Cristache
Gheorghiu
Filosofia unui bolovan
Volumul 2
Partea
a patra
Colecția OPERA OMNIA
Romanul de azi
TIPO |
MOLDOVA |
Panseuri ateniene
În vizită la o mânăstire
La est de Atena, puțin mai sus de
Rafina, dar mai jos de Maraton, se află localitatea Nea Macri. Nu este
vorba despre nenea Macri, ci noua Macri, ceea ce presupune că există
- sau a existat - o localitate mai veche (palio) cu
același nume, deși eu nu am găsit-o pe hartă. Asta
însă nu înseamnă că nu există. „Macriá”
înseamnă „departe”, dar nu știu dacă numele vine de aici,
adică o localitate ceva mai departe de Atena - deși nu este chiar
foarte departe -, ci mai repede de la un nume propriu. Cine ar fi fost acest
Macri nu știu. Rafina este stațiune și port, unul important, se
pare. N-am fost acolo. Maraton este un cuvânt cunoscut pe tot mapamondul. Aici
este locul unde s-au luptat grecii cu perșii și legenda spune că
un soldat a alergat 42 de kilometri pentru a anunța atenienilor victoria,
după care a murit datorită efortului depus. În localitatea Maraton, există
movilă funerară, unde se spune că sunt depuse oasele celor care
au murit în timpul luptei. Oasele grecilor; cu cele ale perșilor nu se
știe ce s-a întâmplat. Nici la Maraton n-am fost.
Din Macria,
noi am cotit la stânga și am urcat un deal, până la mânăstirea
Sfântul Ephrem, pe limba noastră,
românească, Ifrim. Am ajuns acolo grație bunăvoinței
doamnei Carmen Irimia, mai veche în Atena, care fusese acolo mai demult și
i-a plăcut. Mi-a plăcut și mie.
Primul lucru care te frapează
este arhitectura: o combinație foarte reușită între antic,
bizantin, venețian și modern. Se vede că este o
mănăstire veche, căreia i s-au adăugat noi
construcții, acordând însă stilului atenția cuvenită. Din
nefericire, ceea ce a mai rămas din curte oferă un spațiu prea
mic pentru realizarea unor fotografii convingătoare. Realitatea este cu
mult mai frumoasă.
Nu chiar antice, dar mai vechi, sunt
clădirile albe și mici, probabil foste chilii, adăpostind acum
un magazin de suveniruri. În dreapta se păstrează un mic paraclis.
Este opinia mea. Nu am găsit nici un ghid despre edificiu. Toate
informațiile sunt despre sfânt. Unde sunt chiliile actualei
mânăstiri? O enigmă care se pare că nu preocupă pe nimeni.
Am scris că primul lucru ce te
frapează este arhitectura. Am greșit. Încă înainte de a intra în
incinta mânăstirii, deci înainte de a-i observa construcțiile,
mulțimea vizitatorilor este cea care îți atrage atenția, în
special femei. Cum nu arhitectura este cea care poate să atragă atât
de mulți oameni (majoritatea greci), începi să te gândești la
alte motive. Într-adevăr, încă de la primii pași, dilema
capătă răspuns: sfântul.
Prima construcție, care îți
stă în cale, dar în care nu poți intra, adăpostește copacul
de care a fost legat călugărul Ephrem de către
turci, înainte de a-l omorî. La fel ca ceilalți vizitatori, m-am uitat
și eu pe geamul ușii, dar nu am văzut nimic.
În interiorul bisericii, în schimb, se
află o foarte frumoasă raclă cu corpul martirului, alături
de o și mai frumoasă icoană. Vizitatorii le sărută pe
amândouă și își trec un obiect personal peste sticla de deasupra
raclei, în speranța că sfântul îi va ajuta.
Într-adevăr, acesta este scopul
venirii aici a majorității persoanelor, atrase de minunile
săvârșite de sfânt, bogat redate în publicații de diferite forme
și dimensiuni. Cele mai frumoase sunt tocmai cele în limba română,
adevărate cărți cu fotografii color. Nu cred că este cazul
să ne facem iluzii; probabil că sunt singurele care nu s-au vândut.
Costă 10 euro.
Stilul modern nu se amestecă cu
cel anterior. Dacă treci prin portalul din dreapta bisericii și
reușești să deschizi o poartă, ai posibilitatea să
dezlegi și enigma chiliilor actuale.
Eu am reușit pentru câteva
secunde, suficiente să fac o fotografie, înainte ca o vajnică
apărătoare să mă izgonească într-un mod prea
puțin pios. Nu mai conta. Imaginea era edificatoare. În loc de chilii am
văzut un palat și dependințe pe măsură, în jurul unei
grădini deosebită de cea din Versailles doar prin dimensiuni.
Excursia a fost frumoasă,
instructivă și deosebit de plăcută. Am prins și o zi
potrivită pentru așa ceva, nici toridă, dar nici urâtă.
* *
*
Mitologia greacă nu este o
doctrină religioasă. Este literatură! Desigur, ea a servit
religiei timpului, dar obiectivul principal a fost etica, prin discuțiile
generate și consecințele moralei conținută în fiecare
dintre mituri, asemenea fabulelor. Esop, unul dintre primii fabuliști a
făcut exact același lucru, dar fără implicații religioase.
De altfel, ideile mitologiei
grecești nu sunt tocmai noi. Cele mai multe au fost preluate din Orientul
apropiat și, mai ales, din Egipt. Meritul grecilor este modalitatea în
care le-au scris.
Nu numai mitologia greacă a
împrumutat idei din Est, ci și religiile occidentale. Hajime
Nakamura a dedicat acestei teme o carte, „Orient
și Occident”, de peste 500 de pagini, pentru care a primit și premiul
Nobel. Doctrinele comparate cu precădere sunt cele creștină
pentru Occident și Budismul pentru Orient, prin reprezentanții lor:
Iisus și Buddha. Chiar și unele legende fundamentale – ca cea a
iluminării creatorilor celor două religii – sunt
asemănătoare, spune el. Experiența apostolului Pavel pe drumul
Damascului nu este nici ea cu mult diferită. Factorul comun este
însăși ideea de iluminare și nu detaliile povestirii.
„Atât
Buddha cât și discipolii lui petreceau nouă luni din fiecare an
mergând din sat în sat, făcând știută noua
învățătură celor ce voiau să o audă. Ei nu
organizau adunări publice și nici nu țineau predici cu
conținut dinainte stabilit; cuvântul lui Buddha era răspândit numai
pe calea conversației. Discursurile Maestrului luau forma
chestionării socratice, a parabolelor morale, a controversei curtenitoare
. . .” – pagina 199.
Și încă un citat relevant: „Doctrinele servesc doar
învățătorului, ca mijloc prin care să
împărtășească celorlalți ideile sale” – H. Zimmer, „Philosophies of India”,
citat de Nakamura la pagina 300. Este deci o
greșeală obiceiul unor propagandiști religioși de a citi
enoriașilor din Biblie pasaje a căror semnificație nu au înțeles-o
nici ei.
Cultul lui Hercule s-a bucurat de o
mare popularitate în lumea antică. Herakles era, în ordinea sacră a
mitologiei vechi, primul om care, prin propriile sale resurse, ajunge să
dobândească nemurirea și locul cuvenit până la el doar zeilor.
Asta nu mai este doctrină religioasă, ci literatură cu un scop
etic clar.
Phaliro
Pe malul mării, aproape de blocul
în care locuiesc, se află un mic monument. Pe o placă de marmură
de circa un metru și jumătate înălțime, cu latura de sus
fasonată în linii ondulate, asemenea valurilor mării, se află un
basorelief cu chipul unui bărbat bărbos, așa cum se sculptau în
antichitate. Sub el, o barcă cu multe vâsle, de asemenea antică,
sugerează că navigația ar fi fost meseria lui. Sub chipul lui
și deasupra bărcii se află inscripționat un nume: Phaliro, identic cu al cartierului. Multă vreme am
crezut că monumentul este dedicat unui personaj: zeu, erou sau un
conducător celebru, și am căutat să aflu despre cine este
vorba. Ani de zile am făcut-o. Am întrebat, am răsfoit
cărți, dar totul a fost în zadar. Am găsit, în schimb, pe câteva
hărți vechi, mai multe denumiri ale golfului în care ne aflăm.
Toate sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare cu „Phaliro”. Am ajuns deci la concluzia că nu este vorba
despre un personaj, ci pur și simplu despre calitatea de navigatori a
grecilor din antichitate, care locuiau pe aceste meleaguri, mai ales că –
într-adevăr – aici a fost un port celebru. Cel din Pireu, folosit
astăzi, este relativ mic și foarte ascuns, bun pentru pirații
din vechime. Se spune că de aici, din Phaliro ar
fi plecat Tezeu în Creta să omoare Minotaurul. Acum, că stau în
fața monumentului, să-mi odihnesc picioarele obosite, am și o
confirmare, ce-i drept subiectivă. Chiar foarte subiectivă. Aleea
betonată pe care ne aflăm, eu și monumentul, este lată,
străjuită de arbori pe de o parte și marea de cealaltă,
dotată cu bănci din loc în loc, pentru cei ca mine. Majoritatea
celorlalți fac jogging sau se plimbă. Vin și bătrâni, în
speranța revenirii la starea lor de altă dată, dar și
tineri și mai ales tinere, din dorința menținerii siluetei.
Unele chiar reușesc. Statul pe bancă nu este deci chiar
fără folos. Ai ce privi. Dar asta nu are legătură cu Phaliro, Tezeu și descoperirea mea. Motivul este în
partea cealaltă a monumentului, pe mare, unde Luna lasă o dâră
luminoasă, sugerându-mi calea urmată de Tezeu. De fapt, nu Luna este
cea care luminează. Ea este doar o oglindă ce reflectă raza Soarelui. Și nici măcar
Soarele nu ne luminează. Deasupra atmosferei terestre este întuneric.
Obiectele – mari, mici, sau foarte mici – sunt cele care transformă prin
reflectare radiația în ceva ce ochii noștri percep ca fiind
lumină. Cea căreia trebuie să-i mulțumim pentru ceea ce
vedem, fiindcă ceea ce vedem este frumos, este deci marea. Iar ceea ce văd
eu nu este o pată identică cu Luna, ci un șir de dungi cum numai
un pictor talentat ar fi putut face. Ai crede că un pictor celebru
și-ar fi muiat pensula acolo – a spus cineva. Este invers. Aici, marea
și-a așternut singură pe epidermă culorile împrumutate de
la Soare. Sau poate nu chiar singură. Printre noi, cel care a încercat
să redea efectele miraculoase
realizate de apă a fost Monet, dar – chiar înaintea lui – Turner s-a apropiat chiar mai mult de ideal. Iar idealul
este marea însăși. Bine-bine, și ce legătură are asta
cu bătrânul Phaliro? Are, pentru că de
aici, din portul Phaliro a plecat Tezeu spre Creta,
iar marea tocmai asta vrea să-mi spună, că nu degeaba semnul
luminos ce pleacă din fața mea și din spatele monumentului îmi
indică mie direcția. Și este o singură direcție,
fiindcă de aici a plecat. Se știe că el, Tezeu, s-a și
întors. Mai important a fost gestul tatălui său, Egeu,
cu care convenise să arboreze pânzele albe în caz de succes și pe
cele negre în caz contrar. Sub efectul magic dat de bucuria victoriei – sau
poate și din alte cauze, bârfesc unii –
Tezeu a uitat de promisiune. La vederea pânzelor negre, de
supărare, Egeu s-a aruncat în mare. De atunci în
memoria lui grecii au numit această mare Egeea.
După părerea mea, el nu s-a aruncat chiar de aici, din Phaliro, unde apa și uscatul se
îmbrățișează calm, printr-o interpătrundere
lentă. S-a aruncat la Cap Sunion, în
extremitatea sudică a peninsulei Atica, unde faleza este abruptă. De
acolo, tatăl lui Tezeu putea să vadă corabia cu mult înainte ca
ea să ajungă în port. Și tot de acolo, tentația de a se
arunca în mare – chiar și fără motiv – este puternică. Un
salt în gol de 60 de metri ar tenta pe oricine. Acolo se află și un
templu a lui Poseidon, foarte fotografiat de turiști la apus de soare.
Și bulevardul din Atena, care urmează firul litoralului se
numește tot Posedonos. Mi-ar fi plăcut ca
și șoseaua, ce continuă calea până la Cap Sunion să se numească tot așa, sau mai bine Egeos. Dar noi nu obișnuim să dăm nume
șoselelor. Între timp, un norișor a ascuns luna și, implicit
raza luminoasă, așa că e timpul să mă duc la culcare.
Turnirul pisicilor
Orice om are în dotare o cantitate
oarecare de dragoste. Modul de distribuție este cel care îi
diferențiază. La unii, ea este larg distribuită, în timp ce la
alții ea este concentrată asupra unui număr restrâns de persoane
sau, prin restrângerea ariei, la o una singură, uneori un animal, sau
chiar obiect. Ca toți parveniții, grecii imită ceea ce li se
pare lor că ar fi la modă. Acum sunt animalele de companie. Nu orice
animal. Doar cățeii, fiindcă cu ei se poate defila e
stradă. Efectul? Urină la fiecare pom și rahați
din 10 în 10 metri. Colectarea lor nu intră în discuție. Putem avea
înțelegere pentru unele persoane în vârstă, care au pierdut pe cineva
drag sau chiar pentru cele ce n-au cunoscut dragostea printre semeni și se
consolează cu fidelitatea unui animal. Pretinsa dragoste de animale este
însă un moft al celor ce nu iubesc pe nimeni, dar cred că își
pot acoperi insatisfacțiile de orice fel afișându-se cu un animal de
companie. Câinii sunt de preferat, fiindcă pot fi dresați să afișeze
dragostea pentru stăpân. Nu este cazul grecilor, decât în rare
excepții. Pentru majoritatea, animalele de companie sunt doar ceva
asemănător unor articole de vestimentație.
Există însă și
excepții. O doamnă în vârstă se ocupă de hrana pisicilor ce
profită de bunătatea ei și își iau zilnic porția de
mâncare în curtea din spatele blocului în care locuiește. Nici o
pisică nu este a ei, nu se afișează pe stradă sau în
casă cu vreuna dintre ele. Ea doar le dă de mâncare, fără
să aibă vreun beneficiu de pe urma lor. Și face aceasta zilnic,
în ciuda colocatarilor, care se plâng de mizeria lăsată de pisici.
Oricum, mizeria pisicilor nu se compară cu cea de pe trotuare,
lăsată nu de câini, ci de stăpânii lor, pe care până ce
și legea îi obligă să lase curat pe unde trec.
Revenim însă la pisicile din curtea
vecină. Ele oferă aproape zilnic un spectacol ce merită
urmărit. De câtva timp un motănel este foarte distractiv. Poate e
pisicuță, dar fetele îi spun astfel, pentru a-l diferenția de
celelalte pisici. Este un animal foarte jucăuș. Atunci când nu
găsește altceva, se face că aleargă după o pradă
imaginară, o prinde, se luptă cu ea, îi dă drumul, iar o prinde,
o abandonează pentru câteva secunde, apoi se întinde pe burtă,
încordat, cu privirea înainte și, dintr-odată, se aruncă asupra „prăzii”
și jocul continuă. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o
prinde din nou, aleargă apoi trei-patru metri într-o direcție
oarecare, să prindă din nou aceeași pradă, sau, poate, o
alta, ce tocmai s-a ivit. Este fascinant! Are doar câteva luni, este plin de
energie și chef de joacă. Ceea ce impresionează cel mai mult
este capacitatea lui de a construi scenarii. Rari sunt copiii capabili să
se joace singuri cu atâta imaginație.
Uneori încearcă să antreneze
în jocul lui și două pisici mature. Este de presupus că una dintre
ele este mama lui. Despre tată nu poate fi vorba la pisici, acesta
fiindu-le necunoscut. Într-o zi, alerga după un porumbel adevărat,
aterizat să se înfrupte din hrana pisicilor. Bineînțeles, porumbelul
a zburat, dar – în cursa lui – pisoiul s-a împiedicat de o altă
pisică, ce i-a tăiat calea. Supărat, i-a tras o palmă, de
fapt o labă. Scena a fost absolut identică cu cea dintre oameni.
Acum, spectacolul pare a fi unul deosebit. Dornic de ceva nou,
eroul nostru a antrenat în joc una dintre pisicile mature. A fost un turnir în
toată regula. Se deplasau la circa zece metri una de alta, de unde fiecare
pornea vijelios către „adversar”. Doar scutul și lancea le lipsea
așa că, la întâlnire, își ating doar lăbuțele. De pe
noile poziții, disputa se relua. Atrași de spectacol, câțiva
porumbei asistau la „luptă” de pe crengile unui pom din vecinătate.
La început au fost doar trei-patru, dar cu timpul s-au adunat mai mulți
și stăteau pe crengi, ca și cum ar fi fost în loja oficială.
Interesul pentru dispută era vizibil după modul în care își
mișcau capetele, urmărind combatanții. Nici la meciurile de
fotbal nu există un interes pentru joc atât de mare ca la acești
porumbei. Oamenii mai mănâncă semințe. Ei nu!
File de jurnal
Este
regretabil că unele domenii de cultură generală, printre care
desenul și muzica, sunt neglijate în educația copiilor, iar – atunci
când se fac - se limitează la câteva cunoștințe elementare,
aparținând nu culturii, ci meșteșugului de desenator sau cântăreț.
Cultura conectează domenii diferite. Din acest motiv, cunoașterea
sectară nu permite înțelegerea profundă a unui element izolat.
Numeroase
capodopere ale picturii universale, spre exemplu, tratează subiecte
biblice. Celui care privește un asemenea tablou, fără să
știe la ce se referă, i se potrivește expresia „se uită ca
pisica în calendar”. S-ar putea ca pisicii să-i placă coloritul
calendarului, dar numai atât. Ce poate gândi un tânăr care privește
un tablou cu spălarea picioarelor, dacă nu știe că acesta
era un obicei cu valoare de simbol în Orientul Mijlociu.
Cunoștințe
despre muzica bună – nu doar cunoașterea notelor muzicale – ne-ar
feri auzul de cacofoniile muzicale prea frecvente chiar și la radio
și televiziune. Pentru asta ar trebui organizate audiții muzicale cu
foarte scurte fragmente, alese cu grijă și explicate.
Panseuri ateniene
Cunoașterea
alfabetului grecesc și a celor mai uzuale cuvinte i-ar scuti pe cei ce
pretind a fi oamenii de cultură să facă greșeli elementare.
Grafica literei ‚Y’ (igrec, cum i se spune în
România, ipsilon în greacă) este identică
în română și greacă numai ca majusculă. Ca literă
mică, ea nu se scrie ca un y românesc, ci ca u. Explicația
probabilă este riscul confuziei cu gama (γ). Din acest motiv, greșelile
inerente sunt jenant de frecvente.
În
plus, înaintea unor consoane ca ‚s’ se pronunță ca ‚f’. Se spune deci
„Misterele elefsine” și nu „eleusine”. Asemenea
situații nu sunt, din păcate, deloc rare.
* *
*
La
invitația unei prietene, am fost să ne rugăm la moaștele
sfintei Elena, adusă în Grecia de la Vatican. Expunerea a durat o
lună, accesibilă permanent publicului, zi și noapte. Ea,
prietena noastră, încercase de mai multe ori să meargă cu
autocarul oferit de biserica din cartierul ei, dar de fiecare dată se afla
pe listă dincolo de capacitatea autocarului. Numele ei de româncă nu
se asocia cu celelalte. După două milenii de ocupație
romană, turcă, venețiană prin unele locuri și altele,
cea mai puternică credință a grecilor rămâne xenofobia.
Așa stând lucrurile, s-a hotărât să meargă cu autoturismul
propriu și astfel, ne-a invitat și pe noi s-o însoțim. Era
penultima zi.
Moaștele
Sfintei Elena au fost expuse la biserica „Agia Varvara” (Sfânta Varvara), din
orășelul cu același nume din vecinătatea Atenei, de fapt un
cartier al ei. Traficul pe bulevard era deosebit de intens, cu atât mai
aglomerat, cu cât ne apropiam de destinație, dar nu din cauza
moaștelor sfintei. Pentru că nu știu de ce organizatorii
pelerinajului au ales acel loc, am încercat să mă documentez, în
speranța că voi reuși să deslușesc misterul.
Prima
mea nedumerire era una mai veche: numele Varvara. Este unul dintre rarele
cazuri în care „intelectualii” europeni au interpretat corect litera ‚B’ din
alfabetul grec, probabil pentru a evita interpretarea numelui ca „barbara”. În
realitate, litera ‚B’ din alfabetul latin nu există în cel grec, unde,
pentru scrierea sunetului, se folosește combinația ‚mp’
(μπ), în timp ce ‚B’ se pronunță ‚V’. În ceea ce
privește semnificația termenului „barbar”, aflăm din
Dicționarul Etimologic al Limbii Române că el vine din latină,
și desemna la vremea aceea pe toți cei ce nu aparțineau
Imperiului Roman. Această observație nu mă ajută decât prea
puțin să găsesc legătura dintre Sfânta Elena și Sfânta
Varvara.
Unele
legende stabilesc originea sfintei Varvara pe teritoriul Greciei de azi, altele
pe al Turciei, toate aparținând Imperiului Roman la timpul acela. În
Internet, pe mai multe site-uri ale ortodoxiei românești, găsim
următorul text: „În vremea împărăției lui Maximian
păgînul, împărat al Romei, era în
părțile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat
și slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei
și cu credință de elin, care viețuia în Iliopoli.
Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea că lumina
ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decât numai pe ea și care, cu
vârsta, s-a făcut foarte frumoasă la față, încât nu era
nici o fecioară care să-i semene cu frumusețea, în toate
hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un
turn înalt, cu mare meșteșug, iar pe turnul acela a făcut case
frumoase și în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rânduindu-i acolo femei
purtătoare de grijă și slujnice, fiindcă murise mama ei.
Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumusețea
fiicei sale de către poporul cel simplu și de neamul de jos,
căci socotea că nu sunt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea
fața cea prea frumoasă a fiicei sale. . . ” Legenda continuă în acest stil
și este prea lungă, pentru ca s-o reproduc în întregime. Pe scurt,
cugetând Varvara în turnul ei, l-a aflat pe Dumnezeu și a renunțat la
zei, ceea ce l-a supărat pe tatăl ei. În speranța că va
reuși s-o readucă la credința în zei, a început s-o persecute. „Îndrăcindu-se
Dioscor de iuțime și de mânie și uitând
dragostea cea firească, a scos sabia și a vrut să lovească
pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o
alerga ca lupul pe oaie, . . . Dioscor, aflând pe fiica sa în peșteră, a
apucat-o și a început a o bate fără milă și,
trântind-o la pământ, o călcă cu picioarele; apoi, apucând-o de
păr, . . .” Urmează o adevărată
tortură, efectuată de el și subordonații săi, prin
mijloace inimaginabile, dar fără succes. N-a reușit nici
măcar prin decapitare.
Așa
se scrie istoria în textele religioase. Revenind la fapte, Maximian
nu a fost împărat, ci co-împărat al lui Dioclițian, însărcinat cu administrarea Italiei
și Africii de nord, deci nu a Peninsulei Balcanice. Iliopoli
(Orașul Soare) se află pe bulevardul Vouliagmenis
de azi, în drum spre Glyfada, dar foarte aproape de
centrul Atenei, deci în direcția opusă Agiei Varvara. Altele site-uri
indică originea sfintei în Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Legendele sunt total fanteziste. Aflăm
însă că există moaștele ei, păstrate azi în mai multe
locuri.
Maximian a avut o fiică, Fausta,
care s-a căsătorit cu Constantin cel Mare. Sfânta Elena este mama lui
Constantin cel Mare. Ea este sfântă, fiindcă toată viața
s-a străduit să-și creștineze fiul, deși nu a
reușit. Ar fi fost și greu. El era un om politic și nu putea
să-și abandoneze susținătorii. Atunci, ca și acum,
acolo și peste tot în lume, politica se face în echipă. (În zilele
noastre am spune mai corect „în gașcă”.) Monedele bătute în
epocă dovedesc devoțiunea lui Constantin față de Marte,
apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus (Soarele neînvins). Istoria începe însă
mai demult. La 1 martie 293, Dioclețian
instituie tetrarhia ca sistem de guvernare, sporind la 4 numărul
conducătorilor imperiului (subordonați lui, mai ales după retragerea
sa la Split, în Croația), care acum erau grupați într-un colegiu,
celor doi auguști subordonându-li-se doi cezari: Galerius
și Constanțiu Chlorus,
tatăl lui Constantin cel Mare. Conform convenției, la abdicarea sau
moartea împăratului, Maximian urma să
abdice, ceea ce s-a și întâmplat. În felul acesta, Chlorus
îi ia locul și devine august. Galerius, devenit
și el august își ia asociat pe Maximin Daia, în calitate de cezar. Totul a mers acceptabil
până la moartea lui Galerius, în 311. Atunci, Maximin Daia a trebuit să se
confrunte cu Licinius, promovat de Galerius. În plus, doi tineri ambițioși, Maxențiu – fiul lui Maximian
– și Constantin, fiul lui Chlorus sunt profund
nemulțumiți, astfel că, la moartea împăratului, în
bună tradiție politică, cei patru s-au luptat cu toate
mijloacele, până în 324, când Constantin ajunge, în sfârșit unicul
împărat. Arătarea crucii, cea despre care se vorbește atât de
mult cum că l-ar fi determinat pe Constantin să accepte Creștinismul,
s-a întâmplat tocmai înaintea luptei cu Maxențiu.
De altfel, chiar atribuirea lui Constantin a Edictului de la Milan, din 313,
este cusută cu ață albă. Nu există nici un astfel de
document. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311 de Galerius. În plus, există două documente ale lui Licinius cu același subiect. Licinius
stăpânea partea de orient a Imperiului, unde Creștinismul înflorise
mai puternic decât în apusul dominat de Constantin. Dar, în mod aproape firesc,
odată devenit împărat unic, Constantin și-a arogat toate faptele
favorabile Creștinismului, în plină evoluție,
permițându-și neglijarea adepților cultului solar. În
posteritate, slujitorii bisericii, l-au preferat pe el, în dauna obscurilor Licinius, Galerius și
alții.
Mama
lui Constantin, Elena, a murit la sfârșitul lui 328 sau începutul lui 329,
deci nu a avut prea mult timp să facă tot ceea ce se spune. Se mai
spune că, puțin înainte de a muri, Constantin s-ar fi creștinat.
El a murit în 337, când mama sa era plecată în lumea sfinților de
aproape zece ani.
Dar,
toate astea sunt istorie și credința are prea puțin de-a face cu
istoria. Fapt este că la moaștele Sfintei Elena a venit din Grecia
puhoi de lume să se închine, deși ea, Elena, nu apucase să
facă vreo minune. Ceea ce se poate vedea este o raclă frumoasă,
cu multe pietre prețioase (sau false), îmbrăcămintea
elegantă a timpului, o mască din aur (probabil) și o
coroană pe cap. Ceea ce impresionează este lumea venită să
se închine, cu speranța că doar o minune divină ar putea rezolva
necazurile fiecăruia. Contrar așteptărilor, nu toți cei
așezați la rând erau oameni sărmani. Dimpotrivă, aproape
toți cei ce se aflau în apropierea mea erau bine îmbrăcați,
femeile chiar elegante, unele străduindu-se să-și păstreze
machiajul cu ajutorul evantaiului, de unde se vede că necazuri se
găsesc la orice nivel. Un domn de lângă mine și-a scos cu
multă întârziere haina (dar nu și cravata), deși la un moment
dat, când șirul de credincioși trebuia să treacă pe sub un
fel de baldachin, era extrem de cald.
Dar,
totul se termină cu bine când, după traversarea bisericii, am ajuns
din nou la aer curat. Ne apropiam de miezul nopții.
Și
tot nu am aflat de ce au adus moaștele Sfintei Elena la Agia Varvara
și nu la altă biserică, mai importantă și cu un acces
mai ușor.
Din
relatările Zidului
Mișu s-a întors în
țară. Acum este în vizită la Elena.
-
Ca
să înțelegi ce am făcut și ce n-am făcut în Paris
și de ce am făcut sau am făcut așa și nu altfel,
trebuie s-o iau de la început și să-ți relatez întreg periplul.
-
Chiar
sunt curioasă.
-
Mai
întâi plecarea, sau cum se spune „fuga”.
-
Așa
se spunea atunci. Nu cred că tinerii de azi mai înțeleg
semnificația cuvântului, mai ales că – după câte știu eu –
nu alerga nimeni.
-
Dimpotrivă,
trebuia să mergi tiptil. Cel care m-a antrenat pe mine în această
aventură a fost Georgel.
-
Asta
știu.
-
El
avea un prieten cu relații printre securiști, fiindcă bunicul
lui fusese șofer la Securitate. Prietenul lui se angajase să
faciliteze fuga noastră prin Iugoslavia, împreună cu încă trei
cunoștințe de-a lui. În drum spre graniță cu mașina
lui, a oprit la Denta, să culeagă o ultimă informație.
Nouă ni s-a părut suspect și – de frică – eu și
Georgel am coborât din mașină și am fugit.
-
Iată
că ceva cu fuga s-a potrivit.
-
Da,
numai că noi am fugit înapoi. Am mers ceva pe jos, până am prins o
ocazie și ne-am întors la Timișoara. Acolo am stat câteva zile la
campingul din „Pădurea verde”. A fost bine, fiindcă am cules
informații.
-
Stai
puțin. Nu cumva prietenul lui Georgel se numea Spânu?
-
Ba
da. Îi și uitasem numele, dar acum mi-l amintesc.
-
Ei
bine, nici nu ai idee cât de norocoși ați fost. Întâmplarea a
făcut vâlvă în tot Brașovul la vremea respectivă. Tipul
și-a trădat „clienții”, care au fost imediat arestați. Unul
dintre ei era nepotul unei profesoare mai în vârstă, pe care am cunoscut-o.
A făcut un an închisoare. Ea a ieșit la pensie imediat după
întâmplare.
-
Ia
uite! Dacă știam că sunt atât de norocos poate mai rămânem
la Paris.
-
După
cum arăți, nu cred că rezistai prea mult.
-
Am
să uit remarca asta. Să-ți povestesc mai departe. Între timp,
situația internațională se schimbase.
-
Da,
știu. Încă de la începutul anului
1989. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria închideau ochii la încercările
de emigrare. Era preludiul la căderea Zidului Berlinului.
-
Așa
este. Noi am plecat de la Timișoara la Arad, unde am intrat într-un grup
de tineri, cu care am trecut în Ungaria și, de acolo, în Austria. În grup,
majoritatea erau etnici maghiari, mulți foarte tineri, unii în
vacanța de dinaintea ultimului an de liceu, pe care astfel l-au abandonat.
Remarca bolovanului
Sursele mele spun
că prin Iugoslavia era cu mult mai periculos. În mod oficial, cei
prinși erau mai întâi condamnați pentru trecerea ilegală a
frontierei și – după ispășirea pedepsei – erau trimiși
înapoi în România, unde se știe ce li se întâmpla. În funcție de
gradul de cumsecădenie a grănicerilor, exista și posibilitatea
ca aceștia să închidă ochii și să-i lase să
treacă, dar nu se putea conta pe asta. Soluția era evitarea lor. Asta
dacă nu erau prinși de grănicerii români, deosebit de
vigilenți. Zona de frontieră era supravegheată pe o adâncime ce
câteva zeci de kilometri, iar în apă, la traversarea Dunării, puteau
fi omorâți fără formalități. În Ungaria, în schimb, se
putea intra în mod legal, iar frontiera cu Austria nu era chiar atât de
strașnic păzită ca cea dintre România și Iugoslavia.
-
În
Austria am ajuns mai puțini. Acolo ne-am adresat autorităților.
Noi, ca proștii, ne-am dus la primărie, dar cred că la oricine
am fi apelat tot acolo ajungeam, adică la un centru de primire a
refugiaților. Era o clădire foarte mare, unde eram cazați laolaltă,
toți cei fugiți din Est. Eu m-am nimerit într-un dormitor cu alte
persoane decât cele cu care venisem. Ni s-au luat buletinele și ni s-a
spus să așteptăm, pentru verificări. La interogatoriu, am
simțit că se dorește să fiu etichetat ca refugiat politic
și, eventual, atras într-o rețea oarecare. Mi-a fost întotdeauna
teamă de așa ceva, așa că am fost prudent. Am declarat
că sunt pictor și doresc să merg la Paris, care este capitala
internațională a artelor. Atunci m-au lăsat în pace și
dispreț. După două săptămâni am fost din nou chemat
și mi s-a spus că sunt repartizat la Pedersdorf
am See. M-am speriat un pic, fiindcă nu
știam ce-i asta și mă mira denumirea; eu știam că
Austria nu are nici o mare prin preajmă. Împreună cu alți doi
români, am ajuns acolo transportați cu un autoturism, condus de un
austriac, care n-a scos nici un cuvânt. Nu știu ce hram purta.
-
Georgel
a ajuns tot acolo?
-
Nu.
Refugiații erau repartizați pe întreg teritoriul Austriei. Unii au
ajuns chiar la cabane prin munți. Cred că special ne
împrăștiau, pentru ca să nu ne putem organiza. Nu mai știu
nimic despre el de când am plecat din Viena.
-
Nici
după? Când ai ajuns în Franța?
- Nu.
- Halal prieteni!
- Uneori, viața e mai complicată. « Promettre c’est noble; tenir c’est bourgeoise »
-
Un
nobil nu promite, iar un burghez, ca reprezentant al erei industriale, este
obligat să-și respecte angajamentele, pentru a rămâne în lumea
afacerilor.
-
Oricum, acolo m-am liniștit. Am fost
cazați într-o casă cu un etaj, unde se aflau numai români. Masa era
servită la un restaurant din apropiere. În localitate erau mai multe
locuințe folosite pentru cazarea refugiaților de diferite nații.
Primeam și ceva bani, insuficienți însă, dacă erai
fumător. Nu aveai voie să lucrezi, deși unii o făceau la
negru. Localitatea era pe malul unui lac foarte mare, de unde și denumirea
lui, care mă indusese în eroare. Era un amestec de sat (majoritatea
locuitorilor aveau loturi de pământ în apropiere) și stațiune
pentru vienezii amatori de sporturi nautice.
-
Excelent!
-
Așa
mi-am zis și eu. N-a durat mult și am aflat că nu doar iadul
este pavat cu intenții bune.
-
De
ce?
-
Privit
din afară, poate că pare exagerat, dar stresul datorat
așteptării se accentuează de la o zi la alta și te întrebi
dacă nu vei înnebuni înainte de rezolvarea problemei.
-
Care
problemă?
-
Aștepți
să fii chemat la un interviu, după care urmează să afli
dacă țara solicitată de tine îți aprobă sau nu
imigrarea. Asta poate să dureze și doi ani. Eu credeam că cei cu
studii superioare sunt căutați și primiți cu brațele
deschise. Se vorbea mult la noi despre
exodul creierilor, vânătoarea de profesioniști, de care
propaganda comunistă acuza țările occidentale dezvoltate. În
realitate, în lagăr nu se ține seama de nimic. Eram cazați
laolaltă, buni și răi, intelectuali și derbedei.
Administrația fiecărei țări aprobă în fiecare an un
anumit număr de imigranți. Selecția celor din lagăr se face
în ordinea în se află pe listă, indiferent de calitățile
și defectele solicitantului. Pentru
noi, stresul se agrava și pentru că schimbările din 1989
transformaseră România într-o țară democrată, fuga
noastră nu mai avea motivație și exista riscul să fim
repatriați cu forța.
-
Și
cum ai făcut să nu fii returnat?
-
Am
fugit peste munți prin Italia și, de acolo, în Franța. M-a
ajutat șoferul unui tir, tot român, dar plecat demult, care m-a dus
până aproape de frontieră. El a mers mai departe în Italia, dar n-a
vrut să riște și să mă ducă și pe mine. Mi-a
arătat însă pe unde pot traversa frontiera. Am mers însă pe jos
prin munți de credeam că nu mai ajung niciodată.
-
Austriecii
s-au purtat elegant cu voi. Nu cred că v-ar fi expulzat oricum.
-
Ași!
Elegant pe naiba! Ei nu au nici un merit. Dimpotrivă, sunt foarte
răi.
-
Cum
așa?
-
Păi,
după al doilea război mondial, pe la sfârșitul anilor ’40 sau
începutul anilor ’50, deci după ce URSS-ul și SUA n-au mai fost
aliați, au stabilit ca Austria să devină o țară
neutră și care să găzduiască refugiații politici
dintr-o parte a Europei în cealaltă. În acest scop, ONU furniza fondurile
pentru întreținerea acestora. Așa se explică „cumsecădenia”
austriecilor. Casa în care am fost găzduiți aparținea unei
familii ce părăsiseră satul și locuiau în Viena, iar casa o
transformaseră într-un mini-hotel. Ar fi avut clienți în weekenduri
și numai în timpul sezonului estival. Datorită nouă însă,
avea hotelul plin sută la sute pe întreg anul. La fel și
restaurantul. Banii curgeau. Nu toți austriecii profitau însă în mod
direct de acest uriaș avantaj, așa că erau destui dispuși să
protesteze. Au existat chiar și demonstrații împotriva noastră.
-
Foarte
interesant ce-mi spui!
-
Noi,
locatarii, eram cu toții nervoși. Certuri apăreau din nimic
aproape în fiecare zi. Amuzant este că, printre noi, se afla un fost
pușcăriaș. El era arbitrul la care apelau certăreții
ca la un judecător, pentru că era cel mai echilibrat. Nu știu
pentru ce a fost închis, dar era un tip realmente deștept.
-
Bun!
În final, ai ajuns la Paris
-
Da,
cu chiu, cu vai, visul mi s-a împlinit.
-
Vezi
că ești totuși norocos. Sunt și mai curioasă să
aflu cum te-ai descurcat mai departe. Acum însă, trebuie să mă
ierți, fiindcă am ședință cu părinții la
școală, la clasa la care sunt dirigintă.
-
Am
înțeles. Vorbim la telefon când pot să te mai deranjez.
-
Nu
mă deranjez deloc. Ti-am spus: sunt dornică să-mi relatezi
viața ta la Paris, dar nu pot să te ascult acum. Trebuie să
plec. Te rog să mă ierți.
-
În
regulă. Ne auzim.
-
O.k.
-
Pa!
File de jurnal
Din
Mișu, cel pe care l-am cunoscut eu în trecut, s-a întors doar ambalajul,
și acesta bine deteriorat.
Șueta foilor
-
Când
l-am văzut pe Mișu intrând pe ușă, mi-a fost milă de
el, dar mi-a trecut repede.
-
Și
mie. M-am gândit imediat că ar fi putut să dea o mai bună
întrebuințare fărâmei de creier cu care a fost dotat.
-
A
alergat după celebritate, asemenea fluturilor ce zboară după
lumină și se ard la atingerea becurilor incandescente.
-
La
fel ca Icar.
-
Eu nu
știu de ce toată lumea vorbește despre Icar, când – de fapt –
tatăl lui, Dedal, a inventat aripile și a și zburat cu ele,
fără să-și rupă gâtul.
-
Pentru
că Icar a năzuit mai mult. A fost un visător, în timp ce Dedal a
fost un realist deștept și inteligent.
-
Inginerul
și poetul.
-
Sper
ca Elena să nu se lase păcălită de acest om fără
caracter.
-
Nu
cred să se întâmple. Amintiți-vă replica ei, când au discutat
despre prietenul lui Mișu. „Halal prieteni!”.
-
Elena
nu este foarte deșteaptă. Este, în schimb, suficient de
romantică pentru a lua asemenea decizii nefaste. În acest caz însă,
situația este prea clară. Într-adevăr, ce încredere poți
avea în sentimentele celui care și-a uitat prietenul cu care a plecat
într-o asemenea aventură, a abandonat-o pe Elena fără
remușcare. Dacă asemenea prietenii s-au destrămat atât de
ușor, le ce te poți aștepta de la una înnodată?
Zidul intervine și el în discuție.
-
Georgel
nu știa nici el că prietenul lui nu solicitase plecarea în
Franța, ci în Statele Unite ale Americii. El era conștient că în
Franța nu va putea face mare lucru, în timp ce americanii sunt mai
deschiși față de imigranți, pentru că ei înșiși
sau predecesorii lor au fost cândva în această situație.
-
De ce
te bagi tu în discuția noastră? Ți-a solicitat cineva
părerea? Stai tot timpul cu ochii pe noi și nu ne respecți
intimitatea. Măcar taci din gură.
-
N-a
fost o părere, ci o informație. Ați putea să-mi fiți
recunoscătoare că vă țin la curent cu ce se mai
întâmplă prin lume.
-
Și,
mă rog, de unde ai tu asemenea informație.
-
De la
Bătrânul. El ține legătura cu toți ai noștri, sau
măcar cu cei ce nu-și renegă originea. (Bătrânul este
vechiul nostru prieten, Bolovanul.)
-
Cum
s-a descurcat prietenul lui Georgel în America știi?
-
Nu
știu, dar pot să mă informez.
-
Bine!
Mulțumim pentru informație, dar acum lasă-ne în pace și
vezi-ți de treburile tale.
-
Vezi
că s-a făcut frig afară. – a fost intervenția frunzei, în
apărarea prietenelor ei, filele.
-
De
unde știi tu cum e afară.
-
Ai
început să te umezești pe dinăuntru, unde este cald și
bine.
-
Iată
că noul venit este mai informat chiar și cu suferințele mele.
Foile, coperta și frunza –
să le zicem pe scurt Fetele – au continuat comentariile pe tema
avantajelor celor ce comunică cu semenii lor, spre deosebire de cei care –
din aroganță sau timiditate – își limitează orizontul la
propria lor persoană și, eventual, câțiva apropiați.
-
Uite,
noi credem că suntem mai deștepte, fiindcă avem o structură
organică, provenim din lumea vie, dar Zidul ne demonstrează că
lumea anorganică se descurcă mai bine tocmai pentru că au o
colaborare mai bună. Ei nu uită de unde au plecat, în timp ce noi, de
îndată ce arborele nu mai există ca arbore, uităm unele de
altele.
-
Noi
am avut oarece noroc să ne regăsim aici, în caiet, deși provenim
din arbori diferiți.
-
În
cazul meu – intervine Frunza – arborele încă există, dar
fără frunze.
-
Cred
că e un arbore trist.
-
Nu
vă faceți griji. – intră din nou în discuție Zidul – la
primăvară își revine.
-
Mi-a
spus mie Bolovanul ceva în legătură cu anotimpurile, dar am stat prea
puțin în preajma lui, așa că nu sunt pe deplin edificată.
Eu abia mă născusem atunci.
File de jurnal
Mișu
a dispărut. Nu știe nimeni pe unde poate fi. Nici măcar
părinții lui. N-a mai venit să-mi spună cum s-a descurcat
în Franța sau – mai bine zis – cum nu s-a descurcat. Aspectul lui spunea
mai mult decât ar fi putut s-o facă prin cuvinte. Cred că se
droghează. Acum realizez că, deși era foarte cald, el purta o
cămașă cu mânecă lungă, probabil pentru a ascunde
urmele injecțiilor.
Paulo Coelho zice
că „în fiecare clipă din
viață suntem cu un picior în basm și celălalt în abis”.
Mișu se pare că a sărit de pe un picior pe altul, în loc să
meargă încet, cu pași mici. Nu s-a remarcat în România, dar spera
că va ului Franța cu talentul lui.
Frații
Izbășescu, cărora le-am telefonat
separat (ei sunt căsătoriți – unul are chiar și un copil –
și locuiesc în cartiere diferite) nu știau nici ei mai mult. Mi-au
spus că vizite similare – aproape trase le indigo – le-a făcut
și lor și încă la câțiva prieteni, cu deosebirea că eu
am întrerupt discuția, fiindcă
aveam ședință cu părinții la școală, în timp
ce, în cazul lor, el a întrerupt vizitele, cu pretextul că mai avea o
întâlnire. E limpede că nu dorea să vorbească despre viața
lui la Paris ci doar să se lamenteze cu aventura emigrării și
situația refugiaților în Viena.
Mai
mult nu știu și parcă nici n-aș vrea să știu. A
fost ca un vis urât. Poate a plecat din nou la Paris, dar putea să
spună măcar părinților ce intenții are.
Acum îmi displace și faptul
că a trebuit să relatez întâmplarea în jurnal. Dar, oare, chiar a
trebuit? Poate! Acum, gata!
Cugetarea
Bolovanului
Mișu este un neisprăvit.
Asta-i clar! Și totuși, nu este în totalitate vina lui. Este în
primul rând vina părinților, fiindcă l-au îndrumat greșit.
Și nu doar a lor. Este și a profesorilor. Și nu numai. În mod
surprinzător pentru mine, preocuparea pentru identificarea aptitudinilor
reale ale copiilor este deficitară peste tot.
Dintre toate persoanele care au trecut
peste mine sau chiar au pășit pe mine, niciuna nu se poate lăuda
(chiar dacă unele o fac) că și-a îndrumat odrasla în mod
inteligent. Subiectul mi-a stârnit curiozitatea în asemenea măsură,
încât m-am interesat prin surse, încercând să găsesc o
explicație. Negăsind-o, am devenit și mai nedumerit. Cum se face
că înțelepciunea populară nu a reglementat problema? Nu am aflat
să existe vreo metodă serioasă, nici vorbă de una
științifică. Părinții, deși își doresc
fericirea copiilor lor mai mult decât oricine altcineva, nu știu cum
să procedeze, fiindcă nu i-a învățat nimeni. În plus, ei
sunt și subiectivi, ceea ce însă nu li se poate reproșa. Sunt
copiii lor și este firesc să-i vadă mai grozavi decât sunt în
realitate. Profesorilor nici nu le trece prin cap, mai ales că ei
înșiși și-au greșit profesiunea și, în
consecință, îi doare în cot de viitorul elevilor.
Exemple de alegere eronată a
carierei se găsesc la tot pasul. Mișu este primul exemplu.
Părinții l-au văzut genial și l-au îndrumat către
artă. În realitate, el nu este nici pe departe hărăzit cu
talent, ci mai curând inapt pentru abordarea serioasă a oricărei alte
profesiuni.
Puțină lume se întreabă
ce anume va face ca adult, profesând într-un anumit domeniu și dacă
acea activitate i se potrivește din punct de vedere psihic. Recent am
conversat cu un prieten, zid la o facultate de construcții. Uimirea lui
era numărul mare de studente, deși ingineri de sex feminin nu se prea
văd pe schelele vreunui șantier de construcții.
Pe scurt, se poate afirma
fără greș că cei ce au ales corect sunt excepții.
File de jurnal
Ca
răspuns la mesajul meu, prin care îl informam despre evoluția
relației mele cu Mișu, bunicul – destul de delicat – îmi scrie despre
educația elevilor în sensul orientării lor către profesiunea
adecvată abilităților lor, fără să facă vreo
referire la Mișu. Voi copia fragmente din acest mesaj destul de lung,
pentru că este interesant și mai ales instructiv pentru mine, ca
profesoară.
„... îmi imaginez acum ghinionul unui
preșcolar care, îmbolnăvindu-se, a fost obligat să stea mai mult
timp în casă. Ca să-i dea o ocupație, părinții i-au
oferit hârtie și creioane colorate. Folosindu-le, copilul a
căpătat o oarecare dexteritate în mânuirea lor. La școală,
profesorul a remarcat îndemânarea lui. La polul opus, un alt copil, care a
jucat toată vara fotbal pe maidan, la primul contact cu creionul, i-a rupt
vârful. Profesorul lipsit de discernământ l-a etichetat talentat pe
primul, în timp ce pe al doilea l-a considerat lipsit de har, deși
realitatea putea fi opusă.
Pentru a nu rămâne cantonat în
domeniul artei, iată un alt exemplu, de asemenea fictiv. El este relevant,
fiindcă o a doua categorie de greșeli pleacă de la ideea că
materia școlară la care elevul s-a remarcat îi definește cariera
viitoare. Să ne imaginăm un copil disciplinat, care și-a
făcut întotdeauna temele și a rezolvat – sau a încercat să
rezolve – toate problemele de matematică, recomandate de profesor. În
consecință, acesta l-a etichetat drept apt pentru matematică.
Drept urmare, a urmat cariera de matematician – credea el – absolvind o
facultate de specialitate. Deoarece nu avea inteligența necesară, nu
a devenit cercetător în domeniu, ci doar profesor le liceu, repetând
până la pensionare aceleași probleme didactice. A fi profesor
însă este o cu totul altă meserie. Înseamnă să fii în
primul râd pedagog, să-ți placă copiii și să te dedici
educației lor, indiferent de materia pe care o predai de la catedră:
matematică, literatură, fizică, chimie, sau reguli de
circulație.
Dimitrie Gusti insista pe când a
condus Ministerul Instrucției, Culturii și Artelor asupra ideii
„examenului selectiv de personalitate” al elevilor. În această idee foarte
dragă lui, cuvântul „examen” trebuie interpretat ca examinare, cu
înțelesul de cercetare a abilităților elevului. De asemenea,
asocierea școală-cultură – una dintre temele importante ale
cuvântărilor sale – trebuie nuanțată prin definirea noțiunii
de cultură. Spre deosebire de cultura personală, cultura poporului
trebuie adaptată la specificul locului.”
Completez
mesajul bunicului cu un citat din Dimitrie Gusti, ca răspuns deosebit de
actual la situația de azi, caracterizată prin șomaj intelectual.
Iată-l: „...avocați fără împricinați, profesori
fără catedră și licențiați fără nici o
perspectivă, nu poate fi evitat decât printr-o îndrumare a tineretului
școlar înzestrat cu înclinații practice spre școlile tehnice,
spre învățământul acesta așa de frumos, așa de util,
care este învățământul tehnic.”
Panseuri ateniene
În Grecia, din antichitate și
până la dobândirea independenței, nu a avut cine să se ocupe de
dezvoltarea limbii literare. Fiind sub ocupație, fiecare vorbea dialectul
specific zonei geografice în care locuia. Din păcate pentru ei, după
eliberare, pătura de intelectuali nou formată nu a reușit
să impună o limbă unitară, fiecare susținându-și
dialectul său. Katharevusa nu a avut succes. Se
pare că năravul este mai vechi. Nici alfabetul chirilic nu a fost acceptat
de greci, cărora cred că le era destinat, cel uzual fiind și
astăzi o dovadă de încăpățânare fudulă.
* *
*
- Ia-o dom’le. Este ofertă. Prosfοrá! (Προσφορά = ofertă în
limba greacă)!
- Pro-sfoară. E clar că vei fi tras pe sfoară.
* *
*
Coiful și craniul
În limba greacă, cranos (kράνος
) înseamnă coif. Nu întâmplător, apropiat de el fonetic și nu
numai, cranion (κρανίον)
se spune la craniu. Primul cuvânt are forma clasică a unui substantiv
masculin, în timp ce al doilea pare să fie un derivat al lui. Suntem deci
îndreptățiți să credem că, pentru elini, craniul era
doar un suport pentru coif. Nu neapărat unul care să te apere în
luptă, ci – mult mai important – să te scoată în
evidență. Este firesc: funcția de lider exista încă înainte
de desprinderea omului din rândul animalelor și ea avea nevoie de elemente
estetice, care s-o facă vizibilă. Curcanul este un exemplu elocvent.
Preocuparea pentru protecția capului, în schimb, nu putea să
apară decât după inventarea tehnologiei de confecționare a
obiectelor necesare. Despre creier nici nu are rost să vorbim. Pentru omul
primitiv, inima sau ficatul erau considerate organe vitale; existența
creierului au descoperit-o cu mult mai târziu, el fiind închis în cutia
craniană. Cât despre utilitatea lui, nu cred că și-au pus întrebări,
iar adevărul este că nici nu prea aveau de ce. Cândva, s-a presupus
că servește la răcirea sângelui. Oricum, răspunsul nu putea
avea legătură cu inteligența. La unele animale, creierul este
foarte mare, fără nici o justificare, în timp ce alte
viețuitoare, cu un creier minuscul sau chiar deloc, se arată a fi
deosebit de inteligente. Organizarea unor insecte ne surprinde și pe noi,
cei de azi, cărora nu ne rămâne decât să deplângem viciile
umanității.
Da, cei vechi aveau dreptate: coiful
contează!
Mai aproape de zilele noastre, era la
modă pălăria. Dacă privim cu atenție fotografiile
luate în prima jumătate a secolului trecut, sau filmele a căror
acțiune se petrece atunci, observăm că, din ținuta
obligatorie a bărbaților europeni și nord-americani, nu lipsea
pălăria. Era semnul distinctiv al omului civilizat, de care nu se
despărțea nici în cele mai toride zile, decât pentru o
secundă-două, în fața unei femei. Oamenii simpli din toate
timpurile și zonele geografice au purtat și poartă întotdeauna
capul acoperit. Știu ei de ce. Pălăria a dispărut
odată cu răspândirea pe scară largă a automobilelor. Cauza
a fost moda, iar motivul mândria: „Am mașină! Sunt cineva! Nu mai am
nevoie de pălărie”. A dispărut și moda paltoanelor. Dar,
în marea majoritate, oamenii nu aveau
mașină. Ambiția de a fi la modă este însă mai
puternică decât rațiunea, așa că în suferință a
fost și este sănătatea. Dar, ce contează?
În legătură cu
pălăria există două expresii pentru același gest, care
admit interpretări diferite. A-și „ridica” pălăria și
a-și „scoate” pălăria. Prima poate indica o încercare de
subliniere a măreției autorului, care vrea să pară mai
important, cu un rang mai înalt. A doua, dimpotrivă, de auto-umilire
față de cineva pe care îl consideră superior, sau de apropiere
față de interlocutor. Vrea să spună: „Nu te uita la
aparențe; mă descopăr în fața ta, așa cum sunt cu
adevărat; vreau să-ți fiu prieten”. Cât despre gestul cavaleresc
de a-și ridica pălăria în fața femeilor, el a devenit caduc
odată cu ideea egalității drepturilor. Nu mai are importanță
faptul că un bărbat mai are sau nu ceva de ridicat în fața unei
femei, din moment ce nu mai are motiv s-o facă.
Dar, clima nu ține seama de
înfumurările oamenilor. Îmbrăcămintea neadecvată
afectează sănătatea, așa că fiecare se poartă cum
crede de cuviință. Nu știu dacă tot atunci a apărut
expresia „cu capul gol”, în locul de „cu capul descoperit”, fiindcă nu
puteau să descopere ceva ce nu fusese acoperit. În ipoteza că prima
expresie exista dinainte, semnificația ei putea fi una ironică, aceea
că persoana în cauză nu prea are minte, sau este dintr-o clasă
socială inferioară. Acum îi deplâng doar pe demnitarii obligați
de protocol să stea chiar și pe viscol cu capul gol, semn că
sănătatea societății este în mare pericol. Pentru Ziua
Națională, conducătorii unor state au ales un anotimp favorabil.
Acest lucru nu s-a întâmplat însă peste tot. Nu știu dacă asta
are sau nu vreo legătură cu coiful. Ne întrebăm însă: De ce
suflă vântul prin craniile politicienilor?
Și-n creasta coifului înalt
Prin vulturi vântul viu vuia.
(George
Coșbuc – Nunta Zamfirei).
Era vorba de coiful luptătorilor.
În lipsa coifului, e bun și craniul. Vu-vâ-viu-vu!
* *
*
În timpul conversației grecii
gesticulează. Dacă au o mână ocupată, e bine, fiindcă
pot fi chiar expresivi. Dacă însă își mișcă ambele
mâine, atunci una poate exprima ideea opusă celeilalte, ceea ce poate fi
derutant.
* *
*
Astăzi am avut o bucurie: am
descoperit cum pot învăța limba greacă. Dar trebuie să
mă explic. Înainte de a veni în Grecia, după ce m-am hotărât
pentru această aventură, am cumpărat un manual și am
învățat primele 20-22 de lecții. (Greu de spus exact câte,
fiindcă pe ultimele n-am apucat să mi le însușesc pe deplin.)
Credeam atunci că în Atena voi învăța grecește rapid. Ar fi
fost prima limbă însușită de mine la fața locului. Eram
încrezător, fiindcă pe toate celelalte le învățasem
după carte, fără posibilitatea de a conversa. Dezamăgirea a
venit curând: am constatat că nu voi putea niciodată să vorbesc
grecește suficient de bine. Eram prea bătrân pentru asta, iar greaca
nu-și dezminte numele: este grea (Grea-ca-greaca mai rar!). În plus, în
discuțiile cu miză, nici n-ar fi fost rentabil s-o folosesc, deoarece
grecii – șmecheri cum sunt – ar fi profitat de slăbiciunile mele
și puteau să trișeze, spunând „Ah, n-ai înțeles tu cum
trebuie”. Este de preferat deci engleza, cu care pot trata pe picior de
egalitate. Încercam totuși să profit de oportunitate și să
învăț grecește, indiferent de utilitate. Cum deschideam manualul
însă, mă blocam. Căpătasem un reflex negativ. Așa se
face că astăzi, după atâta timp, nu știu limba greacă.
Dar să revin la afirmația
inițială. Spuneam că azi am avut o bucurie: am constatat că
reflexul negativ dispare dacă – înainte de a deschide cartea – beau un
păhărel de uzo. Orice minune – se știe
– durează trei zile. Bucuria mea a durat doar câteva minute, până
când am mi-a venit ideea că este mai interesant să scriu ceea ce
tocmai ați citit, decât să învăț ceva ce nu vrea să-mi
intre în cap.
File de jurnal
Îmi
pare rău, dar trebuie să recunosc că recomandarea biblică a
iertării n-o înțeleg. Aș ierta cu dragă inimă, dar nu
știu ce anume trebuie să fac pentru asta. Să uit? Asta mi se
întâmplă uneori, dar în cu totul alte domenii. Să trec cu vederea,
dar să nu uit? Adică să mă fac că nu văd,
deși văd foarte bine? Aste înseamnă ipocrizie. O fi pe placul
bisericii, dar nu mă caracterizează. Faptele noastre – bune sau rele
– sunt cele care, în ultimă instanță, ne caracterizează. În
urma lor, ne formăm o impresie – bună sau rea – despre cei ce ne
înconjoară. În baza impresiei ce ne-am format-o, vom ști în viitor în
ce măsură putem sau nu avea încredere într-o anumită
persoană, la ce ne putem aștepta de la ea. Da, iertăm o
faptă regretabilă făcută de un prieten, dacă știm
că nu a fost făcută cu rele intenții, ci dintr-o
greșeală nedorită de el însuși. Îl iertăm, dar
dacă ea se repetă, ne-o vom reaminti, și atunci vom reconsidera
decizia anterioară. Iertăm mai ușor faptele dușmanilor
noștri, fiindcă știm că ele aparțin strategiei lui de
luptă împotriva noastră și – dacă, între timp,
ostilitățile dintre noi au încetat – putem deveni aliați
(dacă nu chiar prieteni) și atunci acțiunile trecute sunt
trecute cu vederea. L-am iertat cu adevărat.
Cred
că mi-ar trebui o baie în Lete (apa uitării).
Se spune însă că ea face posibilă uitarea păcatului
după ispășirea pedepsei. Sunt oare pedepsită? Pentru ce?
Care mi-a fost păcatul? Păcatul iubirii? Da, am păcătuit,
fiindcă l-am iubit. A fost însă o iubire adolescentină. Ar fi
trebuit să primesc o pedeapsă mai mică. Se pare însă
că nu acesta a fost păcatul meu, ci faptul că am continuat
să-l iubesc – sau să cred că îl iubesc – și după ce nu
mai eram adolescentă. Abia acum îmi dau seama de dreptatea
afirmațiilor celor mai în vârstă decât mine, care îmi spuneau că
adevărata dragoste, cea matură, vine mai târziu. Credeam atunci
că dragostea adolescentină se maturizează și ea odată
cu vârsta. Nu, ea este altceva. Prima, cea adolescentină, dispare odată
cu adolescența. Rămâne cel mult amintirea ei, poate și o
oarecare nostalgie, împreună cu toate evenimentele plăcute
trăite în acea perioadă. Dragostea matură începe la maturitate –
dacă începe – și capătă profunzime, pe măsură ce
cuplul reușește să depășească împreună
impedimentele întâmpinate în timpul vieții. Bucuriile nu unesc; ele sunt
efemere. Dificultățile, în schimb, lupta pentru învingerea lor, DA.
Panseuri ateniene
În vizită la Muzeul de Arheologie
Obsedat de predilecția muzeelor
cu caracter arheologic sau doar istoric din România, de a etala pietre din
neolitic sau paleolitic, cu urme de dinozauri și alte ființe mai mult
sau mai puțin inferioare omului, am ezitat până acum să vizitez
Muzeul de Arheologie al Atenei și am greșit. Știam că aici
se află masca de aur, pe care Schliemann a găsit-o la Micene și a atribuit-o lui Agamemnon, dar despre ea
știam aproape tot și am văzut-o de nenumărate ori în
reproduceri. Tot acolo se află și „Jocheul din Artemisa”, o statuie
din bronz, reprezentând un foarte tânăr jocheu – un copil – călare pe
un cal în galop. Și pe aceasta o știam din albume. În rest, îmi
imaginam muzeul ca pe o clasică aglomerare de pietre și
rămășițe ale unor artefacte. Mă înșelam. Muzeul
de Arheologie din Atena este un muzeu al artei. Mai veche, antică, dar
adevărată. Masca lui Agamemnon este într-adevăr acolo, chiar la
intrare. Mai există însă multe alte măști (se vede că
obiceiul era la modă), împreună cu o vastă colecție de
obiecte de podoabă din aur. „Jocheul din Artemisa” este însă cel care
impresionează. Și el este expus tot aproape de intrare. Concentrarea
și pasiunea copilului – foarte mic pentru un cal prea mare pentru el –
sunt excelent redate. Frâul din mâna stângă și biciul din dreapta au
dispărut, bineînțeles, dar pot fi intuite. De șa nu avea nevoie;
jocheul și calul său formează un tot unitar. Statuia trebuie
văzută. Vorbele și nici chiar fotografiile nu pot reda impresia
pe care statuia originală reușește s-o facă. Numele i se trage
de la locul unde a fost descoperită: Capul Artemisa, în nordul insulei Euboea (Evia). Se presupune că a fost furată din
Corint și pierdută prin naufragierea vasului, în epava căruia a
fost găsită.
Principalele obiective fiind atinse,
puteam să mă mulțumesc cu atât și să
părăsesc muzeul. Curiozitatea m-a îndemnat însă să
continui, deși clădirea este foarte mare și bănuiam că
parcurgerea întregului traseu va fi plictisitoare. Cu fiecare metru însă,
interesul meu creștea odată cu surpriza plăcută de a constata
că organizatorii au fost mai puțin preocupați de erele geologice
îndepărtate, dar captivați de valorile elenistice. Obiecte de
podoabă, statui, ceramică, monumente funerare etc., toate
însoțite de explicații, sunt tot atâtea surse pentru
recunoașterea culturii antice grecești.
Deși am admirat pe îndelete
exponatele care mi-au plăcut mai mult (cu toate că selecția era
dificilă – prea multe sunt frumoase), nu știu când a trecut timpul.
Am trecut prin toate sălile și, dacă n-aș fi fost frânt de
oboseală, aș fi luat-o de la început. Cred că o voi face-o
însă altă dată, cu care ocazie voi scrie mai mult despre
exponatele mai reprezentative din punctul meu de vedere.
Acum vreau să subliniez un alt
aspect al mentalității administrației. Expunerea obiectelor nu
este singura lor preocupare. Atragerea publicului, și în special a
copiilor este și ea evidentă. Nenumărate grupuri de copii se
aflau în muzeu, iar ghizi dedicați acestei profesiuni își făceau
„jobul” cu deosebită dăruire. Am observat și cu alte ocazii preocuparea
statului pentru educația copiilor. În stația de metrou din apropierea
Muzeului „Acropole” sunt reproduse câteva dintre basoreliefuri expuse în muzeu.
Orice trecător rămâne cu ideea că acesta este un loc ce trebuie
vizitat și – dacă încă nu a făcut-o – va trebuie
să-și umple această lacună. De ziua națională,
defilează doar elevii, de la cei mai mici până la cei mai mari,
toți în uniforme. Adulții privesc de pe margine și sunt
încântați să admire convingerea cu care țâncii doresc
să-și etaleze patriotismul sub această formă, firavă
dar importantă pentru vârsta lor.
* *
*
Nu am reușit să-mi țin
promisiunea către mine însumi de a vizita a doua oară Muzeul de
Arheologie, dar am rezolvat dilema ΕΜΣΤ. Până acum
câțiva ani, șantierul unei clădiri în construcție din
apropierea stației de tramvai SINGRU FIX nu putea scăpa atenției
oricărui trecător prin în centrul Atenei. Se spune că în
zonă a existat fabrica de bere FIX. Acum există doar berea cu acest
nume, care se fabrică în altă parte. Când am venit în Atena, în
urmă cu șase ani, am locuit timp de aproape un an în cartierul Kipseli, motiv pentru care circulam cu tramvaiul foarte
des. De regulă, pe șantier lucrau mai puțin de zece oameni, de
cele mai multe ori nimeni. Și totuși, din când în când, observam câte
un progres. După circa trei ani, au ridicat zidul – unul fără
ferestre – astfel că interiorul a devenit ascuns privirii mele. După
încă un an sau doi, deasupra intrării au apărut patru litere
foarte distanțate. Am presupus că va fi un magazin sau un garaj, mai
ales că în apropiere există unul subteran. Oricum, ceva ce nu are
nevoie de ferestre. Abia în urmă cu câteva luni am constatat că cele
patru litere s-au apropiat și, prin geamul ușilor de acces (unicul),
am observat câteva persoane. Clădirea părea să fie
terminată. Curiozitatea m-a îndemnat să caut pe Internet
semnificația celor patru litere misterioase. Surpriză:
ΕΜΣΤ (Εθνικό
Μουσείο Σύγχρονης Τέχνης) înseamnă Muzeul
Național de Artă Contemporană. Lucru mi s-a părut ciudat.
Accesul din stradă la ușa de intrare nu este posibil. Clădirea
este înconjurată de un trotuar îngust de maximum un metru. Oricum o fi,
trebuia să-l vizitez, ceea ce s-a și întâmplat. Într-adevăr,
ferestrele ar dăuna unui muzeu de artă; lumina artificială
și aerul condiționat îi sunt suficiente.
Accesul se dovedește a fi o
eroare de arhitectură urbană. Muzeul se află în mijlocul
străzii, pe un fel de insulă îngustă, împreună cu
stația de tramvai, intrarea într-un garaj subteran, o mini stație de
benzină și o altă clădire. Pentru a ajunge la el, trebuie
să traversezi pe la una dintre cele două treceri de pietoni de la
capătul insulei. Dacă nu ești orientat, și alegi accesul
prin extremitatea dinspre Poarta lui Hadrian, trebuie să te strecori
printre mașini, să ocolești clădirea și, pe un trotuar
foarte îngust, să ajungi la intrarea vizibilă doar din tramvai. Din
holul de la intrare – mare și gol – o scară rulantă urcă
vizitatorul până la etajul patru, ultimul. Clădirea nu este totuși
una mică. Înălțimea ei este la nivelul blocurilor din jur, de
opt etaje. Camerele sunt însă foarte înalte.
Tablourile expuse ar trebui să ne
dovedească contemporanitatea muzeului. Nu abțin să comentez.
Impresia generală a fost detestabilă, cu o excepție: tricolorul
românesc (coincidență) redat pictural în mai multe imagini. Sunt
convins că autorul nu cunoaște steagul nostru; armonia celor trei
culori este cea care l-a inspirat. Indiferent de cauză, eu m-am
simțit mândru.
P.S.
După ceva timp, am vizitat din
nou muzeul, în speranța că voi vedea altceva. Am avut dreptate doar
pe jumătate. O schimbare se produsese. Tablourile anterioare nu mai
existau. Pereți muzeului erau goi,
sugerând probabil nuditatea absolută. În afară de o doamnă de la
intrare, care dormita, și o alta, care vorbea la telefon, nu am văzut
pe nimeni să lucreze.
* *
*
Prin Peloponez
Nu chiar prin tot Peloponezul. Doar o
mică parte, prilejuită de o excursie organizată de un grec, care
făcuse ceva studii în România și acum și-a deschis o firmă
de transport persoane între cele două țări. Ca să-și
facă publicitate, a contactat asociațiile de români din Atena și
a umplut trei autocare. Fiindcă nu aveau un ghid calificat (sau poate
exista unul în alt autocar), auzindu-mă vorbind cu vecinul de scaun,
pasagerii din jur m-au rugat să vorbesc la microfon. Nu pot să ascund
că, înainte de a pleca în excursie, eu m-am documentat puțin.
(Apucături mai vechi, ce să-i faci!) Ceea ce urmează nu
reflectă ce le-am spus lor, fiindcă nici nu-mi mai amintesc acum.
Scriu însă ce mi-a rămas în memorie.
Cei din antichitate i-au spus „Insula
lui Pelops”, făcând abstracție de istmul ce
desparte Peloponezul de continent. Aș putea să-mi imaginez că
definirea ca insulă a unei peninsule s-a născut în timpul epocii
miceniene – Micene fiind la timpul acela o
importantă cetate – când localnicii considerau că ei se află în
centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri plecau precum razele
soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul. Ideea de a
străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, când
au crezut că pot săpa un canal, care să permită comunicarea
navală între mările Egee și Ionică. Inițiativa a
aparținut însă lui Nero, pe când Grecia era o provincie a Imperiului
Roman și la ordinea zilei era expresia: „toate drumurile duc la Roma”.
Despre Nero știm numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt
adevărate. Pe cele bune nu le știm, fiindcă el a fost ultimul reprezentant
al dinastiei Iulio-Claudiene, iar următorii
împărați, din dinastia Flaviilor, s-au străduit să-l
denigreze, pentru a se pune pe ei în evidență. Nu este singurul caz.
Rușii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I și îl ignoră pe
Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, prin alipirea unor
hanate din Siberia, a transformat Rusia într-un imperiu multietnic de peste 4
milioane de kilometri pătrați, cu un uriaș potențial
economic, fără de care Petru cel Mare și toți ceilalți
urmași ar fi fost cu mult mai mici. Dar, cel mai evident caz de denigrare
este Niccolo Machiavelli; pentru că a scris prima și poate singura
carte de știința politicii, deconspirând tehnicile uzitate în lupta
pentru putere. I s-a folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut
astăzi ca „machiavelic” (perfid, abil, lipsit de scrupule), ca și cum
el l-ar fi inventat, deși el nu a făcut decât să descrie o
practică politică uzitată din toate timpurile. Din nefericire,
lucrarea începută de Nero cu surle și trâmbițe, la o festivitate,
unde el însuși a făcut prima săpătură simbolică
cu o lopată de argint, nu a continuat, iar vapoarele au fost obligate
să ocolească peninsula, ceea ce dura câteva zile bune, chiar
săptămâni, în condiții periculoase: furtuni, stânci submarine
și, mai ales, pirați. Mai puțin periculoasă era
descărcarea mărfurilor, transportul lor pe uscat și
încărcarea pe alte vase, pentru continuarea drumului pe cealaltă
mare. O altă variantă era ridicarea micilor lor ambarcațiuni pe
un șasiu cu roți și transportarea lor pe uscat de cealaltă
parte a istmului. Așa se face că orașul Corint ajunsese la
300.000 de cetățeni și 460.000 de sclavi. Canalul Corint, visul
de milenii al marinarilor a devenit realitate abia în 1893.
Astăzi, canalul nu mai are nici
pe departe aceeași importanță ca în trecut, deoarece vasele
moderne de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri
lățime ai lui la nivelul apei, iar ocolirea peninsulei în
condiții de siguranță nu mai este o problemă.
Trecătorii mai grăbiți, folosesc autostrada, de pe care probabil
că nici nu vor remarca existența canalului.
Cu o astfel de istorie, este de
înțeles de ce, pe lista obiectivelor turistice grecești, figurează
la loc de cinste Canalul Corint. El a fost primul și pe itinerariul
excursiei noastre. Cum, în continuarea traseului, figurau Micene
și Nafplio – prima capitală a statului
independent Grecia – excursia promitea să fie deosebit de
atrăgătoare.
Privit de pe vechiul pod, apreciem
efortul celor ce, pe o lungime de 6.343 metri, au săpat în piatră la
peste 80 de metri adâncime din punctul cel mai înalt (79 deasupra nivelului
apei și 8 dedesubt).
Cu siguranță că, în
occident, excursioniștii ar fi plimbați cu mici ambarcațiuni de-a lungul canalului, de unde pereții
abrupți, priviți de jos în sus, ar impresiona cu adevărat
turiștii. Privit de sus, de pe pod, pare doar un șanț
părăsit. Noi ne salvăm în legendă. Sisif este cel ce are
numele legat de Corint. Evident, de istm și nu de canal. Până
să-l pedepsească Zeus să urce bine-cunoscutul bolovan, se spune
că a construit Acrocorint (corintul de sus)
și a fortificat istmul, forțând călătorii să
plătească o taxă de trecere. A fost un mare șmecher acest
Sisif, motiv pentru care a și fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul
că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că
Zeus i-a răpit fiica, pe Egina. Șeful s-a înfuriat și i-a
ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă mai
puternic și l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de
către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt. Șmecherul
fusese prevăzător și își instruise soția să nu
execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel pretextul cu care l-a convins
pe Pluto să-l învoiască pentru scurt timp
să se întoarcă pentru a-și pedepsi soția. Odată ajuns
pe pământ, nu și-a respectat promisiunea și a continuat
viața sa obișnuită. Despre el mai circulă alegația
conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus,
fiul lui Anticleia, soția regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat ca autor al multor șiretlicuri,
dar, în final, tot la munca de jos, cu bolovanul, a ajuns. (De fapt, de jos în
sus și înapoi.)
După traversarea Canalului
Corint, intrăm în Peloponezul lui Pelops. Mai
aruncăm totuși o privire spre dreapta, unde zărim vechiul
Acropole al Corintului și ne dăm seama că – indiferent cine l-a
construit – controlul istmului era un obiectiv important. Legenda spune că
Tantal, unul dintre numeroșii fii ai lui Zeus, pentru a verifica
omnisciența zeilor, veniți să cineze la el, și-a ucis fiul,
pe Pelops, și le-a servit carnea lui la
masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops
i s-a redat viața, iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete
și foame. Legat de un copac, avea apă și mâncare din
belșug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele, acestea se
îndepărtau, astfel că el nu le putea atinge. Blestemul zeilor s-a
perpetuat și asupra generațiilor următoare.
Legenda este sinistră, dar
Peloponezul este frumos. Nu întâmplător, Arcadia se afla tot aici.
Există și alte legende cu privire la originea lui Pelops;
Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai interesante sunt cele despre
faptele lui și ale urmașilor săi, Heracles printre ei, la a
patra generație. Dintre legende, cea mai cunoscută este cea a
căsătoriei lui cu Hippodameia, fiica lui Oenomaus, în urma unui șiretlic, într-o cursă de
care. El i-a promis vizitiului acestuia, Myrtilus,
că îl lasă o noapte cu Hippodameia,
dacă îl ajută să-l învingă pe Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una dintre roțile carului,
Oenomaus a căzut și s-a rănit mortal.
Înainte să-și dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a și întâmplat. Mitul este
înfățișat pe frontonul de est al Templului lui Zeus din Olimpia,
aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate. Olimpia nu se
află pe itinerariul excursiei noastre; Micene,
în schimb, este și el merită cu prisosință să fie
vizitat, fie și numai pentru că a dat numele civilizației
miceniene. Ceea ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”.
Accesul se face prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită
uriașei pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptați.
Remarcabilă este dimensiunea foarte mare a pietrelor folosite la
construcția zidurilor. Surprinzătoare pentru mine este ideea
construcției unui castel, întărit ca o cetate, pe o
înălțime apărată în mod natural de pante foarte abrupte.
Este un castel, și nu o cetate țărănească, în genul
celei de la Râșnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau refugia
temporar din fața năvălitorilor. De altfel, însăși
ideea năvălirilor mi se pare puțin probabilă într-o
zonă muntoasă, greu accesibilă și prea puțin
ospitalieră. Năvălitori au fost cei ce, venind din Orientul
Apropiat, au construit ceea ce se numește azi „civilizația
miceniană”. Erijați în castelani și regi, ei aveau nevoie
să se apere de eventuale revolte ale populației locale. Situația
este oarecum asemănătoare cu cea din Europa occidentală, unde,
după prăbușirea Imperiului Roman de Apus, șefii militari ai
triburilor germanice năvălitoare au construit fortărețe,
dezvoltate ulterior ca cetăți și castele. Rog să-mi fie
iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abține să-mi pun
întrebări și chiar să fac ipoteze, atunci când logica unor afirmații
mi se pare șubredă, chiar dacă vine din partea unor
specialiști. La intrare, se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este
vorba despre vreo comoară, ci despre un cimitir, mai important decât orice
comoară, fiindcă a găzduit mormintele unor regi și, posibil,
ale unor eroi legendari celebri. Schliemann, cel care, entuziasmat de „Iliada”
lui Homer, a efectuat săpături arheologice în Grecia, crede că a
găsit chiar masca funerară da aur a lui Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul cetății Troia.
Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a
bunicului său, Tantal. Se spune că soția lui a fost sedusă
de către fratele lui, Thyestes. Ca
răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia doi fii. După ce l-a ospătat
cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut
ceea ce tocmai mâncase. Bineînțeles, zeii nu au lăsat fapta
nepedepsită, iar consecințele au trebuit să le suporte și
urmașii lui Atreu, printre care Agamemnon, Menelaos, Oreste și
alții. Agamemnon și-a sacrificat fiica, pe Ifigeneia,
pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la întoarcere,
să fie ucis de către soția sa,
Clytemnestra, împreună cu amantul ei. Cei
doi au fost, la rândul lor, uciși de către Oreste, fiul lui Agamemnon
și al Clytemnestrei. Astăzi, noi admirăm
masiva „poartă a leilor” de la intrarea în palat și sperăm ca
blestemul zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele noastre.
Ne continuăm drumul spre Nafplio, ținta finală a excursiei. Notăm
doar în trecere existența a două situri arheologice importante, Argos
și Tiryns, pe care însă nu avem timp
să le vizităm. În Argos, marea atracție este amfiteatrul de
20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. și modernizat de
romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe care s-a aflat
anticul acropole, de pe care priveliștea Marii Egee se spune că este
impresionantă. Bineînțeles, există în Argos și un muzeu de
arheologie. Tiryns a fost o cetate, situată pe
malul mării, menită să apere Micene
și Argos. Indicația lui Homer, potrivit căreia cetatea avea
ziduri groase, este pe deplin confirmată de ruine și, dacă mai
adăugăm și panta foarte abruptă, ne dăm seama că
atacurile asupra cetății erau extrem de dificile. Între timp, marea
s-a retras, așa că turiștii de azi își pot imagina cetatea,
privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în Tiryns, se
spune că s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi
purificat de către regele Proetus. Numele lui
era Hipponous și era fiul lui Poseidon. Bellerophon (ucigașul lui Bellerus)
a fost porecla ce a primit-o, după ce și-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a avut o viață
aventuroasă, încununată cu multe succese. Din ce în ce mai
încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales după ce
și-a propus să urce pe Muntele Olimp. Hotărâți să-l
pedepsească pentru aroganța sa, zeii au făcut astfel încât Pegas
să-l arunce. Rănit și, în cele din urmă, paralizat, a
trăit restul zilelor sale în mizerie. Nafplio
este astăzi un oraș modern. El va rămâne însă în istorie ca
fostă capitală a primului stat grec independent, Republica Elenă,
de la începutul Războiului de Independență din 1821 și
până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să
mute capitala la Atena. Șeful statului fusese Ioannis Antonios
Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi
poartă numele. Pentru noi, interesante sunt însă obiectivele sale
turistice: fortărețele Palamidi, Bourtzi și Its Kale, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul
Militar sau biserica Sfântul Spiridon.
Principala atracția este fortăreața Palamidi
și – mai ales – priveliștea oferită asupra orașului și
a golfului. Fortăreața a fost construită de către
venețieni, în cea de a doua ocupație (1686-1715). Aici, scopul
construcție este bine definit. Accesul este posibil de pe șoseaua ce
urcă până la intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (așa se
spune, dar mai sunt și pante fără trepte), pe un perete aproape
vertical. Pe noi, autocarul ne-a dus până la intrare. Aici am avut
inițial o dezamăgire, finalizată însă mai bine decât
mă așteptam. Ghidul ne-a spus că, fiind în întârziere, autocarul
nu ne poate aștepta; urmează să coboare în oraș pentru a
lua masa. Mi s-a părut absurd să vii până la intrare și
să ratezi obiectivul pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv
de enervare: la plecare, autocarul a fost cel care întârziase o oră. (Ne
aflăm în Grecia și, duminică la 8 dimineață este mai
aproape de miezul nopții decât de zorii zilei.) Exista totuși
varianta ca cei ce vor să viziteze fortăreața să coboare pe
scări, urmând să se întâlnească cu ceilalți în port.
Bineînțeles că am ales varianta a două. Recompensa a fost mare:
priveliștea asupra orașului și golfului este superbă.
Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare și ne-ar fi
așteptat, m-aș fi mulțumit cu o vizită superficială a
fortăreței și aș fi ratat coborârea pe trepte, mai
spectaculoasă chiar decât fortăreața propriu-zisă, de o
frumusețe greu de egalat. Insulița din golf este și ea
dotată cu o mică fortăreață. Poartă numele Bourtzi și a fost construită tot de către
venețieni, în scop de apărare. Apele golfului par adânci, dar nu
sunt; există doar un canal de navigație, care putea fi blocat cu
lanțuri din insulă. Până să-și găsească
destinația finală, aceea de a nu folosi la nimic,
fortăreața a servit drept casă a călăului
orașului și, mai târziu, de hotel de lux. O utilitate totuși
are: este deosebit de pitorească.
Pentru a evita întoarcerea pe
același drum – dar nu numai – itinerariul nostru a inclus și Epidavros, cu celebrul teatru, despre care se spune că
are cea mai bună acustică din lume. O monedă lăsată
să cadă pe scena de jos se aude până în ultimul rând, aflat la
23 de metri deasupra. Șoseaua pe malul Golfului Saronic,
de la Epidavros la Corint, merită ea
singură o excursie. Este de un pitoresc incredibil. În mijlocul
plantațiilor de portocali și măslini, casele rare, majoritatea
cu un etaj, unele adevărate vile, arată că ocupația de
fermier merită toată atenția, cu condiția s-o iei în
serios. Pe ultimii kilometri, Zeus ne-a luat și pe noi în seamă. Pe
fondul unei ușoare ploi, și-a aruncat fulgerele sale, brăzdând
cerul în toate direcțiile. Nu a durat mult; în final, a apărut
și curcubeul, semn că a fost doar o atenționare.
* *
*
Marmura sau lemn?
În timpul verii,
din diferite materiale – cumpărate sau recuperate – am confecționat
câteva mici dulapuri pentru scule, pantofi și altele asemenea, ce stau pe
balcon. Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din
marmură. Dacă aș mai găsi una, aș putea face un mic
templu. S-ar cuveni, bineînțeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii
cunoscuți, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste,
deși au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb,
o mulțime de sfinți și sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina
este protectoarea proștilor. I-aș cere favoarea să înlocuiesc
stâlpul de marmură, care-mi lipsește, cu unul din lemn, dar știu
că sfinții vor biserici nu simple temple. Dacă mă gândesc
mai bine, poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit
azi dimineață este chiar acolo, culcat pe plajă. Toată
lumea își imaginează că, odată, demult, a fost ceva de
capul lui. De capul stâlpului! La mine în balcon, s-ar întreba ce caută
acolo și – știm bine - la întrebările fără
răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea
defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice
că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ți s-a
ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”.
La care, înțeleptul ar fi răspuns: „As dori mai degrabă ca
oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât
să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu
coloana de marmură în balcon nu mă simt bine. Mai bine mă întorc
pe plajă și mă așez lângă ea.
File de jurnal
Bunicul,
întors definitiv din Grecia, îmi sugerează să mă mut la
București, unde aș putea să locuiesc în casa lui, foarte mare
și goală. I-am răspuns deja să-și ia gândul de la
această idee. Nu agreez Bucureștiul, nu m-aș putea acomoda
acolo, iar ideea nu numai că nu-mi surâde, ci chiar mă enervează.
Asta ca să nu mai vorbesc despre dificultatea obținerii unui post de
profesoară în București.
Aș
fi putut să mă mut în București mai demult. Poate! Nu știu
dacă mi-ar plăcea ce aș fi devenit. Probabil că eu aș
fi fost încântată, dar aici, ca brașoveancă, nu-mi place cum au
evoluat cele câteva cunoștințe, care au preferat capitala în locul
Brașovului natal.
Pe de
altă parte, eu nu cunosc Bucureștiul foarte bine. Ca studentă,
aveam rutele mele obligatorii: facultate, cămin, bibliotecă, teatre,
cinematografe etc. Cartierele orașului, acolo unde locuiește cea mai
mare parte a localnicilor mi-au rămas necunoscute. Bunicul mi-a spus de
mai multe ori că eu nu cunosc Bucureștiul bucureștenilor. În
funcție de microsocietatea în care se află, fiecare persoană are
rutele ei, la fel ca mine, pe când eram studentă. Pe străzile din
centrul orașului rareori vezi vreun bucureștean, în afara celor
implicați în comerț, curățenie etc. Cei mai mulți
trecători sunt provinciali, veniți în capitală cu treburi.
Rezultă
că și eu aș fi devenit o bucureșteancă cu cercul meu cunoștințe
și preocupări. Cu cine dintre cunoștințe aș fi putut
fi prietenă? Cu nici una, așa cum sunt acum. Cum n-aș putea
să trăiesc fără prieteni, înseamnă că eu
însămi ar fi trebuit să mă schimb.
Da,
orice om se schimbă pe parcursul vieții, în funcție de
conjunctură. Nimeni nu poate fi judecat după criterii arbitrare.
Șueta foilor
-
Îți
mai amintești, dragă, de București?
-
Dar
cum să nu-mi amintesc? Acolo stăteam la lumină pe raftul unei
papetării, nu într-un sertar, ca aici. Aproape un an am fost doamne
etalate.
-
Etalate
pe rafturi.
-
Rafturi,
etajere, ce contează?
-
Să
nu exagerăm. În librărie am stat mai puțin de două luni.
Mai mult am stat într-un depozit.
-
E
adevărat. Era cam frig acolo. Nu-mi place să-mi amintesc.
-
Și-apoi,
nu uita. Aici suntem pe post de jurnal. Deși cam rar, Elena scrie câte
ceva, ceea ce înseamnă că intrăm și noi în cultură. E
cu totul altceva decât în pădure sau copac, bun să urineze animalele
pe el.
-
Eu
întrebam de București.
-
Păi,
ce să spun? Îl știm doar din auzite, că de văzut nu l-am
văzut niciodată
-
Vorbești
de parcă noi am fi văzut vreodată ceva, cu adevărat. Am
fost transportate într-o fabrică, acolo ne-au prelucrat, ne-au fiert (vai
de capul nostru), ne-au transportat în altă fabrică și
uite-așa am devenit caiet. Totul în spații închise. Acum, ar trebui
să fim mulțumite cu ce suntem. Avem măcar liniște să
tăifăsuim și – slavă Domnului! – nu ne mai fierbe nimeni.
-
Cele
mai multe informații despre București am aflat pe când eram în
papetărie. Acolo oamenii vorbeau atât de mult, de parcă uitaseră
pentru ce au venit.
-
Ei,
și nu uita discuțiile cu filele din cărțile de acolo.
-
Erau
puține cărți și nu-mi amintesc să fi fost vreuna
despre București. Dar mi-ai dat o idee. Elena are în bibliotecă o
mulțime de cărți. Este imposibil să nu existe vreuna despre
București. Hei, fetelor! Ieșiți la rampă.
Un cor de voci a răspuns
apelului, dornice să expună conținutul filelor lor.
Într-adevăr, Elena cumpărase o sumedenie de cărți și
multe dintre ele conțineau informații despre București.
-
Cred
că eu sunt cea mai autorizată să vorbesc. N-am văzut
Bucureștiul mai mult ca voi, dar titlul imprimat pe coperta mea este
„Istoria Bucureștiului”.
-
Te
ascultăm!
-
Am
tras cu urechea la discuția voastră și nu cred că vă
interesează întreaga istorie a orașului.
-
Ba
da, dar nu acum.
-
Mi-am
dat seama. Vă interesează istoria recentă, cea care să
vă lămurească de ce Elena nu agreează capitala propriei
sale țări.
-
Exact.
-
Înainte
de al doilea război mondial (ați auzit sper de acesta), orașul
era denumit „Micul Paris”. Nu era el chiar așa, dar era în plină
dezvoltare și avea (are și azi) câteva clădiri ce imitau unele
din capitala Franței. România însăși era o țară în
plină dezvoltare, iar Bucureștiul atrăgea vârfurile
intelectualității românești ca un magnet. Moldoveni după
unirea ce mică, dar și transilvănenei după unirea cea mare,
veneau în capitala României mari.
Este de aceea curios că
mulți transilvăneni nu agreează capitala, deși multe persoane
din protipendada Bucureștiului sunt ele însele din Ardeal. Ce-i drept,
ritmul orașului este mai alert, iar ardelenii – mai lenți din fire –
nu se adaptează cu ușurință.
Pe de altă parte, pe
măsură ce orașul creștea, veneau din împrejurimi și
oameni simpli pentru problemele administrative ale oricărei metropole:
curățenie, transport, comerț etc. Ei nu afectau însă cu
nimic evoluția orașului.
A venit însă momentul invaziei
sovietice, cu schimbarea regimului politic și consecințele ei
nefaste. Despre asta știe toată lumea, așa că nu insist.
Bineînțeles că marile schimbări nu se petrec peste noapte.
Catastrofa a venit lent, pe măsură ce vechii intelectuali au fost
înlocuiți cu „oamenii de tip nou”, educați în spirit nou. Cum
educația nu se modifică nici ea instantaneu, după ce orice
urmă a mentalităților trecute s-a șters, „omul de tip nou”,
cel ce a atins desăvârșirea în 1989, a ajuns la maturitate. Ceea ce
se vede azi este consecința guvernării fără
responsabilitate, iar Bucureștiul nu mai este dorit nici măcar de
bunicul Elenei, bucureștean prin naștere, ai cărui
străbunici ieșeni, promotori ai Unirii din 1859, au părăsit
Iașul, militând pentru o Românie europeană.
File de jurnal
Bunicul
revine asupra ideii și îmi scrie că
îl bate gândul să renunțe la casa din București, prea
mare pentru o singură persoană. Cum cheltuielile de întreținere
sunt tot mai mari (casa e veche), ia în calcul și varianta unui apartament
într-un bloc, mai ales că, la vârsta lui, nu crede că e bine să
locuiască atât de izolat. Acum stă în Atena cam nouă-zece luni
pe an, dar această situație nu mai poate dura mult. Tot
bătrânețea! Sănătatea i se șubrezește și,
dacă i se întâmplă ceva, nici nu știe cum s-ar descurca. Grecii
l-ar arunca direct la gunoi – zice el – dacă nu pot scoate ceva bani din
„afacerea” asta.
Mai
scrie și că – dacă ar vinde casa – ar obține bani
frumoși pe ea. Mă întreb dacă nu cumva asta e o propunere
subtilă să vândă în București și să cumpere în
Brașov. A pomenit și ceva despre moștenire, cu mențiunea
că nu are în vedere nici una dintre rudele bucureștene, care nu ar
face nimic pentru el, atunci când va deveni un bătrân neputincios. Se vede
că s-a lipit de mine, deși am comunicat cu el mai mult prin scrisori
și mesaje pe Internet decât prin viu grai. Zicala „ochii care nu se
văd se uită” ar trebui revizuită. Se pare că nu e bine nici
atunci când oamenii se văd prea des.
- - - - - - -
Nu
văd ce aș avea de pierdut dacă accept oferta extrem de
generoasă a bunicului. Aproape că nu-mi vine să cred. Pare ceva
din lumea basmelor. Practic, vrea să mă facă moștenitoarea
lui, deși eu nu-i sunt decât nepoată. Explicația lui este una
rațională, fără sentimentalisme. Copiii lui sunt
plecați demult prin străinătăți. I-au vizitat sporadic
și a înțeles probabil că prezența lui printre ei, ca
bătrân ce va necesita îngrijiri, nu este dorită. Viața lor ca
imigranți nu este ușoară. Sunt ocupați la serviciu, au
copii etc. Ar trebui să angajeze pe cineva să aibă grijă de
el, iar asta înseamnă nu numai o cheltuială în plus, dar și o
casă mai mare, ori ambii copii locuiesc în apartamente la bloc. Celelalte
rudele din București sunt în situații asemănătoare. În
plus, nu sunt copiii lui și pot presupune că, de-a lungul
vieții, nici relațiile cu ei nu au fost extrem de călduroase.
Dar
de ce tocmai eu? El s-a apropiat de mine după ce a murit bunica, în
urmă cu câțiva ani. Până atunci, eram doar nepoata din
provincie. În primul moment am avut impresia că mă consideră suficient
de fraieră pentru a fi cea indicată să aibă grijă de
bătrânețile lui. A fost însă delicat și a precizat că
banii ce îi va primi pe casa din București vor fi suficienți pentru a
cumpăra o casă destul de mare pentru familia mea – presupunând
că mă voi mărita și voi avea și ceva copii – pentru el
și o menajeră. Ce-i drept, deși veche, casa din București
valorează o avere, datorită poziției și terenului foarte
mare: peluză în față și livadă în spate. Iar casa din
Brașov va fi pe numele meu, pentru a nu crea probleme suplimentare
după moarta lui.
În
consecință, i-am mulțumit și i-am promis că voi
căuta ceva adecvat. Ca profesoară, am o leafă mică, dar
multe relații, prin intermediul foștilor elevi și
părinții lor. Sper să mă ajute și Dan. El are mai
multe relații în lumea oamenilor de afaceri, ce au copii la studii prin
străinătate și care au fost meditați de el la limba
engleză. (Pe mine, la limba română, m-au solicitat doar
părinții unor copii aproape handicapați. Buni și ei,
fiindcă unii au devenit lideri locali.) Sper să reușesc.
- - - - - -
M-am
consultat cu Dan și, după mai multe runde de discuții, am ajuns
amândoi la concluzia că este în avantajul tuturor să dăm curs
solicitării bunicului. Acum, bunicul este cel care mă roagă
să am răbdare, până când el reușește să lichideze
toate formalitățile – și nu numai – ale casei din
București. Pe de altă parte, dorește ca locuința din
Brașov să nu fie doar un apartament sau o căsuță, ci
una echivalentă celei din București, ceea ce va fi o foarte mare
problemă pentru mine. Argumentele lui merită reținute și,
ca să nu greșesc, le voi reproduce în jurnal. Mesajele pe Internet se
pot șterge și ar fi păcat. Iată-le:
„Știu
că voi, tinerii, sunteți nerăbdători să rezolvați
într-o clipită orice. Îmi cer iertare că eu nu sunt capabil să
răspund în mod satisfăcător exigențelor voastre și
încerc acum să justific lipsa mea de promptitudine. Sunt conștient
că majoritatea oamenilor – și în special economiștii – așteaptă
o rezolvare eficientă a problemelor, în care valoarea casei este singura
care contează. Este adevărat, că ea are valoarea cea mai mare,
din punct de vedere financiar și este la fel de adevărat că, în
lumea de azi, doar valoarea financiară contează. Asta până ieși
la pensie. După aceea, începi să constați că, parcă,
n-ar fi chiar așa. Vorbesc, bineînțeles, din punctul meu de vedere.
Valoarea casei reprezintă pentru mine responsabilitatea ce-mi revine ca
moștenitor al unui bun ce l-au clădit alții. În ultimă
instanță, este vorba tot despre bani, dar nu numai. Cu mult mai
importante sunt bunurile acumulate în timp și depozitate aici. Pentru cei
mai mulți, ele nu au nici o valoare. Și totuși . . . Biblioteca
este imensă. Ti-o donez ție, în speranța că va fi bine
valorificată. Primul sfat, este că să nu oferi oricui
cărțile ce nu se găsesc în mod curent pe piață. Nu
vreau să te jignesc, dar îți pot da un alt exemplu, din ceea ce mi
s-a întâmplat mie. Era în perioada tristă a anilor ’80, puțin înainte
de învălmășeala din 1989. Unele materialele valorificabile
(hârtie, metale etc.) erau relativ bine plătite, astfel că întreaga
mea colecție a revistelor „Contemporanul” (inclusiv „Contimporanul” mi-a
fost furată, pentru a fi predată la fostul D.C.A. (așa cred
că se numea, dacă îmi amintesc bine) împreună cu hârtiile de ambalaj
și de orice alt fel. Se afla în beci, care nu era încuiat. Presupun
că autorii erau niște puștani, amatori de bani puțini dar
obținuți imediat și fără prea mare efort. Interesant
este că știau de această colecție și nu i-a interesat
câtuși de puțin obiectele de valoare din casă. Acestea erau mai
greu de valorificat și riscau să fie prinși tocmai când ar fi
încercat să le valorifice, deși le-ar fi oferit un trai
îmbelșugat pentru mulți ani, dacă nu pentru toată
viața (depinde cui i s-ar fi adresat).
A fost
o paranteză, pentru care te rog să mă scuzi. Revin la subiect,
adică la lucrurile de valoare sentimentală pentru mine și te rog
să mă înțelegi că nu mi-aș dori ca ele să intre
în posesia unor oameni lipsiți de cultura necesară înțelegerii
lor. Nu insist. Poate că acum, că mă destăinui
față de tine, afli și de ce – din toată familia
noastră – te-am ales pe tine să preiei moștenirea familiei
noastre. Nu obișnuiesc să fac complimente gratuite și nici nu
voi încerca să te laud, dar ești cea căreia îi pot atribui cele
mai puține defecte și apreciez strădania ta încă din
adolescență de a deveni un om serios și corect. Seriozitatea
și – mai ales – corectitudinea aproape că sunt privite ca defecte în
zilele noastre, dar eu sunt optimist și cred că sunt singurele care
contează cu adevărat. Unele lucruri, dintre cele care nu sunt interesante nici chiar pentru tine,
încerc să le valorific eu în București.
Pe
scurt, doresc ca ceea ce am moștenit, împreună cu ce am reușit
eu să adaug (minus ce am risipit) să ajungă pe mâini bune,
și acelea sunt ale tale. Pentru mine, un bătrân pensionar, ai crede
că o garsonieră ar fi suficientă. Ei bine, nu! În primul rând
sunt lucruri de care nu doresc să mă despart, fiindcă au o
valoare sentimentală pentru mine. Nu văd de ce ar trebui să
renunț la confortul cu care m-am obișnuit și nici nu
intenționez s-o fac, atât timp cât pot. În al doilea rând, vor veni zile
când va fi necesar ca cineva să aibă grijă de mine, chiar
dacă nu-mi doresc să-mi prelungesc existența ca legumă.
Nu-ți fă probleme, nu vei fi tu acea persoană. Voi angaja pe
cineva, iar acel cineva va avea nevoie de propria lui – mai precis a ei –
cameră și toaletă.
Mai
presus de orice însă, doresc ca spațiul excedentar să-ți
faciliteze ție un viitor de care să fii mândră. Astfel, voi avea
și eu satisfacția că am pus ceva la o fundație pe care se
poate ridica un edificiu (la figurat) de care să fiu și eu mândru,
atunci când voi avea șansa să miros florile doar de la
rădăcină.
Toate
acestea, fără a mai vorbi despre formalitățile birocratice
actuale, însemnă timp. Despre stres și celelalte nu e cazul să
insist, fiindcă presupun că ți le imaginezi. Dacă nu
reușești, însemnă că ai noroc.
Urează-mi
succes, sănătate și nervi să rezist la această
încercare, care sper să fie printre ultimele. Mi-a ajuns prin câte am
trecut.
Șueta foilor
La solicitarea Elenei, Dan a
găsit o casă, ce pare să corespundă cerințelor
Bunicului. În urma telefonului Elenei, acesta a venit urgent s-o vadă. Era
o vilă de toată frumusețea. A fost încântat și a plecat
urgent la București să se ocupe de formalitățile necesare.
Acum se grăbește, de teamă să nu piardă ocazia din
Brașov, cu tot avansul plătit.
-
Este
cumplit câtă zarvă a iscat această idee cu mutatul Bunicului.
-
Se
pare că nu este chiar o idee oarecare. Judecând după agitația
și graba bătrânului, s-ar zice că este o decizie importantă
pentru viața lui.
-
Pe
mine m-a impresionat mai mult agitația Elenei. Schimbul de mesaje cu
Bunicul a fost mai intens ca niciodată.
-
Remarcabilă
a fost strădania ei de a rezolva problema.
-
Mai e
ceva: prin mesajele Elenei, Bunicul a aflat de implicarea lui Dan.
-
Înțelesese
el mai demult că Dan este cel sortit și că va veni o zi în care
cei doi se vor căsători.
-
Corect.
Dar până la nuntă, Dan va trebui să aibă apartamentul lui.
-
Casa
este perfectă pentru așa ceva. Are trei etaje, câte unul pentru
fiecare.
-
Ce
casă, tu? Vilă în toată legea.
-
Și
nu una oarecare. Una ultra modernă, construită de un om de afaceri.
-
Puțintel
miliardar.
-
Cum
adică puțintel miliardar? Are miliarde puține?
-
Nu.
Din astea avea destule. Timp a avut mai puțin. A falimentat la fel de
repede pe cât s-a îmbogățit.
-
Un om
de afaceri al zilelor noastre, care astăzi este pe val și își
face vilă, iar mâine dă faliment și trebuie s-o vândă.
-
Spun
gurile rele că mai are o vilă în Poiana Brașov și câteva
apartamente în București.
-
Nu
degeaba se spune că nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru
cine se nimerește.
-
De
data aceasta s-a nimerit pentru Elena noastră.
-
Bafta
ei!
-
Las-că
merită. E fată bună și serioasă.
-
Am
auzit că în spatele casei sunt și câțiva arbori. Auzi tu,
Frunză, ai să ai cu cine conversa.
-
Nici
n-ai idee cât mă bucur. Una e să comunici la distanță cu
frunzele arborilor din păduri și alta cu cei de lângă tine.
-
Așa
este. Ne bucurăm pentru tine.
-
Abia
aștept să se termine totul și să ne mutăm.
-
Și
noi.
Prietenul Zidului
Ar trebui să mă
cunoașteți, deși nu am fost prezentat. Sunt prietenul Zidului,
cel ce adăpostea locuința Elenei. Am primit misiunea de la prietenul
meu să-i continui munca și să relatez ceea ce se întâmplă
în interiorul noii ei locuințe. O fac cu plăcere, mai ales că
este ceva nou și pentru mine. Până acum, nu am prea avut locatari.
Fostul proprietar n-a prea stat pe aici decât puțin înainte de
festivitatea de deschidere și câteva zile după. Cât despre
festivitate . . . prefer să nu mă gândesc. Am crezut că au venit
să mă demoleze. Bine că a trecut și am scăpat. De
atunci, doar proprietarul a venit în vizită de câteva ori și nu a
dormit nici o noapte. Acum, că vila a prins viață, am devenit
și eu mai optimist. Voi relata cu plăcere tot ce se întâmplă
aici. Sper să mă descurc. Noi, zidurile, și nu numai, vorbim
între noi, transmitem cele mai noi știri, comentăm. Desigur, gurile
rele pot spune că bârfim. Ce-i drept, se mai întâmplă uneori și
asta, dar numai accidental. (Am auzit și termenul occidental, pe care
însă nu l-am înțeles prea bine, decât doar că e ceva ce se
întâmplă în altă parte. Nu știu dacă are sau nu vreo
legătură cu accidentul și nici despre ce accident ar fi vorba.)
Dorința noastră, a zidurilor, este cunoașterea, pentru care este
indispensabil să ne informăm reciproc. Acum însă, solicitarea
prietenului meu este ceva nou pentru mine. A relata ceva ce urmează
să fie recepționat de către indivizi de pe întreg mapamondul,
indiferent de poziția lor socială și chiar de structura
moleculară, ei bine, asta e cu totul altceva. Implică
responsabilitate! Redactarea însăși devine o problemă,
fiindcă nu te mai poți exprima ca la o șuetă. Sper totuși
să nu fie o problemă prea mare. Eu sunt o persoană responsabilă,
că nu degeaba sunt zid. Sunt aproape sigur că mă voi descurca.
Așa cum a făcut-o prietenul meu, pot s-o fac și eu. (Era să
zic „poate chiar mai bine”, dar aș fi lipsit de modestie. Și-apoi,
vorba aia: nu zi hop, până n-ai sărit”. Așa că nu zic.)
Acum, Elena – împreună cu bunicul
ei – s-a mutat la mine. Eu nu adăpostesc un bloc cu treizeci de
apartamente, ca prietenul meu, ci doar o casă cu patru. Dar ce
apartamente! Este ceea ce oamenii numesc o vilă cu parter și trei etaje.
La subsol se află un garaj și un larg spațiu de depozitare, care
poate fi folosit și ca beci. La parter locuiește bunicul Elenei.
Spune că este bătrân și nu știe cât timp o să mai
poată urca scările, deși există și lift. Unii mă
iau în râs. Auzi: lift pentru trei etaje. Ei bine, DA. Eu nu sunt un bloc
pentru sărăntoci; sunt o vilă, care se respectă. La primul
etaj stă, bineînțeles, Elena. Etajele doi și trei sunt rezervate
pentru oaspeți. Na durat mult însă și Dan a devenit un oaspete
permanent la etajul doi. Au găsit astfel rezolvarea problemei lor mai
vechi, când au încercat să formeze o familie, dar nu au reușit din
cauza tabieturilor diferite. Asta o știu de la prietenul meu. Acum,
fiecare face ce vrea în apartamentul lui și se întâlnesc pe teren comun (era
să zic neutru, dar ar fost greșit), la parter, în living. Am uitat
să precizez că livingul este lipit de apartamentul de la parter, dar
are o înălțime triplă. Apartamentele de la etajele unu și
doi au câte un balcon interior, care privește spre living și de unde
locatarii pot comunica cu cei de jos. Este foarte frumos, cu dezavantajul
că livingul este aproape imposibil de încălzit în timpul iernii,
deși există un șemineu, mai mult ca decor. Oricum, asta e treaba
lor. Eu, ca zid, fac ce pot. De fapt, fiecare apartament are sufragerie și
un living propriu – evident mai mic – astfel că nu sunt obligați
să coboare la parter decât dacă au motive speciale. Este însă
locul perfect pentru întâlniri cu amicii. Uneori participă și Bunicul
și atunci el este în centrul atenției. De obicei însă, el se
retrage și discuțiile continuă între tineri până târziu în
noapte.
Chiar azi, mai spre seară, s-au
strâns mai mulți în livingul cel mare. Nu-i cunosc pe toți, dar –
dacă prezintă interes - mă voi informa. Rețeaua
noastră este vastă, ca să nu zic universală.
- E multă înțelepciune în mitologia greacă – uneori
chiar filosofie – și e păcat că profesorii noștri o predau
– atunci când o predau – la clasele mici, ca pe o colecție de povestioare.
- Mit înseamnă poveste.
- Da, dar ca toate poveștile bune, ele conțin o
morală, iar unele din mitologie solicită o gândire mai profundă,
inaccesibilă copiilor. Morala lor se încadrează în etică, ca o
aplicație a unei idei filosofice – ca să folosesc limbajul matematicii
(o aplicație a unei funcții pe un anumit domeniu) – sau, în limbaj
modern, ca o implementare în etică a unor idei filosofice. Mitologia
greacă ar trebui predată la clasele mai mari, unde elevii –
măcar o parte din ei – ar putea judeca, așa cum se făcea pe
vremea lui Socrate.
- Numai mitologia greacă? Nu și cea a Europei
occidentale?
- Cea a Europei occidentale ar trebui uitată. Ea merită
păstrată doar ca document literar. Morala ei nu este una
educativă. Dimpotrivă. Dar acesta este alt subiect. Poate îl vom
discuta altă dată. Există o mitologie reală a vikingilor,
dar – recunosc – pe asta nu o cunosc. Poate că ar trebui s-o studiez.
Mi-ai dat o idee. În fond, istoria Europei este cu mult mai profund legată
de vikingi decât de alte bazaconii romanțioase sau simple minciuni
propagandistice.
- Însăși denumirea Rusiei, vine de la termenul „rus”,
așa cum erau denumiți vikingii din peninsula scandinavă. Parisul
a plătit tribut vikingilor. Nu mai vorbesc despre Anglia, Normandia . . .
- Am constatat că ați studiat intens mitologia
greacă. Vă pasionează mitologia în general, sau numai cea
greacă, fiindcă ați stat acolo o vreme? – Mesajul era adresat,
evident, Bunicului.
- Teoretic, mă interesează toate mitologiile, dar – cum
spui – fiindcă am stat ceva timp în Atena, am citit mai mult mitologie
și literatură greaca, bineînțeles tradusă în engleză
sau franceză, fiindcă greacă nu știu. În general, am
încercat să mă informez, pentru a-i înțelege cât mai bine pe
greci. Mitologia greacă este însă cu mult mai mult. Ea stă la
baza literaturii și culturii europene. Am citit ceva și mitologie
asiatică, dar ea este mai puțin accesibilă nouă,
europenilor. Nu numai mitologia. În general, religiile lor, fiindcă cei
care încearcă să ni le apropie vorbesc prin prisma religiei noastre,
ca și cum a lor ar fi o variantă. De fapt e invers, orientalii
consideră că a noastră este o variantă pe înțelesul
vulgului a unei religii universale, care este – bineînțeles – a lor.
- De ce nu v-au atras mitologiile occidentale?
- Care mitologii? Francezii nu au o mitologie. Legendele lor sunt
din vremea formării regatului, dedicate cavalerismului și
fidelității cavalerului față de suveran. Chiar și în
dragoste sunt cam prostănaci. Vorbesc despre dragostea din legende. Cei
din lumea reală și nu din legende, sunt preocupați doar de sex.
Adulterul pare să fie sportul național, nici pe departe de a fi
condamnat. Este aproape la fel ca în Biblie, unde tatăl trebuia să
aibă mulți copii, care nu puteau fi realizați cu o singură
soție. În Germania o găsim pe Crimhilda,
spre exemplu, o fată frumoasă și iubitoare, dar care se
dovedește a fi proastă și, în loc să-și
recunoască greșelile, ea are ca unică dorință
răzbunarea. Nici Isolda englezilor nu e mai răsărită. Mai
toate legendele occidentale au final trist. Tema principală este iubirea,
dar ea se sfârșește prost. Toate operele de succes sunt romantice.
Trama este una amoroasă, ce implică o femeie îndrăgostită,
finalul fiind unul trist, cu impact asupra ascultătoarelor cu suflete
sensibile.
- Da-ți-mi măcar un exemplu de mit grecesc, pentru a
face diferența.
- N-am să-ți povestesc un mit. Există
cărți pentru asta, pe unele știu că le-ai citit. Am
să-ți spun o altă poveste, pe care nu-mi amintesc unde am
citit-o, dar o țin minte, ca dovadă că este bună.
- Ascultăm.
- Un tânăr învățăcel a dorit să devină
elevul unui înțelept, despre care se spunea că poate să
ucidă cu privirea. Era suficient să-și concentreze privirea
într-un anumit mod asupra cuiva și acesta cădea mort imediat.
Înțeleptul l-a primit, precizându-i însă că îl va
învăța această tehnică numai la sfârșitul
școlarizării. Se apropiau de final, când, dincolo de zidul unei
cetăți, un bărbat se purta extrem de brutal cu persoanele ce
intrau, ieșeau sau stăteau pe lângă uriașa poartă de
la intrare. Lovea copii, brusca femeile, rănise cu sabia câțiva
bărbați și plesnea cu biciul în dreapta și stânga
fără motiv. Toată lumea era revoltată. Oricine ar fi vrut
să-l ucidă, dar frica pusese stăpânire pe cei ce ar fi putut
să protesteze. Individul era nu doar puternic cu sabia și biciul
său, dar probabil că renumele lui de brută era deja cunoscut. În
fața acestui spectacol, tânărul își întreabă maestrul de ce
nu intervine el, din moment ce ar putea să-l ucidă doar cu privirea.
Răspunsul șocant încheie povestea: „Acel om m-a învățat pe
mine cum să ucid cu privirea”.
- Într-adevăr, șocant!
- Am auzit că ați fost și în America.
- Mai demult. Imediat după 1989, când statul român nu s-a mai
opus. Ca turist, bineînțeles.
- Pe mine m-a intrigat Las Vegas. Se vorbește mult despre el,
am văzut mii de imagini prin filme și pe Internet, dar tot nu m-au
convins. Nu văd motive să-l vizitez. Nu că mi-aș dori
neapărat, dar e ceva ce mă roade.
- Neapărat, adică lipsit de apărare?
- !?!
- Am glumit. Nu ai nevoie de aparate, fiindcă au ei destule,
mai ales din acelea de luat banii. Las Vegasul are două cartiere distincte
și foarte diferite. Unul este cartierul vechi, care chiar merită
să fie vizitat. Sunt blocuri nu prea înalte, construite în prima fază
de dezvoltare. La parter, se află bineînțeles, sălile de joc.
Imense! Strada principală este acoperită cu o boltă, astfel
că ziua este aproape la fel ca noaptea. Eu am ajuns acolo dimineața,
când era lume mai puțină, iar cele câteva persoane ce jucaseră
toată noaptea îți putea face o impresie de ce ți se poate
întâmpla, dacă vei proceda la fel. Seara, în schimb, abia te poți
mișca de mulțimea curioșilor. Din oră în oră, pe bolta
de deasupra străzii poți vedea un adevărat spectacol de sunet
și lumină, realizat de miile de becuri de pe boltă și
difuzoarele de mii de decibeli. Este frumos. Și trebuie să recunosc
și frumusețea ansamblului de reclame, ce acoperă aproape în
întregime pereții. Luate în parte, n-ar merita prea multă
atenție. Împreună însă, formează un ansamblu impresionant,
tot așa după cum natura este frumoasă în ansamblu și nu în
fiecare element al ei.
- Imaginile din reclame nu prea arată așa ceva.
- Pentru ce ei se fixează pe cel de al doilea cartier, cel
nou. Acesta trebuie vizitat în timpul zilei. Sunt blocuri imense, fiecare în
stilul lui, la oarecare distanță unul față de altul.
Interesante. Unele kitsch altele nu, câteva chiar frumoase. Aici însă,
spectacolul este cel al străzii, dat de mulțimea de oameni
curioși, turiști cu toții, veniți nu atât să
câștige la jocuri de noroc, cât să vadă și ei minunea
numită Las Vegas. Amuzant este că acest spectacol îl fac chiar ei,
printre care și tu. Ei se uită la tine, tu te uiți la ei și
toată lumea se bine-dispune.
* *
*
Elena: Văd
că ești foarte harnic azi.
Bunicul: Eroare! E
invers. Nu mă simt în stare să fac nimic serios și doar îmi
umplu timpul cu activități ne-solicitante.
Panseuri
brașovenești
M-am obișnuit în Atena să
scriu ce văd și gândesc – deci un fel de jurnal – și acum mi
s-ar părea nefiresc să mă opresc. Poate dacă eram în
București intram în ritmul de viață anterior, când nu aveam timp
și chef pentru așa ceva. La Brașov însă, doar despachetatul
lucrurilor și treburile domestice mă împiedică, dar – pe de
altă parte – tot datorită lor sunt tentat să scriu.
Explicația e simplă: în timp ce lucrez, îmi vin tot felul de idei
și mă gândesc că ar fi bine să le notez. Aceste
activități domestice sunt destul de obositoare pentru vârsta mea,
astfel că trebuie să fac pauze destul de dese, prilej excelent pentru
notat, mai ales că Elena m-a dotat cu un calculator. Am crezut la început
că îmi va fi imposibil să lucrez cu această drăcie, dar
Dan, drăguțul, mi-a arătat că este mai ușor decât
mi-am imaginat. Este un excelent dascăl.
* *
*
Azi dimineață a fost atât de
frig aici în Brașov, încât am început să vorbesc rusește,
deși nu cunosc această limbă. Glumesc, desigur! Mai târziu, se
pare că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine și s-a mai
încălzit ceva. Nu e de mirare, fiindcă în Atena auzeam mai multe
limbi, din care cunosc doar câteva cuvinte și în capul meu se
învălmășeau toate.
Teoretic, a fost frumos, adică
senin. Aici însă soarele pâlpâie, nu strălucește. În plus, dimineață
a fost o ceață densă, ce abia către prânz s-a mai ridicat nițel,
dar nu de tot.
* *
*
Mi-am cumpărat un foehn fabricat
în Franța ca să simt un aer occidental, oriunde mă aflu.
* *
*
A trebuit să mă operez de
glaucom. Nu cunosc etimologia termenului. Știu însă de la Ovidiu, din
Metamorfoze, că ar fi existat un personaj cu numele Glauc. Era un pescar
din Beoția care, observând că peștii pe care îi arunca pe
țărm, mâncau o iarbă anume și reînviau, a gustat și el
din ea, s-a transformat în zeitate a marii și s-a aruncat în valuri. Eu
cred că Glauc era o femeie. A mâncat o iarbă anume și a început
să nu mai vadă bine. Oarbă de la iarbă, n-a văzut pe
unde merge și a căzut de pe faleză în mare.
* *
*
Am fost la bazarul numit „Piața
de miercuri”. Am aflat că numele i se trage din faptul că ciobanii
vindeau aici lână în zilele de miercuri. Ciobanii nu mai vând demult
lână în România. Acum este un bazar. Amuzantă a fost discuția
mea cu o vânzătoare mucalită. Eu căutam mănuși.
- Mănuși din piele
aveți?
- Nu, dar văd că aveți
mănuși.
- Mi se întâmplă să le pierd,
mai ales primăvara, când ba e cald, ba e frig și le uit prin
magazine. Vreau să am unele de rezervă.
- Noi avem maieuri, indispensabili.
Cumpărați o pereche, poate n-o pierdeți.
* *
*
La LIDL am găsit un pachet pe
care scria FETA. Iată, mi-am zis, după intrarea în Uniunea
Europeană, am început să împrumutăm și denumiri
străine. FETA este denumirea grecească pentru brânza telemea. De
fapt, cuvântul înseamnă felie, deoarece telemeaua se obține prin
tăiere laptelui coagulat în felii, înainte de sărare și
maturare.
Acasă însă, când să
desfac pachetul, citesc: „Produs și ambalat în Grecia”. Mă
entuziasmasem degeaba: brânza nu e românească ci chiar grecească, de
import. Mă consolez la următoarea frază, din care aflu că
distribuitor este „Fabrica de lapte” din Hălchiu, județul
Brașov. (Nu scrie pe etichetă nimic despre materia primă din
care au „fabricat” laptele cei din Hălchiu.)
Iată că, totuși,
există și ceva românesc aici, presupunând că, de fapt, cei din
Hălchiu au furnizat laptele, iar grecii, în contrapartidă, au livrat
brânza. Cred acest lucru, deoarece în Grecia nu știu să mai existe
crescători de animale. Aproape două treimi din populația țării
locuiește în Atena, unde nu am văzut oi. Treimea rămasă se
află în Salonic și alte câteva orașe mai mici. Locuitorii
satelor sunt – ca număr – neglijabili.
Cum-necum, brânza e bună, la fel
ca cea din Grecia, unde însă nu se precizează furnizorul laptelui.
* *
*
Nimic nu se pierde; totul se rătăcește
De azi dimineață caut o
hârtie pe care am notat ceva și n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e
sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu
nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare
și – chiar și atunci - înainte de a le arunca, fac cel puțin o
copie. (Am glumit! Asta e un banc vechi, pe care îl știe toată lumea.)
Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunțat-o. Nu
pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o
și alții. Știm cu toții povestea cu Veșnica
Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaș,
însă totuși limitat este numărul de elemente din care este
alcătuit universul. Și atunci, durata timpului fiind infinită,
trebuie să vină o clipă în care, toate combinațiile
posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost.
Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă
mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe
aceeași idee, și tot astfel de infinite ori în viitor; și, de
vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de
veacuri trecute, la poalele aceleași stânci unde mă aflu acum, o
infinitate de mine însumi au conceput aceeași idee: Veșnica
Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această
măreață idee, Nietzsche nota cu aroganța-i
caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria,
la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, și cu mult mai sus de
toate lucrurile omenești.” Aș putea nota și eu: „Ianuarie
secolul 21, la poalele muntelui, deasupra unor lucruri omenești, sub
foarte multe altele, așadar printre ele”. Partea mai neplăcută
pentru Nietzsche este că același gând – chiar dacă nu a
străbătut mințile altora ca el de o infinitate de ori - a fost
afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre
filosofia orientală, pentru care „Veșnica reîntoarcere” este o
doctrină fundamentală.
Idealiști, grecii au introdus
și elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene și mai
departe, prin orfici și pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe
lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer,
pământ, foc) - afirmă că
există și două principii fundamentale: Ura și Iubirea, care
se succed și ele periodic, viața fiind posibilă numai atunci
când ele coexistă.
Ideea asta îmi place, pentru că,
zău, chiar nu știu de unde vin cele două, deși ele
există în mod evident. Ura și iubirea, ca cele două elemente
fundamentale ale vieții! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită
să le luăm în seamă.
Desigur, noi suntem adepții ideii
opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce
înțelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce
părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma
„evoluție nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere
că evoluției nu i s-a precizat sensul mișcării: în sus sau
în jos. Așadar, nu putem ști azi ce va fi mâine. Și atunci, de
ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinței pe seama
cunoașterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai
pregătiți. Iată o idee pragmatică! Doar că
direcția evoluției tot necunoscută rămâne.
Principiul meu seamănă cu
cel al lui Lavoisier-Lomonosov: „nimic nu se pierde; totul se transformă”.
Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o
interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naște din
nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale,
principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a
scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul –
pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul originar, în
care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el
este un rătăcit, ce urmează să fie găsit și
recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel
mai general, fiindcă de la el pornește totul. Dacă cel al lui
Lavoisier-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al meu
este Principiul numărul 0. (Dacă și valoarea lui este tot zero,
înseamnă că am atins perfecțiunea.)
Totuși, o doctrină care a
dăinuit de-a lungul secolelor și încă mai stă la baza unor
religii, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix
simbolizează tocmai această idee: renaște din cenușa
propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăși.
Rezultă că tot ce-i putem dori civilizației noastre este s-o
ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-și
pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează
intens la asta.
Poate că, până diseară,
îmi găsesc și hârtia.
* *
*
Igiena este o specialitate
feminină
1. Se recomandă să ne
spălăm pe mâini după ce am fost la toaletă. În cazul
femeilor, sfatul este cât se poate de binevenit. Bărbații, însă,
ar trebui să se spele înainte, deoarece penisul este un organ sensibil
și atingerea lui cu mâinile murdare poate fi dăunătoare.
2. Preoții sunt bărbați.
Așa se face că ei dau împărtășania la sute de persoane
cu aceeași linguriță. Igiena nu-i preocupă.
3. Tot datorită lor, a
preoților, enoriașii sărută cu foc icoanele unor
sfinți sau sfinte, în speranța unui ajutor. Nu se știe dacă
le reușește să transmită mesajul, dar este sigur că
bolile se transmit de la un credincios la altul prin intermediul icoanelor.
4. În majoritatea lor, regizorii și
scenariștii de film sunt și ei bărbați. Atunci când vor
să redea ideea că un personaj intră într-o cameră de hotel
venind dintr-o călătorie, aruncă valiza pe pat. Aceasta,
după ce a cărat-o prin gări, mijloace de transport și
altele, numai curată nu poate fi.
Toți aceștia cică sunt
oameni educați. (Halal educație!) Nu mă mai miră că
cei cu pretenții mai modeste așază sacoșa cu care au venit
de la piață, poșeta și altele pe fața de masă
curată, ca să nu mai vorbesc despre nelipsitul telefon mobil, și
el plin de microbi.
* *
*
Ieri dimineață, am ascultat
pe Youtube un concert pentru pian de Mozart,
interpretat de Mitsuko Uchida.
O japoneză. Urâtă dar, pe măsură ce te obișnuiești
cu figura ei, devine foarte plăcută. Deși are o figura
aspră, zâmbetul ei este mai cuceritor decât al divelor atent
selecționate de regizorii de film. Am uitat să spun că tot ea
dirija Orchestra de Cameră din Salzburg, care o acompania. Nu folosea
obișnuita baghetă dirijorală. Este zveltă, cu brațe
lungi și, fiindcă mâinile îi erau necesare să cânte la pian,
gestica ei era deosebit de evocatoare. Ce-i drept, era avantajată și
de filmare, care îți permite s-o privești din față, spre deosebire
de un concert live, unde vezi doar spatele dirijorului.
Cum nu am rezistat tentației, am
ascultat și concertul nr. 5 pentru pian de Beethoven, interpretat tot de
ea, dar dirijat de un alt japonez. Și el tot fără baghetă,
dar departe de a realiza spectacolul lui Mitsuko.
De dragul ei, azi am reluat vizionarea
concertului de Mozart și m-am convins că, pe lângă muzică,
spectacolul realizat de ea a meritat reluarea.
Am continuat „investigațiile” cu Mitsuko Uchida. Acum, ascult
concertul nr. 4 pentru pian și orchestră de Beethoven, dirijat de
Zubin Mehta, la pupitrul Filarmonicii din Israel. Nu degeaba se spunea că,
în muzica simfonică, cei mai buni compozitori sunt nemții, dar cei
mai buni interpreți sunt evreii. Între timp, lucrurile au evoluat și,
dacă la această bază adăugăm puțină culoare
japoneză și vivacitate indiană, putem spera că muzica
bună nu piere.. Dimpotrivă, evoluează favorabil.
Sfârșitul părții a patra