Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Partea a patra

 

 

 

Colecția OPERA OMNIA

Romanul de azi

 

 

 

 

 

 

TIPO

MOLDOVA

 

 


 

Panseuri ateniene

 

În vizită la o mânăstire

 

La est de Atena, puțin mai sus de Rafina, dar mai jos de Maraton, se află localitatea Nea Macri. Nu este vorba despre nenea Macri, ci noua Macri, ceea ce presupune că există - sau a existat - o localitate mai veche (palio) cu același nume, deși eu nu am găsit-o pe hartă. Asta însă nu înseamnă că nu există. „Macriá” înseamnă „departe”, dar nu știu dacă numele vine de aici, adică o localitate ceva mai departe de Atena - deși nu este chiar foarte departe -, ci mai repede de la un nume propriu. Cine ar fi fost acest Macri nu știu. Rafina este stațiune și port, unul important, se pare. N-am fost acolo. Maraton este un cuvânt cunoscut pe tot mapamondul. Aici este locul unde s-au luptat grecii cu perșii și legenda spune că un soldat a alergat 42 de kilometri pentru a anunța atenienilor victoria, după care a murit datorită efortului depus. În localitatea Maraton, există movilă funerară, unde se spune că sunt depuse oasele celor care au murit în timpul luptei. Oasele grecilor; cu cele ale perșilor nu se știe ce s-a întâmplat. Nici la Maraton n-am fost.

Din Macria, noi am cotit la stânga și am urcat un deal, până la mânăstirea Sfântul Ephrem, pe limba noastră, românească, Ifrim. Am ajuns acolo grație bunăvoinței doamnei Carmen Irimia, mai veche în Atena, care fusese acolo mai demult și i-a plăcut. Mi-a plăcut și mie.

Primul lucru care te frapează este arhitectura: o combinație foarte reușită între antic, bizantin, venețian și modern. Se vede că este o mănăstire veche, căreia i s-au adăugat noi construcții, acordând însă stilului atenția cuvenită. Din nefericire, ceea ce a mai rămas din curte oferă un spațiu prea mic pentru realizarea unor fotografii convingătoare. Realitatea este cu mult mai frumoasă.

Nu chiar antice, dar mai vechi, sunt clădirile albe și mici, probabil foste chilii, adăpostind acum un magazin de suveniruri. În dreapta se păstrează un mic paraclis. Este opinia mea. Nu am găsit nici un ghid despre edificiu. Toate informațiile sunt despre sfânt. Unde sunt chiliile actualei mânăstiri? O enigmă care se pare că nu preocupă pe nimeni.

Am scris că primul lucru ce te frapează este arhitectura. Am greșit. Încă înainte de a intra în incinta mânăstirii, deci înainte de a-i observa construcțiile, mulțimea vizitatorilor este cea care îți atrage atenția, în special femei. Cum nu arhitectura este cea care poate să atragă atât de mulți oameni (majoritatea greci), începi să te gândești la alte motive. Într-adevăr, încă de la primii pași, dilema capătă răspuns: sfântul.

Prima construcție, care îți stă în cale, dar în care nu poți intra, adăpostește copacul de care a fost legat călugărul Ephrem de către turci, înainte de a-l omorî. La fel ca ceilalți vizitatori, m-am uitat și eu pe geamul ușii, dar nu am văzut nimic.

În interiorul bisericii, în schimb, se află o foarte frumoasă raclă cu corpul martirului, alături de o și mai frumoasă icoană. Vizitatorii le sărută pe amândouă și își trec un obiect personal peste sticla de deasupra raclei, în speranța că sfântul îi va ajuta.

Într-adevăr, acesta este scopul venirii aici a majorității persoanelor, atrase de minunile săvârșite de sfânt, bogat redate în publicații de diferite forme și dimensiuni. Cele mai frumoase sunt tocmai cele în limba română, adevărate cărți cu fotografii color. Nu cred că este cazul să ne facem iluzii; probabil că sunt singurele care nu s-au vândut. Costă 10 euro.

Stilul modern nu se amestecă cu cel anterior. Dacă treci prin portalul din dreapta bisericii și reușești să deschizi o poartă, ai posibilitatea să dezlegi și enigma chiliilor actuale.

Eu am reușit pentru câteva secunde, suficiente să fac o fotografie, înainte ca o vajnică apărătoare să mă izgonească într-un mod prea puțin pios. Nu mai conta. Imaginea era edificatoare. În loc de chilii am văzut un palat și dependințe pe măsură, în jurul unei grădini deosebită de cea din Versailles doar prin dimensiuni.

Excursia a fost frumoasă, instructivă și deosebit de plăcută. Am prins și o zi potrivită pentru așa ceva, nici toridă, dar nici urâtă.

 

*     *

*

Mitologia greacă nu este o doctrină religioasă. Este literatură! Desigur, ea a servit religiei timpului, dar obiectivul principal a fost etica, prin discuțiile generate și consecințele moralei conținută în fiecare dintre mituri, asemenea fabulelor. Esop, unul dintre primii fabuliști a făcut exact același lucru, dar fără implicații religioase.

De altfel, ideile mitologiei grecești nu sunt tocmai noi. Cele mai multe au fost preluate din Orientul apropiat și, mai ales, din Egipt. Meritul grecilor este modalitatea în care le-au scris.

Nu numai mitologia greacă a împrumutat idei din Est, ci și religiile occidentale. Hajime Nakamura a dedicat acestei teme o carte, „Orient și Occident”, de peste 500 de pagini, pentru care a primit și premiul Nobel. Doctrinele comparate cu precădere sunt cele creștină pentru Occident și Budismul pentru Orient, prin reprezentanții lor: Iisus și Buddha. Chiar și unele legende fundamentale – ca cea a iluminării creatorilor celor două religii – sunt asemănătoare, spune el. Experiența apostolului Pavel pe drumul Damascului nu este nici ea cu mult diferită. Factorul comun este însăși ideea de iluminare și nu detaliile povestirii.

Atât Buddha cât și discipolii lui petreceau nouă luni din fiecare an mergând din sat în sat, făcând știută noua învățătură celor ce voiau să o audă. Ei nu organizau adunări publice și nici nu țineau predici cu conținut dinainte stabilit; cuvântul lui Buddha era răspândit numai pe calea conversației. Discursurile Maestrului luau forma chestionării socratice, a parabolelor morale, a controversei curtenitoare . . .” – pagina 199.

Și încă un citat relevant: „Doctrinele servesc doar învățătorului, ca mijloc prin care să împărtășească celorlalți ideile sale” – H. Zimmer, „Philosophies of India”, citat de Nakamura la pagina 300. Este deci o greșeală obiceiul unor propagandiști religioși de a citi enoriașilor din Biblie pasaje a căror semnificație nu au înțeles-o nici ei.

Cultul lui Hercule s-a bucurat de o mare popularitate în lumea antică. Herakles era, în ordinea sacră a mitologiei vechi, primul om care, prin propriile sale resurse, ajunge să dobândească nemurirea și locul cuvenit până la el doar zeilor. Asta nu mai este doctrină religioasă, ci literatură cu un scop etic clar.

 

Phaliro

 

Pe malul mării, aproape de blocul în care locuiesc, se află un mic monument. Pe o placă de marmură de circa un metru și jumătate înălțime, cu latura de sus fasonată în linii ondulate, asemenea valurilor mării, se află un basorelief cu chipul unui bărbat bărbos, așa cum se sculptau în antichitate. Sub el, o barcă cu multe vâsle, de asemenea antică, sugerează că navigația ar fi fost meseria lui. Sub chipul lui și deasupra bărcii se află inscripționat un nume: Phaliro, identic cu al cartierului. Multă vreme am crezut că monumentul este dedicat unui personaj: zeu, erou sau un conducător celebru, și am căutat să aflu despre cine este vorba. Ani de zile am făcut-o. Am întrebat, am răsfoit cărți, dar totul a fost în zadar. Am găsit, în schimb, pe câteva hărți vechi, mai multe denumiri ale golfului în care ne aflăm. Toate sunt mai mult sau mai puțin asemănătoare cu „Phaliro”. Am ajuns deci la concluzia că nu este vorba despre un personaj, ci pur și simplu despre calitatea de navigatori a grecilor din antichitate, care locuiau pe aceste meleaguri, mai ales că – într-adevăr – aici a fost un port celebru. Cel din Pireu, folosit astăzi, este relativ mic și foarte ascuns, bun pentru pirații din vechime. Se spune că de aici, din Phaliro ar fi plecat Tezeu în Creta să omoare Minotaurul. Acum, că stau în fața monumentului, să-mi odihnesc picioarele obosite, am și o confirmare, ce-i drept subiectivă. Chiar foarte subiectivă. Aleea betonată pe care ne aflăm, eu și monumentul, este lată, străjuită de arbori pe de o parte și marea de cealaltă, dotată cu bănci din loc în loc, pentru cei ca mine. Majoritatea celorlalți fac jogging sau se plimbă. Vin și bătrâni, în speranța revenirii la starea lor de altă dată, dar și tineri și mai ales tinere, din dorința menținerii siluetei. Unele chiar reușesc. Statul pe bancă nu este deci chiar fără folos. Ai ce privi. Dar asta nu are legătură cu Phaliro, Tezeu și descoperirea mea. Motivul este în partea cealaltă a monumentului, pe mare, unde Luna lasă o dâră luminoasă, sugerându-mi calea urmată de Tezeu. De fapt, nu Luna este cea care luminează. Ea este doar o oglindă ce reflectă  raza Soarelui. Și nici măcar Soarele nu ne luminează. Deasupra atmosferei terestre este întuneric. Obiectele – mari, mici, sau foarte mici – sunt cele care transformă prin reflectare radiația în ceva ce ochii noștri percep ca fiind lumină. Cea căreia trebuie să-i mulțumim pentru ceea ce vedem, fiindcă ceea ce vedem este frumos, este deci marea. Iar ceea ce văd eu nu este o pată identică cu Luna, ci un șir de dungi cum numai un pictor talentat ar fi putut face. Ai crede că un pictor celebru și-ar fi muiat pensula acolo – a spus cineva. Este invers. Aici, marea și-a așternut singură pe epidermă culorile împrumutate de la Soare. Sau poate nu chiar singură. Printre noi, cel care a încercat să redea  efectele miraculoase realizate de apă a fost Monet, dar – chiar înaintea lui – Turner s-a apropiat chiar mai mult de ideal. Iar idealul este marea însăși. Bine-bine, și ce legătură are asta cu bătrânul Phaliro? Are, pentru că de aici, din portul Phaliro a plecat Tezeu spre Creta, iar marea tocmai asta vrea să-mi spună, că nu degeaba semnul luminos ce pleacă din fața mea și din spatele monumentului îmi indică mie direcția. Și este o singură direcție, fiindcă de aici a plecat. Se știe că el, Tezeu, s-a și întors. Mai important a fost gestul tatălui său, Egeu, cu care convenise să arboreze pânzele albe în caz de succes și pe cele negre în caz contrar. Sub efectul magic dat de bucuria victoriei – sau poate și din alte cauze, bârfesc unii –  Tezeu a uitat de promisiune. La vederea pânzelor negre, de supărare, Egeu s-a aruncat în mare. De atunci în memoria lui grecii au numit această mare Egeea. După părerea mea, el nu s-a aruncat chiar de aici, din Phaliro, unde apa și uscatul se îmbrățișează calm, printr-o interpătrundere lentă. S-a aruncat la Cap Sunion, în extremitatea sudică a peninsulei Atica, unde faleza este abruptă. De acolo, tatăl lui Tezeu putea să vadă corabia cu mult înainte ca ea să ajungă în port. Și tot de acolo, tentația de a se arunca în mare – chiar și fără motiv – este puternică. Un salt în gol de 60 de metri ar tenta pe oricine. Acolo se află și un templu a lui Poseidon, foarte fotografiat de turiști la apus de soare. Și bulevardul din Atena, care urmează firul litoralului se numește tot Posedonos. Mi-ar fi plăcut ca și șoseaua, ce continuă calea până la Cap Sunion să se numească tot așa, sau mai bine Egeos. Dar noi nu obișnuim să dăm nume șoselelor. Între timp, un norișor a ascuns luna și, implicit raza luminoasă, așa că e timpul să mă duc la culcare.

 

Turnirul pisicilor

 

Orice om are în dotare o cantitate oarecare de dragoste. Modul de distribuție este cel care îi diferențiază. La unii, ea este larg distribuită, în timp ce la alții ea este concentrată asupra unui număr restrâns de persoane sau, prin restrângerea ariei, la o una singură, uneori un animal, sau chiar obiect. Ca toți parveniții, grecii imită ceea ce li se pare lor că ar fi la modă. Acum sunt animalele de companie. Nu orice animal. Doar cățeii, fiindcă cu ei se poate defila e stradă. Efectul? Urină la fiecare pom și rahați din 10 în 10 metri. Colectarea lor nu intră în discuție. Putem avea înțelegere pentru unele persoane în vârstă, care au pierdut pe cineva drag sau chiar pentru cele ce n-au cunoscut dragostea printre semeni și se consolează cu fidelitatea unui animal. Pretinsa dragoste de animale este însă un moft al celor ce nu iubesc pe nimeni, dar cred că își pot acoperi insatisfacțiile de orice fel afișându-se cu un animal de companie. Câinii sunt de preferat, fiindcă pot fi dresați să afișeze dragostea pentru stăpân. Nu este cazul grecilor, decât în rare excepții. Pentru majoritatea, animalele de companie sunt doar ceva asemănător unor articole de vestimentație.

Există însă și excepții. O doamnă în vârstă se ocupă de hrana pisicilor ce profită de bunătatea ei și își iau zilnic porția de mâncare în curtea din spatele blocului în care locuiește. Nici o pisică nu este a ei, nu se afișează pe stradă sau în casă cu vreuna dintre ele. Ea doar le dă de mâncare, fără să aibă vreun beneficiu de pe urma lor. Și face aceasta zilnic, în ciuda colocatarilor, care se plâng de mizeria lăsată de pisici. Oricum, mizeria pisicilor nu se compară cu cea de pe trotuare, lăsată nu de câini, ci de stăpânii lor, pe care până ce și legea îi obligă să lase curat pe unde trec.

Revenim însă la pisicile din curtea vecină. Ele oferă aproape zilnic un spectacol ce merită urmărit. De câtva timp un motănel este foarte distractiv. Poate e pisicuță, dar fetele îi spun astfel, pentru a-l diferenția de celelalte pisici. Este un animal foarte jucăuș. Atunci când nu găsește altceva, se face că aleargă după o pradă imaginară, o prinde, se luptă cu ea, îi dă drumul, iar o prinde, o abandonează pentru câteva secunde, apoi se întinde pe burtă, încordat, cu privirea înainte și, dintr-odată, se aruncă asupra „prăzii” și jocul continuă. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou, aleargă apoi trei-patru metri într-o direcție oarecare, să prindă din nou aceeași pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Este fascinant! Are doar câteva luni, este plin de energie și chef de joacă. Ceea ce impresionează cel mai mult este capacitatea lui de a construi scenarii. Rari sunt copiii capabili să se joace singuri cu atâta imaginație.

Uneori încearcă să antreneze în jocul lui și două pisici mature. Este de presupus că una dintre ele este mama lui. Despre tată nu poate fi vorba la pisici, acesta fiindu-le necunoscut. Într-o zi, alerga după un porumbel adevărat, aterizat să se înfrupte din hrana pisicilor. Bineînțeles, porumbelul a zburat, dar – în cursa lui – pisoiul s-a împiedicat de o altă pisică, ce i-a tăiat calea. Supărat, i-a tras o palmă, de fapt o labă. Scena a fost absolut identică cu cea dintre oameni.

Acum, spectacolul pare a fi unul deosebit. Dornic de ceva nou, eroul nostru a antrenat în joc una dintre pisicile mature. A fost un turnir în toată regula. Se deplasau la circa zece metri una de alta, de unde fiecare pornea vijelios către „adversar”. Doar scutul și lancea le lipsea așa că, la întâlnire, își ating doar lăbuțele. De pe noile poziții, disputa se relua. Atrași de spectacol, câțiva porumbei asistau la „luptă” de pe crengile unui pom din vecinătate. La început au fost doar trei-patru, dar cu timpul s-au adunat mai mulți și stăteau pe crengi, ca și cum ar fi fost în loja oficială. Interesul pentru dispută era vizibil după modul în care își mișcau capetele, urmărind combatanții. Nici la meciurile de fotbal nu există un interes pentru joc atât de mare ca la acești porumbei. Oamenii mai mănâncă semințe. Ei nu!

 

File de jurnal

 

Este regretabil că unele domenii de cultură generală, printre care desenul și muzica, sunt neglijate în educația copiilor, iar – atunci când se fac - se limitează la câteva cunoștințe elementare, aparținând nu culturii, ci meșteșugului de desenator sau cântăreț. Cultura conectează domenii diferite. Din acest motiv, cunoașterea sectară nu permite înțelegerea profundă a unui element izolat.

Numeroase capodopere ale picturii universale, spre exemplu, tratează subiecte biblice. Celui care privește un asemenea tablou, fără să știe la ce se referă, i se potrivește expresia „se uită ca pisica în calendar”. S-ar putea ca pisicii să-i placă coloritul calendarului, dar numai atât. Ce poate gândi un tânăr care privește un tablou cu spălarea picioarelor, dacă nu știe că acesta era un obicei cu valoare de simbol în Orientul Mijlociu.

Cunoștințe despre muzica bună – nu doar cunoașterea notelor muzicale – ne-ar feri auzul de cacofoniile muzicale prea frecvente chiar și la radio și televiziune. Pentru asta ar trebui organizate audiții muzicale cu foarte scurte fragmente, alese cu grijă și explicate.

 

Panseuri ateniene

 

                  Cunoașterea alfabetului grecesc și a celor mai uzuale cuvinte i-ar scuti pe cei ce pretind a fi oamenii de cultură să facă greșeli elementare. Grafica literei ‚Y’ (igrec, cum i se spune în România, ipsilon în greacă) este identică în română și greacă numai ca majusculă. Ca literă mică, ea nu se scrie ca un y românesc, ci ca u. Explicația probabilă este riscul confuziei cu gama (γ). Din acest motiv, greșelile inerente sunt jenant de frecvente.

                  În plus, înaintea unor consoane ca ‚s’ se pronunță ca ‚f’. Se spune deci „Misterele elefsine” și nu „eleusine”. Asemenea situații nu sunt, din păcate, deloc rare.

*     *

*

 

                  La invitația unei prietene, am fost să ne rugăm la moaștele sfintei Elena, adusă în Grecia de la Vatican. Expunerea a durat o lună, accesibilă permanent publicului, zi și noapte. Ea, prietena noastră, încercase de mai multe ori să meargă cu autocarul oferit de biserica din cartierul ei, dar de fiecare dată se afla pe listă dincolo de capacitatea autocarului. Numele ei de româncă nu se asocia cu celelalte. După două milenii de ocupație romană, turcă, venețiană prin unele locuri și altele, cea mai puternică credință a grecilor rămâne xenofobia. Așa stând lucrurile, s-a hotărât să meargă cu autoturismul propriu și astfel, ne-a invitat și pe noi s-o însoțim. Era penultima zi.

                  Moaștele Sfintei Elena au fost expuse la biserica „Agia Varvara” (Sfânta Varvara), din orășelul cu același nume din vecinătatea Atenei, de fapt un cartier al ei. Traficul pe bulevard era deosebit de intens, cu atât mai aglomerat, cu cât ne apropiam de destinație, dar nu din cauza moaștelor sfintei. Pentru că nu știu de ce organizatorii pelerinajului au ales acel loc, am încercat să mă documentez, în speranța că voi reuși să deslușesc misterul.

                  Prima mea nedumerire era una mai veche: numele Varvara. Este unul dintre rarele cazuri în care „intelectualii” europeni au interpretat corect litera ‚B’ din alfabetul grec, probabil pentru a evita interpretarea numelui ca „barbara”. În realitate, litera ‚B’ din alfabetul latin nu există în cel grec, unde, pentru scrierea sunetului, se folosește combinația ‚mp’ (μπ), în timp ce ‚B’ se pronunță ‚V’. În ceea ce privește semnificația termenului „barbar”, aflăm din Dicționarul Etimologic al Limbii Române că el vine din latină, și desemna la vremea aceea pe toți cei ce nu aparțineau Imperiului Roman. Această observație nu mă ajută decât prea puțin să găsesc legătura dintre Sfânta Elena și Sfânta Varvara.

                  Unele legende stabilesc originea sfintei Varvara pe teritoriul Greciei de azi, altele pe al Turciei, toate aparținând Imperiului Roman la timpul acela. În Internet, pe mai multe site-uri ale ortodoxiei românești, găsim următorul text: „În vremea împărăției lui Maximian păgînul, împărat al Romei, era în părțile răsăritului un oarecare om de neam bun, bogat și slăvit, cu numele de Dioscor, cu obicei și cu credință de elin, care viețuia în Iliopoli. Acela avea o fiică, anume Varvara, pe care o păzea că lumina ochilor, pentru că nu avea alt fiu, decât numai pe ea și care, cu vârsta, s-a făcut foarte frumoasă la față, încât nu era nici o fecioară care să-i semene cu frumusețea, în toate hotarele acelea. Din această pricină, tatăl său a zidit un turn înalt, cu mare meșteșug, iar pe turnul acela a făcut case frumoase și în ele a închis pe fiica sa, Varvara, rânduindu-i acolo femei purtătoare de grijă și slujnice, fiindcă murise mama ei. Aceasta a făcut-o pentru ca să nu fie văzută frumusețea fiicei sale de către poporul cel simplu și de neamul de jos, căci socotea că nu sunt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea fața cea prea frumoasă a fiicei sale. . . ” Legenda continuă în acest stil și este prea lungă, pentru ca s-o reproduc în întregime. Pe scurt, cugetând Varvara în turnul ei, l-a aflat pe Dumnezeu și a renunțat la zei, ceea ce l-a supărat pe tatăl ei. În speranța că va reuși s-o readucă la credința în zei, a început s-o persecute. „Îndrăcindu-se Dioscor de iuțime și de mânie și uitând dragostea cea firească, a scos sabia și a vrut să lovească pe fiica sa. Ea de frică a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, . . .  Dioscor, aflând pe fiica sa în peșteră, a apucat-o și a început a o bate fără milă și, trântind-o la pământ, o călcă cu picioarele; apoi, apucând-o de păr, . . .”  Urmează o adevărată tortură, efectuată de el și subordonații săi, prin mijloace inimaginabile, dar fără succes. N-a reușit nici măcar prin decapitare.

                  Așa se scrie istoria în textele religioase. Revenind la fapte, Maximian nu a fost împărat, ci co-împărat al lui Dioclițian, însărcinat cu administrarea Italiei și Africii de nord, deci nu a Peninsulei Balcanice.  Iliopoli (Orașul Soare) se află pe bulevardul Vouliagmenis de azi, în drum spre Glyfada, dar foarte aproape de centrul Atenei, deci în direcția opusă Agiei Varvara. Altele site-uri indică originea sfintei în Nicomedia (azi Izmit, Turcia). Legendele sunt total fanteziste. Aflăm însă că există moaștele ei, păstrate azi în mai multe locuri.

                  Maximian a avut o fiică, Fausta, care s-a căsătorit cu Constantin cel Mare. Sfânta Elena este mama lui Constantin cel Mare. Ea este sfântă, fiindcă toată viața s-a străduit să-și creștineze fiul, deși nu a reușit. Ar fi fost și greu. El era un om politic și nu putea să-și abandoneze susținătorii. Atunci, ca și acum, acolo și peste tot în lume, politica se face în echipă. (În zilele noastre am spune mai corect „în gașcă”.) Monedele bătute în epocă dovedesc devoțiunea lui Constantin față de Marte, apoi din ce în ce mai mult față de Apollo, venerat ca Sol Invictus (Soarele neînvins). Istoria începe însă mai demult. La 1 martie 293, Dioclețian instituie tetrarhia ca sistem de guvernare, sporind la 4 numărul conducătorilor imperiului (subordonați lui, mai ales după retragerea sa la Split, în Croația), care acum erau grupați într-un colegiu, celor doi auguști subordonându-li-se doi cezari: Galerius și Constanțiu Chlorus, tatăl lui Constantin cel Mare. Conform convenției, la abdicarea sau moartea împăratului, Maximian urma să abdice, ceea ce s-a și întâmplat. În felul acesta, Chlorus îi ia locul și devine august. Galerius, devenit și el august își ia asociat pe Maximin Daia, în calitate de cezar. Totul a mers acceptabil până la moartea lui Galerius, în 311. Atunci, Maximin Daia a trebuit să se confrunte cu Licinius, promovat de Galerius. În plus, doi tineri ambițioși, Maxențiu – fiul lui Maximian – și Constantin, fiul lui Chlorus sunt profund nemulțumiți, astfel că, la moartea împăratului, în bună tradiție politică, cei patru s-au luptat cu toate mijloacele, până în 324, când Constantin ajunge, în sfârșit unicul împărat. Arătarea crucii, cea despre care se vorbește atât de mult cum că l-ar fi determinat pe Constantin să accepte Creștinismul, s-a întâmplat tocmai înaintea luptei cu Maxențiu. De altfel, chiar atribuirea lui Constantin a Edictului de la Milan, din 313, este cusută cu ață albă. Nu există nici un astfel de document. Adevăratul edict de toleranță a fost emis în 311 de Galerius. În plus, există două documente ale lui Licinius cu același subiect. Licinius stăpânea partea de orient a Imperiului, unde Creștinismul înflorise mai puternic decât în apusul dominat de Constantin. Dar, în mod aproape firesc, odată devenit împărat unic, Constantin și-a arogat toate faptele favorabile Creștinismului, în plină evoluție, permițându-și neglijarea adepților cultului solar. În posteritate, slujitorii bisericii, l-au preferat pe el, în dauna obscurilor Licinius, Galerius și alții.

                  Mama lui Constantin, Elena, a murit la sfârșitul lui 328 sau începutul lui 329, deci nu a avut prea mult timp să facă tot ceea ce se spune. Se mai spune că, puțin înainte de a muri, Constantin s-ar fi creștinat. El a murit în 337, când mama sa era plecată în lumea sfinților de aproape zece ani.

                  Dar, toate astea sunt istorie și credința are prea puțin de-a face cu istoria. Fapt este că la moaștele Sfintei Elena a venit din Grecia puhoi de lume să se închine, deși ea, Elena, nu apucase să facă vreo minune. Ceea ce se poate vedea este o raclă frumoasă, cu multe pietre prețioase (sau false), îmbrăcămintea elegantă a timpului, o mască din aur (probabil) și o coroană pe cap. Ceea ce impresionează este lumea venită să se închine, cu speranța că doar o minune divină ar putea rezolva necazurile fiecăruia. Contrar așteptărilor, nu toți cei așezați la rând erau oameni sărmani. Dimpotrivă, aproape toți cei ce se aflau în apropierea mea erau bine îmbrăcați, femeile chiar elegante, unele străduindu-se să-și păstreze machiajul cu ajutorul evantaiului, de unde se vede că necazuri se găsesc la orice nivel. Un domn de lângă mine și-a scos cu multă întârziere haina (dar nu și cravata), deși la un moment dat, când șirul de credincioși trebuia să treacă pe sub un fel de baldachin, era extrem de cald.

                  Dar, totul se termină cu bine când, după traversarea bisericii, am ajuns din nou la aer curat. Ne apropiam de miezul nopții.

                  Și tot nu am aflat de ce au adus moaștele Sfintei Elena la Agia Varvara și nu la altă biserică, mai importantă și cu un acces mai ușor.

 

 

Din relatările Zidului

 

Mișu s-a întors în țară. Acum este în vizită la Elena.

 

-        Ca să înțelegi ce am făcut și ce n-am făcut în Paris și de ce am făcut sau am făcut așa și nu altfel, trebuie s-o iau de la început și să-ți relatez întreg periplul.

-        Chiar sunt curioasă.

-        Mai întâi plecarea, sau cum se spune „fuga”.

-        Așa se spunea atunci. Nu cred că tinerii de azi mai înțeleg semnificația cuvântului, mai ales că – după câte știu eu – nu alerga nimeni.

-        Dimpotrivă, trebuia să mergi tiptil. Cel care m-a antrenat pe mine în această aventură a fost Georgel.

-        Asta știu.

-        El avea un prieten cu relații printre securiști, fiindcă bunicul lui fusese șofer la Securitate. Prietenul lui se angajase să faciliteze fuga noastră prin Iugoslavia, împreună cu încă trei cunoștințe de-a lui. În drum spre graniță cu mașina lui, a oprit la Denta, să culeagă o ultimă informație. Nouă ni s-a părut suspect și – de frică – eu și Georgel am coborât din mașină și am fugit.

-        Iată că ceva cu fuga s-a potrivit.

-        Da, numai că noi am fugit înapoi. Am mers ceva pe jos, până am prins o ocazie și ne-am întors la Timișoara. Acolo am stat câteva zile la campingul din „Pădurea verde”. A fost bine, fiindcă am cules informații.

-        Stai puțin. Nu cumva prietenul lui Georgel se numea Spânu?

-        Ba da. Îi și uitasem numele, dar acum mi-l amintesc.

-        Ei bine, nici nu ai idee cât de norocoși ați fost. Întâmplarea a făcut vâlvă în tot Brașovul la vremea respectivă. Tipul și-a trădat „clienții”, care au fost imediat arestați. Unul dintre ei era nepotul unei profesoare mai în vârstă, pe care am cunoscut-o. A făcut un an închisoare. Ea a ieșit la pensie imediat după întâmplare.

-        Ia uite! Dacă știam că sunt atât de norocos poate mai rămânem la Paris.

-        După cum arăți, nu cred că rezistai prea mult.

-        Am să uit remarca asta. Să-ți povestesc mai departe. Între timp, situația internațională se schimbase.

-        Da, știu. Încă de la începutul anului  1989. Polonia, Cehoslovacia, Ungaria închideau ochii la încercările de emigrare. Era preludiul la căderea Zidului Berlinului.

-        Așa este. Noi am plecat de la Timișoara la Arad, unde am intrat într-un grup de tineri, cu care am trecut în Ungaria și, de acolo, în Austria. În grup, majoritatea erau etnici maghiari, mulți foarte tineri, unii în vacanța de dinaintea ultimului an de liceu, pe care astfel l-au abandonat.

 

Remarca bolovanului

Sursele mele spun că prin Iugoslavia era cu mult mai periculos. În mod oficial, cei prinși erau mai întâi condamnați pentru trecerea ilegală a frontierei și – după ispășirea pedepsei – erau trimiși înapoi în România, unde se știe ce li se întâmpla. În funcție de gradul de cumsecădenie a grănicerilor, exista și posibilitatea ca aceștia să închidă ochii și să-i lase să treacă, dar nu se putea conta pe asta. Soluția era evitarea lor. Asta dacă nu erau prinși de grănicerii români, deosebit de vigilenți. Zona de frontieră era supravegheată pe o adâncime ce câteva zeci de kilometri, iar în apă, la traversarea Dunării, puteau fi omorâți fără formalități. În Ungaria, în schimb, se putea intra în mod legal, iar frontiera cu Austria nu era chiar atât de strașnic păzită ca cea dintre România și Iugoslavia.

 

-        În Austria am ajuns mai puțini. Acolo ne-am adresat autorităților. Noi, ca proștii, ne-am dus la primărie, dar cred că la oricine am fi apelat tot acolo ajungeam, adică la un centru de primire a refugiaților. Era o clădire foarte mare, unde eram cazați laolaltă, toți cei fugiți din Est. Eu m-am nimerit într-un dormitor cu alte persoane decât cele cu care venisem. Ni s-au luat buletinele și ni s-a spus să așteptăm, pentru verificări. La interogatoriu, am simțit că se dorește să fiu etichetat ca refugiat politic și, eventual, atras într-o rețea oarecare. Mi-a fost întotdeauna teamă de așa ceva, așa că am fost prudent. Am declarat că sunt pictor și doresc să merg la Paris, care este capitala internațională a artelor. Atunci m-au lăsat în pace și dispreț. După două săptămâni am fost din nou chemat și mi s-a spus că sunt repartizat la Pedersdorf am See. M-am speriat un pic, fiindcă nu știam ce-i asta și mă mira denumirea; eu știam că Austria nu are nici o mare prin preajmă. Împreună cu alți doi români, am ajuns acolo transportați cu un autoturism, condus de un austriac, care n-a scos nici un cuvânt. Nu știu ce hram purta.

-        Georgel a ajuns tot acolo?

-        Nu. Refugiații erau repartizați pe întreg teritoriul Austriei. Unii au ajuns chiar la cabane prin munți. Cred că special ne împrăștiau, pentru ca să nu ne putem organiza. Nu mai știu nimic despre el de când am plecat din Viena.

-        Nici după? Când ai ajuns în Franța?

-        Nu.

-        Halal prieteni!

-        Uneori, viața e mai complicată. « Promettre c’est noble; tenir c’est bourgeoise »

-        Un nobil nu promite, iar un burghez, ca reprezentant al erei industriale, este obligat să-și respecte angajamentele, pentru a rămâne în lumea afacerilor.

-         Oricum, acolo m-am liniștit. Am fost cazați într-o casă cu un etaj, unde se aflau numai români. Masa era servită la un restaurant din apropiere. În localitate erau mai multe locuințe folosite pentru cazarea refugiaților de diferite nații. Primeam și ceva bani, insuficienți însă, dacă erai fumător. Nu aveai voie să lucrezi, deși unii o făceau la negru. Localitatea era pe malul unui lac foarte mare, de unde și denumirea lui, care mă indusese în eroare. Era un amestec de sat (majoritatea locuitorilor aveau loturi de pământ în apropiere) și stațiune pentru vienezii amatori de sporturi nautice.

-        Excelent!

-        Așa mi-am zis și eu. N-a durat mult și am aflat că nu doar iadul este pavat cu intenții bune.

-        De ce?

-        Privit din afară, poate că pare exagerat, dar stresul datorat așteptării se accentuează de la o zi la alta și te întrebi dacă nu vei înnebuni înainte de rezolvarea problemei.

-        Care problemă?

-        Aștepți să fii chemat la un interviu, după care urmează să afli dacă țara solicitată de tine îți aprobă sau nu imigrarea. Asta poate să dureze și doi ani. Eu credeam că cei cu studii superioare sunt căutați și primiți cu brațele deschise. Se vorbea mult la noi despre  exodul creierilor, vânătoarea de profesioniști, de care propaganda comunistă acuza țările occidentale dezvoltate. În realitate, în lagăr nu se ține seama de nimic. Eram cazați laolaltă, buni și răi, intelectuali și derbedei. Administrația fiecărei țări aprobă în fiecare an un anumit număr de imigranți. Selecția celor din lagăr se face în ordinea în se află pe listă, indiferent de calitățile și defectele solicitantului.  Pentru noi, stresul se agrava și pentru că schimbările din 1989 transformaseră România într-o țară democrată, fuga noastră nu mai avea motivație și exista riscul să fim repatriați cu forța.

-        Și cum ai făcut să nu fii returnat?

-        Am fugit peste munți prin Italia și, de acolo, în Franța. M-a ajutat șoferul unui tir, tot român, dar plecat demult, care m-a dus până aproape de frontieră. El a mers mai departe în Italia, dar n-a vrut să riște și să mă ducă și pe mine. Mi-a arătat însă pe unde pot traversa frontiera. Am mers însă pe jos prin munți de credeam că nu mai ajung niciodată.

-        Austriecii s-au purtat elegant cu voi. Nu cred că v-ar fi expulzat oricum.

-        Ași! Elegant pe naiba! Ei nu au nici un merit. Dimpotrivă, sunt foarte răi.

-        Cum așa?

-        Păi, după al doilea război mondial, pe la sfârșitul anilor ’40 sau începutul anilor ’50, deci după ce URSS-ul și SUA n-au mai fost aliați, au stabilit ca Austria să devină o țară neutră și care să găzduiască refugiații politici dintr-o parte a Europei în cealaltă. În acest scop, ONU furniza fondurile pentru întreținerea acestora. Așa se explică „cumsecădenia” austriecilor. Casa în care am fost găzduiți aparținea unei familii ce părăsiseră satul și locuiau în Viena, iar casa o transformaseră într-un mini-hotel. Ar fi avut clienți în weekenduri și numai în timpul sezonului estival. Datorită nouă însă, avea hotelul plin sută la sute pe întreg anul. La fel și restaurantul. Banii curgeau. Nu toți austriecii profitau însă în mod direct de acest uriaș avantaj, așa că erau destui dispuși să protesteze. Au existat chiar și demonstrații împotriva noastră.

-        Foarte interesant ce-mi spui!

-        Noi, locatarii, eram cu toții nervoși. Certuri apăreau din nimic aproape în fiecare zi. Amuzant este că, printre noi, se afla un fost pușcăriaș. El era arbitrul la care apelau certăreții ca la un judecător, pentru că era cel mai echilibrat. Nu știu pentru ce a fost închis, dar era un tip realmente deștept.

-        Bun! În final, ai ajuns la Paris

-        Da, cu chiu, cu vai, visul mi s-a împlinit.

-        Vezi că ești totuși norocos. Sunt și mai curioasă să aflu cum te-ai descurcat mai departe. Acum însă, trebuie să mă ierți, fiindcă am ședință cu părinții la școală, la clasa la care sunt dirigintă.

-        Am înțeles. Vorbim la telefon când pot să te mai deranjez.

-        Nu mă deranjez deloc. Ti-am spus: sunt dornică să-mi relatezi viața ta la Paris, dar nu pot să te ascult acum. Trebuie să plec. Te rog să mă ierți.

-        În regulă. Ne auzim.

-        O.k.

-        Pa!

 

File de jurnal

 

Din Mișu, cel pe care l-am cunoscut eu în trecut, s-a întors doar ambalajul, și acesta bine deteriorat.

 

Șueta foilor

 

-        Când l-am văzut pe Mișu intrând pe ușă, mi-a fost milă de el, dar mi-a trecut repede.

-        Și mie. M-am gândit imediat că ar fi putut să dea o mai bună întrebuințare fărâmei de creier cu care a fost dotat.

-        A alergat după celebritate, asemenea fluturilor ce zboară după lumină și se ard la atingerea becurilor incandescente.

-        La fel ca Icar.

-        Eu nu știu de ce toată lumea vorbește despre Icar, când – de fapt – tatăl lui, Dedal, a inventat aripile și a și zburat cu ele, fără să-și rupă gâtul.

-        Pentru că Icar a năzuit mai mult. A fost un visător, în timp ce Dedal a fost un realist deștept și inteligent.

-        Inginerul și poetul.

-        Sper ca Elena să nu se lase păcălită de acest om fără caracter.

-        Nu cred să se întâmple. Amintiți-vă replica ei, când au discutat despre prietenul lui Mișu. „Halal prieteni!”.

-        Elena nu este foarte deșteaptă. Este, în schimb, suficient de romantică pentru a lua asemenea decizii nefaste. În acest caz însă, situația este prea clară. Într-adevăr, ce încredere poți avea în sentimentele celui care și-a uitat prietenul cu care a plecat într-o asemenea aventură, a abandonat-o pe Elena fără remușcare. Dacă asemenea prietenii s-au destrămat atât de ușor, le ce te poți aștepta de la una înnodată?

 

Zidul intervine și el în discuție.

-        Georgel nu știa nici el că prietenul lui nu solicitase plecarea în Franța, ci în Statele Unite ale Americii. El era conștient că în Franța nu va putea face mare lucru, în timp ce americanii sunt mai deschiși față de imigranți, pentru că ei înșiși sau predecesorii lor au fost cândva în această situație.

-        De ce te bagi tu în discuția noastră? Ți-a solicitat cineva părerea? Stai tot timpul cu ochii pe noi și nu ne respecți intimitatea. Măcar taci din gură.

-        N-a fost o părere, ci o informație. Ați putea să-mi fiți recunoscătoare că vă țin la curent cu ce se mai întâmplă prin lume.

-        Și, mă rog, de unde ai tu asemenea informație.

-        De la Bătrânul. El ține legătura cu toți ai noștri, sau măcar cu cei ce nu-și renegă originea. (Bătrânul este vechiul nostru prieten, Bolovanul.)

-        Cum s-a descurcat prietenul lui Georgel în America știi?

-        Nu știu, dar pot să mă informez.

-        Bine! Mulțumim pentru informație, dar acum lasă-ne în pace și vezi-ți de treburile tale.

-        Vezi că s-a făcut frig afară. – a fost intervenția frunzei, în apărarea prietenelor ei, filele.

-        De unde știi tu cum e afară.

-        Ai început să te umezești pe dinăuntru, unde este cald și bine.

-        Iată că noul venit este mai informat chiar și cu suferințele mele.

Foile, coperta și frunza – să le zicem pe scurt Fetele – au continuat comentariile pe tema avantajelor celor ce comunică cu semenii lor, spre deosebire de cei care – din aroganță sau timiditate – își limitează orizontul la propria lor persoană și, eventual, câțiva apropiați.

-        Uite, noi credem că suntem mai deștepte, fiindcă avem o structură organică, provenim din lumea vie, dar Zidul ne demonstrează că lumea anorganică se descurcă mai bine tocmai pentru că au o colaborare mai bună. Ei nu uită de unde au plecat, în timp ce noi, de îndată ce arborele nu mai există ca arbore, uităm unele de altele.

-        Noi am avut oarece noroc să ne regăsim aici, în caiet, deși provenim din arbori diferiți.

-        În cazul meu – intervine Frunza – arborele încă există, dar fără frunze.

-        Cred că e un arbore trist.

-        Nu vă faceți griji. – intră din nou în discuție Zidul – la primăvară își revine.

-        Mi-a spus mie Bolovanul ceva în legătură cu anotimpurile, dar am stat prea puțin în preajma lui, așa că nu sunt pe deplin edificată. Eu abia mă născusem atunci.

 

File de jurnal

 

Mișu a dispărut. Nu știe nimeni pe unde poate fi. Nici măcar părinții lui. N-a mai venit să-mi spună cum s-a descurcat în Franța sau – mai bine zis – cum nu s-a descurcat. Aspectul lui spunea mai mult decât ar fi putut s-o facă prin cuvinte. Cred că se droghează. Acum realizez că, deși era foarte cald, el purta o cămașă cu mânecă lungă, probabil pentru a ascunde urmele injecțiilor.

Paulo Coelho zice că „în fiecare clipă din viață suntem cu un pi­cior în basm și celălalt în abis”. Mișu se pare că a sărit de pe un picior pe altul, în loc să meargă încet, cu pași mici. Nu s-a remarcat în România, dar spera că va ului Franța cu talentul lui.

Frații Izbășescu, cărora le-am telefonat separat (ei sunt căsătoriți – unul are chiar și un copil – și locuiesc în cartiere diferite) nu știau nici ei mai mult. Mi-au spus că vizite similare – aproape trase le indigo – le-a făcut și lor și încă la câțiva prieteni, cu deosebirea că eu am întrerupt  discuția, fiindcă aveam ședință cu părinții la școală, în timp ce, în cazul lor, el a întrerupt vizitele, cu pretextul că mai avea o întâlnire. E limpede că nu dorea să vorbească despre viața lui la Paris ci doar să se lamenteze cu aventura emigrării și situația refugiaților în Viena.

Mai mult nu știu și parcă nici n-aș vrea să știu. A fost ca un vis urât. Poate a plecat din nou la Paris, dar putea să spună măcar părinților ce intenții are.

Acum îmi displace și faptul că a trebuit să relatez întâmplarea în jurnal. Dar, oare, chiar a trebuit? Poate! Acum, gata!

 

Cugetarea Bolovanului

 

Mișu este un neisprăvit. Asta-i clar! Și totuși, nu este în totalitate vina lui. Este în primul rând vina părinților, fiindcă l-au îndrumat greșit. Și nu doar a lor. Este și a profesorilor. Și nu numai. În mod surprinzător pentru mine, preocuparea pentru identificarea aptitudinilor reale ale copiilor este deficitară peste tot.

Dintre toate persoanele care au trecut peste mine sau chiar au pășit pe mine, niciuna nu se poate lăuda (chiar dacă unele o fac) că și-a îndrumat odrasla în mod inteligent. Subiectul mi-a stârnit curiozitatea în asemenea măsură, încât m-am interesat prin surse, încercând să găsesc o explicație. Negăsind-o, am devenit și mai nedumerit. Cum se face că înțelepciunea populară nu a reglementat problema? Nu am aflat să existe vreo metodă serioasă, nici vorbă de una științifică. Părinții, deși își doresc fericirea copiilor lor mai mult decât oricine altcineva, nu știu cum să procedeze, fiindcă nu i-a învățat nimeni. În plus, ei sunt și subiectivi, ceea ce însă nu li se poate reproșa. Sunt copiii lor și este firesc să-i vadă mai grozavi decât sunt în realitate. Profesorilor nici nu le trece prin cap, mai ales că ei înșiși și-au greșit profesiunea și, în consecință, îi doare în cot de viitorul elevilor.

Exemple de alegere eronată a carierei se găsesc la tot pasul. Mișu este primul exemplu. Părinții l-au văzut genial și l-au îndrumat către artă. În realitate, el nu este nici pe departe hărăzit cu talent, ci mai curând inapt pentru abordarea serioasă a oricărei alte profesiuni.

Puțină lume se întreabă ce anume va face ca adult, profesând într-un anumit domeniu și dacă acea activitate i se potrivește din punct de vedere psihic. Recent am conversat cu un prieten, zid la o facultate de construcții. Uimirea lui era numărul mare de studente, deși ingineri de sex feminin nu se prea văd pe schelele vreunui șantier de construcții.

Pe scurt, se poate afirma fără greș că cei ce au ales corect sunt excepții.

 

File de jurnal

 

Ca răspuns la mesajul meu, prin care îl informam despre evoluția relației mele cu Mișu, bunicul – destul de delicat – îmi scrie despre educația elevilor în sensul orientării lor către profesiunea adecvată abilităților lor, fără să facă vreo referire la Mișu. Voi copia fragmente din acest mesaj destul de lung, pentru că este interesant și mai ales instructiv pentru mine, ca profesoară.

 

„... îmi imaginez acum ghinionul unui preșcolar care, îmbolnăvindu-se, a fost obligat să stea mai mult timp în casă. Ca să-i dea o ocupație, părinții i-au oferit hârtie și creioane colorate. Folosindu-le, copilul a căpătat o oarecare dexteritate în mânuirea lor. La școală, profesorul a remarcat îndemânarea lui. La polul opus, un alt copil, care a jucat toată vara fotbal pe maidan, la primul contact cu creionul, i-a rupt vârful. Profesorul lipsit de discernământ l-a etichetat talentat pe primul, în timp ce pe al doilea l-a considerat lipsit de har, deși realitatea putea fi opusă.

Pentru a nu rămâne cantonat în domeniul artei, iată un alt exemplu, de asemenea fictiv. El este relevant, fiindcă o a doua categorie de greșeli pleacă de la ideea că materia școlară la care elevul s-a remarcat îi definește cariera viitoare. Să ne imaginăm un copil disciplinat, care și-a făcut întotdeauna temele și a rezolvat – sau a încercat să rezolve – toate problemele de matematică, recomandate de profesor. În consecință, acesta l-a etichetat drept apt pentru matematică. Drept urmare, a urmat cariera de matematician – credea el – absolvind o facultate de specialitate. Deoarece nu avea inteligența necesară, nu a devenit cercetător în domeniu, ci doar profesor le liceu, repetând până la pensionare aceleași probleme didactice. A fi profesor însă este o cu totul altă meserie. Înseamnă să fii în primul râd pedagog, să-ți placă copiii și să te dedici educației lor, indiferent de materia pe care o predai de la catedră: matematică, literatură, fizică, chimie, sau reguli de circulație.

Dimitrie Gusti insista pe când a condus Ministerul Instrucției, Culturii și Artelor asupra ideii „examenului selectiv de personalitate” al elevilor. În această idee foarte dragă lui, cuvântul „examen” trebuie interpretat ca examinare, cu înțelesul de cercetare a abilităților elevului. De asemenea, asocierea școală-cultură – una dintre temele importante ale cuvântărilor sale – trebuie nuanțată prin definirea noțiunii de cultură. Spre deosebire de cultura personală, cultura poporului trebuie adaptată la specificul locului.”

 

Completez mesajul bunicului cu un citat din Dimitrie Gusti, ca răspuns deosebit de actual la situația de azi, caracterizată prin șomaj intelectual. Iată-l: „...avocați fără împricinați, profesori fără catedră și licențiați fără nici o perspectivă, nu poate fi evitat decât printr-o îndrumare a tineretului școlar înzestrat cu înclinații practice spre școlile tehnice, spre învățământul acesta așa de frumos, așa de util, care este învățământul tehnic.”

 

Panseuri ateniene

 

În Grecia, din antichitate și până la dobândirea independenței, nu a avut cine să se ocupe de dezvoltarea limbii literare. Fiind sub ocupație, fiecare vorbea dialectul specific zonei geografice în care locuia. Din păcate pentru ei, după eliberare, pătura de intelectuali nou formată nu a reușit să impună o limbă unitară, fiecare susținându-și dialectul său. Katharevusa nu a avut succes. Se pare că năravul este mai vechi. Nici alfabetul chirilic nu a fost acceptat de greci, cărora cred că le era destinat, cel uzual fiind și astăzi o dovadă de încăpățânare fudulă.

 

*     *

*

 

- Ia-o dom’le. Este ofertă. Prosfοrá! (Προσφορά = ofertă în limba greacă)!

- Pro-sfoară. E clar că vei fi tras pe sfoară.

 

*     *

*

 

Coiful și craniul

 

În limba greacă, cranos (kράνος ) înseamnă coif. Nu întâmplător, apropiat de el fonetic și nu numai, cranion (κρανίον) se spune la craniu. Primul cuvânt are forma clasică a unui substantiv masculin, în timp ce al doilea pare să fie un derivat al lui. Suntem deci îndreptățiți să credem că, pentru elini, craniul era doar un suport pentru coif. Nu neapărat unul care să te apere în luptă, ci – mult mai important – să te scoată în evidență. Este firesc: funcția de lider exista încă înainte de desprinderea omului din rândul animalelor și ea avea nevoie de elemente estetice, care s-o facă vizibilă. Curcanul este un exemplu elocvent. Preocuparea pentru protecția capului, în schimb, nu putea să apară decât după inventarea tehnologiei de confecționare a obiectelor necesare. Despre creier nici nu are rost să vorbim. Pentru omul primitiv, inima sau ficatul erau considerate organe vitale; existența creierului au descoperit-o cu mult mai târziu, el fiind închis în cutia craniană. Cât despre utilitatea lui, nu cred că și-au pus întrebări, iar adevărul este că nici nu prea aveau de ce. Cândva, s-a presupus că servește la răcirea sângelui. Oricum, răspunsul nu putea avea legătură cu inteligența. La unele animale, creierul este foarte mare, fără nici o justificare, în timp ce alte viețuitoare, cu un creier minuscul sau chiar deloc, se arată a fi deosebit de inteligente. Organizarea unor insecte ne surprinde și pe noi, cei de azi, cărora nu ne rămâne decât să deplângem viciile umanității.

Da, cei vechi aveau dreptate: coiful contează!

Mai aproape de zilele noastre, era la modă pălăria. Dacă privim cu atenție fotografiile luate în prima jumătate a secolului trecut, sau filmele a căror acțiune se petrece atunci, observăm că, din ținuta obligatorie a bărbaților europeni și nord-americani, nu lipsea pălăria. Era semnul distinctiv al omului civilizat, de care nu se despărțea nici în cele mai toride zile, decât pentru o secundă-două, în fața unei femei. Oamenii simpli din toate timpurile și zonele geografice au purtat și poartă întotdeauna capul acoperit. Știu ei de ce. Pălăria a dispărut odată cu răspândirea pe scară largă a automobilelor. Cauza a fost moda, iar motivul mândria: „Am mașină! Sunt cineva! Nu mai am nevoie de pălărie”. A dispărut și moda paltoanelor. Dar, în  marea majoritate, oamenii nu aveau mașină. Ambiția de a fi la modă este însă mai puternică decât rațiunea, așa că în suferință a fost și este sănătatea. Dar, ce contează?

În legătură cu pălăria există două expresii pentru același gest, care admit interpretări diferite. A-și „ridica” pălăria și a-și „scoate” pălăria. Prima poate indica o încercare de subliniere a măreției autorului, care vrea să pară mai important, cu un rang mai înalt. A doua, dimpotrivă, de auto-umilire față de cineva pe care îl consideră superior, sau de apropiere față de interlocutor. Vrea să spună: „Nu te uita la aparențe; mă descopăr în fața ta, așa cum sunt cu adevărat; vreau să-ți fiu prieten”. Cât despre gestul cavaleresc de a-și ridica pălăria în fața femeilor, el a devenit caduc odată cu ideea egalității drepturilor. Nu mai are importanță faptul că un bărbat mai are sau nu ceva de ridicat în fața unei femei, din moment ce nu mai are motiv s-o facă.

Dar, clima nu ține seama de înfumurările oamenilor. Îmbrăcămintea neadecvată afectează sănătatea, așa că fiecare se poartă cum crede de cuviință. Nu știu dacă tot atunci a apărut expresia „cu capul gol”, în locul de „cu capul descoperit”, fiindcă nu puteau să descopere ceva ce nu fusese acoperit. În ipoteza că prima expresie exista dinainte, semnificația ei putea fi una ironică, aceea că persoana în cauză nu prea are minte, sau este dintr-o clasă socială inferioară. Acum îi deplâng doar pe demnitarii obligați de protocol să stea chiar și pe viscol cu capul gol, semn că sănătatea societății este în mare pericol. Pentru Ziua Națională, conducătorii unor state au ales un anotimp favorabil. Acest lucru nu s-a întâmplat însă peste tot. Nu știu dacă asta are sau nu vreo legătură cu coiful. Ne întrebăm însă: De ce suflă vântul prin craniile politicienilor?

Și-n creasta coifului înalt

Prin vulturi vântul viu vuia.

(George Coșbuc – Nunta Zamfirei).

Era vorba de coiful luptătorilor. În lipsa coifului, e bun și craniul. Vu--viu-vu!

 

*     *

*

 

În timpul conversației grecii gesticulează. Dacă au o mână ocupată, e bine, fiindcă pot fi chiar expresivi. Dacă însă își mișcă ambele mâine, atunci una poate exprima ideea opusă celeilalte, ceea ce poate fi derutant.

 

*     *

*

 

Astăzi am avut o bucurie: am descoperit cum pot învăța limba greacă. Dar trebuie să mă explic. Înainte de a veni în Grecia, după ce m-am hotărât pentru această aventură, am cumpărat un manual și am învățat primele 20-22 de lecții. (Greu de spus exact câte, fiindcă pe ultimele n-am apucat să mi le însușesc pe deplin.) Credeam atunci că în Atena voi învăța grecește rapid. Ar fi fost prima limbă însușită de mine la fața locului. Eram încrezător, fiindcă pe toate celelalte le învățasem după carte, fără posibilitatea de a conversa. Dezamăgirea a venit curând: am constatat că nu voi putea niciodată să vorbesc grecește suficient de bine. Eram prea bătrân pentru asta, iar greaca nu-și dezminte numele: este grea (Grea-ca-greaca mai rar!). În plus, în discuțiile cu miză, nici n-ar fi fost rentabil s-o folosesc, deoarece grecii – șmecheri cum sunt – ar fi profitat de slăbiciunile mele și puteau să trișeze, spunând „Ah, n-ai înțeles tu cum trebuie”. Este de preferat deci engleza, cu care pot trata pe picior de egalitate. Încercam totuși să profit de oportunitate și să învăț grecește, indiferent de utilitate. Cum deschideam manualul însă, mă blocam. Căpătasem un reflex negativ. Așa se face că astăzi, după atâta timp, nu știu limba greacă.

Dar să revin la afirmația inițială. Spuneam că azi am avut o bucurie: am constatat că reflexul negativ dispare dacă – înainte de a deschide cartea – beau un păhărel de uzo. Orice minune – se știe – durează trei zile. Bucuria mea a durat doar câteva minute, până când am mi-a venit ideea că este mai interesant să scriu ceea ce tocmai ați citit, decât să învăț ceva ce nu vrea să-mi intre în cap.

 

File de jurnal

 

Îmi pare rău, dar trebuie să recunosc că recomandarea biblică a iertării n-o înțeleg. Aș ierta cu dragă inimă, dar nu știu ce anume trebuie să fac pentru asta. Să uit? Asta mi se întâmplă uneori, dar în cu totul alte domenii. Să trec cu vederea, dar să nu uit? Adică să mă fac că nu văd, deși văd foarte bine? Aste înseamnă ipocrizie. O fi pe placul bisericii, dar nu mă caracterizează. Faptele noastre – bune sau rele – sunt cele care, în ultimă instanță, ne caracterizează. În urma lor, ne formăm o impresie – bună sau rea – despre cei ce ne înconjoară. În baza impresiei ce ne-am format-o, vom ști în viitor în ce măsură putem sau nu avea încredere într-o anumită persoană, la ce ne putem aștepta de la ea. Da, iertăm o faptă regretabilă făcută de un prieten, dacă știm că nu a fost făcută cu rele intenții, ci dintr-o greșeală nedorită de el însuși. Îl iertăm, dar dacă ea se repetă, ne-o vom reaminti, și atunci vom reconsidera decizia anterioară. Iertăm mai ușor faptele dușmanilor noștri, fiindcă știm că ele aparțin strategiei lui de luptă împotriva noastră și – dacă, între timp, ostilitățile dintre noi au încetat – putem deveni aliați (dacă nu chiar prieteni) și atunci acțiunile trecute sunt trecute cu vederea. L-am iertat cu adevărat.

Cred că mi-ar trebui o baie în Lete (apa uitării). Se spune însă că ea face posibilă uitarea păcatului după ispășirea pedepsei. Sunt oare pedepsită? Pentru ce? Care mi-a fost păcatul? Păcatul iubirii? Da, am păcătuit, fiindcă l-am iubit. A fost însă o iubire adolescentină. Ar fi trebuit să primesc o pedeapsă mai mică. Se pare însă că nu acesta a fost păcatul meu, ci faptul că am continuat să-l iubesc – sau să cred că îl iubesc – și după ce nu mai eram adolescentă. Abia acum îmi dau seama de dreptatea afirmațiilor celor mai în vârstă decât mine, care îmi spuneau că adevărata dragoste, cea matură, vine mai târziu. Credeam atunci că dragostea adolescentină se maturizează și ea odată cu vârsta. Nu, ea este altceva. Prima, cea adolescentină, dispare odată cu adolescența. Rămâne cel mult amintirea ei, poate și o oarecare nostalgie, împreună cu toate evenimentele plăcute trăite în acea perioadă. Dragostea matură începe la maturitate – dacă începe – și capătă profunzime, pe măsură ce cuplul reușește să depășească împreună impedimentele întâmpinate în timpul vieții. Bucuriile nu unesc; ele sunt efemere. Dificultățile, în schimb, lupta pentru învingerea lor, DA.

 

 

Panseuri ateniene

 

În vizită la Muzeul de Arheologie

 

Obsedat de predilecția muzeelor cu caracter arheologic sau doar istoric din România, de a etala pietre din neolitic sau paleolitic, cu urme de dinozauri și alte ființe mai mult sau mai puțin inferioare omului, am ezitat până acum să vizitez Muzeul de Arheologie al Atenei și am greșit. Știam că aici se află masca de aur, pe care Schliemann a găsit-o la Micene și a atribuit-o lui Agamemnon, dar despre ea știam aproape tot și am văzut-o de nenumărate ori în reproduceri. Tot acolo se află și „Jocheul din Artemisa”, o statuie din bronz, reprezentând un foarte tânăr jocheu – un copil – călare pe un cal în galop. Și pe aceasta o știam din albume. În rest, îmi imaginam muzeul ca pe o clasică aglomerare de pietre și rămășițe ale unor artefacte. Mă înșelam. Muzeul de Arheologie din Atena este un muzeu al artei. Mai veche, antică, dar adevărată. Masca lui Agamemnon este într-adevăr acolo, chiar la intrare. Mai există însă multe alte măști (se vede că obiceiul era la modă), împreună cu o vastă colecție de obiecte de podoabă din aur. „Jocheul din Artemisa” este însă cel care impresionează. Și el este expus tot aproape de intrare. Concentrarea și pasiunea copilului – foarte mic pentru un cal prea mare pentru el – sunt excelent redate. Frâul din mâna stângă și biciul din dreapta au dispărut, bineînțeles, dar pot fi intuite. De șa nu avea nevoie; jocheul și calul său formează un tot unitar. Statuia trebuie văzută. Vorbele și nici chiar fotografiile nu pot reda impresia pe care statuia originală reușește s-o facă. Numele i se trage de la locul unde a fost descoperită: Capul Artemisa, în nordul insulei Euboea (Evia). Se presupune că a fost furată din Corint și pierdută prin naufragierea vasului, în epava căruia a fost găsită.

Principalele obiective fiind atinse, puteam să mă mulțumesc cu atât și să părăsesc muzeul. Curiozitatea m-a îndemnat însă să continui, deși clădirea este foarte mare și bănuiam că parcurgerea întregului traseu va fi plictisitoare. Cu fiecare metru însă, interesul meu creștea odată cu surpriza plăcută de a constata că organizatorii au fost mai puțin preocupați de erele geologice îndepărtate, dar captivați de valorile elenistice. Obiecte de podoabă, statui, ceramică, monumente funerare etc., toate însoțite de explicații, sunt tot atâtea surse pentru recunoașterea culturii antice grecești.

Deși am admirat pe îndelete exponatele care mi-au plăcut mai mult (cu toate că selecția era dificilă – prea multe sunt frumoase), nu știu când a trecut timpul. Am trecut prin toate sălile și, dacă n-aș fi fost frânt de oboseală, aș fi luat-o de la început. Cred că o voi face-o însă altă dată, cu care ocazie voi scrie mai mult despre exponatele mai reprezentative din punctul meu de vedere.

Acum vreau să subliniez un alt aspect al mentalității administrației. Expunerea obiectelor nu este singura lor preocupare. Atragerea publicului, și în special a copiilor este și ea evidentă. Nenumărate grupuri de copii se aflau în muzeu, iar ghizi dedicați acestei profesiuni își făceau „jobul” cu deosebită dăruire. Am observat și cu alte ocazii preocuparea statului pentru educația copiilor. În stația de metrou din apropierea Muzeului „Acropole” sunt reproduse câteva dintre basoreliefuri expuse în muzeu. Orice trecător rămâne cu ideea că acesta este un loc ce trebuie vizitat și – dacă încă nu a făcut-o – va trebuie să-și umple această lacună. De ziua națională, defilează doar elevii, de la cei mai mici până la cei mai mari, toți în uniforme. Adulții privesc de pe margine și sunt încântați să admire convingerea cu care țâncii doresc să-și etaleze patriotismul sub această formă, firavă dar importantă pentru vârsta lor.

 

*     *

*

 

Nu am reușit să-mi țin promisiunea către mine însumi de a vizita a doua oară Muzeul de Arheologie, dar am rezolvat dilema ΕΜΣΤ. Până acum câțiva ani, șantierul unei clădiri în construcție din apropierea stației de tramvai SINGRU FIX nu putea scăpa atenției oricărui trecător prin în centrul Atenei. Se spune că în zonă a existat fabrica de bere FIX. Acum există doar berea cu acest nume, care se fabrică în altă parte. Când am venit în Atena, în urmă cu șase ani, am locuit timp de aproape un an în cartierul Kipseli, motiv pentru care circulam cu tramvaiul foarte des. De regulă, pe șantier lucrau mai puțin de zece oameni, de cele mai multe ori nimeni. Și totuși, din când în când, observam câte un progres. După circa trei ani, au ridicat zidul – unul fără ferestre – astfel că interiorul a devenit ascuns privirii mele. După încă un an sau doi, deasupra intrării au apărut patru litere foarte distanțate. Am presupus că va fi un magazin sau un garaj, mai ales că în apropiere există unul subteran. Oricum, ceva ce nu are nevoie de ferestre. Abia în urmă cu câteva luni am constatat că cele patru litere s-au apropiat și, prin geamul ușilor de acces (unicul), am observat câteva persoane. Clădirea părea să fie terminată. Curiozitatea m-a îndemnat să caut pe Internet semnificația celor patru litere misterioase. Surpriză: ΕΜΣΤ (Εθνικό Μουσείο Σύγχρονης Τέχνης) înseamnă Muzeul Național de Artă Contemporană. Lucru mi s-a părut ciudat. Accesul din stradă la ușa de intrare nu este posibil. Clădirea este înconjurată de un trotuar îngust de maximum un metru. Oricum o fi, trebuia să-l vizitez, ceea ce s-a și întâmplat. Într-adevăr, ferestrele ar dăuna unui muzeu de artă; lumina artificială și aerul condiționat îi sunt suficiente.

Accesul se dovedește a fi o eroare de arhitectură urbană. Muzeul se află în mijlocul străzii, pe un fel de insulă îngustă, împreună cu stația de tramvai, intrarea într-un garaj subteran, o mini stație de benzină și o altă clădire. Pentru a ajunge la el, trebuie să traversezi pe la una dintre cele două treceri de pietoni de la capătul insulei. Dacă nu ești orientat, și alegi accesul prin extremitatea dinspre Poarta lui Hadrian, trebuie să te strecori printre mașini, să ocolești clădirea și, pe un trotuar foarte îngust, să ajungi la intrarea vizibilă doar din tramvai. Din holul de la intrare – mare și gol – o scară rulantă urcă vizitatorul până la etajul patru, ultimul. Clădirea nu este totuși una mică. Înălțimea ei este la nivelul blocurilor din jur, de opt etaje. Camerele sunt însă foarte înalte.

Tablourile expuse ar trebui să ne dovedească contemporanitatea muzeului. Nu abțin să comentez. Impresia generală a fost detestabilă, cu o excepție: tricolorul românesc (coincidență) redat pictural în mai multe imagini. Sunt convins că autorul nu cunoaște steagul nostru; armonia celor trei culori este cea care l-a inspirat. Indiferent de cauză, eu m-am simțit mândru.

P.S.

După ceva timp, am vizitat din nou muzeul, în speranța că voi vedea altceva. Am avut dreptate doar pe jumătate. O schimbare se produsese. Tablourile anterioare nu mai existau. Pereți  muzeului erau goi, sugerând probabil nuditatea absolută. În afară de o doamnă de la intrare, care dormita, și o alta, care vorbea la telefon, nu am văzut pe nimeni să lucreze.

 

*     *

*

 

Prin Peloponez

 

Nu chiar prin tot Peloponezul. Doar o mică parte, prilejuită de o excursie organizată de un grec, care făcuse ceva studii în România și acum și-a deschis o firmă de transport persoane între cele două țări. Ca să-și facă publicitate, a contactat asociațiile de români din Atena și a umplut trei autocare. Fiindcă nu aveau un ghid calificat (sau poate exista unul în alt autocar), auzindu-mă vorbind cu vecinul de scaun, pasagerii din jur m-au rugat să vorbesc la microfon. Nu pot să ascund că, înainte de a pleca în excursie, eu m-am documentat puțin. (Apucături mai vechi, ce să-i faci!) Ceea ce urmează nu reflectă ce le-am spus lor, fiindcă nici nu-mi mai amintesc acum. Scriu însă ce mi-a rămas în memorie.

Cei din antichitate i-au spus „Insula lui Pelops”, făcând abstracție de istmul ce desparte Peloponezul de continent. Aș putea să-mi imaginez că definirea ca insulă a unei peninsule s-a născut în timpul epocii miceniene – Micene fiind la timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că ei se află în centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri plecau precum razele soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul. Ideea de a străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, când au crezut că pot săpa un canal, care să permită comunicarea navală între mările Egee și Ionică. Inițiativa a aparținut însă lui Nero, pe când Grecia era o provincie a Imperiului Roman și la ordinea zilei era expresia: „toate drumurile duc la Roma”. Despre Nero știm numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt adevărate. Pe cele bune nu le știm, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei Iulio-Claudiene, iar următorii împărați, din dinastia Flaviilor, s-au străduit să-l denigreze, pentru a se pune pe ei în evidență. Nu este singurul caz. Rușii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I și îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, prin alipirea unor hanate din Siberia, a transformat Rusia într-un imperiu multietnic de peste 4 milioane de kilometri pătrați, cu un uriaș potențial economic, fără de care Petru cel Mare și toți ceilalți urmași ar fi fost cu mult mai mici. Dar, cel mai evident caz de denigrare este Niccolo Machiavelli; pentru că a scris prima și poate singura carte de știința politicii, deconspirând tehnicile uzitate în lupta pentru putere. I s-a folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut astăzi ca „machiavelic” (perfid, abil, lipsit de scrupule), ca și cum el l-ar fi inventat, deși el nu a făcut decât să descrie o practică politică uzitată din toate timpurile. Din nefericire, lucrarea începută de Nero cu surle și trâmbițe, la o festivitate, unde el însuși a făcut prima săpătură simbolică cu o lopată de argint, nu a continuat, iar vapoarele au fost obligate să ocolească peninsula, ceea ce dura câteva zile bune, chiar săptămâni, în condiții periculoase: furtuni, stânci submarine și, mai ales, pirați. Mai puțin periculoasă era descărcarea mărfurilor, transportul lor pe uscat și încărcarea pe alte vase, pentru continuarea drumului pe cealaltă mare. O altă variantă era ridicarea micilor lor ambarcațiuni pe un șasiu cu roți și transportarea lor pe uscat de cealaltă parte a istmului. Așa se face că orașul Corint ajunsese la 300.000 de cetățeni și 460.000 de sclavi. Canalul Corint, visul de milenii al marinarilor a devenit realitate abia în 1893.

Astăzi, canalul nu mai are nici pe departe aceeași importanță ca în trecut, deoarece vasele moderne de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri lățime ai lui la nivelul apei, iar ocolirea peninsulei în condiții de siguranță nu mai este o problemă. Trecătorii mai grăbiți, folosesc autostrada, de pe care probabil că nici nu vor remarca existența canalului.

Cu o astfel de istorie, este de înțeles de ce, pe lista obiectivelor turistice grecești, figurează la loc de cinste Canalul Corint. El a fost primul și pe itinerariul excursiei noastre. Cum, în continuarea traseului, figurau Micene și Nafplio – prima capitală a statului independent Grecia – excursia promitea să fie deosebit de atrăgătoare.

Privit de pe vechiul pod, apreciem efortul celor ce, pe o lungime de 6.343 metri, au săpat în piatră la peste 80 de metri adâncime din punctul cel mai înalt (79 deasupra nivelului apei și 8 dedesubt).

Cu siguranță că, în occident, excursioniștii ar fi plimbați cu mici ambarcațiuni  de-a lungul canalului, de unde pereții abrupți, priviți de jos în sus, ar impresiona cu adevărat turiștii. Privit de sus, de pe pod, pare doar un șanț părăsit. Noi ne salvăm în legendă. Sisif este cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm și nu de canal. Până să-l pedepsească Zeus să urce bine-cunoscutul bolovan, se spune că a construit Acrocorint (corintul de sus) și a fortificat istmul, forțând călătorii să plătească o taxă de trecere. A fost un mare șmecher acest Sisif, motiv pentru care a și fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că Zeus i-a răpit fiica, pe Egina. Șeful s-a înfuriat și i-a ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă mai puternic și l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt. Șmecherul fusese prevăzător și își instruise soția să nu execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel pretextul cu care l-a convins pe Pluto să-l învoiască pentru scurt timp să se întoarcă pentru a-și pedepsi soția. Odată ajuns pe pământ, nu și-a respectat promisiunea și a continuat viața sa obișnuită. Despre el mai circulă alegația conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus, fiul lui Anticleia, soția regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat ca autor al multor șiretlicuri, dar, în final, tot la munca de jos, cu bolovanul, a ajuns. (De fapt, de jos în sus și înapoi.)

După traversarea Canalului Corint, intrăm în Peloponezul lui Pelops. Mai aruncăm totuși o privire spre dreapta, unde zărim vechiul Acropole al Corintului și ne dăm seama că – indiferent cine l-a construit – controlul istmului era un obiectiv important. Legenda spune că Tantal, unul dintre numeroșii fii ai lui Zeus, pentru a verifica omnisciența zeilor, veniți să cineze la el, și-a ucis fiul, pe Pelops, și le-a servit carnea lui la masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops i s-a redat viața, iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete și foame. Legat de un copac, avea apă și mâncare din belșug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele, acestea se îndepărtau, astfel că el nu le putea atinge. Blestemul zeilor s-a perpetuat și asupra generațiilor următoare.

Legenda este sinistră, dar Peloponezul este frumos. Nu întâmplător, Arcadia se afla tot aici. Există și alte legende cu privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai interesante sunt cele despre faptele lui și ale urmașilor săi, Heracles printre ei, la a patra generație. Dintre legende, cea mai cunoscută este cea a căsătoriei lui cu Hippodameia, fiica lui Oenomaus, în urma unui șiretlic, într-o cursă de care. El i-a promis vizitiului acestuia, Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia, dacă îl ajută să-l învingă pe  Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una dintre roțile carului, Oenomaus a căzut și s-a rănit mortal. Înainte să-și dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a și întâmplat. Mitul este înfățișat pe frontonul de est al Templului lui Zeus din Olimpia, aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate. Olimpia nu se află pe itinerariul excursiei noastre; Micene, în schimb, este și el merită cu prisosință să fie vizitat, fie și numai pentru că a dat numele civilizației miceniene. Ceea ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”. Accesul se face prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită uriașei pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptați. Remarcabilă este dimensiunea foarte mare a pietrelor folosite la construcția zidurilor. Surprinzătoare pentru mine este ideea construcției unui castel, întărit ca o cetate, pe o înălțime apărată în mod natural de pante foarte abrupte. Este un castel, și nu o cetate țărănească, în genul celei de la Râșnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau refugia temporar din fața năvălitorilor. De altfel, însăși ideea năvălirilor mi se pare puțin probabilă într-o zonă muntoasă, greu accesibilă și prea puțin ospitalieră. Năvălitori au fost cei ce, venind din Orientul Apropiat, au construit ceea ce se numește azi „civilizația miceniană”. Erijați în castelani și regi, ei aveau nevoie să se apere de eventuale revolte ale populației locale. Situația este oarecum asemănătoare cu cea din Europa occidentală, unde, după prăbușirea Imperiului Roman de Apus, șefii militari ai triburilor germanice năvălitoare au construit fortărețe, dezvoltate ulterior ca cetăți și castele. Rog să-mi fie iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abține să-mi pun întrebări și chiar să fac ipoteze, atunci când logica unor afirmații mi se pare șubredă, chiar dacă vine din partea unor specialiști. La intrare, se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este vorba despre vreo comoară, ci despre un cimitir, mai important decât orice comoară, fiindcă a găzduit mormintele unor regi și, posibil, ale unor eroi legendari celebri. Schliemann, cel care, entuziasmat de „Iliada” lui Homer, a efectuat săpături arheologice în Grecia, crede că a găsit chiar masca funerară da aur a lui Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul cetății Troia. Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a bunicului său, Tantal. Se spune că soția lui a fost sedusă de către fratele lui, Thyestes. Ca răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia doi fii. După ce l-a ospătat cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut ceea ce tocmai mâncase. Bineînțeles, zeii nu au lăsat fapta nepedepsită, iar consecințele au trebuit să le suporte și urmașii lui Atreu, printre care Agamemnon, Menelaos, Oreste și alții. Agamemnon și-a sacrificat fiica, pe Ifigeneia, pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la întoarcere, să fie ucis de către soția sa,  Clytemnestra, împreună cu amantul ei. Cei doi au fost, la rândul lor, uciși de către Oreste, fiul lui Agamemnon și al Clytemnestrei. Astăzi, noi admirăm masiva „poartă a leilor” de la intrarea în palat și sperăm ca blestemul zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele noastre.

Ne continuăm drumul spre Nafplio, ținta finală a excursiei. Notăm doar în trecere existența a două situri arheologice importante, Argos și Tiryns, pe care însă nu avem timp să le vizităm. În Argos, marea atracție este amfiteatrul de 20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. și modernizat de romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe care s-a aflat anticul acropole, de pe care priveliștea Marii Egee se spune că este impresionantă. Bineînțeles, există în Argos și un muzeu de arheologie. Tiryns a fost o cetate, situată pe malul mării, menită să apere Micene și Argos. Indicația lui Homer, potrivit căreia cetatea avea ziduri groase, este pe deplin confirmată de ruine și, dacă mai adăugăm și panta foarte abruptă, ne dăm seama că atacurile asupra cetății erau extrem de dificile. Între timp, marea s-a retras, așa că turiștii de azi își pot imagina cetatea, privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în Tiryns, se spune că s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi purificat de către regele Proetus. Numele lui era Hipponous și era fiul lui Poseidon. Bellerophon (ucigașul lui Bellerus) a fost porecla ce a primit-o, după ce și-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a avut o viață aventuroasă, încununată cu multe succese. Din ce în ce mai încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales după ce și-a propus să urce pe Muntele Olimp. Hotărâți să-l pedepsească pentru aroganța sa, zeii au făcut astfel încât Pegas să-l arunce. Rănit și, în cele din urmă, paralizat, a trăit restul zilelor sale în mizerie. Nafplio este astăzi un oraș modern. El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independență din 1821 și până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Șeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele. Pentru noi, interesante sunt însă obiectivele sale turistice: fortărețele Palamidi, Bourtzi și Its Kale, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul Militar sau biserica Sfântul Spiridon.  Principala atracția este fortăreața Palamidi și – mai ales – priveliștea oferită asupra orașului și a golfului. Fortăreața a fost construită de către venețieni, în cea de a doua ocupație (1686-1715). Aici, scopul construcție este bine definit. Accesul este posibil de pe șoseaua ce urcă până la intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (așa se spune, dar mai sunt și pante fără trepte), pe un perete aproape vertical. Pe noi, autocarul ne-a dus până la intrare. Aici am avut inițial o dezamăgire, finalizată însă mai bine decât mă așteptam. Ghidul ne-a spus că, fiind în întârziere, autocarul nu ne poate aștepta; urmează să coboare în oraș pentru a lua masa. Mi s-a părut absurd să vii până la intrare și să ratezi obiectivul pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare, autocarul a fost cel care întârziase o oră. (Ne aflăm în Grecia și, duminică la 8 dimineață este mai aproape de miezul nopții decât de zorii zilei.) Exista totuși varianta ca cei ce vor să viziteze fortăreața să coboare pe scări, urmând să se întâlnească cu ceilalți în port. Bineînțeles că am ales varianta a două. Recompensa a fost mare: priveliștea asupra orașului și golfului este superbă. Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare și ne-ar fi așteptat, m-aș fi mulțumit cu o vizită superficială a fortăreței și aș fi ratat coborârea pe trepte, mai spectaculoasă chiar decât fortăreața propriu-zisă, de o frumusețe greu de egalat. Insulița din golf este și ea dotată cu o mică fortăreață. Poartă numele Bourtzi și a fost construită tot de către venețieni, în scop de apărare. Apele golfului par adânci, dar nu sunt; există doar un canal de navigație, care putea fi blocat cu lanțuri din insulă. Până să-și găsească destinația finală, aceea de a nu folosi la nimic, fortăreața a servit drept casă a călăului orașului și, mai târziu, de hotel de lux. O utilitate totuși are: este deosebit de pitorească.

Pentru a evita întoarcerea pe același drum – dar nu numai – itinerariul nostru a inclus și Epidavros, cu celebrul teatru, despre care se spune că are cea mai bună acustică din lume. O monedă lăsată să cadă pe scena de jos se aude până în ultimul rând, aflat la 23 de metri deasupra. Șoseaua pe malul Golfului Saronic, de la Epidavros la Corint, merită ea singură o excursie. Este de un pitoresc incredibil. În mijlocul plantațiilor de portocali și măslini, casele rare, majoritatea cu un etaj, unele adevărate vile, arată că ocupația de fermier merită toată atenția, cu condiția s-o iei în serios. Pe ultimii kilometri, Zeus ne-a luat și pe noi în seamă. Pe fondul unei ușoare ploi, și-a aruncat fulgerele sale, brăzdând cerul în toate direcțiile. Nu a durat mult; în final, a apărut și curcubeul, semn că a fost doar o atenționare.

 

*     *

*

 

Marmura sau lemn?

 

            În timpul verii, din diferite materiale – cumpărate sau recuperate – am confecționat câteva mici dulapuri pentru scule, pantofi și altele asemenea, ce stau pe balcon. Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din marmură. Dacă aș mai găsi una, aș putea face un mic templu. S-ar cuveni, bineînțeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii cunoscuți, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste, deși au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb, o mulțime de sfinți și sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proștilor. I-aș cere favoarea să înlocuiesc stâlpul de marmură, care-mi lipsește, cu unul din lemn, dar știu că sfinții vor biserici nu simple temple. Dacă mă gândesc mai bine, poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineață este chiar acolo, culcat pe plajă. Toată lumea își imaginează că, odată, demult, a fost ceva de capul lui. De capul stâlpului! La mine în balcon, s-ar întreba ce caută acolo și – știm bine - la întrebările fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ți s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”. La care, înțeleptul ar fi răspuns: „As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu coloana de marmură în balcon nu mă simt bine. Mai bine mă întorc pe plajă și mă așez lângă ea.

 

 

File de jurnal

 

Bunicul, întors definitiv din Grecia, îmi sugerează să mă mut la București, unde aș putea să locuiesc în casa lui, foarte mare și goală. I-am răspuns deja să-și ia gândul de la această idee. Nu agreez Bucureștiul, nu m-aș putea acomoda acolo, iar ideea nu numai că nu-mi surâde, ci chiar mă enervează. Asta ca să nu mai vorbesc despre dificultatea obținerii unui post de profesoară în București.

Aș fi putut să mă mut în București mai demult. Poate! Nu știu dacă mi-ar plăcea ce aș fi devenit. Probabil că eu aș fi fost încântată, dar aici, ca brașoveancă, nu-mi place cum au evoluat cele câteva cunoștințe, care au preferat capitala în locul Brașovului natal.

Pe de altă parte, eu nu cunosc Bucureștiul foarte bine. Ca studentă, aveam rutele mele obligatorii: facultate, cămin, bibliotecă, teatre, cinematografe etc. Cartierele orașului, acolo unde locuiește cea mai mare parte a localnicilor mi-au rămas necunoscute. Bunicul mi-a spus de mai multe ori că eu nu cunosc Bucureștiul bucureștenilor. În funcție de microsocietatea în care se află, fiecare persoană are rutele ei, la fel ca mine, pe când eram studentă. Pe străzile din centrul orașului rareori vezi vreun bucureștean, în afara celor implicați în comerț, curățenie etc. Cei mai mulți trecători sunt provinciali, veniți în capitală cu treburi.

Rezultă că și eu aș fi devenit o bucureșteancă cu cercul meu cunoștințe și preocupări. Cu cine dintre cunoștințe aș fi putut fi prietenă? Cu nici una, așa cum sunt acum. Cum n-aș putea să trăiesc fără prieteni, înseamnă că eu însămi ar fi trebuit să mă schimb.

Da, orice om se schimbă pe parcursul vieții, în funcție de conjunctură. Nimeni nu poate fi judecat după criterii arbitrare.

 

Șueta foilor

 

-        Îți mai amintești, dragă, de București?

-        Dar cum să nu-mi amintesc? Acolo stăteam la lumină pe raftul unei papetării, nu într-un sertar, ca aici. Aproape un an am fost doamne etalate.

-        Etalate pe rafturi.

-        Rafturi, etajere, ce contează?

-        Să nu exagerăm. În librărie am stat mai puțin de două luni. Mai mult am stat într-un depozit.

-        E adevărat. Era cam frig acolo. Nu-mi place să-mi amintesc.

-        Și-apoi, nu uita. Aici suntem pe post de jurnal. Deși cam rar, Elena scrie câte ceva, ceea ce înseamnă că intrăm și noi în cultură. E cu totul altceva decât în pădure sau copac, bun să urineze animalele pe el.

-        Eu întrebam de București.

-        Păi, ce să spun? Îl știm doar din auzite, că de văzut nu l-am văzut niciodată

-        Vorbești de parcă noi am fi văzut vreodată ceva, cu adevărat. Am fost transportate într-o fabrică, acolo ne-au prelucrat, ne-au fiert (vai de capul nostru), ne-au transportat în altă fabrică și uite-așa am devenit caiet. Totul în spații închise. Acum, ar trebui să fim mulțumite cu ce suntem. Avem măcar liniște să tăifăsuim și – slavă Domnului! – nu ne mai fierbe nimeni.

-        Cele mai multe informații despre București am aflat pe când eram în papetărie. Acolo oamenii vorbeau atât de mult, de parcă uitaseră pentru ce au venit.

-        Ei, și nu uita discuțiile cu filele din cărțile de acolo.

-        Erau puține cărți și nu-mi amintesc să fi fost vreuna despre București. Dar mi-ai dat o idee. Elena are în bibliotecă o mulțime de cărți. Este imposibil să nu existe vreuna despre București. Hei, fetelor! Ieșiți la rampă.

Un cor de voci a răspuns apelului, dornice să expună conținutul filelor lor. Într-adevăr, Elena cumpărase o sumedenie de cărți și multe dintre ele conțineau informații despre București.

-        Cred că eu sunt cea mai autorizată să vorbesc. N-am văzut Bucureștiul mai mult ca voi, dar titlul imprimat pe coperta mea este „Istoria Bucureștiului”.

-        Te ascultăm!

-        Am tras cu urechea la discuția voastră și nu cred că vă interesează întreaga istorie a orașului.

-        Ba da, dar nu acum.

-        Mi-am dat seama. Vă interesează istoria recentă, cea care să vă lămurească de ce Elena nu agreează capitala propriei sale țări.

-        Exact.

-        Înainte de al doilea război mondial (ați auzit sper de acesta), orașul era denumit „Micul Paris”. Nu era el chiar așa, dar era în plină dezvoltare și avea (are și azi) câteva clădiri ce imitau unele din capitala Franței. România însăși era o țară în plină dezvoltare, iar Bucureștiul atrăgea vârfurile intelectualității românești ca un magnet. Moldoveni după unirea ce mică, dar și transilvănenei după unirea cea mare, veneau în capitala României mari.

Este de aceea curios că mulți transilvăneni nu agreează capitala, deși multe persoane din protipendada Bucureștiului sunt ele însele din Ardeal. Ce-i drept, ritmul orașului este mai alert, iar ardelenii – mai lenți din fire – nu se adaptează cu ușurință.

Pe de altă parte, pe măsură ce orașul creștea, veneau din împrejurimi și oameni simpli pentru problemele administrative ale oricărei metropole: curățenie, transport, comerț etc. Ei nu afectau însă cu nimic evoluția orașului.

A venit însă momentul invaziei sovietice, cu schimbarea regimului politic și consecințele ei nefaste. Despre asta știe toată lumea, așa că nu insist. Bineînțeles că marile schimbări nu se petrec peste noapte. Catastrofa a venit lent, pe măsură ce vechii intelectuali au fost înlocuiți cu „oamenii de tip nou”, educați în spirit nou. Cum educația nu se modifică nici ea instantaneu, după ce orice urmă a mentalităților trecute s-a șters, „omul de tip nou”, cel ce a atins desăvârșirea în 1989, a ajuns la maturitate. Ceea ce se vede azi este consecința guvernării fără responsabilitate, iar Bucureștiul nu mai este dorit nici măcar de bunicul Elenei, bucureștean prin naștere, ai cărui străbunici ieșeni, promotori ai Unirii din 1859, au părăsit Iașul, militând pentru o Românie europeană.

 

File de jurnal

 

Bunicul revine asupra ideii și îmi scrie că  îl bate gândul să renunțe la casa din București, prea mare pentru o singură persoană. Cum cheltuielile de întreținere sunt tot mai mari (casa e veche), ia în calcul și varianta unui apartament într-un bloc, mai ales că, la vârsta lui, nu crede că e bine să locuiască atât de izolat. Acum stă în Atena cam nouă-zece luni pe an, dar această situație nu mai poate dura mult. Tot bătrânețea! Sănătatea i se șubrezește și, dacă i se întâmplă ceva, nici nu știe cum s-ar descurca. Grecii l-ar arunca direct la gunoi – zice el – dacă nu pot scoate ceva bani din „afacerea” asta.

Mai scrie și că – dacă ar vinde casa – ar obține bani frumoși pe ea. Mă întreb dacă nu cumva asta e o propunere subtilă să vândă în București și să cumpere în Brașov. A pomenit și ceva despre moștenire, cu mențiunea că nu are în vedere nici una dintre rudele bucureștene, care nu ar face nimic pentru el, atunci când va deveni un bătrân neputincios. Se vede că s-a lipit de mine, deși am comunicat cu el mai mult prin scrisori și mesaje pe Internet decât prin viu grai. Zicala „ochii care nu se văd se uită” ar trebui revizuită. Se pare că nu e bine nici atunci când oamenii se văd prea des.

 

- - - - - - -

 

Nu văd ce aș avea de pierdut dacă accept oferta extrem de generoasă a bunicului. Aproape că nu-mi vine să cred. Pare ceva din lumea basmelor. Practic, vrea să mă facă moștenitoarea lui, deși eu nu-i sunt decât nepoată. Explicația lui este una rațională, fără sentimentalisme. Copiii lui sunt plecați demult prin străinătăți. I-au vizitat sporadic și a înțeles probabil că prezența lui printre ei, ca bătrân ce va necesita îngrijiri, nu este dorită. Viața lor ca imigranți nu este ușoară. Sunt ocupați la serviciu, au copii etc. Ar trebui să angajeze pe cineva să aibă grijă de el, iar asta înseamnă nu numai o cheltuială în plus, dar și o casă mai mare, ori ambii copii locuiesc în apartamente la bloc. Celelalte rudele din București sunt în situații asemănătoare. În plus, nu sunt copiii lui și pot presupune că, de-a lungul vieții, nici relațiile cu ei nu au fost extrem de călduroase.

Dar de ce tocmai eu? El s-a apropiat de mine după ce a murit bunica, în urmă cu câțiva ani. Până atunci, eram doar nepoata din provincie. În primul moment am avut impresia că mă consideră suficient de fraieră pentru a fi cea indicată să aibă grijă de bătrânețile lui. A fost însă delicat și a precizat că banii ce îi va primi pe casa din București vor fi suficienți pentru a cumpăra o casă destul de mare pentru familia mea – presupunând că mă voi mărita și voi avea și ceva copii – pentru el și o menajeră. Ce-i drept, deși veche, casa din București valorează o avere, datorită poziției și terenului foarte mare: peluză în față și livadă în spate. Iar casa din Brașov va fi pe numele meu, pentru a nu crea probleme suplimentare după moarta lui.

În consecință, i-am mulțumit și i-am promis că voi căuta ceva adecvat. Ca profesoară, am o leafă mică, dar multe relații, prin intermediul foștilor elevi și părinții lor. Sper să mă ajute și Dan. El are mai multe relații în lumea oamenilor de afaceri, ce au copii la studii prin străinătate și care au fost meditați de el la limba engleză. (Pe mine, la limba română, m-au solicitat doar părinții unor copii aproape handicapați. Buni și ei, fiindcă unii au devenit lideri locali.) Sper să reușesc.

 

- - - - - -

 

M-am consultat cu Dan și, după mai multe runde de discuții, am ajuns amândoi la concluzia că este în avantajul tuturor să dăm curs solicitării bunicului. Acum, bunicul este cel care mă roagă să am răbdare, până când el reușește să lichideze toate formalitățile – și nu numai – ale casei din București. Pe de altă parte, dorește ca locuința din Brașov să nu fie doar un apartament sau o căsuță, ci una echivalentă celei din București, ceea ce va fi o foarte mare problemă pentru mine. Argumentele lui merită reținute și, ca să nu greșesc, le voi reproduce în jurnal. Mesajele pe Internet se pot șterge și ar fi păcat. Iată-le:

Știu că voi, tinerii, sunteți nerăbdători să rezolvați într-o clipită orice. Îmi cer iertare că eu nu sunt capabil să răspund în mod satisfăcător exigențelor voastre și încerc acum să justific lipsa mea de promptitudine. Sunt conștient că majoritatea oamenilor – și în special economiștii – așteaptă o rezolvare eficientă a problemelor, în care valoarea casei este singura care contează. Este adevărat, că ea are valoarea cea mai mare, din punct de vedere financiar și este la fel de adevărat că, în lumea de azi, doar valoarea financiară contează. Asta până ieși la pensie. După aceea, începi să constați că, parcă, n-ar fi chiar așa. Vorbesc, bineînțeles, din punctul meu de vedere. Valoarea casei reprezintă pentru mine responsabilitatea ce-mi revine ca moștenitor al unui bun ce l-au clădit alții. În ultimă instanță, este vorba tot despre bani, dar nu numai. Cu mult mai importante sunt bunurile acumulate în timp și depozitate aici. Pentru cei mai mulți, ele nu au nici o valoare. Și totuși . . . Biblioteca este imensă. Ti-o donez ție, în speranța că va fi bine valorificată. Primul sfat, este că să nu oferi oricui cărțile ce nu se găsesc în mod curent pe piață. Nu vreau să te jignesc, dar îți pot da un alt exemplu, din ceea ce mi s-a întâmplat mie. Era în perioada tristă a anilor ’80, puțin înainte de învălmășeala din 1989. Unele materialele valorificabile (hârtie, metale etc.) erau relativ bine plătite, astfel că întreaga mea colecție a revistelor „Contemporanul” (inclusiv „Contimporanul” mi-a fost furată, pentru a fi predată la fostul D.C.A. (așa cred că se numea, dacă îmi amintesc bine) împreună cu hârtiile de ambalaj și de orice alt fel. Se afla în beci, care nu era încuiat. Presupun că autorii erau niște puștani, amatori de bani puțini dar obținuți imediat și fără prea mare efort. Interesant este că știau de această colecție și nu i-a interesat câtuși de puțin obiectele de valoare din casă. Acestea erau mai greu de valorificat și riscau să fie prinși tocmai când ar fi încercat să le valorifice, deși le-ar fi oferit un trai îmbelșugat pentru mulți ani, dacă nu pentru toată viața (depinde cui i s-ar fi adresat).

A fost o paranteză, pentru care te rog să mă scuzi. Revin la subiect, adică la lucrurile de valoare sentimentală pentru mine și te rog să mă înțelegi că nu mi-aș dori ca ele să intre în posesia unor oameni lipsiți de cultura necesară înțelegerii lor. Nu insist. Poate că acum, că mă destăinui față de tine, afli și de ce – din toată familia noastră – te-am ales pe tine să preiei moștenirea familiei noastre. Nu obișnuiesc să fac complimente gratuite și nici nu voi încerca să te laud, dar ești cea căreia îi pot atribui cele mai puține defecte și apreciez strădania ta încă din adolescență de a deveni un om serios și corect. Seriozitatea și – mai ales – corectitudinea aproape că sunt privite ca defecte în zilele noastre, dar eu sunt optimist și cred că sunt singurele care contează cu adevărat. Unele lucruri, dintre cele care nu  sunt interesante nici chiar pentru tine, încerc să le valorific eu în București.

Pe scurt, doresc ca ceea ce am moștenit, împreună cu ce am reușit eu să adaug (minus ce am risipit) să ajungă pe mâini bune, și acelea sunt ale tale. Pentru mine, un bătrân pensionar, ai crede că o garsonieră ar fi suficientă. Ei bine, nu! În primul rând sunt lucruri de care nu doresc să mă despart, fiindcă au o valoare sentimentală pentru mine. Nu văd de ce ar trebui să renunț la confortul cu care m-am obișnuit și nici nu intenționez s-o fac, atât timp cât pot. În al doilea rând, vor veni zile când va fi necesar ca cineva să aibă grijă de mine, chiar dacă nu-mi doresc să-mi prelungesc existența ca legumă. Nu-ți fă probleme, nu vei fi tu acea persoană. Voi angaja pe cineva, iar acel cineva va avea nevoie de propria lui – mai precis a ei – cameră și toaletă.

Mai presus de orice însă, doresc ca spațiul excedentar să-ți faciliteze ție un viitor de care să fii mândră. Astfel, voi avea și eu satisfacția că am pus ceva la o fundație pe care se poate ridica un edificiu (la figurat) de care să fiu și eu mândru, atunci când voi avea șansa să miros florile doar de la rădăcină.

Toate acestea, fără a mai vorbi despre formalitățile birocratice actuale, însemnă timp. Despre stres și celelalte nu e cazul să insist, fiindcă presupun că ți le imaginezi. Dacă nu reușești, însemnă că ai noroc.

Urează-mi succes, sănătate și nervi să rezist la această încercare, care sper să fie printre ultimele. Mi-a ajuns prin câte am trecut.

 

 

Șueta foilor

 

La solicitarea Elenei, Dan a găsit o casă, ce pare să corespundă cerințelor Bunicului. În urma telefonului Elenei, acesta a venit urgent s-o vadă. Era o vilă de toată frumusețea. A fost încântat și a plecat urgent la București să se ocupe de formalitățile necesare. Acum se grăbește, de teamă să nu piardă ocazia din Brașov, cu tot avansul plătit.

-        Este cumplit câtă zarvă a iscat această idee cu mutatul Bunicului.

-        Se pare că nu este chiar o idee oarecare. Judecând după agitația și graba bătrânului, s-ar zice că este o decizie importantă pentru viața lui.

-        Pe mine m-a impresionat mai mult agitația Elenei. Schimbul de mesaje cu Bunicul a fost mai intens ca niciodată.

-        Remarcabilă a fost strădania ei de a rezolva problema.

-        Mai e ceva: prin mesajele Elenei, Bunicul a aflat de implicarea lui Dan.

-        Înțelesese el mai demult că Dan este cel sortit și că va veni o zi în care cei doi se vor căsători.

-        Corect. Dar până la nuntă, Dan va trebui să aibă apartamentul lui.

-        Casa este perfectă pentru așa ceva. Are trei etaje, câte unul pentru fiecare.

-        Ce casă, tu? Vilă în toată legea.

-        Și nu una oarecare. Una ultra modernă, construită de un om de afaceri.

-        Puțintel miliardar.

-        Cum adică puțintel miliardar? Are miliarde puține?

-        Nu. Din astea avea destule. Timp a avut mai puțin. A falimentat la fel de repede pe cât s-a îmbogățit.

-        Un om de afaceri al zilelor noastre, care astăzi este pe val și își face vilă, iar mâine dă faliment și trebuie s-o vândă.

-        Spun gurile rele că mai are o vilă în Poiana Brașov și câteva apartamente în București.

-        Nu degeaba se spune că nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește.

-        De data aceasta s-a nimerit pentru Elena noastră.

-        Bafta ei!

-        Las-că merită. E fată bună și serioasă.

-        Am auzit că în spatele casei sunt și câțiva arbori. Auzi tu, Frunză, ai să ai cu cine conversa.

-        Nici n-ai idee cât mă bucur. Una e să comunici la distanță cu frunzele arborilor din păduri și alta cu cei de lângă tine.

-        Așa este. Ne bucurăm pentru tine.

-        Abia aștept să se termine totul și să ne mutăm.

-        Și noi.

 

Prietenul Zidului

           

Ar trebui să mă cunoașteți, deși nu am fost prezentat. Sunt prietenul Zidului, cel ce adăpostea locuința Elenei. Am primit misiunea de la prietenul meu să-i continui munca și să relatez ceea ce se întâmplă în interiorul noii ei locuințe. O fac cu plăcere, mai ales că este ceva nou și pentru mine. Până acum, nu am prea avut locatari. Fostul proprietar n-a prea stat pe aici decât puțin înainte de festivitatea de deschidere și câteva zile după. Cât despre festivitate . . . prefer să nu mă gândesc. Am crezut că au venit să mă demoleze. Bine că a trecut și am scăpat. De atunci, doar proprietarul a venit în vizită de câteva ori și nu a dormit nici o noapte. Acum, că vila a prins viață, am devenit și eu mai optimist. Voi relata cu plăcere tot ce se întâmplă aici. Sper să mă descurc. Noi, zidurile, și nu numai, vorbim între noi, transmitem cele mai noi știri, comentăm. Desigur, gurile rele pot spune că bârfim. Ce-i drept, se mai întâmplă uneori și asta, dar numai accidental. (Am auzit și termenul occidental, pe care însă nu l-am înțeles prea bine, decât doar că e ceva ce se întâmplă în altă parte. Nu știu dacă are sau nu vreo legătură cu accidentul și nici despre ce accident ar fi vorba.) Dorința noastră, a zidurilor, este cunoașterea, pentru care este indispensabil să ne informăm reciproc. Acum însă, solicitarea prietenului meu este ceva nou pentru mine. A relata ceva ce urmează să fie recepționat de către indivizi de pe întreg mapamondul, indiferent de poziția lor socială și chiar de structura moleculară, ei bine, asta e cu totul altceva. Implică responsabilitate! Redactarea însăși devine o problemă, fiindcă nu te mai poți exprima ca la o șuetă. Sper totuși să nu fie o problemă prea mare. Eu sunt o persoană responsabilă, că nu degeaba sunt zid. Sunt aproape sigur că mă voi descurca. Așa cum a făcut-o prietenul meu, pot s-o fac și eu. (Era să zic „poate chiar mai bine”, dar aș fi lipsit de modestie. Și-apoi, vorba aia: nu zi hop, până n-ai sărit”. Așa că nu zic.)

Acum, Elena – împreună cu bunicul ei – s-a mutat la mine. Eu nu adăpostesc un bloc cu treizeci de apartamente, ca prietenul meu, ci doar o casă cu patru. Dar ce apartamente! Este ceea ce oamenii numesc o vilă cu parter și trei etaje. La subsol se află un garaj și un larg spațiu de depozitare, care poate fi folosit și ca beci. La parter locuiește bunicul Elenei. Spune că este bătrân și nu știe cât timp o să mai poată urca scările, deși există și lift. Unii mă iau în râs. Auzi: lift pentru trei etaje. Ei bine, DA. Eu nu sunt un bloc pentru sărăntoci; sunt o vilă, care se respectă. La primul etaj stă, bineînțeles, Elena. Etajele doi și trei sunt rezervate pentru oaspeți. Na durat mult însă și Dan a devenit un oaspete permanent la etajul doi. Au găsit astfel rezolvarea problemei lor mai vechi, când au încercat să formeze o familie, dar nu au reușit din cauza tabieturilor diferite. Asta o știu de la prietenul meu. Acum, fiecare face ce vrea în apartamentul lui și se întâlnesc pe teren comun (era să zic neutru, dar ar fost greșit), la parter, în living. Am uitat să precizez că livingul este lipit de apartamentul de la parter, dar are o înălțime triplă. Apartamentele de la etajele unu și doi au câte un balcon interior, care privește spre living și de unde locatarii pot comunica cu cei de jos. Este foarte frumos, cu dezavantajul că livingul este aproape imposibil de încălzit în timpul iernii, deși există un șemineu, mai mult ca decor. Oricum, asta e treaba lor. Eu, ca zid, fac ce pot. De fapt, fiecare apartament are sufragerie și un living propriu – evident mai mic – astfel că nu sunt obligați să coboare la parter decât dacă au motive speciale. Este însă locul perfect pentru întâlniri cu amicii. Uneori participă și Bunicul și atunci el este în centrul atenției. De obicei însă, el se retrage și discuțiile continuă între tineri până târziu în noapte.

Chiar azi, mai spre seară, s-au strâns mai mulți în livingul cel mare. Nu-i cunosc pe toți, dar – dacă prezintă interes - mă voi informa. Rețeaua noastră este vastă, ca să nu zic universală.

 

- E multă înțelepciune în mitologia greacă – uneori chiar filosofie – și e păcat că profesorii noștri o predau – atunci când o predau – la clasele mici, ca pe o colecție de povestioare.

- Mit înseamnă poveste.

- Da, dar ca toate poveștile bune, ele conțin o morală, iar unele din mitologie solicită o gândire mai profundă, inaccesibilă copiilor. Morala lor se încadrează în etică, ca o aplicație a unei idei filosofice – ca să folosesc limbajul matematicii (o aplicație a unei funcții pe un anumit domeniu) – sau, în limbaj modern, ca o implementare în etică a unor idei filosofice. Mitologia greacă ar trebui predată la clasele mai mari, unde elevii – măcar o parte din ei – ar putea judeca, așa cum se făcea pe vremea lui Socrate.

- Numai mitologia greacă? Nu și cea a Europei occidentale?

- Cea a Europei occidentale ar trebui uitată. Ea merită păstrată doar ca document literar. Morala ei nu este una educativă. Dimpotrivă. Dar acesta este alt subiect. Poate îl vom discuta altă dată. Există o mitologie reală a vikingilor, dar – recunosc – pe asta nu o cunosc. Poate că ar trebui s-o studiez. Mi-ai dat o idee. În fond, istoria Europei este cu mult mai profund legată de vikingi decât de alte bazaconii romanțioase sau simple minciuni propagandistice.

- Însăși denumirea Rusiei, vine de la termenul „rus”, așa cum erau denumiți vikingii din peninsula scandinavă. Parisul a plătit tribut vikingilor. Nu mai vorbesc despre Anglia, Normandia . . .

- Am constatat că ați studiat intens mitologia greacă. Vă pasionează mitologia în general, sau numai cea greacă, fiindcă ați stat acolo o vreme? – Mesajul era adresat, evident, Bunicului.

- Teoretic, mă interesează toate mitologiile, dar – cum spui – fiindcă am stat ceva timp în Atena, am citit mai mult mitologie și literatură greaca, bineînțeles tradusă în engleză sau franceză, fiindcă greacă nu știu. În general, am încercat să mă informez, pentru a-i înțelege cât mai bine pe greci. Mitologia greacă este însă cu mult mai mult. Ea stă la baza literaturii și culturii europene. Am citit ceva și mitologie asiatică, dar ea este mai puțin accesibilă nouă, europenilor. Nu numai mitologia. În general, religiile lor, fiindcă cei care încearcă să ni le apropie vorbesc prin prisma religiei noastre, ca și cum a lor ar fi o variantă. De fapt e invers, orientalii consideră că a noastră este o variantă pe înțelesul vulgului a unei religii universale, care este – bineînțeles – a lor.

- De ce nu v-au atras mitologiile occidentale?

- Care mitologii? Francezii nu au o mitologie. Legendele lor sunt din vremea formării regatului, dedicate cavalerismului și fidelității cavalerului față de suveran. Chiar și în dragoste sunt cam prostănaci. Vorbesc despre dragostea din legende. Cei din lumea reală și nu din legende, sunt preocupați doar de sex. Adulterul pare să fie sportul național, nici pe departe de a fi condamnat. Este aproape la fel ca în Biblie, unde tatăl trebuia să aibă mulți copii, care nu puteau fi realizați cu o singură soție. În Germania o găsim pe Crimhilda, spre exemplu, o fată frumoasă și iubitoare, dar care se dovedește a fi proastă și, în loc să-și recunoască greșelile, ea are ca unică dorință răzbunarea. Nici Isolda englezilor nu e mai răsărită. Mai toate legendele occidentale au final trist. Tema principală este iubirea, dar ea se sfârșește prost. Toate operele de succes sunt romantice. Trama este una amoroasă, ce implică o femeie îndrăgostită, finalul fiind unul trist, cu impact asupra ascultătoarelor cu suflete sensibile.

- Da-ți-mi măcar un exemplu de mit grecesc, pentru a face diferența.

- N-am să-ți povestesc un mit. Există cărți pentru asta, pe unele știu că le-ai citit. Am să-ți spun o altă poveste, pe care nu-mi amintesc unde am citit-o, dar o țin minte, ca dovadă că este bună.

- Ascultăm.

- Un tânăr învățăcel a dorit să devină elevul unui înțelept, despre care se spunea că poate să ucidă cu privirea. Era suficient să-și concentreze privirea într-un anumit mod asupra cuiva și acesta cădea mort imediat. Înțeleptul l-a primit, precizându-i însă că îl va învăța această tehnică numai la sfârșitul școlarizării. Se apropiau de final, când, dincolo de zidul unei cetăți, un bărbat se purta extrem de brutal cu persoanele ce intrau, ieșeau sau stăteau pe lângă uriașa poartă de la intrare. Lovea copii, brusca femeile, rănise cu sabia câțiva bărbați și plesnea cu biciul în dreapta și stânga fără motiv. Toată lumea era revoltată. Oricine ar fi vrut să-l ucidă, dar frica pusese stăpânire pe cei ce ar fi putut să protesteze. Individul era nu doar puternic cu sabia și biciul său, dar probabil că renumele lui de brută era deja cunoscut. În fața acestui spectacol, tânărul își întreabă maestrul de ce nu intervine el, din moment ce ar putea să-l ucidă doar cu privirea. Răspunsul șocant încheie povestea: „Acel om m-a învățat pe mine cum să ucid cu privirea”.

- Într-adevăr, șocant!

- Am auzit că ați fost și în America.

- Mai demult. Imediat după 1989, când statul român nu s-a mai opus. Ca turist, bineînțeles.

- Pe mine m-a intrigat Las Vegas. Se vorbește mult despre el, am văzut mii de imagini prin filme și pe Internet, dar tot nu m-au convins. Nu văd motive să-l vizitez. Nu că mi-aș dori neapărat, dar e ceva ce mă roade.

- Neapărat, adică lipsit de apărare?

- !?!

- Am glumit. Nu ai nevoie de aparate, fiindcă au ei destule, mai ales din acelea de luat banii. Las Vegasul are două cartiere distincte și foarte diferite. Unul este cartierul vechi, care chiar merită să fie vizitat. Sunt blocuri nu prea înalte, construite în prima fază de dezvoltare. La parter, se află bineînțeles, sălile de joc. Imense! Strada principală este acoperită cu o boltă, astfel că ziua este aproape la fel ca noaptea. Eu am ajuns acolo dimineața, când era lume mai puțină, iar cele câteva persoane ce jucaseră toată noaptea îți putea face o impresie de ce ți se poate întâmpla, dacă vei proceda la fel. Seara, în schimb, abia te poți mișca de mulțimea curioșilor. Din oră în oră, pe bolta de deasupra străzii poți vedea un adevărat spectacol de sunet și lumină, realizat de miile de becuri de pe boltă și difuzoarele de mii de decibeli. Este frumos. Și trebuie să recunosc și frumusețea ansamblului de reclame, ce acoperă aproape în întregime pereții. Luate în parte, n-ar merita prea multă atenție. Împreună însă, formează un ansamblu impresionant, tot așa după cum natura este frumoasă în ansamblu și nu în fiecare element al ei.

- Imaginile din reclame nu prea arată așa ceva.

- Pentru ce ei se fixează pe cel de al doilea cartier, cel nou. Acesta trebuie vizitat în timpul zilei. Sunt blocuri imense, fiecare în stilul lui, la oarecare distanță unul față de altul. Interesante. Unele kitsch altele nu, câteva chiar frumoase. Aici însă, spectacolul este cel al străzii, dat de mulțimea de oameni curioși, turiști cu toții, veniți nu atât să câștige la jocuri de noroc, cât să vadă și ei minunea numită Las Vegas. Amuzant este că acest spectacol îl fac chiar ei, printre care și tu. Ei se uită la tine, tu te uiți la ei și toată lumea se bine-dispune.

 

*     *

*

 

Elena:             Văd că ești foarte harnic azi.

Bunicul:          Eroare! E invers. Nu mă simt în stare să fac nimic serios și doar îmi umplu timpul cu activități ne-solicitante.

 

 

Panseuri brașovenești

 

M-am obișnuit în Atena să scriu ce văd și gândesc – deci un fel de jurnal – și acum mi s-ar părea nefiresc să mă opresc. Poate dacă eram în București intram în ritmul de viață anterior, când nu aveam timp și chef pentru așa ceva. La Brașov însă, doar despachetatul lucrurilor și treburile domestice mă împiedică, dar – pe de altă parte – tot datorită lor sunt tentat să scriu. Explicația e simplă: în timp ce lucrez, îmi vin tot felul de idei și mă gândesc că ar fi bine să le notez. Aceste activități domestice sunt destul de obositoare pentru vârsta mea, astfel că trebuie să fac pauze destul de dese, prilej excelent pentru notat, mai ales că Elena m-a dotat cu un calculator. Am crezut la început că îmi va fi imposibil să lucrez cu această drăcie, dar Dan, drăguțul, mi-a arătat că este mai ușor decât mi-am imaginat. Este un excelent dascăl.

 

*     *

*

 

Azi dimineață a fost atât de frig aici în Brașov, încât am început să vorbesc rusește, deși nu cunosc această limbă. Glumesc, desigur! Mai târziu, se pare că lui Dumnezeu i s-a făcut milă de mine și s-a mai încălzit ceva. Nu e de mirare, fiindcă în Atena auzeam mai multe limbi, din care cunosc doar câteva cuvinte și în capul meu se învălmășeau toate.

Teoretic, a fost frumos, adică senin. Aici însă soarele pâlpâie, nu strălucește. În plus, dimineață a fost o ceață densă, ce abia către prânz s-a mai ridicat nițel, dar nu de tot.

 

*     *

*

 

Mi-am cumpărat un foehn fabricat în Franța ca să simt un aer occidental, oriunde mă aflu.

 

*     *

*

A trebuit să mă operez de glaucom. Nu cunosc etimologia termenului. Știu însă de la Ovidiu, din Metamorfoze, că ar fi existat un personaj cu numele Glauc. Era un pescar din Beoția care, observând că peștii pe care îi arunca pe țărm, mâncau o iarbă anume și reînviau, a gustat și el din ea, s-a transformat în zeitate a marii și s-a aruncat în valuri. Eu cred că Glauc era o femeie. A mâncat o iarbă anume și a început să nu mai vadă bine. Oarbă de la iarbă, n-a văzut pe unde merge și a căzut de pe faleză în mare.

 

*     *

*

 

Am fost la bazarul numit „Piața de miercuri”. Am aflat că numele i se trage din faptul că ciobanii vindeau aici lână în zilele de miercuri. Ciobanii nu mai vând demult lână în România. Acum este un bazar. Amuzantă a fost discuția mea cu o vânzătoare mucalită. Eu căutam mănuși.

- Mănuși din piele aveți?

- Nu, dar văd că aveți mănuși.

- Mi se întâmplă să le pierd, mai ales primăvara, când ba e cald, ba e frig și le uit prin magazine. Vreau să am unele de rezervă.

- Noi avem maieuri, indispensabili. Cumpărați o pereche, poate n-o pierdeți.

 

*     *

*

 

La LIDL am găsit un pachet pe care scria FETA. Iată, mi-am zis, după intrarea în Uniunea Europeană, am început să împrumutăm și denumiri străine. FETA este denumirea grecească pentru brânza telemea. De fapt, cuvântul înseamnă felie, deoarece telemeaua se obține prin tăiere laptelui coagulat în felii, înainte de sărare și maturare.

Acasă însă, când să desfac pachetul, citesc: „Produs și ambalat în Grecia”. Mă entuziasmasem degeaba: brânza nu e românească ci chiar grecească, de import. Mă consolez la următoarea frază, din care aflu că distribuitor este „Fabrica de lapte” din Hălchiu, județul Brașov. (Nu scrie pe etichetă nimic despre materia primă din care au „fabricat” laptele cei din Hălchiu.)

Iată că, totuși, există și ceva românesc aici, presupunând că, de fapt, cei din Hălchiu au furnizat laptele, iar grecii, în contrapartidă, au livrat brânza. Cred acest lucru, deoarece în Grecia nu știu să mai existe crescători de animale. Aproape două treimi din populația țării locuiește în Atena, unde nu am văzut oi. Treimea rămasă se află în Salonic și alte câteva orașe mai mici. Locuitorii satelor sunt – ca număr – neglijabili.

Cum-necum, brânza e bună, la fel ca cea din Grecia, unde însă nu se precizează furnizorul laptelui.

 

*     *

*

 

Nimic nu se pierde; totul se rătăcește

 

De azi dimineață caut o hârtie pe care am notat ceva și n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare și – chiar și atunci - înainte de a le arunca, fac cel puțin o copie. (Am glumit! Asta e un banc vechi, pe care îl știe toată lumea.) Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunțat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o și alții. Știm cu toții povestea cu Veșnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaș, însă totuși limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Și atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinațiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeași idee, și tot astfel de infinite ori în viitor; și, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleași stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeași idee: Veșnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreață idee, Nietzsche nota cu aroganța-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, și cu mult mai sus de toate lucrurile omenești.” Aș putea nota și eu: „Ianuarie secolul 21, la poalele muntelui, deasupra unor lucruri omenești, sub foarte multe altele, așadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că același gând – chiar dacă nu a străbătut mințile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filosofia orientală, pentru care „Veșnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală.

Idealiști, grecii au introdus și elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene și mai departe, prin orfici și pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc)  - afirmă că există și două principii fundamentale: Ura și Iubirea, care se succed și ele periodic, viața fiind posibilă numai atunci când ele coexistă.

Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu știu de unde vin cele două, deși ele există în mod evident. Ura și iubirea, ca cele două elemente fundamentale ale vieții! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită să le luăm în seamă.

Desigur, noi suntem adepții ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înțelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluție nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluției nu i s-a precizat sensul mișcării: în sus sau în jos. Așadar, nu putem ști azi ce va fi mâine. Și atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinței pe seama cunoașterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiți. Iată o idee pragmatică! Doar că direcția evoluției tot necunoscută rămâne.

Principiul meu seamănă cu cel al lui Lavoisier-Lomonosov: „nimic nu se pierde; totul se transformă”. Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naște din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul originar, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit și recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el pornește totul. Dacă cel al lui Lavoisier-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al meu este Principiul numărul 0. (Dacă și valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecțiunea.)

Totuși, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor și încă mai stă la baza unor religii, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaște din cenușa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăși. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizației noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-și pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

Poate că, până diseară, îmi găsesc și hârtia.

 

*     *

*

 

Igiena este o specialitate feminină

 

1.     Se recomandă să ne spălăm pe mâini după ce am fost la toaletă. În cazul femeilor, sfatul este cât se poate de binevenit. Bărbații, însă, ar trebui să se spele înainte, deoarece penisul este un organ sensibil și atingerea lui cu mâinile murdare poate fi dăunătoare.

2.     Preoții sunt bărbați. Așa se face că ei dau împărtășania la sute de persoane cu aceeași linguriță. Igiena nu-i preocupă.

3.     Tot datorită lor, a preoților, enoriașii sărută cu foc icoanele unor sfinți sau sfinte, în speranța unui ajutor. Nu se știe dacă le reușește să transmită mesajul, dar este sigur că bolile se transmit de la un credincios la altul prin intermediul icoanelor.

4.     În majoritatea lor, regizorii și scenariștii de film sunt și ei bărbați. Atunci când vor să redea ideea că un personaj intră într-o cameră de hotel venind dintr-o călătorie, aruncă valiza pe pat. Aceasta, după ce a cărat-o prin gări, mijloace de transport și altele, numai curată nu poate fi.

Toți aceștia cică sunt oameni educați. (Halal educație!) Nu mă mai miră că cei cu pretenții mai modeste așază sacoșa cu care au venit de la piață, poșeta și altele pe fața de masă curată, ca să nu mai vorbesc despre nelipsitul telefon mobil, și el plin de microbi.

 

*     *

*

 

Ieri dimineață, am ascultat pe Youtube un concert pentru pian de Mozart, interpretat de Mitsuko Uchida. O japoneză. Urâtă dar, pe măsură ce te obișnuiești cu figura ei, devine foarte plăcută. Deși are o figura aspră, zâmbetul ei este mai cuceritor decât al divelor atent selecționate de regizorii de film. Am uitat să spun că tot ea dirija Orchestra de Cameră din Salzburg, care o acompania. Nu folosea obișnuita baghetă dirijorală. Este zveltă, cu brațe lungi și, fiindcă mâinile îi erau necesare să cânte la pian, gestica ei era deosebit de evocatoare. Ce-i drept, era avantajată și de filmare, care îți permite s-o privești din față, spre deosebire de un concert live, unde vezi doar spatele dirijorului.

Cum nu am rezistat tentației, am ascultat și concertul nr. 5 pentru pian de Beethoven, interpretat tot de ea, dar dirijat de un alt japonez. Și el tot fără baghetă, dar departe de a realiza spectacolul lui Mitsuko.

De dragul ei, azi am reluat vizionarea concertului de Mozart și m-am convins că, pe lângă muzică, spectacolul realizat de ea a meritat reluarea.

Am continuat „investigațiile” cu Mitsuko Uchida. Acum, ascult concertul nr. 4 pentru pian și orchestră de Beethoven, dirijat de Zubin Mehta, la pupitrul Filarmonicii din Israel. Nu degeaba se spunea că, în muzica simfonică, cei mai buni compozitori sunt nemții, dar cei mai buni interpreți sunt evreii. Între timp, lucrurile au evoluat și, dacă la această bază adăugăm puțină culoare japoneză și vivacitate indiană, putem spera că muzica bună nu piere.. Dimpotrivă, evoluează favorabil.

 

Sfârșitul părții a patra