Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Partea a cincea

 

 

 

Colecția OPERA OMNIA

Romanul de azi

 

 

 

 

 

 

TIPO

MOLDOVA

 

 

Prietenul Zidului

 

            Bunicul are ca vizitator un fost coleg de facultate, acum pensionar și el. După absolvire, ca toți medicii, a fost repartizat undeva la țară. Au urmat examene, concursuri, transferuri, după care – în sfârșit – a ajuns la Iași, orașul natal. În periplul său prin țară a lucrat câțiva ani și într-un sat din județul Brașov.

-        Ia loc aici, pe fotoliu, te rog.

-        Fotoliul mi se pare una dintre cele mai dăunătoare invenții.

-        Numai când îți devine „loc de muncă”.

-        Tu văd că ți-ai mutat locul de muncă la Brașov.

-        Da, am devenit un provincial.

-        Încerc să te înțeleg. Constantin Noica, Nicolae Steinhardt și mulți alții, au ales provincia pentru a-și desăvârși opera. Ai adoptat și tu aceeași cale.

-        Pentru ei, acesta a fost un mijloc de limpezire a minții. După „liniștea” închisorii, agitația Bucureștiului i-a tulburat și aveau nevoie de o liniște adevărată. Nu e cazul meu. Eu nu am nimic de desăvârșit. Ca medic, viața mea profesională este încheiată. Dar mi-ai adus aminte de o frază ce mi-a atras atenția. Tocmai reciteam „Primejdia mărturisirii”, până să vii tu.

-        Te-am deranjat.

-        Nicidecum. Te așteptam și, cum mai aveam timp, trebuia să-l umplu cu ceva. Fraza este ... stai un pic să deschid cartea, ca să-ți citez exact.

-        E vorba despre convorbirile dintre Nicolae Steinhardt și ... am uitat cine.

-        Ioan Pintea. Văd pe copertă.

-        Așa ... „... pe cărările umblate, dar nebătătorite ale spiritului”. Aceasta este, într-adevăr, o cale umblată de mulți alții și nicidecum bătătorită, pe care eu ar trebui s-o parcurg desculț, dar am deja bătături.

-        Mereu pus pe poante.

-        Acum, am devenit mai contemplativ și vreau să fac asta în liniște. Dar, dacă mă gândesc bine, și tu ai preferat provincia. Imediat după studenție, pe care ai făcut-o în București, ai fost obligat – ca noi toți de altfel – să-ți faci stagiul la țară. După aceea însă, ai avut posibilitatea să revii în capitală. Eu știu bine asta. Ai preferat totuși Iașul.

-        Este orașul copilăriei mele și, ca majoritatea moldovenilor, sunt mai puțin dornic de schimbări. Văd că asculți muzică la cască. Probabil că și asta făceai până să vin eu.

-        Da, mare parte de timp, ascult muzică.

-        Ce fel de muzică?

-        Ei, și tu! Pui întrebări inutile. Doar n-ai vrea la vârsta mea să ascult manele.

-        Iartă-mă. Uitasem că și în studenție tu erai abonat la concerte simfonice. Abonat fără bani eram și eu. Intram prin înțelegere cu portarul, pe ușa din spate.

-        Acum nu mai merg la concerte. Ascult acasă. Căștile astea sunt formidabile. Calitatea sunetului este excepțională chiar și preluat de la telefonul mobil.

-        Tu văd că ai o instalație întreagă.

-        Păi, când nu găsesc nimic la radio, caut ceva pe Internet, în funcție de dispoziția în care mă aflu în acel moment.

-        Ai și o colecție zdravănă de discuri.

-        Adunate cu timpul. Acum rareori mai ascult câte unul. Găsești pe Internet tot ce vrei. Discurile îmi oferă avantajul că pot pune mai multe interpretări ale aceleași lucrări și să le compar, mai ales după ce am ascultat la radio una live.  Ascult de asemenea și unele fragmentele sau arii care îmi plac, fără să audiez întreaga operă. De multe ori, chiar piese celebre au finaluri atât de lungi, încât uiți ceea ce îți plăcuse până atunci.

-        Acum văd că ascultai la radio.

-        Da, radio „România-muzical” este destul de bun, cu excepția propagandei pe care o fac pentru jazul modern.

-        Nu-ți place?

-        Mai puțin. Recunosc, sunt cam demodat.

-        Știi ce cred eu? Iartă-mă dacă spun prostii. Recunosc, nu sunt expert.

-        Opiniile outsiderilor sunt uneori mai valoroase decât ale specialiștilor.

-        În timpul școlarizării, viitorii muzicieni învață o multitudine de tehnici. Așa devin ei specialiști. Cu timpul, devin robii acestor tehnici și sunt apreciați cei care le stăpânesc cel mai bine. Iar dacă talentul este mai puțin, muzicalitatea este abandonată.

-        Am înțeles. Se întâmplă și în medicină, unde mulți doctori devin doar mânuitori ai unor aparate.

-        Așa este. Și eu ascult muzică, probabil că nu atât de mult ca tine. Am devenit amator de muzică bună mai târziu, prin selecție. Interesantă este chiar transformarea gustului meu. Nu vorbesc despre gustul din adolescență. La maturitate îmi plăcea să ascult Beethoven & company. Acum nu prea mai am chef de așa ceva, decât în anumite momente. Mă solicită prea mult.

-        Într-adevăr, Beethoven trebuie ascultat, nu doar auzit.

-        Prefer muzica mai veche. Nu chiar preclasică, ci pe cea dintre preclasic și modern. Haydn este preferatul meu. Mozart îmi place în compozițiile sale târzii. Cele din tinerețe sunt mai copilăroase.

-        Cred că este firesc, fiindcă și mie mi se întâmplă la fel. Dacă sunt indispus, spre exemplu, muzica veselă nu-mi reface buna-dispoziție. Dimpotrivă, mă enervează. Muzica preclasică are efecte mai bune. Ea mă calmează. Iar după ce m-am liniștit, Tocata în C minor, 911 de Bach – pe care tocmai o ascultam – mă transformă într-un optimist, gata să meargă la luptă.

-        Precauție utilă! En garde!

-        En garde! Ce mai nou prin blândul târg al Ieșilor?

-        Nu mai e deloc blând. A devenit un oraș modern, cu toate defectele modernismului.

-        Eu am vizitat de câteva ori Iașul, dar de fiecare dată cu treburi, mai exact pentru participare la consfătuiri științifice pe teme medicale, simpozioane etc. De aceea n-am reținut decât zona Copoului, de la Biblioteca Universitară în sus.

-        Altceva nici nu cred că merita. Pe timpul studenției mele, denumirea uzuală pentru Biblioteca Centrală Universitară era „La Fundație”, deoarece a fost fondată de regele Carol I. Eu nu prea am plecat din Iași și aseară, fiind în Brașov, m-au năpădit amintirile. Am ascultat la radio opera Tosca de Puccini, transmisă direct de la Met (The Metropolitan Opera). N-aș zice că interpretarea a fost nemaipomenită.

-        La New York era, bineînțeles, matineu.

-        Așa este. Opera Tosca are pentru mine o relevanță deosebită. A fost prima operă, pe care am văzut-o în viața mea. S-a întâmplat la Iași, în 1956. Am avut norocul să prind un bilet chiar la premieră. Încă din liceu mergeam la aproape toate concertele, împreună cu un coleg, un sas din Sibiu, care a devenit actor la Teatrul German din orașul natal imediat după ce a obținut diploma de inginer. Biletele erau bineînțeles la balcon, dar eram înconjurați de protipendada Iașului, care nu prinseseră locuri mai bune. Îmi amintesc că lângă mine a stat o doamnă în vârstă, care plângea la scenele mai dramatice. Spectacolul era unul deosebit nu numai pentru mine, ci pentru toți ieșenii interesați de cultură. A fost premiera cu care s-a redeschis opera. Era deci unul dintre cele mai importante evenimente culturale din istoria orașului. Iar distribuția a fost una de excepție. În rolul lui Mario Cavaradossi a jucat un italian, al cărui nume l-am uitat. În rolul Floriei Tosca a jucat Florica Mărieș, pe atunci o tânără speranță, Tosca fiind și pentru ea o premieră. Eu nu sunt nici astăzi un expert, atunci eram novice, dar am rămas cu impresia că ambii artiști au format un cuplu perfect.

-        Se pare că totuși latinii rămân cei mai buni interpreți ai operelor compuse de conaționalii lor.

-        Pe mine mă amuză că, în actul doi, baronul Scarpia, vrând să-și arate pasiunea pentru Floria, îi spune: „Tosca, mă faci să uit de Dumnezeu”, iar în finalul operei, înainte de a se sinucide, Tosca strigă: „Scarpia, ne întâlnim în fața lui Dumnezeu. Asta după ce l-a ucis.

-        Prima interpretă a rolului Toscăi a fost românca Hariclea Darclée, aleasă chiar de către compozitor. Deși avea origini grecești, s-a născut în România, la Brăila, și a revenit în țară după o carieră nu doar strălucită, ci flamboiantă. Conform tradiției, românii au ignorat-o. Suprema palmă am primit-o de la italieni, care i-au finanțat monumentul funerar. Afront mai mare nu se putea, dar nu i-a păsat nimănui.

-        E foarte cald în apartamentul tău. Pot să-mi scot haina?

-        Desigur, te rog. Eu încă nu m-am acomodat cu temperatura Brașovului. Aici, dacă se anunță timp frumos, înseamnă că e ceață.

-        Dar și dacă e frumos, e foarte frumos.

-        Ce-i drept, fiecare zi frumoasă este un prilej de bucurie cu atât mai mare, cu cât asemenea zile sunt mai rare.

-        Gerul de azi nici nu trebuie să te mire. Nu uita că ieri a fost Boboteaza. Sper că n-ai uitat de ea.

-        Și grecii sunt ortodocși. Mult mai credincioși decât românii. Doar că le lipsește gerul. Apropo, de când există „gerul bobotezei”?

-        De la Bobotează, firește. Se spune că venea o mulțime de oameni la apa Iordanului să fie botezați de către Ioan Botezătorul. Este totuși puțin probabil să se fi adunat puhoi de oameni doar pentru atât.

-        Poate că erau la scăldat.

-        Puțin probabil. Iordanul este un râu puțin propice pentru așa ceva. Mai plauzibilă este ipoteza ca acolo să se fi aflat femei venite să spele rufele la râu. Ioan – mare crai – încerca să le vrăjească. Aptitudinile lui de cuceritor sunt confirmate și de activitatea sa ulterioară. Evanghelistul Marcu, în 6-14, relatează cum și-a pierdut el capul, încurcându-se cu Irodiada, soția fratelui lui Irod.

-        M-am prins unde bați. De atunci vine expresia „minte de îngheață apele”.

-        Exact. Doar că ea a fost inventată la noi, unde este ger, și nu la ei, unde e cald și nu au gheață.

-        O.k.

-        Nu se mai spune O.h.?

-        Oceni Harașo! (foarte bine, în limba rusă) Am și uitat de această glumă.

-        Amintiri din copilărie.

-        Amintiri triste.

-        Amintiri dintr-o copilărie tristă.

-        Citeam în jurnalul lui Oanei Pellea – fiica actorului Amza Pellea – că ea avusese ani pe care i-a trăit și ani pe care i-a îndurat. Eu ce să zic. Toți oamenii suferă. Ea s-a născut în 1962. Noi ăștia mai bătrânii nu ne mai plângem. Am îndurat prea mult, pentru ca să mai răscolim amintirile.

-        Apropo! După atâta îndoctrinare comunistă, tu ești credincios? Crezi în Dumnezeu?

-        Dumnezeu este simbolul „Iubirii care pune în mișcare cerul și stelele”.

-        Asta de unde ai scos-o?

-        Dante Alighieri, Divina Comedie.

-        Ai citit-o?

-        Am încercat, chiar de mai multe ori, dar nu am voința necesară. Am spicuit doar, la întâmplare. Spune-mi, mai rezistă Teiul lui Eminescu?

-        Cu greu.

-        Pe măsură ce trece timpul și mai citesc ceva în legătură cu el, realizez ce diferență uriașă este între el și miile de poeți de azi.

-        Se pare că sunt peste două mii de poeți, membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, bașca cei neînregistrați.

-        Eminescu era nu doar cult, în sensul că citise mult; el era la curent cu cercetările științifice contemporane lui, unele încă nepublicate. Bine-cunoscuta poezie „La steaua”, dovedește cunoașterea structurii cosmosului, care era abia descoperită.

-        Îți dau eu un exemplu mai surprinzător. „Scrisoarea I-a”. Stai să scot cartea, că nu știu versurile pe dinafară. . . .  Așa!

Și în sine împăcată, stăpânea eterna pace.

Dar deodat, un punct se mișcă . . . cel întâi și singur. Iată-l!

Cum din chaos face mumă, iară el devine tată.. . .

Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stăpânul fără margini, peste marginile lumii. . .

Întregul poem este o redare a teoriei Bing Bang-uli avant la lettre, mai pe înțeles decât teoriile astronomilor. Surprinzător este faptul că teoria a fost dezvoltată abia după 1940, iar numele l-a primit în 1950, de la astronomul englez Fred Hoyle. Eminescu a scris-o în 1881.

-        Bravos! La Eminescu m-ai tăiat. Dar spune-mi cum stai cu sănătatea. Era să spun cu bătrânețea, dar nu vreau să aud clasica văicăreală. Ca aspect exterior pari sănătos tun.

-        Ți-aș spune, dar n-am intrat în politică tocmai fiindcă nu știu să mint. Totuși, mulțumesc lui Cel-de-sus, șederea în Grecia mi-a priit. Arătam mai rău înainte. Dar nici tu nu arăți rău.

-        În ansamblu, nu pot să mă plâng. Semnele bătrâneții îmi atrag totuși atenția. Aud mai slab cu urechea stângă, văd mai slab cu ochiul stâng și alte detalii, curios, tot pe partea stângă.

-        Dacă ai o măsea stricată, e bine s-o scoți. Tu ar trebui să te descotorosești de partea stângă.

-        Aș face-o cu plăcere, dar tot rămâne o parte stângă a jumătății drepte, ca în teoria chibritului.

-        Și tot așa, prin înjumătățiri succesive, devii din ce în ce mai mic.

-        Dar nu dispari niciodată, fiindcă tinzi asimptotic către zero, fără să ajungi vreodată acolo.

-        Ca în paradoxul lui Zenon, cu Ahile și broasca țestoasă.

-        Tot e bine. Seneca spunea că trebuie să știi să fii fericit cu puțin, fiindcă puținul nu-ți va lipsi niciodată.

-        Iată primul semn de bătrânețe: facem uz de cunoștințe învățate în tinerețe, dar uităm unde ne-am pus ochelarii.

-        Expresia „Stricat la cap de erudiție” are deci un sâmbure de adevăr.

-        Din solidaritate de vârstă, trebuie să fiu de acord cu tine.

-        Cum-necum, tu arăți bine.

-        Nici tu nu pari prea dărâmat. În cazul meu Atena a fost salvatoare.

-        Pare năstrușnică, dar se pare că a fost o idee bună. De altfel, creierul tău mustea de idei încă de când erai student.

-        Dacă zici tu . . . Fapt e că arătam mult mai rău înainte. Am și o dovadă. O întâmplare. Când eram încă în serviciu, într-o primăvară, m-am întâlnit pe stradă cu un fost coleg, care se transferase la o altă clinică. M-a văzut de la distanță și, pe măsură ce se apropia de mine făcea ochii tot mai mari de uimire. După ce l-am întrebat cine l-a speriat de se uită la mine ca la un extraterestru, mi-a răspuns: „Eu nu credeam că mai prindeți această primăvară”. Tipul are gura cam slobodă. El mă văzuse în toamnă, probabil după o gripă (făceam cel puțin una pe lună) și arătam cam dărâmat. Ideea mi-a confirmat-o chiar zilele trecute Ilinca, verișoara mea, cu care mă văd foarte rar. Ea mi-a declarat că a avut aceeași impresie cu a fostului meu coleg și mi-a spus că acum, după câțiva ani de Atena, arăt mai sănătos ca înainte. Este – ce-i drept – impresia de fațadă. Asupra interiorului am unele observații personale, dar ele nu interesează pe nimeni.

-        Marele păcat al românilor este lipsa respectului pentru lucrul bine făcut. „Las-că merge și așa” sau „Ia mai dă-i încolo (pe solicitanți), că nu i-a făcut mă-sa în ...” sunt replici frecvente la orice implică respectarea unei norme tehnice sau de conduită. În Grecia e mai bine?

-        Da și nu. Grecia face parte din Uniunea Europeană de mai mult timp. Multe lucrări – dacă nu majoritatea – au fost executate de către firme străine. Deci sunt bine făcute, dar nu de către greci. Grecii sunt leneși, dar s-au învățat cu avantajele lucrului bine făcut.

-        Sune-mi, te rog, cum se poartă grecii cu românii?

-        Mai bine decât cu alții. Când faci cunoștință cu un grec, prima întrebare este „De unde ești?”. Nu că i-ar interesa țara, dar în felul acesta află dacă ești creștin ortodox sau nu. Românii sunt în marea lor majoritate ortodocși, așa că primul test este trecut cu bine. Pe catolici îi urăsc aproape în aceeași măsură ca pe musulmani.

-        Este de așteptat, dat fiind istoria lor.

-        Pe români îi apreciază în plus pentru că sunt muncitori harnici. Apropo, mi-am amintit o scenă. Urma să se facă o reparația la instalația de apă din bloc și un vecin – grec sadea – m-a întrebat dacă instalatorul este cumva grec. La răspunsul meu afirmativ, s-a luat cu mâinile de cap. Următoarele zile au dovedit că avea toate motivele s-o facă. Instalatorul – leneș și nepriceput – a fost înlocuit cu un gruzin. Pe vecinii lor albanezi îi urăsc cel mai mult, fiindcă – mai harnici fiind – le ocupă locurile de muncă, deși ei, grecii, nici nu se gândesc să muncească.

-        Mai mult decât relevant. Dar spunem-mi, e rog, de ce grecii freacă mătăniile alea toată ziua?

-        Nu sunt mătănii. Se numește comboloi. Ei nu lucrează și, din cauza asta, nu știu ce să fac cu mâinile.

-        Glumeț ai fost de când te știu și nici acum nu te dezminți. Dar, spune-mi, te rog. Ai un album de fotografii din Grecia?

-        Nu.

-        Poate ar trebui să faci unul. Știu că, în tinerețe, erai pasionat.

-        Da, de fotografii alb-negru, singurele cu potențial artistic la nivelul nostru, al amatorilor. Dar, ai dreptate, m-am gândit și eu că, dacă tot fotografiez, să fac un album. De altfel, am și început unul. Acum, că m-am modernizat, poate îl plasez pe Internet. Este, evident, în construcție dar tu, ca prieten, poți să-i urmărești evoluția.

-        Îl voi urmări cu interes.

-        Nu te tentează să le faci o vizită grecilor? Ți-aș putea aranja un sejur mai ieftin decât la hotel.

-        Nu, sunt prea bătrân pentru asta. Ș’apoi, de ce să cheltuiesc bani și energie pentru înconjurul lumii. Cu un pahar de vin bun se învârte lumea în jurul meu.

-        Spune mai bine că lenea este mama multor obiceiurilor proaste.

-        O fi dar, ca mamă, trebuie s-o respectăm.

-        Deci nu vrei să mergi în Grecia.

-        Nu.

-        Nu-i bai.

-        Ai prins deja dialectul ardelenesc?

-        Nu, dar îmi place să mă joc cu el. Am auzit chiar și o glumă. Cică doi politicieni bucureșteni mergeau cu mașina prin Transilvania și discutau despre nuanțele termenului bai, în comparație cu nenorocire, catastrofă, ghinion și altele de genul acesta. Pentru a ridica orice dubiu, opresc la marginea drumului, unde un localnic tocmai își ascuțea coasa.

o   Bade, spune-ne și nouă, te rugăm, care este diferența dintre bai și nenorocire.

o   Apăi, cum să vă spun. Iată: dacă eu lovesc cu coasa asta o piatră, îi stric ascuțișul, la care tocmai lucrez. Îi bai, dar nu-i o nenorocire. Dacă însă dumneavoastră, domnilor, cădeți cu mașina în râpa aia, asta-i o nenorocire, dar nu-i nici un bai.

-        Bună! Adevărul este că m-ar fi tentat o excursie în Grecia, bineînțeles, în tinerețe, dar pe atunci nu mi se dădea voie. Am fost doar în URSS și Bulgaria. Apropo! Prin anii ’70, am fost într-un concediu la Varna. (Biletul era mai ieftin decât pe litoralul românesc.) Din cauza unei disfuncționalități a ONT-ului bulgăresc, am fost cazați la particulari și am primit bonuri de masă la restaurantele lor, similare celor de la ONT-ul nostru. (A fost un mare avantaj, fiindcă primeam restul în bancnote normale, pe care le puteam folosi oriunde mai ieftin și în alte scopuri.) Am constatat că pe litoralul lor existau mii de români, angajați în funcții modeste. În restaurante erau cel mult ospătari. Cu toții erau înfricoșați și se fereau ca șefii să-i vadă vorbind cu noi românește. Când apărea vreunul, ne făceam că vorbim rusește (soția mea știa binișor). Pe stradă, am întâlnit un negustor ambulant, care a început să plângă când a aflat că noi suntem din România, unde el avea un frate, pe care nu-l mai văzuse după război, fiindcă nici unuia dintre ei nu i s-a dat voie să părăsească țara. Se numea Stoian – dacă îmi amintesc bine -  iar fratele lui, croitor, avusese atelier pe strada Michael Weiss. Urmele firmei apucasem să le văd și eu pe timpul când am lucrat în județul Brașov, așa că informația se confirma. Pe scurt, românii din Bulgaria, în special ce din Cadrilater, erau persecutați. Dar nu mi-ai spus nimic despre românii pe care i-ai întâlnit în Atena.

-        De când au intrat în criză sunt mai puțini. Au rămas doar cei care și-au construit familii acolo. Majoritatea lucrează la curățenie și alte munci similare.

-        Familii mixte?

-        Familiile mixte formate acolo sunt extrem de puține. Grecii care trăiesc cu românce nu se căsătoresc, iar Români căsătoriți cu grecoaice n-am cunoscut. Majoritatea căsătoriilor mixte s-au închegat în România, cu refugiații politici de după războiul lor civil, care, ulterior au revenit în Grecia. Există două categorii:

1.     copii fără părinți (decedați sau arestați) aduși în România la cererea URSS-ului și crescuți de către statul român în tabere;

2.     copii născuți în România din părinți refugiați.

E o mare deosebire între cele două categorii. Ai crede că primii sunt comuniști convinși, fiind îndoctrinați de mici copii. În tabere cu regim închis nu aveau posibilitatea să comunice cu alte persoane. Chiar mai târziu, când au mers la școală, nu aveau în preajma lor adulți cu alte opinii, părinți, care să-i îndrume. Ei bine, este invers. Îndoctrinarea fiind exagerată, i-a făcut să-și pună întrebări și, mai târziu, prin contact cu societatea reală, și-au format propria lor opinie, mult mai apropiată de cea pe care noi o numim liberală. Ceilalți însă, au preluat de la părinți – comuniști înrăiți – nu numai doctrina, ci și ura pentru românii cu alte opinii decât ale lor. Am cunoscut familii în care partea grecească – femeie sau bărbat – nu dorea să discute cu români.

-        Interesant. Eu am avut o secretară grecoaică, crescută într-o tabără de copii, ca cele despre care vorbeai. A plecat în Grecia. De la ea știu o întâmplare nostimă. Cineva de la bucătărie i-a chemat la masă: „Copii, masa e gata!” Deși se aștepta să năvălească cu toții în sala de mese, rezultatul a fost opus: cu toții au început să fugă care-încotro. Explicația: în limba greacă „gata” (γάτα) înseamnă „pisică”, iar ei au înțeles că la masă se va servi carne de pisică.

 

Elena vine din bucătărie cu o tavă mare cu mai multe farfurii pline cu diverse feluri de mâncare. De-abia o duce.

Bunicul:          De ce nu mi-ai spus să vin să te ajut?

Elena:             Mă descurc.

Bunicul:          Ți-a fost teamă să nu scap tava și să trebuiască după aia să cureți mizeria.

Elena :            Luați și mâncați ceva. Nu e mare lucru, dar alcoolul nu se neutralizează doar cu vorbe.

Prietenul:       Nu e bine să mănânci pe stomacul gol. Un șnaps înainte este recomandabil.

Elena:             E făcută de mine, cu ouă proaspete, nu cu maioneză de la supermarket.

Bunicul:          Eu, de când sunt văduv, m-am obișnuit să cumpăr aproape totul de la supermarket.

Prietenul:       Poți să cumperi, dar nu ești obligat să și mănânci.

Bunicul:          Cred că am fost puțin nepoliticos. Apreciez mâncarea proaspăt gătită, dar am rareori ocazia s-o gust.

Elena:             Gust-o pe asta. Eu mă retrag, să vă las să depănați amintiri.

Bunicul:          Mulțumesc.

Prietenul:       Adevărul este că nemții, francezii, occidentalii în general, nu sunt proști. Ideea că ei mănâncă nesănătos și numai noi, românii – dat fiind super-inteligența noastră ancestrală – mâncăm normal este doar o dovadă de ignoranță fudulă.

Bunicul:          Tu te pricepi cât-decât să prepari mâncăruri?

Prietenul:       Doar chestii simple. Dacă ai în vedere că am terminat facultatea la douăzeci și trei de ani și m-am căsătorit la treizeci, poți să-ți imaginezi că trebuia să mănânc ceva în acest interval, măcar din când în când.

Bunicul:          Mi-am amintit de o doamnă, pe care am auzit-o în tren, vorbind cu o alta. Ea tocmai cumpărase mai multe pachete de margarină, motiv pentru care cealaltă o întreabă mirată:

- Îți place margarina asta?

- Se întinde ușor pe pâine. Nu uita că eu am trei copii, cărora trebuie să le fac sandviciuri pentru școală în fiecare dimineață și nu prea am timp, fiindcă trebuie să plec și eu la serviciu.

- Eu te-am întrebat dacă îți place, nu ce faci cu ea.

- Ah, nu știu dragă. N-am gustat-o niciodată.

Bunicul:          Ha! Drăguț! Asta e celebra salată bśuf (carne de vită în franceză), nelipsită în România la mese festive.

Prietenul:       Salată bśuf cu carne de pasăre.

Bunicul:          N-ai înțeles tu bine sensul. „Bśuf” nu se referă la materia primă, ci la destinatar – punctează bunicul, arătând cu degetul către el însuși.

Elena:             Ție ți-ar trebui salată a la russe. Aia e fără carne, tocmai bună pentru dieta ta.

Bunicul:          De crezi că rușii nu mănâncă carne?

Prietenul:       Mâncau pe timpul „Hoardei de aur”.

Elena:             Păi aia au fost pe la 1200 – 1400. De atunci au renunțat să mănânce carne?

Prietenul:       Nu au renunțat, dar au trecut la regim dietetic.

Bunicul:          Cu vodcă

 

Elena se retrage. Rămân cei doi prieteni. Prietenul Bunicului se hotărăște să atace abrupt.

-        Apropo! De mult voiam să te întreb. De fapt, să-mi manifest mirarea. Am înțeles că acum, la bătrânețe, preferi Brașovul Bucureștiului. Totuși, încă nu-mi explic renunțarea la casa și tot ce aveai în capitală, pentru un apartament, chiar dacă vila este superbă. Cel mai tare m-a surprins însă încrederea în nepoata ta, cu care nu știu să fi avut o relație foarte apropiată.

-        Mirarea ta este normală și ai dreptate, pe Elena am început s-o cunosc cu adevărat doar în ultimul timp, mai exact după ce a murit soția mea. Pe de altă parte, cam tot de atunci rudele cele mai apropiate m-au dezamăgit.

-        Sper ca flerul să nu te fi înșelat. Pare într-adevăr să fie o fată bună.

-        Când am început s-o cunosc mai bine, m-a surprins diferența dintre ea și profesorii din zilele noastre.

-        Vrei să spui profesorii din zilele ei, că cei din ale noastre erau altfel.

-        Ai dreptate. Noi am prins profesori educați înainte de război, spre deosebire de cei de azi, care sunt educați în stil comunist.

-        Asta îmi aduce aminte de o întâmplare. Înainte să obțin transferul în Iași, am stat o vreme la bloc. Îmi cumpărasem mașină și mă purtam frumos cu copiii din zona, ca să nu mi-o strice. Printre ei, era o fetiță foarte drăguță și care mi se părea și isteață. Într-o zi, în timp ce vorbeam cu ea, fac imprudența s-o întreb ceva în legătură cu școala. În clipa următoare, s-a uitat fix la mine preț de o secundă, după care mi-a întors spatele și a plecat.

-        Clasic! Ce și-a zis? „Te credeam om serios. Ce mă iei pe mine cu chestii d-astea tâmpite?”

-        Aceasta este influența profesorilor de azi asupra elevilor. De aceea, mulți copii trag concluzia să școala nu le este de nici un folos și o abandonează.

-        Și nu numai acum. Întâmplarea ce ți-am relatat-o este din 1978.

-        Ei bine, tocmai asta voiam să-ți spun. Elena este de altă factură. Poate că este mai romantică, dar modul în care discută este foarte direct, fără ascunzișuri, te contrazice fără să clipească dacă are altă părere și nu ține seama că opinia ei te-ar putea deranja. Dimpotrivă, așteaptă de la tine să-ți justifici afirmația, să-ți susții opinia, arătându-ți că este dispusă să-și modifice opinia ei, dacă tu ai argumente convingătoare. Îmi place să discut cu ea.

-        Presupun că este un om de munte și s-a format așa prin contact cu prieteni montaniarzi.

-        Ah, și încă ceva. Are prieteni de aceeași factură. Nu mulți. Doar doi sau trei. Unul e sigur.

-        Cei patru evangheliști sunt trei: Luca și Matei.

-        Cam așa.

-        Presupun că la serviciu, adică la școală are destule probleme cu șefii.

-        Cu siguranță. Se pare că s-au obișnuit cu ea și o tolerează. Are un caracter foarte ferm și este dârză. Când știe că are dreptate, nu se lasă iar ceilalți – mai devreme sau mai târziu – sunt obligați să recunoască că are dreptate.

-        Simt aici că seamănă puțin cu tine și probabil că tocmai din acest motiv o placi și ai încredere în ea.

-        Este o fată cinstită și chiar vreau s-o ajut, mai ales că este singură. Are doar câțiva prieteni și nici o rudă, care s-o sprijine sau să-i dea la nevoie o mână de ajutor.

 

Discuția a continuat până târziu, conform tradiției „Sunt greu bătrânii de urnit, dar de-i urnești, sunt greu de-oprit”.

 

Panseuri brașovenești

 

Rousseau

 

Despre Marx nu mai are rost să vorbim. Poate că nici despre J. J. Rousseau, deși el a fost cel care a marcat în mai mare măsură spiritele oamenilor nemulțumiți, doritori de altceva, ceva ce, în mințile lor limitate, ar fi trebuit să fie mai bun. De ce? De ce am crede că ceea ce a produs umanitatea până acum – bun sau rău – poate fi aruncat la gunoi, fiindcă tocmai s-a născut după milioane de ani un „deștept”, care a inventat o umanitate de tip nou. Rousseau credea că societatea s-a stricat datorită inegalităților sociale, imaginându-și că, până atunci, omul ducea o viață paradisiacă. Îi scapă din vedere faptul că, în natură, lucrurile stau altfel. Iar omul este parte a naturii, unde orice celulă luptă pentru viață și trăiește pe seama mediului înconjurător. Ce-i drept, natura nu stă pe loc, iar omul este nu doar parte a ei, ci partea ei cea mai creativă. Totuși – atenție! – natura non facit saltus. Este ceea ce ne scapă adesea din vedere și ne depășim vocația.

Pentru a nu decade cu totul, trebuie să admitem că omul este cea mai bună realizare a lui Dumnezeu (sau a naturii, după preferințe). Acesta este însă doar începutul. Pentru că fiecare om este unic, lucrarea se desăvârșește pe parcurs, de către fiecare persoană în parte. Suntem deci proprii noștri creatori, continuatori ai Creatorului suprem, dar numai pentru noi înșine, nu pentru toată specia umană. Ne auto-construim după un model dat, iar reușita noastră constă în măsura în care am înțeles ce aveam de făcut și în inteligența cu are ne folosim de libertățile oferite. Abaterile de la modelul arhetipal reprezintă aportul nostru creativ, care însă poate fi folositor sau distructiv. Oricum, diferența dintre sacru și secular este forțată. În fapt, ea nu există.

Zeul de află înăuntru. Socrate a spus-o clar. În ciuda faptului că, azi, toată lumea condamnă lipsa de înțelegere a judecătorilor filosofului pentru ceea ce el numea Daimonul său, preoțimea zilelor noastre este la fel de obtuză, ca dovadă că interesele rămân neschimbate.

Toate doctrinele religioase pleacă de la ipoteza unei revelații. (Din păcate, nu numai doctrinele religioase, ci chiar și unele lucrări științifice cu pretenții savante fac această greșeală.) Religia este o invenție a omului, mai exact a  liderilor tribali, în scopul mobilizării semenilor pentru activități comune. Este falsă ideea că vreo credință a apărut din nevoia oamenilor de a-și explica fenomenele naturii. Este aberația însușită de propagandiștii marxism-leninismului. Nu a avut nimeni nevoie de asemenea explicații, așa după cum nici un animal n-o face. Liderii sunt cei care speculează slăbiciunile oamenilor.

 

*     *

*

 

Am fost la Ploiești, să vizitez o rudă internată la spital, în stare gravă. Pe lângă resturile de gumă de mestecat bine fixate pe pardoseala culoarelor, am remarcat și ceva care m-a amuzat. Numerotarea saloanelor unui spital s-a făcut cu cifre romane. Și-au zis probabil că este mai „cool” să folosească grafia latină, mai ales acum, când ne invadează arabii. Pe ușa unui salonului șapte scrie:

SALON BOLNAVI

VII

și nu poți să eviți întrebarea: oare care o fi starea celor din alte saloane? O primă tentație ar fi varianta „Salon bolnavi încă vii”.

Din păcate, nu este o glumă și nici o fantezie scriitoricească, ci simpla și fascinanta realitate.

 

*     *

*

 

Primul gând, care mia venit în minte după ce m-am sculat din somnul de după-masă, a fost acela că omenirea a abandonat obiectivul general al lumi vii: perpetuarea speciei. Criteriile - in aparență estetice – nu mai urmăresc sănătatea fizică; selecția naturală nu mai funcționează.

La o analiză mai atentă însă, constat că, la om, aptitudinile intelectuale contează mai mult decât cele fizice. Este firesc deci ca și criteriile de selecție să difere. Este apreciat nu atletul cu mușchi, ci afaceristul mic, gras și chel. Evident, nu putem pretinde că acestea ar fi caracteristici estetice, deci estetica nu mai este un criteriu de selecție. Femeile se îmbracă după gustul lor și nu al bărbaților. Sunt preocupate de modă, pe care o discută cu ardoare între ele iar rezultatul nu este de natură să-i atragă pe bărbați. Ba, uneori, parcă dimpotrivă, fac totul pentru ca să-i respingă. Spre exemplu, ideea pantalonilor cu talie joasă, având ca efect segmentarea șoldurilor în două șunci dizgrațioase, nu numai că distruge orice apatit sexual, dar îți dispare și pofta de mâncare. Teoretic, îmbrăcămintea ar trebui să pună în valoare calitățile purtătoarelor și să le ascundă pe cât posibil defectele. Pentru unele femei însă, doar moda contează, chiar dacă asupra lor efectul este negativ. Iar moda o stabilesc conclavurile de femei, printre care se insinuează câte un homosexual, ridicat la rang de specialist designer sau stilist, pus parcă să-și bată joc de „sexul frumos”.

Și atunci, ce este estetica? Cum evaluăm frumosul? Spre deosebire de vechii greci, pentru care idealul era în stabilitate, omul modern este preocupat de mișcare. Pentru grec, perfecțiunea se afla în natura imuabilă, în timp ce pentru omul modern, perfecțiunea este un ideal în continuă devenire. De aceea, noul îl atrage, chiar dacă nu este mai frumos decât cel vechi, adică opusul aspirației grecului, care avea ca obiectiv realizarea aceluiași lucru, dar mai frumos decât se făcuse în trecut.

Nu cred că femeile din antichitate erau mai frumoase decât cele de azi, ceea ce susține aserțiunea conform căreia grecii, odată cu armonia, au inventat frumosul. Noi, cei de azi, facem apologia urâtului.

 

*     *

*

 

Criticii lui Darwin au emis o glumă, potrivit căreia șansele evoluției naturii, conform teoriei sale, ar fi egale cu ale unei pisici de a reproduce un concert pentru pian de Beethoven, plimbându-se aleatoriu pe clapele pianului. Se vede că autorii glumei nu erau muzicieni.

Un compozitor are nu doar talent, ci și cultură muzicală. El știe că o anumită succesiune de sunete are un anumit efect: armonios, disonant, induce veselie sau tristețe și altele de genul acesta. Atunci când compune, el se folosește de asemenea „cărămizi”, pe care le pune într-o anumită succesiune, își îmbogățește „biblioteca”, inventând altele noi și creează secvențe, care devin cărămizi de ordin superior. Memoria lui înregistrează deci asemenea „macrouri”, utilizate ulterior de către el și urmașii lui.

În programarea calculatoarelor, se folosește aceeași metodă: instrucțiuni elementare compun o rutină, care – la rândul ei – poate deveni o subrutină pentru o acțiune mai complexă și așa mai departe. În esența lui, calculatorul este cel mai simplu instrument, deoarece conține elemente care pot răspunde la cele mai simple întrebări: cele ale căror răspunsuri nu pot fi decât da sau nu, terțium non datur. „Deșteptăciunea” calculatoarelor constă în organizare, în complexitatea programelor, care nu sunt altceva decât succesiuni de subrutine, de macrouri. Pianul este și el asemenea calculatorului, doar că, în loc de biți, are clape.

La nivelul nostru de cunoaștere a materiei, vorbim despre particule elementare, asamblate în atomi, molecule, celule etc. Este de presupus că, în profunzime, particulele elementare nu sunt chiar atât de elementare și că, în intimitatea lor, complexitatea poate fi tot atât de mare ca a stelelor de pe cer; dar acesta este alt subiect. Ceea ce putem observa este că particulele de un anumit rang se pot grupa, formând entități superioare distincte. Exemplul cel mai clar este tot cel al atomilor, care pot forma molecule. Nu orice combinație de atomi formează însă molecule. În marea majoritate a cazurilor, atomii trec unii pe lângă alții fără să se întâmple nimic.

Tot așa și oamenii: majoritatea trec indiferenți unii pe lângă ceilalți. Uneori însă, între două persoane există o atracție reciprocă; ea se poate finaliza printr-o căsătorie, iar rezultatul este o familie, unele cu copii.

Atracția se bazează pe memorie. Experiența trecută le arată oamenilor dacă interacțiunea cu cei pe care întâmplător îi întâlnesc le este favorabilă sau nu.

Și nu numai oamenilor. Materia în general acționează astfel. Atomi, molecule, celule, organisme întregi, se unesc, pentru a forma o entitate de rang superior. Experiența anterioară este memorată. Simplu la nivelele elementare, din ce în ce mai complex la organismele evoluate. ADN-ul nu este decât o primă dovadă, un exemplu concret de memorie, probabil dintre cele mai simple, unul la nivelul cunoștințelor noastre actuale.

Schopenhauer vorbește despre primatul voinței („Voința în natură” (Über den Willen in der Natur). N-am prea înțeles eu cum intervine în mod concret voința în natură, cum aș putea pune mâna pe ea, dar dacă recitesc scrierile lui, înlocuind cuvântul „voință” cu „memorie”, înclin să fiu de acord cu el. Din filosof, devine fizician. Fizicianul nu poate fi optimist sau pesimist – așa cum l-au caracterizat pe Schopenhauer cei care i-au analizat biografia, fără să-i înțeleagă opera – deci îl putem lua în seamă în mod obiectiv.

Da, „Speicher in der Natur” – „Memoria naturii” ar trebui să fie titlul unui gânditor al zilelor noastre.

 

 

Eu, Zidul

 

Bunicul își aduce aminte – sau poate nu uitase, dar abia acum își face curaj – s-o întrebe pe Elena:

 

-        Am întâlnit-o ieri în centru pe doamna la care am fost în excursie cu mulți ani în urmă. Voi mergeați des acolo. Casa ei era o adevărată vilă de vacanță pentru multe familii. Bineînțeles, neoficial, pe vremea aceea. Avea o fiică superbă. Ce mai știi despre ea?

-        A plecat în Italia.

-        Asta știu. Mi-a spus mama ei. Mai vine în țară? Ce face acolo? . . .

-        Nu credeam că apetitul sexual al bărbaților funcționează și în absența sursei.

-        Ba da! Mai mult chiar și nu numai în privința sexului, la bătrânețe, defectele copilăriei se amplifică, în timp ce calitățile se estompează, până ce devin defecte.

-        N-am spus-o eu. Pe Gina – așa o cheamă - n-am mai văzut-o de când a plecat. Nu mă întreba ce face, că nu cred că vrei să afli.

-        Mama ei o lăuda că vorbea perfect italiana, numai după un an de la plecare.

-        Probabil la fel de bine precum vorbea românește, înainte de a pleca.

-        Aoleu! Aici vorbea în dialect.

-        Ești blând cu ea. Ar fi fost bine să fi vorbit doar în dialect. Ce să mai discutăm . . . Știi la fel de bine ca și mine – de altfel am mai discutat modul lamentabil în care se exprima, pe când era încă elevă – așa că s-o lăsăm baltă.

-        Totuși, în România, vorbea potrivit mediului social în care trăia. În Italia, poate a avut norocul să trăiască în alt mediu. Să-i dăm o șansă.

-        Într-adevăr, există posibilitatea ca, acolo unde lucrează – la curățenie, îngrijirea unui bătrân handicapat sau ca babysitter – să se vorbească italiana literară. Dacă însă munca ei este una fără cuvinte, atunci . . .

 

După o mică înghițitură de cafea și una de coniac, bunicul reia dialogul.

 

-        Ce mai știi despre fostul tău prieten? Au uitat cum îl cheamă.

-        Mișu. A dispărut ca măgarul în ceață – cum se spune.

-        Nu ți-am spus niciodată, dar în cazul lui expresia i se potrivește.

-        De unde știi? Abia dacă l-ai cunoscut.

-        L-am cunoscut puțin, e-adevărat, dar l-am privit cu alți ochi decât ai tăi.

-        Dar nu mi-ai spus niciodată ce părere ai. Puteai să mă sfătuiești.

-        M-ai fi ascultat?

-        Oh, nu! Ai dreptate. Când eram în liceu, spuneam „Eu sunt cu Mișu”, ceea ce în limbajul nostru însemna că formăm o pereche, deci nici un alt băiat nu avea dreptul să-mi facă curte. Dacă mi-ai fi spus ceva rău despre el, te-aș fi evitat pentru tot restul vieții mele.

-        Nu e vina ta. Este o caracteristică a tinerilor, care cred că știu totul cu mult mai bine decât orice adult. Despre bătrâni nici nu mai vorbesc. Ei sunt „expirați”.

-        Învățături de minte! Mișu vorbea mult, dar nu asculta. Cred că cel mai bine se simțea atunci când vorbea cu el însuși. O copie a lui nu l-ar fi contrazis și l-ar fi încurajat să se avânte pe orice drum ar fi ales să meargă. Bine-bine, dar pe Mișu cum l-ai filat?

-        Aroganța și prea marea lui încredere în sine l-au trădat. Astea sunt atributele prostiei. „La vertu dans toute la fleur de sa bętise.” (virtutea în floarea prostiei sale), Honoré de Balzac, „Le pčre Goriot”. Înseamnă că poți să-mi acorzi circumstanțe atenuante. „Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligența. Inteligența are limitele ei. Prostia nu”.

-        Umberto Eco.

-        Corect.

-        I s-a părut că viața e mai grea în România.

-        „Când aud pe cineva spunând că viața e grea, sunt tentat să întreb: în comparație cu ce?” Că în Franța oricum o ratase.

-        După cum ai intonat, pare să fie un citat.

-        Așa e. Foarte bun. Cui îi aparține?

-        Sidney J. Harris

-        Ăsta cine mai e?

-        A fost un jurnalist american. Pentru noi, românii, este importantă prietenia lui cu Saul Bellow, cel care a scris „Dean’s December”, după ce a vizitat Bucureștiul, cu ocazia participării la ultimele zile, decesul și înmormântarea mamei celei de a patra sale soții, din cele cinci.

-        Am auzit de cartea asta, dar nu am citit-o și nici n-aș putea să spun că știu mare lucru despre acest Saul Bellow, decât că este unul dintre laureații Premiului Nobel pentru literatură.

-        Te cred. Puteai să ai mari probleme dacă știai prea mult.

-        Măcar despre această a patra soție lui, românca, poți să-mi spui ceva?

-        Desigur, mai ales că nu a fost deloc o oarecare. S-a numit Alexandra Ionescu Tulcea, născută Bagdasar, fiica lui Dumitru Bagdasar, renumit medic chirurg și a Floricăi Bagdasar, neuropsihiatru, fost ministru al Sănătății între 1946 și 1948.

-        Saul Bellow avea și el vederi comuniste?

-        Oh, nu! Ar trebui să citești Dean’s December. Mi se pare că a fost tradusă în română, evident după 1989. Descrierea Bucureștiului din timpul vizitei lui este, poate, cea mai realistă carte despre România din câte am citit. Un oraș în întuneric la propriu și la figurat. Doar „1984” al lui Orwell mai sugerează ceva asemănător, dar aceasta este ficțiune. Romanul lui Bellow este însă o descriere autentică, a celor trăite de el în modul cel mai direct posibil.

 

A doua vizită a prietenului Bunicului

 

B:         Îmi place acest grup de tineri. Este foarte interesantă dispoziția lor pentru dezbateri. Rareori am întâlnit mai multe persoane capabile să discute un subiect, fără să se certe.

P:         Mie îmi spui?

B:         Își expun argumentele, dar le ascultă cu atenție și pe ale celuilalt . . .

P:         Atitudine ideală! Vin cu opinii diferite și sfârșesc prin a pleca cu una singură.

B:         Da, după ce fiecare a analizat argumentele celuilalt, și-a re-analizat propria-i opinie, iar în final, după o rundă de asemenea schimburi de păreri, ajung la un punct de vedere comun

P:         Corect, fiindcă logica este cea care trebuie să dea soluția cea mai bună. Dar cum de s-au găsit toți să gândească astfel?

B:         Cuplul Dan-Steven, la care s-a raliat și Elena, cred că este la baza acestei mentalități colective. Ei se respectă reciproc, au încredere unul în altul, și caută cea mai bună rezolvare a problemei în discuție. Ceilalți au fost obligați să se adapteze.

P:         Și probabil că nu încearcă să-și arate superioritatea. Nu sunt aroganți.

B:         Da, caută cea mai bună rezolvare a problemei în discuție, fiindcă știu bine că interesele lor sunt aceleași.

 

Prietenul Zidului

 

Interesante observațiile celor doi bătrâni! În general, noi, zidurile, nu aveam asemenea probleme, dar eu tocmai sunt pus într-o situație similară.

Având o experiență milenară, nu prea mai avem probleme de dezbătut. Tot ce a fost de discutat s-a discutat și doar un naiv ar putea veni cu idei năstrușnice. Bineînțeles că el poate produce doar amuzamente și este repede adus la tăcere. Adevărul este că, fiind construite din materiale similare, majoritatea de origine sedimentară,  componentelor oricărui zid gândesc la fel.

În cazul meu însă, la sugestia arhitectului, constructorul a folosit pentru placare materiale aduse din altă zonă geografică, unele de proveniență vulcanică. Au fost suficiente câteva plăci, pentru ca armonia să dispară. Cauza este, bineînțeles, aroganța noilor veniți, mai ales în probleme de estetică, și încăpățânarea celor cu vechime, susținută de argumente tradiționale: rezistență, utilitate etc.

Cum niciunul nu cedează, sarcina rezolvării îmi revine mie, obligat fiind ca, la nevoie, să folosesc chiar forța. În caz contrar, eu însumi m-aș dezintegra. Deocamdată, soluția mi-a oferit-o tot constructorul și constă în interpunerea unor materiale diferite, care împiedică comunicare directă între opozanți, dar nici nu-i lasă să plece. Discuțiile dintre ei însă nu încetează. Dimpotrivă, materialele de legătură vin și ele cu alte opinii, radical diferite față de celelalte, astfel că dezbaterile, ce păreau serioase la început, acum cad în derizoriu, fiindcă nici o argumentare nu mai poate fi luată în serios.

Poate că situația se va ameliora în viitor, dar nu sunt tocmai optimist. Este adevărat că zidurile au fost făcute de oameni și, la început, au existat unele probleme de aceeași natură ca cele de azi, dar ele s-au rezolvat cu timpul. Acum, tot oamenii – arhitectul și constructorul – a creat noile surse de discordie între materiale. Este deci de presupus că, după un timp, conflictele se vor aplana. Din nefericire pentru mine, nu cred să rezist până atunci.

 

 

Panseuri brașovenești

 

Confesiunile unui nepriceput.

 

Nepriceput la ce? Nepricepuții la toate, chiar dacă există, nu vor recunoaște niciodată că s-ar afla într-o asemenea categorie. Numai cei ce se pricep la ceva își recunosc nepriceperea în alte domenii. Deci nu putem vorbi decât despre nepriceperea priceputului la ceva pentru altceva.

Simțim însă întotdeauna nevoia să comunicam ceea ce tocmai am aflat și nu știam înainte. Cu excepția domeniilor în care suntem – sau ni se pare că suntem – specialiști, este de presupus că descoperirile noastre sunt banalități arhicunoscute de către adevărații specialiști ai domeniului. Ajungem astfel la concluzia că abia atunci când am aflat ceva, am constatat cât de nepricepuți eram înainte, de unde și constatarea că suntem conștienți de nepriceperea noastră numai în măsura în care pricepem câte ceva. De aceea, cred că cel mai bine este să vorbim despre nepriceperile noastre constatate. Mi-am propus de aceea să țin un mic jurnal cu acest subiect, deoarece viața m-a pus în situația să fac ceea ce n-am făcut până acum: să bucătărisesc.

 

Nepriceperi constatate

 

Sfatul numărul unu, cel mai important: Asigurați-vă soluția de rezervă: masa la un restaurant, la prieteni, sau măcar o cutie de conserve. Cât timp această rezervă există, orice veți prepara va fi considerat acceptabil, astfel încât rezerva nu va fi folosită. În lipsa ei însă, orice veți face va fi catastrofal.

 

Din „cartea de bucate” personală (carte ce în mod sigur nu va fi editată): mâncare de fasole prăjită. Ar fi trebuit să fie fiartă. Nu știu de ce a ieșit prăjită, dar vă asigur că a fost delicioasă. Rețeta nu are rost s-o scriu, pentru că ar semăna cu cele obișnuite, cunoscute oricărei gospodine. Problema nu este de comunicare, ci de interpretare. Ce anume am interpretat eu diferit nu știu. Încercați și dumneavoastră și, dacă aveți șansa să fiți cel puțin la fel de nepriceput ca mine, s-ar putea să vă iasă chiar ceva mai bun. Sfatul numărul doi este deci: folosiți rețetele clasice doar ca sugestii; interpretarea este totul, și ea vă aparține.

 

La masă, veți folosi o băutură oarecare, după preferințe. Se recomandă un vin alb sau roșu, corespunzător felului de mâncare preparat. În timpul preparării însă, este absolut indispensabil să aveți la îndemână o băutură ceva mai tare. Este inutil să vă explic de ce. Veți constata singur. Fără ea, rezultatele vor fi diametral opuse așteptărilor. Presupun că sunteți singurul beneficiar al preparatelor dumneavoastră. De altfel, ar fi păcat să vă risipiți eforturile pentru mofturile altora. Cred că acesta a fost sfatul numărul trei, deși  probabil că este numărul unu, dar … înțelegeți dumneavoastră, cei ce înțelegeți. Trebuie sa recunoașteți că acest principiu este cu mult mai uman decât principiul unu al termodinamicii.

 

Tocmai am descoperit un nou mod de preparare, ce merge la mai multe feluri: fiertură multiplă. Pusesem ceva la fiert și, așteptând, am scris paragraful precedent, care însă mi-a luat mai mult timp decât estimasem, așa că era cât pe ce să se ardă. Nu s-a ars, dar a rămas cu prea puțină apă. Am reparat eroarea cu un strop de apă suplimentară. Am pus din nou la fiert și iar a trebuit să fac ceva – nu vă spun ce – și, de data aceasta, s-a ars puțin. Foarte puțin. Am adăugat din nou apă, a mai fiert puțin și acum pot spune că a ieșit ceva excelent și imposibil de repetat. (Nu sunt sigur că mi-aș dori) În consecință, nimic nu este pierdut, totul (sau aproape totul) este recuperabil. Acesta ar putea fi un alt principiu unu al bucătăriei. Întâmplarea îmi amintește de niște sarmale pe care, cu ani în urmă, soția m-a lăsat să le termin. Ea trebuia să plece, iar eu trebuia doar să sting focul după o oră. Cum ora trecuse în timp ce eu dormeam – fapt neprevăzut – când m-am sculat am surprins exact momentul în care ultimă picătură de apă se evapora. Am turnat imediat apă rece până la nivelul la care era atunci când preluasem ștafeta de bucătar și am lăsat-o să fiarbă încă o oră, pentru ca apa să scadă până la nivelul scontat. Asta în intenție. În realitate, pentru că am început să citesc, furat de lectura, am ajuns în aceeași fază ca după somn. Am repetat procedeul, propunându-mi să fiu mai atent. De data aceasta mi-a reușit. Puține sarmale mai bune am mâncat la viața mea.

 

Acum câteva zile, am greșit ochelarii și am intrat în bucătărie cu unii cu lentile mai puternice decât era cazul. Am constatat că faianța din dreptul aragazului era plină de picături de ulei deja întărite. În ciuda opiniei mele cum că lucrez foarte curat, stropi invizibili (pentru mine) au ajuns mai sus decât îmi imaginasem. Evident, am fost dezamăgit, dar mi-am recăpătat entuziasmul când am descoperit metoda de curățire, a cărei cheie – v-o destăinui – este răbdarea. Asta nu-mi prea stă în fire, dar odată cu vârsta te deprinzi și cu multe asemenea chestii anoste. Acum, pe perete am creat o pată de curățenie. Nu știu când voi putea continua. Morala: „nu intrați în bucătărie cu ochelari nepotriviți!”.

 

*     *

*

 

N-am cunoscut nici un supraponderal, dornic să mănânce mai puțin. Toți se întreabă ce să mai mănânce pentru ca să slăbească.

 

 

Prietenul Bunicului, la a treia vizită

 

-        Am vizitat satul în care am lucrat în tinerețe câțiva ani ca medic, unul de la poalele munților Făgăraș. Nu departe era și cel unde lucrase și soția mea.

-        Cred că Blaga a fost cel care a spus „Veșnicia s-a născut la sat”. Numai lui putea să-i aparțină o asemenea inepție. Încă nu s-a stabilit data exactă de naștere a satului, deși tot ce se naște moare, iar ceea ce este veșnic a existat dintotdeauna. Nu întâmplător, viitorii lui socri i-au spus fiicei lor să se lase de glume (blagues) și să renunțe la prietenia cu Blaga. N-a fost să fie; s-au luat.

-        Și pentru mine, când eram acolo, așteptarea „eliberării” părea să fie o veșnicie.

-        Presupun că n-ai mai găsit nimic din ceea ce te așteptai.

-        Ba, peisajul este aproape neschimbat. Nu am mai găsit însă decât prea puțini din cei pe care i-am cunoscut, și aceștia foarte îmbătrâniți.

-        Ceea ce era de prevăzut.

-        Bineînțeles că nu mă interesa tot satul, ci doar câteva persoane cu o biografie mai interesantă.

-        Ca de exemplu.

-        În primul rând a existat o bătrână foarte inteligentă. Despre ea însă știam că a murit. Înainte de război, fusese servitoare la o familie din București. Când am cunoscut-o eu, era deja destul de în vârstă. Nu mai ieșise din curte de peste 20 de ani. Cu toate acestea, avea întotdeauna ceva de povestit. Vorbea foarte frumos și nu s-a repetat niciodată. Avea talent de povestitoare. Fiul ei, nu știu din ce motiv, după război s-a înrolat în trupele de securitate, pentru a-i prinde pe partizanii ascunși în munții Făgăraș. Nu-i semăna mamei. Drept recompensă, a fost numit primarul comunei și, ulterior, directorul (sau președintele – nu-mi amintesc denumirea exactă) a Gospodăriei Agricole de Stat din zonă. Sora lui mai mică, moștenitoare a inteligenței mamei, s-a căsătorit cu șoferul fratelui, un tip foarte puțin dotat intelectual, dar moștenitor al unei averi frumoase. După eliberarea postului de primar de către cumnatul său, a fost numit el în locul lui. Cu timpul, majoritatea pământurilor i-au fost luate, dar i-a rămas o casă frumoasă, într-o poziție bună, cu grădină mare. Femeie pragmatică, ea a ținut legătura cu mai marii politruci ai județului, prin ospețele ce le ținea acasă. Interesant este că, după evenimentele din 1989, cei doi frați se acuzau reciproc pe tema: care dintre ei fusese mai comunist decât celălalt. Cauza era teama că vor fi acuzați pentru ce au făcut.

-        Și au fost acuzați?

-        Nu, nu li s-a întâmplat nimic. Acum, ea era singura în viață, dar nu prea se putea discuta cu ea. Repeta aceleași fraze fără noimă. Cei doi bărbați au murit amândoi, iar gospodăria este administrată de fiul ei cel mai mic, care este priceput, dar cu care, de asemeni, nu ai ce discuta, dar din alte motive. Ceilalți copii au emigrat în Italia, ca foarte mulți alții din zona Făgărașului.

-        Deci incursiunea a fost cu folos.

-        Foarte!

-        Mă bucur. Ai pomenit însă de soția ta. În tinerețe, gurile rele spuneau în glumă despre ea că e spumoasă ca o șampanie; în timp ce tu, în funcție de dispoziție și anturaj, oscilai între coniac franțuzesc și țuică de prune.

-        Nu știam.

-        Ea a avut altă specialitate, nu?

-        Trebuie să recunosc că eu sunt un profesionist recunoscut nu doar în Iași, ci în toată Moldova, dar unul limitat la specialitatea mea. Ca diagnostician însă, soția mea mă depășea cu mult. Înainte de a fi oncolog – aceasta a fost specialitatea ei – a fost un excelent internist. Abia terminase stagiatura și directoarea policlinicii, atunci când pleca în concediu (și avea mai multe pe an) sau la diferite întruniri mai mult sau mai puțin științifice, o chema pe ea să-i țină locul la cabinetul de interne, spre furia medicilor cu diplomă de interniști. Apreciere mai mare nici că se putea, mai ales că ea era încă medic de medicină generală și cea mai tânără. Era însă doxă de carte și – zic eu – dăruită cu har pentru medicină. A devenit specialist oncolog – care este o disciplină foarte complexă – și a avut rezultate remarcabile tocmai fiindcă avea o cunoaștere amplă a fiziologiei și patologiei corpului uman iar solicitarea ca internist a determinat-o să învețe și mai mult. Dar, . . . în altă ordine de idei; eu am venit la Brașov cu mașina.

-        Imprudent.

-        De acord, dar mi se pare mai confortabil decât cu trenul, mai ales că ar fi trebuit să schimb la București sau la Ploiești.

-        Eu am renunțat demult la mașină. Este mai ieftin și mai sigur să iau un taxi.

-        Te cred, mai ales că ai stat atât de mult timp în Grecia. Altceva voiam să-ți spun. Mai exact să-ți propun: hai cu mine la Iași! Mi-e urât să fac drumul singur și te scutesc și pe tine de un drum neplăcut cu alte mijloace de transport.

-        Asta însemnă că mă inviți la Iași.

-        Nici să nu-ți treacă prin cap să nu vii.

-        Dacă promiți să conduci prudent, cu plăcere.

-        Promit.

-        Perfect. Va fi o călătorie pe cinste.

-        Spune-mi, când intenționezi să pleci? Sper că nu foarte curând, fiindcă aș vrea să mă documentez puțin, înainte de a pleca. Să arunc o „Ochire asupra cărților poporane”, cum ar spune Bogdan Petriceicu Hașdeu.

-        Păi, nu mă ai pe mine ghid?

-        În Iași. Dar, dacă tot mergem cu mașina, vrea să nu trecem ca gâsca prin apă, fără să ne udăm. Am chiar și o rugăminte. Uite că am și pretenții! Să mergem prin pasul Ghimeș-Palanca, pe la Comănești, Moinești și nu prin cel a Oituzului. Drumul este mai lung, dar mult mai frumos.

-        De acord. Chiar încântat. Și pe mine m-ar bucura o vizită la Tescani, la conacul Marucăi.

 

Note de drum

 

Mi-ar fi părut rău să fi ratat această excursie și îmi pare rău că nu am făcut mai multe în tinerețe. Aș fi avut poate o altă viziune despre România, istoria ei și despre viață în general. Nu că acum aș privi istoria cu alți ochi. Nu, îmi păstrez opinia, dar aș fi avut mai multe puncte de sprijin decât cele oferite de București și lectura unor cărți. Concepția mea se sprijină acum pe mai multe cariatide, unele foarte frumoase. Cariatide ideatice, bineînțeles. Cu câteva zile înainte de a pleca în această excursie, la o discuție cu mai mulți prieteni ai Elenei, am fost întrebat dacă, într-adevăr, înainte de subjugarea țării de către sovietici, situația din România era cu totul diferită decât cea de azi, așa cum se afirmă. Pe timpul acela eu eram doar un copil, așa că nu aveam alte argumente decât cele cunoscute și de ei, argumente pe care să le susțin prin experiențe personale. Acum sunt doar mai bătrân, am acumulat mai multe informații și timpul mi-a permis să-mi rafinez opiniile. Orășelele prin care am trecut în această excursie m-au condus la concluzia că ele ar trebui să intre într-un circuit turistic, menit să completeze cursurile de istorie ale elevilor și – obligatoriu – pe ale studenților la istorie. Asta înainte ca rămășițele trecutului – cele pe care am apucat eu să le văd acum – nu vor dispare de tot.

Și dacă tot am purces la drum, am ales o cale mai ocolită, pentru a vedea și câteva obiective turistice. Și poate că, dacă erau numai turistice, nu mă osteneam, dar sunt și istorice. Valea Oituzului îmi amintește de luptele din primul război mondial. Mândria patriotică nu m-a părăsit. Atunci am ieșit victorioși cu ajutorul Franței. O remarcă răutăcioasă poate fi întrebarea: de ce să lupte francezii cu nemții, când puteau s-o facă românii? Adevărul este că Franța părea deja epuizată după doi ani de război. Nu cunosc numărul morților în această perioadă. Știu doar în cei patru ani, cât a durat războiul, ea a pierdut 1.249.000 de soldați și 40.000 de civili, în timp România, numai în doi ani (1916-1928) a pierdut peste 880.000 de ostași și 275.000 de civili. Se poate trage de aici concluzia că românii au fost mai viteji, sau mai puțin organizați. Indiferent de răspuns, soarta războiului a fost decisă Statele Unite ale Americii.

Acum însă, pe mine mă interesează mai mult Valea Trotușului, pe care o cunosc mai puțin.

Pe drum, călătorul ar trebui să remarce podul de cale ferată de la Palanca, fiind cel mai înalt din țară. Cauza nu este dorința de a crea posibilitatea vapoarelor să treacă pe sub el, ci faptul că versanții munților sunt foarte apropiați și traseul liniei ferate este mult deasupra firului văii.

Puțin mai departe, întâlnim monumentul închinat lui Emil Rebreanu, spânzurat de unguri în 1917, deoarece a încercat să treacă de partea armatei române. Apostol Bologa, eroul principal din „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, fratele lui Emil, îi este dedicat.

La Agăș, vedem ruinele fostei fabrici pe prelucrare a lemnului. Se întind pe mai bine de un kilometru. A fost prosperă cândva, dar s-a furat mai întâi lemnul – atât cel prelucrat, cât și cel neprelucrat, direct din pădure – apoi utilajele, ușile și celelalte.

Primul obiectiv cu adevărat important este localitatea Comănești. Aici există palatul Ghica-Comănești din . . .  de unde altundeva, decât din Comănești. Numele Ghica ne este cunoscut de la istorie. Am învățat despre existența mai multor domnitori cu acest nume, atât în Moldova, cât și în Tara Românească. Pe lângă ei însă n-ar trebui să-i uităm și pe unii mari politicieni și, mai ales câțiva oameni de știință și cultură, precum Alexandru Ghica, matematician, membru al Academiei Române. Tot ce se află în zonă a aparținut domeniului familiei Ghica.

Deschiderea României către Europa după Unirea mică și Războiul de Independență a permis dezvoltarea economiei acestei zone, în mod curios, înaintea altora. Astfel, construirea căii ferate Adjud-Palanca a condus la deschiderea exploatării industriale a resurselor lemnoase din munții învecinați (peste 15 gatere înainte de 1900), dar și a minelor Galion, Asău, Lăloaia.

Gara din Comănești este vizibilă de către orice călător. Imaginea ei persistă mult timp după ce trenul a părăsit localitatea. Pentru a fi pe deplin sincer, trebuie să recunosc că o mai remarcasem cu mulți ani în urmă, într-o călătorie cu trenul. Atunci, mă întrebam: ce caută o clădire atât de mare și cu o arhitectură remarcabilă într-un târg de care majoritatea românilor nici nu au auzit? Mister! Mi s-a spus de către alt călător că, în apropierea gării, se găsește un palat, ce poate face fala Bucureștiului. Ce caută acolo? Pentru moment, singurul gând limpede era constatarea că la istorie eram corijent. Nu mi s-a întâmplat în liceu, fiindcă atunci învățam după cartea lui Roller. (Un „istoric” evreu aservit sovieticilor, fără studii de specialitate, care a redactat manualele școlare de istorie din timpul ocupației sovietice.) Mă refeream la istoria adevărată. Ei bine, localitatea ar trebui să poarte numele Ghica, iar Valea Trotușului să fie un obiectiv turistic exemplar pentru evoluția economică a României antebelice. Linia ferată atestă dezvoltarea zonei  la sfârșitul secolului 19. Gara, realizată în 1892, pe moșia familiei Ghica, prin dimensiunile și arhitectura ei, ne arată că oamenii acelor timpuri vedeau mai departe decât interese economice meschine. Este realizată în timpul lui Dimitrie N. Ghika, după modelul Gării Lausanne din Elveția. Mai păstrează și astăzi frumusețea de altădată.

Castelul Ghika este realizat de arhitectul Albert Galleron, cu meșteri italieni, în stilul baroc târziu. Tot el a făcut și proiectul Ateneului Român și al Băncii Naționale a României. Astăzi, rezistând vicisitudinilor epocii „de aur”, castelul găzduiește o colecție de obiecte privind ocupațiile tradiționale din zona Trotuș. Nu poate fi trecut cu vederea nici parcul dimprejur, sau mai exact rămășițele parcului, despre care Alexandru Vlahuță scria în „România pitorească”: „ . . . tăcut privește de pe podișul din stânga mărețul castel, care-și întinde în fund, spre codri, parcul întunecos, cu drumuri tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punți peste cascade și boschete de portocali.” Dimitrie N. Ghica a fost doctor în drept, magistrat și deputat, consilier la Curtea de Apel, prefect al județului Bacău. La îndemnul naturalistului Grigore Antipa, pregătește și întreprinde împreună cu fiul său, Nicolae, expediția în „Cornul oriental al Africii”. În castel se află numeroase trofee de vânătoare, unele cu adevărat remarcabile.

Asemănător cu el este Palatul Domnesc de la Ruginoasa. Domnitorul este Alexandru Ioan Cuza, care l-a cumpărat la licitație în 1862 de la vornicul Alexandru Sturza, care făcuse în 1857 un împrumut nerambursat la Banca Națională a Moldovei. Familia Sturdza stăpânea de 200 de ani la Ruginoasa o moșie de 8.000 hectare. Palatul a fost proiectat de arhitectul vienez Johann Freiwald, lucrările finalizându-se în 1814. Domnitorul l-a inaugurat ca palat domnesc în 1864. În același an, după promulgarea Legii rurale din 14/26 august 1864, prin care au fost împroprietărite cu loturi de teren agricol peste 400.000 de familii de țărani, iar aproape alți 60.000 de săteni au primit locuri de casă și de grădină, a fost așteptat de 6.000 țărani care au venit să-i mulțumească, fiind întâmpinat de șase bătrâni care l-au primit cu pâine și sare, precum și cu un berbec împodobit cu panglici tricolore. Câteva ziduri de incintă și bucăți ruinate de pereți a fost tot ceea ce rămăsese din palat, după luptele de la sfârșitul celui de al doilea război mondial și opera de „desăvârșire” realizată de locuitorii din preajmă, care l-au folosit ca materiale de construcții pentru case, grajduri și alte acareturi. Reconstrucția a început în 1967, a fost abandonată în 1978, din cauza desființării Direcției Monumentelor Istorice, finalizându-se în 1982, când s-a inaugurat oficial Muzeul Memorial "Al. I. Cuza" cu o secție de istorie și una de etnografie. Nu l-am vizitat, din nefericire.

 

La Dărmănești, se află palatul Știrbei – alt nume celebru – operă a arhitectului Nicolae Ghica-Budești (iarăși Ghica). Avem un palat Știrbei și în București.

 

La Dofteana se află un alt palat Ghica (familie mare), iar în satul Lilieci din comuna Hemeiuș, există castelul Cantacuzino-Pașcanu. Acest Cantacuzino nu numai că a avut o avere imensă, dar a jucat și un rol important în politica României de la începutul secolului trecut. Ar merita să fie menționat în cărțile de istorie înaintea foarte multor altora.

 

Nu departe, se află și prima sondă petrolieră din România. (Unele publicații spun că ar fi prima din lume.)

De altfel, România are și alte premiere mondiale datorate petrolului.

Autorizația de construire a fost semnată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

 

Pe dealul Coșna, din valea Oituzului, se află un monument al eroilor cavaleriști din Primul Război Mondial. Frumos! Iar sta bine oriunde, inclusiv în București.

 

Moinești este localitatea care ne amintește de Tristan Tzara, unul dintre fondatorii curentului artistic DADA, cu care localnicii se mândresc, chiar dacă nu înțeleg pe deplin semnificația curentului. Monumentul nu poate fi ignorat dintr-un motiv foarte simplu: are 25 de metri lungime și 10 metri înălțime. Autorul, Ingo Glass, este un șvab din Timișoara. Expulzat din țară în 1979, nu și-a uitat rădăcinile și, cu ocazia centenarului nașterii lui Tzara, a ridicat acest monument, în 1996, cu ajutorul financiar al unei fundații elvețiene. Ciudat la prima vedere, monumentul este realizat într-o manieră simbolică, specifică Dadaismului. În spațiul creat de două dreptunghiuri mari, există două goluri (D-D), sugerând străpungerea mentalităților și trecerea spre altceva, iar pe alte două dreptunghiuri se află două săgeți (A-A). Numele DADA este evident, ca și obiectivele noii mișcări artistice: deschiderea către nou și înălțarea spre un cer mai înalt. Deși Ingo Glass s-a afirmat în străinătate, monumentul la construit la Moinești, pe pământ românesc, la intrarea în orașul natal al celui care a pus temeliile Dadaismului și al cărui nume stă scris la temelia monumentului.

 

În sfârșit, ajungem la Tescani, al doilea obiectiv important al excursiei. Conacul nu este impozant, chiar modest. Evenimentele petrecute aici însă fac parte din istoria culturii române. Știam mai demult că a aparținut familiei Rosetti-Tescanu și că aici s-a născut Maria, cunoscută în cercurile intime ca Maruca. Nu-l vizitasem și a fost unul dintre argumentele în favoarea acceptării invitației prietenului meu, fără să știu ce surprize plăcute avea să-mi mai furnizeze această excursie. Pe de altă parte, mă bucur că nu l-am vizitat atunci când decăzuse sub administrație comunistă și adăpostea sediul și grajdurile cooperativei agricole din localitate. Acum se vorbește mult despre el, devenit secție a Muzeului Național „George Enescu” și despre nemaipomenita iubire dintre Maruca și George Enescu. Eu apucasem să citesc mai demult cartea autobiografică a Marucăi și am o cu totul altă opinie. Cartea, fiind una extrem de sinceră, permite cititorului să intre în mentalitatea și motivațiile autoarei, dar chiar și în atmosfera timpului, explicându-și astfel deciziile diverselor personaje și personalități. Tatăl ei, Dumitru Rosetti-Tescanu, om cu două facultăți la Paris, bun prieten cu Vasile Conta (căruia i-a tradus în franceză „Bazele metafizicii” și „Teoria ondulațiunii universale”), împreună cu Alice, mama, rudă cu familia Jora din Roman (din care provine și cunoscutul compozitor și muzicolog Mihail Jora), întrețineau vaste legături cu principalii oameni de cultură ai timpului. În casa lor se țineau deseori adevărate cenacluri cultural-muzicale, ce țineau zile întregi, chiar săptămâni. Prezența acolo, ca și la Roman, a lui George Enescu este firească. Prietenul meu spune că, la Roman, ținea deseori concerte, unele în cadru mai restrâns, prilej bun pentru clevetitoarele din protipendada orașului: „Ai fost, dragă, la concertul lui Enescu?” Dacă răspunsul era negativ, replica venea prompt: „Ah, n-ai fost invitată.” Contactele Marucăi cu Enescu datau din copilărie și au continuat și după căsătoria ei cu Mihai Cantacuzino, fiul „Nababului” (Grigore Cantacuzino), cât și după moartea acestuia. Chiar dacă nu s-ar fi cunoscut, prezența comună în saloanele reginei Maria – el ca violonist iar ea ca prietenă a reginei – a menținut relația lor. Despre amorurile lui George Enescu nu știm nimic. Se pare că muzica a fost singura lui dragoste. Se știe că, deși avea nevoie de bani, nu era dispus să-și piardă timpul cu concerte ce i-ar fi adus venituri, dar i-ar fi tulburat liniștea creatoare. Le prefera pe cele ce-i măreau stima. Despre Maruca, în schimb, știm că a cochetat cu Nae Ionescu – un cuceritor de profesie – dar și cu Dinu Lipatti, tot muzician. Și toate acestea în prezența lui Enescu. Nu de puține ori se întâlneau toți trei la vila lui Enescu din Sinaia. S-au căsătorit în 1937, deci când ea avea aproape 60 de ani. O fi fost dragoste, sau nevoia de bani a lui Enescu,  Maruca fiind moștenitoarea și continuatoarea relațiilor tatălui ei, despre care putem presupune că îl finanța pe Enescu încă din tinerețe? Sunt tentat să cred că era doar prietenie. Una foarte veche și constantă. Am plecat cu regret de la Tescani.

 

Bacăul nu poate fi evitat. Se află pe traseu. Produsul de vârf al orașului este George Bacovia. Presupun că sunt și alte lucruri remarcabile, cu care localnicii se pot mândri, dar memoria mea doar atât a reținut.

 

Romanul, în schimb, este încărcat de istorie. Numele nu-i vine de la vreun soldat roman, ci de la Roman I Mușat, unul dintre primii domnitori ai Moldovei, considerat întemeietorul țării. Are una dintre cele mai vechi episcopii, cândva arhiepiscopie, cu rol de mitropolie a Romanului și a  „Țării de Jos a Moldovei”, căreia i-a fost reședință.  Istoria sa – deranjantă pentru politica sovietică – este și motivul pentru care, la reforma administrativă din 1950, și-a pierdut statutul de capitală de județ, fiind retrogradat la cel de capitală de raion în regiunea Bacău, apoi Iași, iar în prezent municipiu în județul Neamț. Dacă în 1992 avea peste 80.000 de locuitori, acum are sub 60.000, numărul lor fiind în continuă scădere, datorită migrației. Un nume de reținut este cel al boierului Cantacuzino-Pașcanu. Averea lăsată prin testament orașului a inclus terenuri, păduri, pășuni, iazuri și imobile, ce se întindeau în județele Neamț și Iași, dar și în București. Palatul din centrul orașului Roman s-a numărat printre clădirile donate comunității. Transformată în Școala profesională de fete, clădirea avea să fie demolată pentru a se construi actuala Casă de Cultură din Roman. O soartă mai fericită a avut Liceul de fete „Sturza-Cantacuzino”, actualul Corp B al Colegiului Național „Roman-Vodă”, care a intrat în patrimoniul comunității încă din timpul vieții boierului Constantin Cantacuzino-Pașcanu (1856 – 1927). El a fost jurist și om politic, președinte al Adunării Deputaților în 1907, precum și în perioada 1912 – 1914. S-a născut într-o familie de vechi boieri moldoveni. După efectuarea studiilor de Drept la Paris, s-a întors în țară și a intrat în Partidul Conservator, ca deputat (1891) și senator (1903). Printre altele, el mai are un castel și în comuna Hemeiuș, din județul Bacău. Nu am fost acolo.

Prințesa Maria Sturza, fiica prințului Ion Ghica, și fiica acesteia, prințesa Ecaterina Cantacuzino a donat statului suma necesară pentru construirea Liceului de fete "Sturza-Cantacuzino" (L.F.S.C.), lucrare executată între 1921 și 1923. Atunci când băieții de la Liceul „Roman Vodă” de vizavi erau refuzați de fete, interpretau acronimul L.F.S.C. ca „Lasă Fetele Să Crească”. Adolescenților – se știe – le plac femeile mai „coapte”. Refuzul fetelor ar putea fi una dintre cauze.

 

Cu voia cititorului, voi face aici o mică digresiune. Bărbații sunt acuzați adesea de infidelitate față de soții. Să fie ei oare mai activi din acest punct de vedere decât ele? În lipsa unei statistici serioase, încercăm cu logica. Ea ne spune că, pentru un adulter, este nevoie de două persoane. Dacă ambele sunt căsătorite, înseamnă că numărul bărbaților este egal cu cel al femeilor. Rămâne deci să analizăm cuplurile mixte, compuse dintr-un partener căsătorit și unul liber. În ipoteza că dorința de adulter este egală, să vedem ce gândește partenerul potențial. Femeile necăsătorite vor să se mărite și, din acest motiv, nu se vor încurca cu bărbați deja căsătoriți. Exemplele contrare – ale celor ce își propun să distrugă o familie, să „fure” bărbatul alteia – deși abundă în literatură, sunt foarte puține cele care reușesc în viața reală. Bărbații necăsătoriți, în schimb, mai ales cei tineri, preferă femeile căsătorite, cel puțin din două motive:

-        tinerii au o înclinație naturală către femei cu experiență;

-        relația cu o parteneră nemăritată ridică multe probleme, începând cu riscul unei căsătorii nedorite și terminând cu cel al contactării unor boli venerice. În schimb, o femeie măritată, va fi discretă, așa că – pentru moment – este de preferat.

Este deci limpede că femeile adultere sunt cu mult mai numeroase decât bărbații. Restul este literatură pentru suflete sensibile.

Scuzați excursul.

 

Ieșind din Roman, către Iași, la circa 20 de kilometri, se află castelul Miclăușeni. Aici se afla un conac încă din secolul 14, care a fost reclădit și modernizat de multe ori. Castelul actual este datorat lui George Sturdza între 1880 și 1904. El adăpostea o colecție valoroasă de cărți și documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar și piese arheologice, numismatice și epigrafice de mare valoare. Numai colecția de cărți număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediții princeps sau rarisime. Ultimul proprietar, Ecaterina Cantacuzino, rămasă văduvă, s-a călugărit și a donat castelul și moșia Episcopiei Romanului. În 1953 însă, comuniștii l-au naționalizat. Ce a urmat e ușor de bănuit: jafuri, distrugeri, incendii. Pe scurt, devenise o ruină. Abia în 2001, a fost retrocedat Mitropoliei Moldovei și a început refacerea lui. Mormintele Mariei și a lui George Sturza se află lângă biserică, restaurate. Despre Maria, o femeie foarte evlavioasă, se știe că a scris și ilustrat o biblie, care însă s-a pierdut cu ocazia refugiului din 1944.

 

Da, provincia este mai fascinantă decât capitala. Din localitățile mici, istoria se vede mai bine. Nu din cele foarte mici, dar nici din cele foarte mari. În cele mijlocii.

 

 

 

 

Șueta foilor

                     

- Am observat dragă Frunză că vorbești des cu prietenul acela al tău, Bolovanul. Nu că ne-ar deranja, dar de ce încerci să te ferești de noi? Ați fi vorbind voi în dialectul ăla cam pietros, dar să știi că mai înțelegem și noi câte ceva din discuțiile voastre „filosofice”.

- Dar nu am nici un secret. Este doar un prieten mai în vârstă și mai înțelept decât mine. Adevărul este că el a fost primul cu care am putut discuta după ce am căzut din pom.

- Care pom, tu, că era doar un copac din pădure? Ce, făcea fructe comestibile? De ce vrei să-ți confecționezi alt arbore genealogic?

- Am greșit. Iartă-mă. Pentru mine, Bolovanul a fost singurul care s-a purtat cu mine cu căldură și m-a sfătuit cu sinceritate.

- Și noi, mă rog, noi ce suntem pentru tine? Noi nu te sfătuim cu sinceritate?

- Iar am greșit. N-a fost singurul. A fost primul.

- Bine-bine, te iertăm, pentru că ești încă naivă. Am înțeles însă că tipul este foarte în vârstă. Nu crezi că și-a pierdut uzul rațiunii?

- În nici un caz. Viața lor, a pietrelor, este incomparabil mai lungă decât a noastră, a frunzelor, și chiar decât a voastră, a celor din familia celulozicelor. Poate vrei să spui că a dat în mintea copiilor. Bătrânii nu gândesc mai puțin ca tinerii, decât dacă sunt atinși de vreo boală.

- Expresia „uzul rațiunii” ai împrumutat-o de la Elena. Ea o citează dintr-unul din autorii ei preferați, Caragiale.

- Acum facem teorie. Fie, dacă asta vrei! Când spunem că cineva a dat în mintea copiilor, nu înseamnă că nu gândește. Copiii gândesc și încă foarte intens. Ei nu au încă formate criterii de evaluare. Acestea se dobândesc în timp, prin experiență. Ei gândesc doar cu ce au la dispoziție, dar asta nu înseamnă că logica lor ar fi în suferință. Eu mă gândeam la verdictele pe care le proliferează ei indiferent de subiect, cu pretenția că sunt a-toate-cunoscători.

- Și ce legătură are asta cu rațiunea?

- Are, pentru că între gând și vorbă există un filtru al rațiunii, care îți spune dacă e bine sau nu să dai glas gândului. El se formează în timp, prin educație. Copilului îi lipsește, în timp ce adultul îl are foarte bine format. Uneori funcționează ca o frână. Filtrul este deci un element al rațiunii.

- Acum tu te avânți în filosofie chiar mai mult decât el.

- Nu încerca să mă jignești, că pierzi.

- Nici cu gândul, nici cu fapta. Oi fi eu naivă, dar nu sunt proastă.

- Bine, iartă-ne că suntem mai „spinoase”

- Ați spus ce ați gândit. Ar trebui să vă mulțumesc pentru destăinuire.

- Acum tu ești rea. Eu te-am rugat să ne ierți.

- Un gest, o acțiune, pot fi iertate. „Iartă-mă, n-am vrut, am greșit, n-am vrut să te lovesc, n-a fost cu intenție”. O insultă însă nu poate fi iertată. Înainte de a fi rostită ea a fost gândită. Reflectă deci sentimentele autorului, doar că, în cazul tău, rațiunea nu a pus stavilă gândului.

- Sper că nu faci parte din categoria celor care vor să li se spună doar ceea ce îi place să audă. „Ce vreme frumoasă! Ce frumos e-afară!”, deși plouă cu găleata. Foarte normal, ce să zic?.

- Hai totuși să nu ne certăm.

 

Șueta frunzelor

 

E primăvară. În spatele casei, se află câțiva arbori tineri, cărora tocmai au început să le crească frunzele. Au fost sădiți la puțin timp după săparea pământului pentru fundație și au crescut odată cu zidurile. Mugurii sunt dornici de viață și de conversație, iar Frunza este pentru ei aproape ca o bunică.

-        Bună dimineața, doamnă. Ne bucurăm să aflăm că te afli în apropierea noastră.

-        Bună dimineața, mugurași.

-        Hei, nu ne trata de sus, chiar dacă ești mai în vârstă decât noi. N-ai grijă, vom crește, și încă repede.

-        Sunt sigură de asta. Eu mă bucur la ideea că pot comunica cu cineva din neamul meu. N-am mai făcu-o de ani buni.

-        Ani? Ce sunt ăia?

-        Veți afla. Sau poate nu. Nici eu nu știu cum este mai bine.

-        Nu prea te-am înțeles. Sperăm totuși să nu fii o frunză ursuză și să ne dai sfaturi utile pentru viitorul nostru.

-        Cu dragă inimă. (Apoi, ca pentru ea: într-adevăr, vârsta mea matusalemică mă recomandă pentru sfaturi, dar ce să le spun? Că frunzele arborilor nu trăiesc mai mult decât o vară? Le-aș dezamăgi. Să le doresc să trăiască mai mult? Pentru ce? Să ajungă ca mine? Am eu acum o viață fericită? Nici n-aș putea s-o numesc viață. Sunt ceea ce se numește o frunză moartă și mă sperii în fiecare zi că – așa uscată cum sunt – dacă Elena mă scapă din mână sau se poartă mai brutal <se întâmplă când e nervoasă, din motive numai de ea știute>, ei bine, atunci aș putea să mă fragmentez și nimeni nu-mi va mai spune nici măcar frunză. Voi ajunge în coșul de gunoi și, de acolo, cine știe unde. Doar praf!)

-        Mulțumim anticipat! Vom avea mare nevoie de sfaturi. Suntem atât de mici.

-        Deja mi-ați atins o coardă sensibilă. Marea majoritate a tinerilor nu vor să audă de sfaturi, nicicum să le urmeze. Voi păreți mai istețe.

-        Au fost crescute cu dragoste. Fostul proprietar ne uda cel puțin odată pe săptămână. – A fost vocea arborilor, dornici să intre și ei în vorbă.

-        Într-adevăr, dragostea explică totul. Fără ea, fără atașamentul Elenei, eu aș fi dispărut demult.

-        Noi te înțelegem foarte bine. De aceea ne vom strădui să le educăm pe cele mici cum se cuvinte. Sfaturile tale sunt binevenite și pentru noi. Știm că ai supraviețuit mai mulți ani. Ești mai în vârstă chiar decât noi, arborii.

-        Eu nu știu câți ani am, fiindcă mult timp am stat în spații închise, unde alternanța zi/noapte sau vară/iarnă nu erau perceptibile. Singurul meu reper era îmbrăcămintea Elenei și faptul că ea însăși îmbătrânește. Sunt sigură însă că voi, arborii, veți trăi mai mult decât mine, în afară de cazul în care caietul-jurnal, în care mă aflu, va ajunge uitat și necitit pe un raft de bibliotecă, transmisă din generație în generație de urmașii Elenei.

-        Îți dorim mulți ani liniștiți.

-        Și eu vouă mulți ani înfloriți.

 

 

 

 

Sfârșitul părții a cincea