prim-ministru etc. Este plină istoria României de membrii ai acestei familii. Până să se stabilească la Paris împreună cu cel de al doilea soț, nimeni altul decât George Enescu, a trăit în România, printre cele mai reprezentative personalități intelectuale și politice ale țării. A fost prietenă cu filosoful Nae Ionescu. Bineînțeles că, la Paris, clasa intelectuală a contactelor ei nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. După moartea lui George Enescu s-a mutat în Elveția, unde a murit în 1968. Rămășițele pământești i-au fost aduse la Paris, alături de cele ale lui George Enescu, în cimitirul Pčre Lachaise. Memoriile , intitulate „Souvenirs d’une Princesse Moldave”, și le-a redactat la Paris în limba franceză, între 1950 și 1953. Detașarea de țară i-a acutizat analiza logică și a determinat-o să judece detașat și obiectiv pe cât posibil faptele și mentalitățile celor pe care i-a cunoscut, cu rudele fiind chiar mai critică decât față de străini.

Mă gândeam că memoriile ei, alături de alte câteva similare, ar putea înlocui foarte bine orice carte de istorie scrisă „după ureche” (plecată mai mult sau mai puțin într-o anume direcție). De parti pris nu poate fi suspectată, fiindcă își judecă rudele cu maximă severitate. Bineînțeles că mi-am propus să-mi procur cartea. Am căutat-o prin librării, biblioteci, pe Internet, ……, nimic! Am prins un fir cu ajutorul doamnei Elena Bulai, traducătoarea cărții din franceză în română, care mi-a indicat o librărie din Bacău, unde aș putea să găsesc cartea. De la distanță, nici identificarea librăriei nu a fost ușoară. În plus, librăria nu au vrut să-mi trimită volumul prin poștă, dar mi-a oferit numărul de telefon al Editurii „Aristarc” din Onești, care a scos cartea. Știam numele editurii din cartea domnului Dan C. Mihăilescu, dar nu reușisem să aflu mai multe despre ea. Și iarăși reflectam eu în mintea mea la cât de pline sunt librăriile cu cărți inutile – unele chiar dăunătoare – în timp ce o carte cu adevărat instructivă este parcă intenționat marginalizată. Acum, însă, sunt fericit cu promisiunea editurii că, în câteva zile, voi primi cartea mult dorită.

Înlănțuirea despre care vorbeam la început nu se oprește aici. Ieri, la Muzeul de Artă Brașov a avut loc vernisajul expoziției de artă plastică intitulat „Legături de sânge / In the Blood”. Ce legătură are expoziția cu tot ce am scris până aici și despre ce fel de legătură de sânge este vorba? Expoziția este centrată pe lucrările lui George Matei Cantacuzino (1899–1960) și este organizată de către Ilinca Rowell-Cantacuzino, nepoata sa. Impresionant este faptul că Ilinca nu l-a întâlnit vreodată pe bunicul său. Ea s-a născut, a crescut și trăiește în Anglia. Interesul pentru realizările bunicului i-a fost stimulat de către bunica ei, Sanda Cantacuzino, născută Știrbei (un alt nume mare pentru români).

Acum, ar trebui să apun ceva despre acest George Matei Cantacuzino. Este cunoscut mai mult ca arhitect, deși el a fost și scriitor, ca să nu mai vorbesc despre pasiunea sa pentru pictură, care a făcut posibilă această expoziție. Tablourile bunicului, alături de evocările bunicii, au fost probabil elementele concrete ce i-au marcat nepoatei copilăria și i-au inoculat dorința de a-i repune în valoare opera. Dintre lucrările de arhitectură ce pot fi încă admirate și azi, se remarcă blocurile Kretzulescu din Piața Amzei și cel din Dionisie Lupu (colț cu Cosmonauților), Palatul Băncii Chrissoveloni (Actuala Bancă de Investiții de pe strada Lipscani 8), toate din București, hotelul Rex de la Mamaia (împreună cu arhitectul Vasile Arion), Ansamblul de la Eforie, Casa de cură de la Olănești și multe altele, în București și răspândite prin țară, deși poate că nu ar trebui uitate lucrările de restaurare le la palatul de la Mogoșoaia, solicitate de Marta Bibescu pe când arhitectul avea doar douăzeci de ani. A fost profesor de arhitectură și a scris numeroase cărți de specialitate, publicate în țară și în străinătate. Deși se născuse la Viena, unde tatăl său era secretar al misiunii române, și-a făcut studiile la Viena, București și Paris și a funcționat până în 1957 în București, se considera ieșean, părinții săi având moșia la Hoisești, lângă Iași. Îndrăgostit de Moldova, unde își petrecea vacanțele, a scris mai multe note de călătorie, memorii, etc. (Izvoare și popasuri”, „Pătrar de veghe”, și altele) Pentru contribuția sa adusă culturii române este arestat și condamnat la cinci ani de închisoare, pe care îi efectuează la Aiud și la Canal între 1948 și 1953. După eliberare, mai lucrează câțiva ani în București la Direcția Monumente Istorice, timp în care restaurează câteva ctitorii din nordul Moldovei, iar din 1956 se retrage la Iași. Aici, la solicitarea expresă a mitropolitului, realizează pavilioanele ansamblului arhitectural al Palatului Mitropoliei din Iași. Interesant este că, din cauza „dosarului” nu a putut fi plătit oficial, ci „din resursele proprii” ale comanditarului.

Astăzi, demn de laudă este efortul nepoatei sale, cu atât mai prețios cu cât majoritatea românilor ce ajung în străinătate se grăbesc să-și șteargă originile. (Nu comentez mentalitatea lor, care nu este decât o dovadă de incultură.) Cantacuzinii, ca și alți succesori ai fanarioților se simțeau jigniți cu acest cuvânt, ei considerându-se români. G.M. Cantacuzino, spre exemplu, la 18 ani, a intrat voluntar în armata română și a participat la operațiile militare din Primul Război Mondial. Cât despre originile lor mai mult sau mai puțin îndepărtate, aveau motive de mândrie pentru contribuția adusă lumii prin cultura lor.

Am primit cartea. Așteptările nu mi-au fost înșelate. Este exact ceea ce îi lipsește literaturii române: ceva autentic, sincer și scris cu simțire. Este ceea ce a făcut Maria Cantacuzino-Enescu și a zăcut o jumătate de secol ca manuscris în limba franceză, până când cineva să „îndrăznească” să-l traducă în limba celor cărora le era adresat. Nu are pretenții literare și chiar precizează acest lucru în paragraful intitulat „Butade… ale unei povestitoare care nu vrea să „pozeze” în scriitoare”. Și totuși, scrie foarte frumos și cu o neasemuită sensibilitate, asociată cu o deosebită ascuțime critică, cu atât mai dură când vorbește despre cei apropiați ei. Nu știu cum sună în franceză manuscrisul autobiografic, dar traducerea este mai mult decât convingătoare.

Desigur, putem fi de acord sau nu cu opiniile, gesturile, deciziile eroilor cărții și în primul rând ale autoarei însăși. Suntem liberi s-o facem; este dreptul nostru constituțional, iar autoarea ne oferă nenumărate posibilități în această privință, pentru că își etalează viața și opiniile cu o sinceritate dezarmantă.

Din asemenea cărți aflăm care erau relațiile dintre oameni, în special a celor ce ne hotărăsc destinele prin deciziile lor, aflăm cum gândeau, care le erau criteriile, iar noi începem să ne explicăm logica lor, de ce au procedat așa și nu altfel. Istoria capătă un sens și nu doar un șir de întâmplări mai mult sau mai puțin stupide.

Dacă stau să mă gândesc acum, persoanele pe care le cunosc eu în mod direct sau prin scrisul lor, deși ar avea de spus jenant de puțin în comparație cu Maria Cantacuzino-Enescu, nu reușesc s-o facă nici măcar cu a zecea parte din sinceritatea ei. Cât despre opinii, pe unele dintre ele, ea însăși, autoarea, și le schimbă pe parcursul vieții, ceea ce este cât se poate de firesc, de unde rezultă că noi nici nu am putea fi de acord cu ambele variante în același timp. Îmi amintesc de Petre Țuțea, care spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga înseamnă că n-are inimă. Dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleași concepții, înseamnă că e cretin”. Maria Cantacuzino este o prințesă, așa că exprimarea ei este mai puțin dură, dar nu mai departe de adevăr. În plus, experiența ei de viață este incomparabil mai complexă. Puțini oameni au trăit între extreme cu un ecart atât de mare și cu o trăire atât de intensă. Chiar în perioada ei de glorie, persoane care au cunoscut-o bine au evidențiat caracterul ei puternic. Regina Maria: „Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; (…) Tovărășia ei te însuflețea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei.” Și dacă își susținea ideile în fața reginei, este de presupus că nu și le-a schimbat doar pentru ca să ne facă pe plac nouă, unor bieți cititori. Alice Voinescu, o altă doamnă a României, a cărei cultură ar crea dificultăți plenului Uniunii Scriitorilor din zilele noastre și care, la 66 de ani a fost condamnată să facă închisoare și un umilitor domiciliu forțat pentru că, la expulzarea regelui Mihai, a spus că o țară care își renegă trecutul nu are viitor: ”Maruca - o revelație de simțire și gândire înaltă, directă, bogată, autentică. Ea e făcută pe o măsură mare. Asta trebuie să îl și fi atras pe Enescu. (…) Scrie splendid, fiindcă scrie cu sufletul.” Este, cred, suficient pentru a-i caracteriza personalitatea și nu cred să mai fie necesar să adaug ceva, doar că, dacă prezența marilor personalități m-ar intimida, lectura gândurilor lor așternute pe hârtie este tot ce îmi doresc în materie de lectură.

 

File de jurnal

 

Există printre criticii literari ideea că memorialistica ar fi un gen inferior romanului. Din punctul meu de vedere, este invers. În memorialistică, autorul își asumă ideile acțiunea. Cum nimeni nu poate spune ceva ce nu a gândit – chiar dacă ideea nu-i aparține, dar și-a însușit-o - într-un roman autorul nu face altceva decât să înlocuiască persoana întâia sau a doua singular cu a treia și să-și atribuie propria-i concepție altcuiva. Este o primă dovadă de lașitate și nu îmi propun acum să intru în detalii. Există, ce-i drept și romane de ficțiune bune, dar ele sunt extrem de rare. Mă gândesc la „Împăratul muștelor” sau „Ferma animalelor”, spre exemplu, nu pentru că ar fi neapărat cele mai bune, dar acestea îmi vine în minte în acest moment. Personal nu am cunoscut vreun autor de această talie și nici nu cunosc vreo scriere în limba română la acest nivel.

Atunci când autorul dezvoltă o idee abstractă, la care evident că nu a participat în mod direct, dar i-a fost sugerată din viață, sau mai exact viața a declanșat în mintea sa un proces de gândire, atunci avem de-a face cu un eseu. Termenul este cu totul impropriu, fiindcă nu este o încercare. Eventual, putem împrumuta interpretarea din jocul de rugbi, unde eseu este o încercare reușită, adică finalizată. Probabil că termenul vine din știință și vrea să spună că textul nu dă un răspuns definitiv și fără echivoc problemei ridicate, că este doar o variantă posibilă, o ipoteză de lucru, lăsând loc și altor discuții pe acel subiect. Departe însă intenția de a-l subestima. Cum subiectul este adesea mai dificil, oamenii de litere plasează eseul la periferia literaturii – așa cum o înțeleg ei – poate-poate textul respectiv va fi încadrat în alt domeniu, deși este una dintre formele superioare de gândire, aș zice chiar filosofice, dacă acest cuvânt nu ar fi deja compromis.

În memorialistica adevărată, singura condiție este sinceritatea. Dacă cineva și-ar descrie sentimentele ce-l stăpânesc atunci când traversează strada, mai-mai că ar intra în literatură. Dacă însă încearcă să ne spună că tocmai atunci se gândea cum să salveze România din ghearele nu-știu-cui, sau că însăși traversarea străzii în văzul lumii era forma lui de rezistență, atunci înseamnă că am intrat în lumea reală, fiindcă este ridicol de mare numărul cărților deja scrise astfel.

Îmi fuge acum gândul la memoriile celor ce au avut de suferit de pe urma persecuțiilor comuniste. Nu vreau acum să fac nici o referire la comunism și la nici un fel de politică. Mă refer la suferință ca atare, indiferent de conjunctură. Toate aceste eroine și-au păstrat demnitatea, în ciuda umilințelor la care erau supuse, umilințe ce erau cu atât mai mari cu cât rezistența lor era mai îndârjită. Asemenea memorii sunt rareori citite și aproape niciodată de către cei ce ar avea cea mai mare nevoie s-o facă. De ce? Probabil pentru că, în mod inconștient, cititorii simt diferența de caracter dintre autor și ei înșiși. La polul opus găsesc unele romane rusești, în special ale lui Dostoievski. La el, eroii sunt în general persoane decăzute, ce nu fac altceva decât să decadă și mai mult. Talentul autorului se evidențiază prin profunzimea analizei psihologice. Deciziile eroului devin astfel aproape firești, slăbiciunile lui sunt omenești, iar cititorul se lasă cucerit fiindcă este în firea noastră să luăm întotdeauna apărarea celui mai slab, mai ales că – Doamne ferește! – s-ar putea să ajungem și noi într-o situație similară. Ba, către sfârșitul romanelor, pentru ca tortul (sau coliva) să aibă și o bomboană deasupra, unele personaje dobândesc chiar și un soi de demnitate, adică ceva ce nu au avut niciodată. Ideea este falsă, pentru că asemenea tipuri umane nu-și caută salvarea în gândirea abstractă. Ei își caută „colegi de suferință” și, cel mai adesea, se asociază în vederea înfăptuirii altor acte încă mai reprobabile decât cele ce i-au adus în situația în care se află. Nici vorbă de demnitate. Pe aceasta pot cel mult s-o piardă, dacă au avut-o cândva – evident în cantitate prea mică – dacă au fost educați în acest sens, dacă o au în sânge, nici vorbă s-o dobândească fără motiv. În lumea reală, oamenii mici rămân mici și încearcă întotdeauna să-și rezolve problemele în stilul lor. Cu toate acestea, asemenea romane au devenit celebre și sunt citite cu sufletul la gură de către milioane de cititori, indiferent de epocă și continent. În schimb, suferințele reale ale unor oameni adevărați prezintă cu mult mai puțin interes, probabil tocmai pentru că noi, oameni obișnuiți, simțim că nu ne-am putea ridica la înălțimea eroilor, că nu avem forța morală s-o facem și că, în fond, trebuie să recunoaștem că deja am ratat câteva momente în care am dovedit contrariul. O vom face de-acum încolo? O șansă pentru ca visul să devină realitate ar fi să începem de îndată lectura memoriilor celor de la care putem afla cum să ajungi să te stimezi pe tine însuți. Vis dostoievskian?

 

Prietenul Zidului

 

O zi interesantă. Fosta directoare a școlii în care a funcționat Elena a venit să vadă „minunea”. Știa că, la vreme de seară, mai ales vinerea, se adună în vechiul living toți prietenii fondatori ai asociației. Am folosit termenul „asociație” în sens general și nu în cel oficial, fiindcă acum, sub o singură umbrelă, activitatea s-a diversificat și amplificat foarte mult. În dialogul ce-l voi relata, voi folosi notațiile: ‚D’ pentru intervenția directoarei,  ‚E’ a Elenei,  ‚Dan’ pentru Dan, ‚A’ pentru Alina, ‚I’ pentru Ianoș, și ‚B’ pentru Bunicul. Au fost mai mulți participanți, dar eu voi reda numai intervențiile mai importante.

 

D:        Tot orașul vorbește despre voi în termeni laudativi. Sper că nu mi-o luați în nume de rău că doresc să mă informez direct de la sursă. Acum sunt în concediu medical și mi-am făcut timp să trec pe la voi. (Poate concediu mental, mârâie Ianoș, sotto voce.)

Dan: Parcă erați la pensie, nu?

D:        Sunt pensionară demult, dar mai lucrez ca specialist filolog la Regia autonomă de transport, bașca membru în mai multe consilii de administrație.

I:          Firesc, pentru un specialist ca dumneavoastră.

D:        Ironic, ca de obicei. Să trecem peste asta. Unii dintre voi mi-ați fost elevi, alții subalterni în cei aproape douăzeci de ani cât am fost directoarea liceului.

I:          Multă lume se întreba cum ați rezistat atât de mult timp.

D:        Nu fii obraznic, elev!. Glumesc, desigur. Dacă rămâneai sub aripa mea ocrotitoare și după absolvirea liceului, poate că te învățam câte ceva din tehnicile de supraviețuire în condiții nu tocmai prielnice.

I:          Mi-a ajuns cât m-ați „ocrotit”.

Dan:    Eu v-am fost și elev și subaltern câțiva ani și . . .

D:        Ei, tu ai avansat. Acum ești cadru universitar.

Dan:    Sper să nu fiu doar cadru.

D:        Pentru mine, ca directoare, toți erați egali, indiferent de disciplina pe ca o predați. Era obligația mea. Nu am avut preferințe și nici pasiuni pentru vreo disciplină anume. – E normal ca atunci când nu crezi în nimic să nu realizezi nimic, gândeau mai toți foștii ei subalterni. – Acum însă s-au schimbat multe. Am citit , de exemplu, o carte a unui elev mai bătrân ca voi. Nu cred că-l cunoașteți. Are mare succes cu ea, dar mie nu mi-a plăcut. Nici n-am reușit s-o termin.

I:          Orice carte se adresează unei categorii de cititori. Nu există carte pentru toată lumea. Înseamnă cu nu vi se adresa.

D:        Adică nu am nivelul intelectual cerut?

I:          Există cărți pentru copii, pentru adolescente visătoare, pentru bătrâni nostalgici. Nu toți oamenii sunt la fel și nu trebuie să pretindem ca toți ceilalți să ne semene și să gândească aidoma nouă, fiindcă nici unul dintre noi nu este buricul pământului. Iar scrisul nu este o marfă, care trebuie să se vândă bine.

D:        Un coleg mi-a recomandat-o ca fiind o carte de căpătâi.

I:          Adică s-o pui sub cap, când te culci.

D:        Așa o fi. Ce vreau eu să vă spun și să mă scuz, este că nu tot ce se spune despre mine este adevărat. Știți, există printre profesori obiceiul de a se lăuda cu reușitele unor elevi, dar eu știu bine că realizările voastre au la bază calitățile voastre personale și nu țin să-mi arog merite ce nu-mi aparțin, chiar dacă unii colegi fac uneori aprecieri de genul „Ai văzut, tu, ce s-a ridicat Ianoș? A fost elevul tău, nu?”. Da, a fost, dar eu i-am predat limba română și el a devenit inginer. Ce-i drept, deși maghiar, vorbește românește mai bine decât mulți români, cărora tot eu le-am fost profesoară.

I:          Apreciez onestitatea dumneavoastră post factum.

D:        Tot rău ai rămas. Oricum, eu nu am venit aici doar ca să mă scuz, ci ca să cunosc niște tineri care merită toată lauda. Vreau și eu să văd care este deosebirea dintre ei și ceilalți. Cum de ei reușesc și alții nu.

Dan:    De obicei, se spune „Am două vești; una bună, alta proastă. Cu care să încep?”. Eu am o singură veste; bună pentru unii, proastă pentru alții. Vestea e că școala de mâine nu va semăna cu cea de ieri. Asta va împărți și profesorii în cele două categorii.

 

            Între timp, Alina îl informează în șoaptă pe Bunicul despre relațiile dintre directoare și foștii ei elevi și/sau subalterni. Ca o notă comună, niciunul dintre ei nu a fost în grațiile ei. De aici și surpriza – pentru ea – a reușitei lor. Bunicul, în șoaptă, remarcă: Este un excelent vomitiv, cum ar spune Cioran. Ar putea să-și ceară scuze, pentru locul ce încă îl ocupă în spațiu. Apoi, cu glas normal:

B:         Mă iertați că intru și eu în vorbă, deși nu mai sunt tânăr.

E:         Pentru mine ești încă tânăr, doar că te-ai născut mai devreme.

B:         Mersi!. Doamnă directoare, cred că nu căutați unde trebuie. Mă refer la explicație. Și dumneavoastră v-ați descurcat foarte bine. Atunci. Ei se descurcă azi. S-a schimbat regimul, se schimbă și oamenii. Amintiți-vă vechea lozincă, de pe când erați și dumneavoastră tânără: „La vremuri noi, oameni noi”. Că cei vechi nu mai erau buni. „Omul nou”, creație a partidului comunist. Chiar dacă lozinca nu mai este la modă, dacă s-a schimbat regimul, este normal să se schimbe și mentalitățile oamenilor. Nu prea aveți motive să vă mirați.

D:        Mulțumesc pentru sfat, deși nu vi l-am cerut.

B:         Nici acești copii nu v-au cerut sfatul. Îmi permiteți totuși o remarcă. Dacă o persoană execută ceva din obligație, atunci orice sfat menit să-i ușureze munca este binevenit. Dacă însă aceeași persoană face același lucru din plăcere, atunci sfaturile oricât de bune devin surse de animozitate, fiindcă îi afectează dragostea cu care lucra până atunci. Trebuie să observați diferența dintre obligațiile de serviciu, cu care ați fost obișnuită și entuziasmul acestor tineri.

I:          Nu vreau să mă scuz pentru intervenția mea cam dură de adineaori, dar . . .

 

Panseuri brașovenești

 

Indiferent de denumirea oficială, locuitorii orașelor din Europa și America, folosesc termenul „strada mare”, eventual largă (Broadway), pentru cea mai importantă arteră de circulație din urbea lor. Chiar și la sate, am întâlnit denumirea oficială „Strada principală”.

La Brașov nu există așa ceva. Avem, în schimb, „Strada Lungă”.

 

*      *

*

 

Concert simfonic

Concertul de azi al Filarmonicii Brașov este dedicat aniversării revoltei muncitorești de la 15 noiembrie 1987. Așa scrie în programul de sală. Același lucru l-a menționat și prezentatoarea în cuvântul introductiv. Ea a amintit și faptul că, atunci, s-a strigat pentru prima dată în România „jos comunismul”. Programul a cuprins Uvertura Coriolan de Ludwig van Beethoven, Concertul nr. 1 de Nicolo Paganini și Simfonia a III-a de Ludwig van Beethoven. Dirijor: Daisuke Soga.

Cârcotaș fiind, nu mă pot abține de la observația că Uvertura Coriolan, chiar dacă are în subiect fapte de arme, acestea nu sunt deloc eroice, ci dimpotrivă, iar stilul triumfal al lui Beethoven este prezent doar la început. La baza Uverturii stă povestea lui Gnaesus Marcius, general roman, care își luase numele de Coriolanus și care – după ce fusese exilat din Roma în urma unor dispute cu noii tribuni ai poporului - se aliază cu volscii (împotriva cărora luptase și îi învinsese la Corioli, în 493 î.C.) și se pregătește să invadeze Roma. Soția, mama și fiicele lui Coriolan îl imploră însă să renunțe la invazie. Înduioșat, Coriolan se lasă convins, îndepărtează trupele de Roma, după care se sinucide. Eu nu văd nimic eroic aici. Alianța cu volscii împotriva Romei a fost un act de trădare, renunțarea la luptă o lașitate, iar îndepărtarea din fața zidurilor Romei a trupelor volscilor o nouă trădare, de data aceasta față de noii aliați. De altfel, după unele surse, el nu s-ar fi sinucis, ci a fost omorât de către volsci tocmai pentru trădarea sa. În privința primei trădări, i se poate acorda o circumstanță atenuantă. Noii tribuni ai Romei, care îl expulzaseră, erau plebei ce puseseră mâna pe putere, în timp ce Coriolan, patrician, milita pentru o Romă aristocrată. La vremea aceea, însă, noțiunile de popor, națiune etc. nu aveau nici pe departe semnificațiile de azi, așa că este foarte greu să apreciem acum comportarea oamenilor de atunci. Revenind la Uvertură, ea debutează cu tema triumfalistă a lui Coriolan, învingătorul de la Corioli, generalul care credea că nimic nu-i poate sta în cale. A doua temă, opusă primei, este cea sensibilă, înduioșătoare, a femeilor. Deși pare surprinzător, sau poate că nu este decât o impresie de-a mea, Beethoven a avut și umor. Pe parcurs, cele două teme nu se susțin reciproc și, ci – dimpotrivă – fiecare în parte degenerează până la dispariție. Sensibilitatea femeilor se transformă în cicăleală, iar emfatismul temei lui Coriolan se transformă asemenea răgetului unui tigru într-un mieunat de pisică. Acest final sugerează perfect soluția finală și sfârșitul eroului. Realizarea lui Beethoven este deci în perfect acord cu subiectul, care însă nu are nimic de-a face cu eroismul.

Cu Simfonia a III-a de Beethoven programul concertului și-a respectat în sfârșit dedicația, pentru că ea, într-adevăr, este eroică. Chiar și dirijorul a fost în largul său, ceea ce s-a simțit și din sală. Deși născut în Japonia, Daisuke Soga este cunoscut publicului românesc, deoarece a dirijat aproape toate marile orchestre filarmonice din țară.

 

 

 

Sfârșitul părții a șasea