Cristache Gheorghiu

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Partea a treia

Colecția OPERA OMNIA

Romanul de azi

TIPO

MOLDOVA

Panseuri ateniene

De Ziua Națională a României

Conform tradiției, ambasadele organizează festivități cât mai fastuoase de Ziua Națională a țării lor, la care – pe lângă conaționali – participă și reprezentanți ai ambasadelor altor națiuni, prezente în țara gazdă. În cazul militarilor, recunoști naționalitatea după uniformele de gală, putând astfel evalua interesul lor pentru țara organizatoare. Pe civili îi poți identifica doar după limba în care conversează între ei, dacă sunt mai mulți, adică doi-trei. Altfel, engleza este limba comună și nu greaca, cu mult mai grea. (Mă întreb dacă, după Brexit, reprezentanții țărilor europene vor accepta să converseze într-o limbă ce nu aparține niciunuia dintre ei.) Au fost destui străini, astfel că putem considera că România se bucură de suficient interes în lume. Era să scriu „lumea largă”, dar nu am văzut negri și nici asiatici, așa că orizontul nostru se limitează la Europa și America de Nord. (Uniforma Statelor Unite ale Americii e ușor de remarcat.)

Cât despre fastul festivității, el depinde de posibilități, ambiție și stil. În cazul României, la 1 decembrie 2014, la Atena, fastul a avut o singură componentă: mâncarea. Ce-i drept, a fost din belșug, pe toate mesele întinse în toate încăperile puse la dispoziție, adică vreo cinci. Nici nu ar mai fi fost loc pentru altceva. Timpul a fost frumos, chiar foarte frumos pentru acest anotimp, sediul ambasadei are și o curte destul de mare, astfel că afirmația anterioară poate fi negată: era spațiu și timp pentru idei mai generoase. Așa dar, posibilități ar fi fost. Ambiția și stilul românesc poartă însă împreună un sigur termen: sarmale.

Remarcabil a fost numărul mare al preoților, firesc într-o țară ca Grecia, cea care a dat numele Mântuitorului și chiar al creștinismului, prin traducerea din ebraică a termenului „cel uns” prin „aurit”, adică Christos (Χριστός).

* *

*

Limba greacă e-atât de grea,

că și grecii au probleme cu ea.

Astăzi, între două reprize de înot, am întrebat un pescar amator cum se spune la „arici de mare” în limba greacă. L-am scris, pentru a mă asigura că am auzit corect. Tipul m-a felicitat fiindcă știu literele grecești. I-am răspuns că literele le știu; problema mea e la cuvinte. M-a consolat confesându-se că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă părea un om educat, judecând după faptul că vorbea binișor engleza.

Ce-i drept, în limba greacă nici filologii nu s-au pus de acord cum ar trebui scrise unele cuvinte.

* *

*

Presupun că amploarea valului de migranți din zilele noastre a sugerat unor oameni de cultură din Atena reluarea temei din piesa „Ικέτιδες” (Ikétides) a lui Euripide, sub forma unui „Laborator al Dilemelor”, fiindcă dilema refugiaților este chiar subiectul piesei. Un grup de femei au fugit din Egipt, pentru a evita căsătoria cu verii lor primari și au cerut azil regelui din Argos. A discerne însă între interesele politice și morală nu era deloc ușor. Dacă accepta găzduirea refugiatelor, intra în conflict cu cei din Egipt, riscând chiar un război. Dacă refuza să le ajute, încălca legile sacre (pe atunci) ale ospitalității și viola principiile umanității, lăsându-le la dispoziția urmăritorilor, care nu le-ar fi iertat. Dilema este fără rezolvare, motiv pentru care poate fi dezbătută la infinit, ceea ce grecii din antichitate făceau cu multă plăcere.

Mitologia însăși este un adevărat manual, o colecție de întâmplări tocmai bune pentru a fi dezbătute, fiecare dintre ele conținând o dilemă. Prometeu însuși, nu era doar eroul pozitiv, așa cum ne este prezentat nouă astăzi, ci un personaj cu comportări discutabile.

- L-a înșelat pe Zeus, punându-l să aleagă între o grămadă de oase acoperite cu un strat subțire de bucăți apetisante, în timp ce carnea bună era ascunsă într-o altă grămadă, mascată de un strat superficial dezagreabil;

- A furat focul, pe care Zeus l-ar fi fost oferit oricum oamenilor, atunci când aceștia ar fi fost pregătiți să-l folosească. (Este uimitoare intuiția celor care îl acuzau că, oferind focul tuturor oamenilor, doar puțini dintre ei vor avea abilitatea să-i cunoască toate posibilitățile și îl vor folosi în scopuri personale, împotriva majorității. Se întâmpla în epoca războaielor cu arme albe.)

- Etc.

Înainte de a fi doctrină religioasă, mitologia greacă era în primul rând literatură, mit însemnând poveste și nimic altceva. Sălașul zeilor, Olimp, este un munte accesibil, pe care mulți oameni îl și urcaseră. Știau bine deci că acolo nu locuiește nici un zeu. Poate doar Pegas – simbol al inspirației poetice – dar el tocmai zbura să stimuleze fantezia altor victime decât pe cele ale curioșilor montaniarzi. Unii cercetători îl consideră pe Zeus un simbol al ideii de rege, un summum al caracteristicilor oricărui mare conducător. Totul este metaforă și nu doctrină.

Că musulmanii sunt teroriști, n-ar trebui să ne mire. Așa au fost de la început, iar termenul asasin tot de la ei vine. În arabă, „hashshishin” (consumator de hașiș) desemna o sectă organizată sub forma unui ordin secret, caracterizat prin terorism, bazat pe asasinarea adversarilor politici. Doctrina sectei, întemeiată pe divinizarea imamului conducător și al consumului de hașiș – pentru obținerea stărilor de pseudo-extaz – s-a răspândit în Iran, Siria și Liban. A fost lichidat de mameluci. (cf. Dicționar de Mitologie Generală de Victor Kernbach, Editura Științifică și Enciclopedică, București 1989, pagina 50) Mamelucii erau membrii unui corp de armată al Egiptului. Evident, el nu mai există azi. Corpul. Mameluci, în schimb, avem din belșug, indiferent de rang, dar cei actuali sunt ineficienți în fața teroriștilor.

Ideea ineficienței oamenilor civilizați în fața celor necivilizați îmi amintește o scenă, la care am asistat din întâmplare în copilărie. Din poarta casei sale, vecinul nostru, doctorul T, admonesta verbal o țigancă, ce tocmai încercase să fure flori din minuscula lui grădină. După ce și-a luat un avans de câțiva metri, astfel încât să nu mai poată fi ajunsă, țiganca și-a ridicat fusta și i-a arătat doctorului fundul, evident fără chiloți.

Dacă în Comuna Primitivă, legile nescrise ale tribului erau ferme și oamenii nu aveau dileme, cu excepția șefului de trib – singurul care avea responsabilități – odată cu nașterea ideii de democrație, au apărut și dilemele. (Să fi fost primul semn de slăbiciune?) Astăzi, societatea modernă nu doar că nu mai este capabilă să-și rezolve dilemele, dar nici nu și le mai propune. Grecia păstrează încă unele rezolvări din antichitate, printre care și asocierea dintre cultură și sport, conform devizei „Minte sănătoasă în corp sănătos”, deși greșelile minții dăunează sănătății corpului. Noi, prin intermediul latinei, am schimbat puțin sensul: de la „Men sana in corpore sano”, am ajuns la „Men sana in corpore samba”. În guvern, cele două se află împreună, sub forma Ministerului Culturii și Sportului.

„De e bine sau e rău,

Tu te’ntreabă și socoate.”

Problema refugiaților nu este însă singura dilemă. De aceea, ideea organizării unor dezbateri pe orice temă, antrenarea celor ce vor să-și folosească intelectul în dezbateri ca act de cultură, mi se pare excelentă.

* *

*

M-am întrebat de multe ori de ce grecii au abandonat frumoasa lor mitologie și s-au convertit surprinzător de rapid la Creștinism. Citind acum mai multă mitologie, încerc să găsesc o explicație. O primă constatare este originea miturilor: multe sunt venite din Egipt iar majoritatea din est. Nici monumentele nu sunt toate construite de ei. Celebrul Templu al lui Zeus din centrul Atenei a fost început în 515 î.H. de fiul lui Pisistratos, după modelul celor din Asia Mică. În 174, regele Siriei, Antioh IV Epifanul, reia lucrările cu arhitectul roman Cossutius. În 163 moare Antioh și, din nou, lucrările se opresc. Cel care a reluat în mod serios lucrările și l-a terminat a fost împăratul roman Hadrian, îndrăgostit de Atena. După inaugurarea din 131 a început degradarea. Mare parte din monumentele existente azi i se datorează lui Hadrian, inclusiv poarta ce-i poartă numele.

Marele merit al grecilor este faptul că au sintetizat vechile mituri și – mai ales – le-au scris, ajungând astfel până la noi. Prieteni cu înțelepciunea (filo-sofia), le-au folosit ca suport pentru dezbateri, învățăminte, morală etc. Ei au inventat Olimpul și au creat noi zei, pe care i-au înrudit cu cei pre-olimpieni.

Tot ei sunt adevărații creatori ai teatrului. Nu cred că greșesc prea mult, dacă afirm că vechii greci au fost creatorii gustului pentru cultură pentru întreaga populație. O dovedesc numeroasele teatre, imense pentru populația de atunci a Eladei. Cel din Epidaur avea 14.000 de locuri. Incredibil pentru numărul de locuitori din zonă din acele timpuri.

Dacă avem în vedere că ei sunt autorii principalelor idei creștine – Iudeea fiind doar locul în care a fost implementat Creștinismul – vedem că termenul „convertire” nu este tocmai potrivit. Au abandonat ceea ce împrumutaseră, în favoare propriei lor creații. „Violon d’Ingres” este deci un păcat mai vechi.

Comentariul Bolovanului

În istoria omenirii, majoritatea invadatorilor au distrus monumentele din teritoriile ocupate. Este de așteptat că la fel se va produce și în viitor. Astăzi regretăm pierderea monumentelor din trecut. Mă întreb: dintre monumentele epocii actuale, ce vor regreta urmașii? Ce ruine vor atrage turiști?

* *

*

Din tramvai. În fața mea stă o tânără. Vârsta (vârsta mea) nu mă împiedică să remarc că este frumoasă. Foarte frumoasă. Nu-mi dau seama de etnia ei; probabil una amestecată. Ochii îi strălucesc ca două stele. Aș fi vrut ca, printr-o minune, stelele să se topească măcar pentru o clipă, să nu mă orbească și să mă lase să privesc în adâncimea ființei ei, cu care mi-ar face plăcere să comunic. Înainte ca minunea să se întâmple, a vorbit. Cu prietena de-alături. Păcat! După asta, nu mi-am mai dorit nimic. N-am înțeles nici în ce limbă vorbea, dar tonul, timbrul vocii, intonația, atitudinea, mi-au risipit orice dorință. Și avea un decolteu . . .

Apropo! Mi-am adus aminte de o altă tânără, din România, pe care n-am auzit-o vorbind. Se așezase în autobuz în fața mea. Era și ea frumoasă. Avea chiar și un deosebit simt estetic, vizibil prin modul în care era îmbrăcată. Armonia culorilor o dovedea din plin. Ținuta corpului arăta că era conștientă că avea ce arăta. Era aproximativ șase seara și, în întreaga ei atitudine se vedea că merge la o întâlnire și era preocupată să lase o impresie favorabilă. Cu siguranță, va reuși. Și totuși, îmi era milă de ea. Îmi venea să-i spun, dar m-am abținut. Îmbrăcămintea ei era prea sexy. În special decolteul, care lăsa să se vadă o mare parte din sâni. Chiar și aceștia erau frumoși. Motivul compătimirii mele era tocmai acesta: băieții serioși – se știe – sunt timizi. Cei care o vor asalta vor fi cu precădere ceilalți. Efectul? Fie că îi va respinge, nefiind de condiția ei - și va rămâne nemăritată - fie se va căsători cu un neisprăvit, alegându-se cu un mariaj nepotrivit. După ani, va trage concluzia că n-a avut noroc în viață. Și totul, de la un decolteu. Surprinzător, avea o privire inteligentă, dar s-ar putea să mă înșel.

Cât despre silicoane, ele sunt dovada victoriei formei asupra fondului (conținutului). Din oameni, posesoarele devin obiecte.

Asta înseamnă că trebuie să dispară preocuparea pentru frumos? Firește că nu! Dimpotrivă! Cu observația că, la oameni, spre deosebire de animale, criteriile de selecție sunt mai complexe decât simplul instinct de reproducere.

* *

*

Deoarece miniștrii de finanțe din zona euro urmează să se pronunțe asupra unui nou împrumut pentru Grecia, parlamentul Greciei a fost nevoit să adopte o lege de reducere a pensiilor exagerat de mari, precum și creșterea impozitelor pentru cei cu venituri fabuloase.

În consecință, de trei zile, partidele de stânga organizează manifestații în Atena și Salonic. Paradoxal, cei săraci susțin interesele celor bogați.

Asta DA manipulare!

* *

*

De dimineață, am crezut că e o ceață ușoară, care se va ridica repede. Acum însă, m-am convins că este praful african, pe care curenții de aer l-au adus până aici. Nu-mi place, dar trebuie să recunosc că peisajul are ceva deosebit și – dacă îmi alung gândul preconceput – sunt obligat să admit că este frumos. Spre deosebire de atmosfera clară, care face contururile dure, cea de astăzi are ceva deosebit, aproape de basm. Nu degeaba poeții persani au lăsat versuri și povești remarcabile și azi. Acum, soarele pare că și-a pus un voal de mătase. Mătasea au inventat-o chinezii. Au și ei deșerturile lor. Au chiar și o zeiță, care se îngrijește să îmbrace cerul cu ceață și nori. Este zeița vremii. Nu se spune dacă zeița doarme atunci când este senin și soarele e nud.

* *

*

Aseară, am fost la un amplu spectacol de muzică populară grecească, la un teatrul în aer liber, pe malul mării, în cartierul Palaiό Fáliro al Atenei. Acesta are - pe lângă avantajul unei faleze ce atrage zilnic sute de amatori de plimbări pe malul mării, jogging etc. - și pe acela al unei scene, căutate de către artiști de tot felul. Spectacole de teatru, muzică, dans se succed în tot timpul anului, dar mai ales în sezonul estival. Uneori, organizatorii aduc scaune. Este de fapt un teatru în aer liber, cu intrarea liberă, fiindcă nu există nici o împrejmuire, care i-ar putea stânjeni pe vizitatori, majoritatea trecători, care vin și pleacă după cum doresc.

A fost o manifestare grandioasă, realizată de șapte formații din diferite regiuni ale țării, dintre care am descifrat: Naxos, Rodos, Thessalia, Thesalonic. Fiecare echipă era compusă din cel puțin douăzeci de dansatori. S-au cântat cele câteva melodii tradiționale – mai multe nu reușesc să discern – cu cuvinte diferite, necunoscute mie. Spectacolul a fost însă unul de dans și etalare a costumelor. Dansurile, în general lente - nu diferă nici ele prea mult între ele. Costumele însă, DA, sunt foarte diferite, exagerat de bogat ornamentate cu tot felul de zorzoane inutile, fără nici o valoare estetică, menite doar să impresioneze prin culoare și originalitate, dusă până la ciudățenie, încadrându-se mai repede în ceea ce se poate numi „estetica urâtului” decât în cea a frumosului. Unele costume, mai modeste, seamănă cu cele bulgărești; altele, în schimb, au mult în comun cu cele turcești de pe vremea otomanilor.

Cu adevărat impresionantă a fost însă participarea publicului, nu doar numeroasă, dar și afectivă, atât la melodii, cât și – mai ales – la dans. Cei de pe scaune își mișcau brațele și capul, eventual băteau ritmul cu palmele, iar unii dintre cei de pe margine dansau în toată legea.

Foarte bună a fost captarea sunetului micii orchestre, formată din patru instrumentiști și doi soliști, ce se succedau: un bărbat și o femeie.

Pentru a nu se înțelege că am o părere proastă despre întreaga muzică grecească, precizez că – dimpotrivă – am una foarte bună – chiar excelentă – despre anumite categorii. Așa cum este de așteptat, în decursul istoriei, poporul grec a fost influențat, atât de către vecini, cât și de ocupanți. Accentele turcești și italiene sunt cele mai puternice. Inutil probabil să spun că mie îmi plac cele cu ritmuri italiene. Pe străzi, în cafenele și chioșcurile de pe litoral se aud chiar melodii italiene, cu cuvinte grecești, acompaniate de o chitară sau nelipsitul buzuki. Destul de des se pot întâlni greci cântând, în timp ce merg singuri pe stradă. Pasiunea grecilor pentru muzică și ritmurile specifice este impresionantă, motiv pentru care spiritul grec rezistă în timp.

* *

*

După spectacolul de ieri, azi - pe aceeași scenă a avut loc unul de muzică . . . ușoară. Foarte ușoară!

Noi am plecat. Ne place muzica, dar ceea ce auzeam era pentru alte urechi, mai rezistente. Deși este răspândit pe o arie largă, mă întreb chiar dacă acest stil lătrat poate fi numit muzică. Despre melodie nu poate fi vorba, fiindcă lipsește cu desăvârșire, iar ritmul este același, susținut de bași amplificați la maximum. Cuvintele sunt sigurele care diferă de la un „cântec” la altul. Din nefericire, sunt doar cuvinte, și ele recoltate din vocabularul celor ce au inventat și stilul. Deși mai puțini ca la spectacolul precedent, spectatorii nu au lipsit. Nu erau însă aceeași: aproape toți tineri, pe ale căror fețe se putea citi incapacitatea implicării în activități cerebrale. Cum spuneam, am plecat repede.

Pentru decizia noastră am fost răsplătiți cu un spectacol spontan, două sute de metri mai departe, pe aceeași faleză. De data aceasta era muzică adevărată: și bună și grecească. Mai mult: l-am întâlnit pe Homer. Da, da, Homer cel adevărat, pentru că acest nume celebru nu desemnează o persoană anume, ci mulțimea trubadurilor din trecut, care culegeau și produceau cultura timpului: cântece, poezie, mituri . . . și le transmiteau mai departe. Poate că Homer a fost unul dintre ei, cel mai talentat, dar - înainte de orice – el îi reprezintă pe toți. Și dacă așa a fost în trecut, de ce n-ar continua? Spre deosebire de alte nații, grecii chiar o fac. Dacă nu este unica, este sigur cea mai mare calitate a lor. Astăzi, nu se poate vorbi despre o muzică grecească unică. Cele trei spectacole, la care am asistat în decurs de două zile, indică trei categorii foarte diferite, cu interpreți și spectatori diferiți. Toate însă sunt realizate cu pasiune grecească.

Homer al nostru a cântat într-un chioșc. Același în care, din vară până toamna târziu, un grup de amatori cântă muzică frumoasă, pe gustul meu, cu influențe italiene, dar cu puternice sentimente grecești. Majoritatea interpreților sunt persoane în vârstă. Aproape toți știu toate cântecele, iar soliștii sunt acompaniați de ascultători. Chitarele și buzuki sunt nelipsite. Chioșcul - unul de doar patru-cinci metri diametru - este permanent înconjurat de zeci de ascultători, veniți special sau în trecere. Este un adevărat spectacol în aer liber. Aceasta este imaginea obișnuită. De data aceasta însă, a venit Homer. Toți interpreții tradiționali au devenit spectatori. Homer are clasă: o voce caldă de tenor, în mod evident educată, i-a redus la tăcere pe toți ceilalți.

- Dar de ce Homer? Nu putea fi un cântăreț oarecare?

- Nu, pentru că, între melodii, introducea câte un recitativ.

Eu nu înțelegeam ce spunea, fiindcă nu știu limba greacă, dar ceilalți îl ascultau cu mare atenție, se înveseleau sau se întristau, râdeau sau aplaudau. Erau legende povestite cu șarm și acompaniate la chitară. Își modula vocea în funcție de text, astfel că nu era niciodată departe de muzică. Era un interpret desăvârșit. Spectatorii nu erau copii, care să se lase încântați din nimic, ci oameni în toată firea. Și este în firea grecilor să fie sensibili la așa ceva. De aceea, spiritul grec dăinuie și ei vor continua s-o facă.

* *

*

Unii oameni au nervii prea tari.

În apartamentul de-alături se aude televizorul cu volumul acustic prea puternic chiar și pentru locatarii din blocurile vecine. O voce feminină de politician urlă lozincile partidului său. N-o ascultă nimeni. Copiii, doi băieți gemeni de 8-9 ani, joacă pe tablete un război, pe care îl susțin cu strigăte lor de luptă. Mama vorbește la telefon. Un fel de a spune că vorbește, fiindcă țipă. Este stilul ei. Este o femeie isterică, permanent pusă pe ceartă. Din când în când, țipă la copii, care își văd de jocul lor. Soțul nu este acasă în timpul zilei. Nici n-ar putea rezista. În locul lui, latră un cățel cu un glas strident. Am observat că mulți cățeii din această rasă sunt foarte comunicativi; latră mult. Acesta însă îi întrece pe toți, fiind în deplină armonie cu stăpâna. Singurul care îl liniștește este soțul, când vine seara acasă. Nu durează mult însă și începe cearta zilnică cu soția. Nu am văzut în viața mea doi oameni care să țipe unul la altul așa cum o fac cei doi. Din când în când încearcă să-i domolească copii sau cățelul, dar fără prea mare succes. Dacă soțul încearcă să se refacă cu alcool – ceea ce întâmplă foarte des – atunci nimeni și nimic nu-l mai poate opri.

* *

*

În fața blocului în care locuiesc a apărut o mașină de epocă. Foarte bine întreținută, este o bijuterie. Să tot fii „sărac” în Grecia . . .

* *

*

Grecii nu se prea întrec să spună „prezent” la solicitări. I-am auzit însă pe ruși vorbind grecește. (Sunt foarte mulți pe aici.) „Parusia” (παρουσία) este cuvântul, ceea ce mi-a indus la o altă interpretare: „Pa, Rusia! Sunt în Grecia.”

* *

*

Să nu te încrezi în greci nici când îți fac daruri

Mai ales atunci. Probabil că multă lume se gândește la exemplul Calului Troian. Aici intervine însă legenda, care trebuie interpretată metaforic. În realitate, grecii fac într-adevăr cadouri și, dacă nu ești atent, te poți păcăli, dar nu imediat. Ei nu cheltuie bani, pentru a cumpăra cadouri. Zgârcenia lor este renumită. Darurile fac parte din categoria obiectelor ce nu le mai sunt de folos. Dacă ție însă acel obiect îți este util, te bucuri și vei decide că grecul este un om cumsecade. Dacă însă faci imprudența să te bazezi pe prietenia lui, s-ar putea să fii dezamăgit. La nevoie, acest „prieten” nu te cunoaște. Mi s-a mai întâmplat și mie în primele luni, să primesc multe obiecte gospodărești: cești de cafea și multe altele, toate din servicii descompletate. Mie, ce-i drept, îmi sunt încă utile. Pe unii dintre cei care m-au cadorisit îi consider prieteni, dar nu fac imprudența să extind această calitate asupra tuturor.

Apropo de păcălit. Cartea lui Herodot, despre care cred că am mai scris, este plină de povestiri cu păcăliți și păcălitori. Se pare că este într-adevăr o caracteristică a grecilor. Au o plăcere deosebită să păcălească, dar păcălitul nu se supără pentru asta. Dimpotrivă, apreciază reușita păcălitorului și își propune ca, la rândul său, să-și ia revanșa însutit.

* *

*

Astăzi, nu-mi amintesc să fi făcut ceva, dar acum, că se înserează, mă simt foarte obosit.

Bolovănisme

Ruinele pot ascunde idealuri. Încearcă să le înțelegi, chiar dacă nu sunt idealurile tale.

S-a redeschis un teatru antic

Pare curios dar, în antichitate, oamenii prețuiau mai mult poezia și simbolismul decât o fac în prezent. Literatura veche este aproape în exclusivitate în versuri. Teatrul antic grec era jucat de un singur actor, secondat de cor. Eschil este cel care a introdus al doilea actor, iar Sofocle l-a introdus pe al treilea și a mărit numărul coriștilor de la 12 la 15. Dezbăteau probleme filosofice și etice.

Cu timpul, proza a luat locul poeziei, subiectele au devenit tot mai comune iar realizările – valorificând posibilitățile tehnice - tot mai apropiate de viața reală, culminând cu cinematografia. Tiparul a contribuit în mod esențial la răspândirea literaturii. Ce fel de literatură?

Am spune că totul a curs în favoarea democratizării. Oare? Eu am unele îndoieli. Aș crede că nu pasiunea pentru democrație i-a determinat pe oameni să procedeze astfel, ci banalele și prozaicele interese comerciale, în special după apariția tiparului. Iar dacă s-a intrat în sfera comerțului, adoptarea mecanismelor comerciale a devenit o necesitate imediată. Primul și cel mai important dintre ele este sporirea numărului vânzărilor, ceea ce se realizează prin lărgirea pieței de desfacere, în speță a numărului de cumpărători-cititori. Și atunci, ne aducem aminte de Blaise Pascal și de justificarea sa privind acceptul de a lucra pentru janseniștii de la Port-Royal-des-Champs: ,,Am petrecut multe zile studiind științele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul științific m-a dezamăgit”. Dorința lui era deci una de comunicare. Și nu este vorba numai despre știință. În consecință, răspunsul la întrebarea „Unde se găsesc cei mai mulți cumpărători?” arată și cauza proliferării romanelor ușoare: cititorul de nivel intelectual modest. Vârful piramidei culturale nu este un bun mediu comercial.

Democratizare? Dimensiunea teatrelor antice era uriașă, în comparația cu cele de azi. Cel refăcut și deschis recent la Messene, în sudul Peloponezului, avea zece mii. Dacă raportăm capacitatea acestor locașuri de cultură la dimensiunea localităților, constatăm că procesul nu a decurs în favoare democratizării culturii, ci dimpotrivă. Procentul populației participante la acte de cultură al orașelor de azi este cu mult mai mic. Cititorii de carte sunt jenant de puțini, iar teatrele au jenant de puține spectatori.

Oamenii de litere recomandă tinerilor aspiranți romanul, ca fiind apoteoza carierei lor literare. Ca orice pe lumea asta, totul are o explicație. Majoritatea autorilor își doresc și ei ca opera lor să fie citită de cât mai multă lume, ori cei mai mulți cititori sunt cei ce preferă romanele, în special cele de dragoste, că nu degeaba se numesc romane: trebuie să fie romanțioase. Scrierile cu conținut mai profund găsesc mai puțini cititori. O a doua explicație este mai omenească, din nefericire. Preferințele „specialiștilor” se situează și ele în zona romanelor ușoare, iar ceea ce le depășește nivelul de înțelegere este automat declarat ca fiind mai puțin valoros din punct de vedere literar, sau chiar deloc. Mai mult decât atât. Romane de ficțiune sunt extrem de puține și rareori menționate printre cele considerate ca fiind valoroase. În cele mai multe, autorii descriu personaje și evenimente pe care le-au cunoscut în realitate, sau sunt chiar autobiografice, dar scrise la persoana a treia. Dacă același text ar fi încadrat la memorialistică, ar fi considerat minor, ca dovadă nu doar a subiectivismului nostru, dar și a lipsei de criterii reale de evaluare.

Vorbind despre cititori, m-am referit la majoritatea lor și nu toți, fiindcă orice carte are cititorii ei, iar autorii se adresează – volens-nólens – celor din aceeași zonă intelectuală cu el. Este deci o greșeală să aștepte laude de la cei ce gândesc altfel, iar succesul nu trebuie judecat numai după criterii comerciale, ci și după calitatea cititorilor.

Panseuri ateniene

Deși zona este secetoasă, există mici pâraie, ce se varsă direct în mare. Ar trebui probabil să le numesc fluvii, dar mi s-ar părea ridicol. Stau acum pe podul peste un astfel de „fluviu” cu un debit foarte mic și aici, înainte de vărsare, pentru că albia lui este mai largă, arata mai mult a baltă decât a râu. Ca orice baltă care se respectă, are flori de nufăr, care mă privesc cu niște ochi blânzi și îngăduitori, iertând parcă imprudenta comportare a oamenilor față de darurile naturii. Or fi știind oare că suntem pasageri pe pământ sau s-au consolat în fața unui destin inexorabil?

* *

*

Sunt pe faleză și stau pe o bancă, așteptând apusul de soare. Este foarte frumos de aici, iar după ce se întunecă e chiar și mai frumos. Un altfel de frumos, mai rece. Se văd luminile din peninsula Pireu, care are un deal exact în mijloc. Arată ca o imensă broșă cu sute de diamante și pietre prețioase. Iar pe mare, în depărtare, se văd luminile vaselor ce staționează, în așteptare să intre la dane, pentru încărcare sau descărcare. În timpul zilei nici n-ai crede că sunt atât de multe. Pe lângă cele ce stau mai sunt cele ce vin sau pleacă, în special după ora nouă seara. Acestea sunt vase de călători și sunt feeric luminate.

Nu știu de ce, unii admiră luna. Mai ales poeții. Dar ei obișnuiesc să scrie despre ceva ce n-au cunoscut cu adevărat. Despre dragoste, spre exemplu. Eu, când privesc luna, mi se face frig. E rece. În plus, am senzația că mă spionează. Este indiscretă. Ar trebui acuzată de atentat la intimitate. Ba chiar mai rău; un spion ce te urmărește deși îl vezi. Ea, luna, se uită la mine direct, cu nerușinare, de parcă ar vrea să-mi reproșeze ceva. Ajung să mă întreb: oare cu ce am greșit? – Stai blândă, Lună, că n-am greșit cu nimic, cel puțin de când ai răsărit tu.

Îmi place mai mult cerul înstelat, fără lună. Atunci aș putea gusta satisfacția unei zile în care am făcut ceva important. Aici, în Atena, nu fac nimic. De aceea, plăcerea e și mai mare. fiindcă nu am nimic să-mi reproșez. Luna se uită degeaba la mine. Da, cred că acesta este cel mai mare defect al lunii. Din cauza ei nu se văd stelele. Cică luminează și ea. Cu soarele e altceva. Îmi place la apus, deși îmi induce o stare nostalgică. În schimb, este fotogenic. La răsărit l-am văzut rareori; îmi place să dorm mai mult. Dacă totuși se întâmplă să-l văd, îmi aduc aminte că ziua ce urmează este prea scurtă pentru ceea ce am de făcut. Iar când nu ai nimic de făcut, devii de-a dreptul stresat, dacă te gândești ce ocupat ești cu toate fleacurile cotidiene.

Acum, la apus, îmi place să cred că voi avea parte de cea mai plăcută parte din zi, cea care urmează, când se aprind luminile în Pireu. Nu va fi lună plină, așa că spectacolul nu va fi afectat.

Până să apună soarele, porumbeii vin aici să ciugulească ceea ce alți gură-cască – nu sunt singurul – le aruncă de-ale gurii (ciocului). Sunt zeci și vin în stoluri, imediat ce au primit semnale că a sosit hrană proaspătă. Sunt printre ei și răutăcioși. Chiar acum, unul mai forțos, în loc să mănânce, încearcă să-i alunge pe ceilalți. Efort inutil, fiindcă cei alungați se deplasează cel mult un metru și continuă să mănânce – e destulă mâncare – în timp ce el atacă în direcția opusă. Nu știu de ce Picasso a ales porumbelul ca simbol al păcii, fiindcă – constat acum – sunt foarte bătăioși.

Unii formează familii, dar majoritatea par să fie independenți. Nu i-am văzut împerechindu-se, dar curtea pe care masculii o fac femeilor este impresionantă prin insistență. La fel ca la majoritatea animalelor, femela alege. Matriarhat sută la sută.

Comentariul Bolovanului

Așa este! Fără acordul ei, masculul nu poate face nimic. Coada este o pavăză suficient de eficace, pentru a face inutilă forța lui. De cele mai multe ori însă, etica este cea care impune regulile. Nu știu de ce la oameni e invers, sau cred ei că așa ar trebui să fie, ceea ce – în mod evident – ar fi împotriva naturii.

* *

*

Citeam într-o revistă de publicitate regretul unui ziarist că, din obișnuință, trecem pe lângă tripleta clădirilor Universitate-Academie-Bibliotecă fără să le mai băgăm în seamă. Eu sunt de cinci ani în Atena și nu pot spune același lucru. Nu încetez să le admir nici azi și nu scap prilejul s-o fac ori de câte ori am ocazia, deși în primii doi treceam aproape în fiecare zi de două ori prin fața lor și peisajul îmi devenise comun. E drept că, din autobuz sau tramvai, le poți ignora, mai ales dacă sunt aglomerate și privești prin fereastra opusă. De multe ori însă, în stația din față, așteptam un mijloc de transport și doar frumusețea acestui ansamblu arhitectural - cred că unic în lume - îmi făcea așteptarea mai ușor suportabilă.

Articolul din revista invocată mi-a atras însă atenția asupra unui detaliu pe care nu-l cunoșteam: fresca de pe porticul de la intrare îl reprezintă pe Otto – primul rege al Greciei – înconjurat de artiști și oameni de știință. Mi-am dat seama atunci că nu știu aproape nimic despre istoricul acestor clădiri și am început să caut informațiile menite să-mi ridice sentimentul de ignoranță. Lacunele privind una dintre cele mai importante perioade din evoluția Atenei moderne trebuiau umplute măcar cu datele importante.

Toate cele trei clădiri sunt realizate în stil neoclasic, adică sunt recente, dar imită stilul celor din antichitate. Cât de recent? Confruntând diferite surse – unele contradictorii – am aflat că Universitatea a fost înființată în 1837, dar a funcționat într-o clădire de la poalele Acropolelui. Avea 33 de profesori, 52 studenți și 75 de „auditori" neînmatriculați, conform Wikipedia. Numele ei a fost Universitatea Othoniană (Οθώνειον Πανεπιστήμιον), după numele primului ei fondator, regele Otto. Grecii nu iubesc ideea de monarhie și cu atât mai puțin pe cea a unui prinț german. Culmea ghinionului, numele lui le aducea aminte de otomani, așa că, imediat ce au avut ocazia, i-au schimbat numele. Astăzi se numește "Universitatea Națională și Kapodistriană a Atenei", în onoarea lui Ioannis Kapodistias, primul președinte al Greciei, pe care însă tot ei îl asasinaseră în 1831. Independența Greciei a fost pe deplin recunoscută în 1832, prin Tratatul de la Constantinopole, iar Atena definitiv părăsită de către turci în 1833. Tot atunci, prin regele Otto (1833-1863), Grecia a devenit regat.

Atena avea în 1833 aproximativ 400 de case, în jurul Acropolelui. Bineînțeles că se impunea un program masiv de construcții, necesar unei capitale. Multe dintre clădirile remarcabile ale Atenei, clădiri care fac și azi faima orașului, au fost construite atunci, spre lauda regelui Otto.

Construcția actuală a Universității a început în 1839 de către arhitectul danez Christian Hansen. Pictura murală de care am amintit aparține artistului austriac Carl Rahl și a fost continuată după moartea artistului de către polonezul Eduard Lebiedzki.

Ideea unei biblioteci naționale a viitorului stat independent Grecia a aparținut germanului Johann Jakob Mayer și englezului Lord Byron, ambii filo-greci. Ea a fost implementată în 1829 de către noul guvern grec, condus de Ioannis Kapodistrias, într-o clădire de pe insula Aegina. Informațiile găsite de mine privind date la care s-a pus piatra de temelie și la care a fost finalizată construcția actualei clădiri sunt contradictorii. Se știe doar că ea a fost realizată după proiectul baronului Theophil von Hansen, construcția fiind supravegheată de către Ernst Ziller. Lucrarea a fost finanțată de către trei frați din diaspora, născuți în Kefalonia: Panagis, Marinos si Andreas Vallianos.

Nici una dintre construcțiile importante din perioada de început nu ar fi fost construită fără donațiile generoase venite din afara proaspăt înființatului stat Grec. Simon Sinas este un nume ce apare frecvent, dar nu este locul aici să-l aglomerez cu nume proprii. Surprinde la prima vedere faptul că arhitecții și aproape toți cei ce au jucat un rol important la realizarea acestor construcții au fost străini și suntem tentați să punem această alegere pe seama regelui Otto, de naționalitate germană. Ar fi greșit. Adevărul este că nici nu se putea altfel. Nou înființatul stat grec nu avea intelectuali pentru lucrări de asemenea anvergură. Capitala Imperiului Otoman fusese la Istanbul. Pe teritoriul de atunci al Greciei nu existase nici o universitate. Partea de nord a fost cucerită treptat, mult mai târziu. Pe de altă parte, grecii de acolo au fost acuzați de colaboraționism. Majoritatea au fugit în occident. Și astăzi, grecii evită cuvântul Istanbul și vorbesc despre el spunându-i Constantinopol. Nici măcar Bizanț, numele vechi al localității peste care împăratul Constantin a construit a doua capitală a Imperiului Roman. Nu-i vorbă că, printre grecii ce locuiau în Istanbul nu se aflau arhitecți și constructori capabili să edifice clădiri demne de o capitală europeană, așa cum se dorea de către cei ce eliberaseră teritoriul de sub fostul Imperiu Otoman.

În plus, ceea ce pare astăzi o curiozitate, datorită naționalismului lor exagerat, în 1884, prin Legea din 3-4 februarie, statul grec a interzis accesul la guvernare și în orice funcție administrativă a celor ce nu erau născuți pe teritoriul de atunci al Greciei. Ori, teritoriul Greciei de atunci nu numai că era cu mult mai mic față de cel actual, dar era lipsit aproape complet de instituții de cultură. Am găsit această informație în cartea „Grecia de azi” a francezului Edmond About, care a vizitat-o la sfârșitul secolului 19. Cartea a fost tradusă în limba română, publicată de Editura Minerva și se putea achiziționa cu 30 de bani. Astăzi se găsește la Biblioteca Academiei Române sau pe Internet la www.digibuc.ro (buc nu vine de la book, ci de la București).

* *

*

Astăzi, tramvaiul a fost destul de aglomerat. La un moment dat, s-a urcat o doamnă în vârstă, cu serioase probleme de deplasare. În fața ei stătea o pereche de tineri. Ea, tânăra, a fost cea care a cedat locul bătrânei. El a continuat să stea jos.

Mi-am amintit o scenă la câteva zile după am venit în Atena. Tot din tramvai. Într-o stație a intrat pe o ușă un bărbat de până în cinzeci de ani și pe o altă ușă o femeie cam de aceeași vârstă. Ambii au vizat același scaun liber. Femeia a ajuns prima. Bărbatul însă, fără să scoată o vorbă, s-a uitat fix la ea. În următoarea secundă, femeia s-a ridicat și i-a cedat locul. Un grec nu ar ceda locul în fața unei femei nici să-l pici cu ceară. Ele cedează. Acesta însă i-a pretins. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca atunci când eu am cedat trecerea unei femei, să mi se răspundă „Thank you”. Evident, un grec nu ar fi făcut așa ceva.

Calitățile grecilor din antichitate au fost uitate. Unele obiceiuri rele însă au rămas. Disprețul față de femei, printre ele. Se întâmplă mai ales în cartierele vechi. Pe stradă poți vedea femei cu cel puțin două sacoșe în mâini, nu și bărbați. Ei lâncezesc în cafenele.

* *

*

Încă din antichitate, românii au preluat de la greci multe obiceiuri și idei, atât bune cât și rele. Au preluat și cuvinte, unele cu interpretări diferite.

După două mii de ani de ocupație și ruperea de Occident, grecii de azi nu mai au aproape nimic de oferit. Și totuși, există unele domenii pentru care îi invidiez. Muzica printre ele. Nu insist, pentru că mă enervez.

Am găsit circumstanțe atenuante. Popoarele mediteraneene sunt muzicale. Spaniolii, italienii, grecii au o muzică plăcută și – curios! – fiecare cu specificul ei. Nu soarele este cauza, pentru că cei de la ecuator nu sunt mai muzicali – ci direcția din care luminează. Cea dinspre sud, reflectată de apa Mediteranei, pare să fie cea favorabilă. Și în Statele Unite ale Americii, locuitorii de pe malul Golfului Mexicului sunt mai muzicali decât ceilalți.

File de jurnal

Dan a fost avansat. Acum este conferențiar. Cred că nu am scris când și-a luat doctoratul. Eram cumva invidioasă? Nu cred. Eram mai mult necăjită din cauza plecării lui Mișu. Oricum, mă bucur pentru el. Merită! Este un băiat foarte serios.

Eu sunt Zidul

Bunicul, sosit în țară în lunile de vară – când este prea cald în Atena – discută cu Dan, colegul și prietenul Elenei. Ea a plecat în bucătărie să facă o cafea, așa că discuția a continuat între cei doi bărbați. Bineînțeles, subiectul a fost Grecia și – mai ales – grecii.

- Deși mitologia și istora Greciei antice m-a atras întotdeauna, n-am găsit niciodată timpul necesar s-a studiez pe îndelete.

- Să nu-mi spui că ești un om ocupat, fiindcă am idiosincrazie la această afirmație.

- Nu mai mult ca alții. Vreau doar să spun că au avut prioritate alte preocupări.

- Așa sunt de acord. Întotdeauna trebuie să facem această ierarhizare. Ca să nu mă înțelegi greșit, mă simt dator cu o mică explicație. O mătușă de-a mea, profesoară; făcea de prea multe ori caz de cât de ocupată era ea, pentru ca cineva s-o creadă, inclusiv eu, un copil pe vremea aceea. După pensionare, afirma că redactează o redactează lucrare științifică importantă, deși n-a avut niciodată asemenea preocupări. Ca elev puteam face comparația cu profesorii mei. Nu semănau doi, unul cu celălalt. Curios pentru mine era faptul că cei mai buni găseau timp să discute cu elevii, să-i încurajeze pe cei mai puțin ageri, în timp ce majoritatea celor slabi se limitau la a-și recita lecția și a asculta doi-trei copii, pentru a le pune note în catalog, fără a încerca să-i ajute să înțeleagă, atunci când răspunsurile lor nu erau perfecte. Cred că mătușa mea semăna bine cu aceștia din urmă. Mai târziu, am avut ocazie să cunosc câțiva oameni cu adevărat ocupați. Ei bine, nici unul dintre ei nu s-a lamentat vreodată că nu-i ajunge timpul.

- Sunt perfect de acord cu dumneavoastră. Și eu am această opinie. Dar, să revenim la Atena.

- Eu cunosc doar Atena și nu mă încumet să fac aprecieri pentru toată Grecia.

- Am citit că aproape două treimi din populația Greciei locuiește în Atena, așa că puteți generaliza.

- Da. După Atena, Salonicul este al doilea oraș ca mărime.

- Ca număr de locuitori. Din punct de vedere economic este chiar mai important.

- Văd că ești informat.

- V-am spus că m-am informat cât-de-cât. Am citit câte ceva înainte să vin aici.

- Uite că ne mai potrivim la ceva: dorința de a fi informat.

- Știam că ne vom întâlni și nu doream să par ignorant în fața dumneavoastră.

- Ăsta-i chiar un compliment. Unul indirect . . .

- Și cu atât mai sincer.

- Mersi! Deci vorbim despre Atena. Orașul este foarte mare și cartierele lui sunt foarte diferite, în funcție de vechime și poziție.

- Și femeile?

- Și femeile sunt diferite, în funcție de cartiere. Există cartiere mai vechi, cu greci autentici, și altele . . .

- Foarte vechi nu pot fi; înainte de Războiul de independență, populația Atenei era mai mică decât a unui sat.

- Corect. Imediat după aceea însă, a venit valul de imigranți, în etape. Primele au fost de greci autentici, cum spuneam, pescari și oieri, atrași în capitală datorită ajutoarelor acordate de Occident și folosite de politicieni pentru a le câștiga voturile, fiindcă – nu-i așa – grecii inventaseră democrația.

- Iar francezii votul universal.

- Cea mai mare tâmpenie a lumii moderne.

- Ei bine, femeile acestui prim val de imigranți sunt – cum spuneai mai demult – cam urâțele. Creatorul le-a dotat pentru a naște copii; au bazinul și sânii dezvoltați. Au însă picioare frumoase, cu glezne zvelte. Cu toții, bărbați și femei sunt mici de statură, în special persoanele în vârstă. Ca să nu uit însă, și frumsețea mult vorbită a româncelor este discutabilă. Nu se compară că englezoaicele, spre exemplu, dar nici nu pot fi idealizate. Acum vorbim însă despre grecoaice.

- Înțeleg că s-a schimbat fizionomia lor?

- Da. Presupun două cauze. Prima este regimul alimentar mult mai bogat și diversificat, de când a dat bună-starea peste ei.

- Și a doua?

- A doua nu mai este o presupunere, ci o certitudine. În ultimul timp, s-au repatriat familii de greci din Europa de est și, mai ales, din fostul U.R.S.S. De-a lungul anilor – de când strămoșii lor locuiau pe-acolo – s-au amestecat cu populația locală.

- Iar mai recent, chiar cei din Grecia au format familii mixte, că prea am văzut mulți greci înalți, blonzi și cu ochi albaștri.

- Exact. Ai spirit de observație.

- Mulțumesc! Dat de ce ați spus că frumusețea româncelor este discutabilă?

- Afirmațiile laudative au aparținut unor străini, care ne-au vizitat țara sau le-au cunoscut în străinătate, pe cele care au ajuns acolo.

- Înseamnă că opiniile lor sunt obiective, din moment ce nu aparțin românilor.

- Da, dar nu sunt relevante din punct de vedere statistic.

- Explicați, vă rog!

- Ce românce au cunoscut ei? În primul rând, să nu uităm că afirmațiile la care de referim au fost făcute demult, prin secolele 18-19. Acele femei erau orășence, majoritatea soții de boieri sau din anturajul lor

- Ce vreți să spuneți? Că orășenii fac copii mai frumoși decât țăranii?

- Nu te repezi la concluzii pripite. Principalii locuitori ai orașele de atunci ale României erau boierii. Ei aveau două locuințe: una la oraș și una la țară. Industrie nu exista. Acești boieri își recrutau slujnicele și ibovnicele din satele de pe teritoriul moșiei lor. Fiind vorba despre o alegere, este la mintea cocoșului că fetele frumoase erau preferate. Așa se face că populația feminină a orașelor era apreciată. Cu timpul, aceste fete frumoase făceau copii cu boierul sau alți membri ai familiei, eventual se căsătoreau și așa – din generație în generație – urmașii lor puteau ajunge chiar în elită.

- Selecție naturală!

- Nu chiar naturală; selecție socială.

- Și acum?

- După industrializarea forțată din prima parte a regimului comunist (anii 50-70) exodul către oraș a celor mai săraci dintre țărani a uniformizat localitățile.

- Interesant! Adevărul este că – dincolo de mândria patriotică – aveam și eu dubii în privința elogiilor aduse frumuseții româncelor și cred că aveți dreptate, fiindcă acum, majoritatea orășenilor sunt născuți la oraș, dar păstrează fizionomia strămoșească.

- Vezi că ai înțeles?

- Sunt un cocoș ceva mai isteț.

- Poți să emigrezi în Franța.

- De ce în Franța și nu în Spania sau în America?

- Pentru că francezii și-au ales cocoșul ca simbol.

- Știți și de ce?

- Nu, nu știu.

- Pentru că numai un cocoș ar putea să cânte stând în găinaț până la glezne.

- Bună!

- Cred că am să citesc mai mult despre istoria grecilor. Este sigur interesantă și noi am învățat prea puțin despre ea.

- Istoria reală. Îți recomand o carte scrisă de un francez la doar câțiva ani după războiul lor de independență. O găsești pe Internet, tradusă în limba română, la Biblioteca digitală a Bucureștilor. Se numește „Grecia de azi”. Găsești acolo informații nu numai din istorie, dar mai ales o descriere a grecilor, cu mentalitățile lor, care sunt valabile și azi în foarte mare măsură.

- Nu s-au schimbat deloc?

- Ba da. S-au modernizat, mai ales în Atena. Locuiesc în blocuri de apartamente, folosesc mașini în loc de măgari și cam atât. Cred însă că termenul corect nu este modernizare, ci adaptare.

- Adică!

- Păi, iată un exemplu. Au aflat că în Occident este cool să ai animale de companie. Eu au doar căței. Îi scot dimineața și seara la plimbare, pentru a-și deversa dejecțiile pe străzile din jurul blocurilor.

- Ah, m-am prins. Și probabil nu fac curat în urma lor.

- Extrem de rar se întâmplă așa ceva. Nu mai vorbesc despre lătratul câinilor. Dacă vrei să scapi de lătrat, trebuie să te muți la țară. Acolo ei respectă civilizația satului. Latră doar când trebuie.

- Și la oraș?

- Civilizația urbană a dispărut odată cu invazia populației rurale. La oraș toți câinii parveniților din blocuri cu 8-10 etaje latră de fiecare dată când un semen de-al lor trece pe stradă, însoțiți de către „cel mai bun prieten al câinilor”, care își închipuie că s-a emancipat, dacă are câine de companie. Și asta se întâmplă cumplit de des. În plus, latră atunci când îi este foame, sete, vrea la plimbare etc. iar „prietenul” său doarme, s-a îmbătat sau a plecat de-acasă.

- Chiar așa?

- Nu e chiar așa. E mai rău decât îți poți imagina.

- Până la urmă, în Grecia nu e chiar raiul pe pământ, așa cum cred unii români.

- Am citit pe undeva că Raiul ar fi acolo unde mașinile sunt germane, mâncarea franțuzească, gândirea englezească, politica americană, ordinea elvețiană.

- Am citit și eu. A apărut pe Internet. Iar Iadul (adică realitatea) o datorăm mașinilor franțuzești, mâncării englezești, gândirii elvețiene, politicii germane și ordinii românești. Ceva de genul acesta. Nu-mi amintesc exact, dar se poate glosa pe tema asta.

- Da, Grecia intră în ecuație la mai multe capitole.

Comentariile bolovanului

Noroc că n-a mai stat mult în România, că spunea tot ce știe despre grecii de azi, în contrast izbitor cu ceea ce se crede despre ei, asociindu-i cu cei din antichitate.

Deși este un om modest și toată viața a trăit decent, fără excese mondene și nici alimentare, Bunicul este bogat. Pe lângă moștenirea de familie – atât a lui, cât și a soției – a câștigat suficient pentru ca la zestrea inițială să adauge câte puțin în fiecare an, astfel că, în timp, a acumulat chiar mai mult decât și-a propus. A fost un medic bun, recunoscut ca atare de către pacienți. Nu a pretins niciodată bani, dar nu putea refuza cadouri, chiar dacă multe dintre acestea nu-i erau de trebuință. Așa se face că acum are o locuință de invidiat în centrul Bucureștiului, în care locuiește singur. Din nefericire, casa este destul de veche, pentru care reparațiile inerente și întreținerea l-ar costa mai mult decât dacă ar sta la un hotel. Unul mai modest, firește!

Ideea unei schimbări îl roade de mult și la ea se gândea tot timpul când era în Grecia. Să vândă casa și să cumpere una mai ieftină ar fi cea mai simplă soluție, dar nu și cea mai bună, pentru că mai există încă o problemă: este un om în vârstă și nu mai are energia necesară unor asemenea schimbări majore. Semnele bătrâneții îi atrag atenția că anii ce urmează vor fi și mai dificili. Simte că ar avea nevoie de cineva de încredere, evident mai tânăr, să-i fie prin preajmă, dar cine? Are doi copii, două fete, ambele plecate în străinătate: una în Franța și alta în Statele Unite ale Americii. Ambele măritate, cu copii, una chiar și cu doi nepoței. Nici una nu se va întoarce în România, iar el acolo ar fi o povară în plus, de care nu are nimeni chef. Elena ar fi o rezolvare, dar ea nu vrea să vină în București. I-au trebuit câteva săptămâni bunicului să-i vină ideea că ar putea să se mute el la Brașov. Oraș frumos, civilizat, nepoluat . . . Ar putea face chiar și mici plimbări pe potecile de la poalele munților.

Cu banii obținuți din vânzarea casei din București ar putea să cumpere una și mai bună în Brașov. În plus, Brașovul este mult mai atractiv pentru fetele lui, care ș-ar putea petrece concediile aici. Elena este o fată cumsecade și, cu siguranță, s-ar înțelege foarte bine.

Va trebui însă să fie o casă foarte mare. Își poate permite. Va vedea. Deocamdată îl preocupă Atena: vrea să cunoască mai bine istoria și locuitorii ei. Prins cu serviciu, pentru care făcuse o adevărată pasiune, nu și-a valorificat din plin nici măcar concediile. Evoluția pacienților și preocuparea pentru cele mai eficiente tratamente, care impuneau documentare, îi acaparau tot timpul și energia. Ce-i drept, în trecut nici nu i se dădea voie să viziteze țările occidentale. A fost doar de două ori în fostul URSS și, de curiozitate, odată în Bulgaria. Acum, parcă a venit timpul să vadă și altceva. Fusese o singură dată în Statele Unite și de două ori în Franța, dar anturajul familiei i-a răpit din farmecul potențial al unei adevărate vizite. Simte că Atena va fi altceva. Pe măsură ce se gândește, simte că aceasta ar putea fi „aventura” vieții lui. Acolo va avea timp să cugete. Da, să cugete era tot ce și-a dorit în viață, dar – din nefericire – n-a avut niciodată timp suficient pentru asta.

Panseuri ateniene

„Monumentele vorbesc despre elenismul din România”

Titlul este subiectul conferinței ținute de Evangelia Georgitsoyanni în amfiteatrul Muzeului „Benaki” din Atena. Aproape că nici nu ar mai fi necesar să scriu despre conținutul prelegerii, însoțite de numeroase diapozitive. Dăruirea patriotică a grecilor este impresionantă și vizibilă la tot pasul, iar titlul spune destul pentru cei ce încearcă să-i deslușească sensul. Poate că patriotic nu este cel mai potrivit cuvânt. În limba greacă, „patriá” (πατριά) înseamnă trib, șatră iar pentru patrie au termenul “patrida” (πατρίδα), care este posibil să fie împrumutat, grecii ne-având o patrie decât după Războiul de Independență, care a fost de fapt un război al Europei Occidentale împotriva Imperiului Otoman, în declin vertiginos. În schimb, anticul termen „Héllas”, de unde provine Elláda (Ελλάδα), actuala denumire a Greciei, desemna teritoriile pe care se aflau greci, indiferent de numărul lor. România era unul dintre ele. Dacă în antichitate conta doar litoralul Mării Negre și zonele limitrofe, după ieșirea României de sub suzeranitate turcească, întreg teritoriul Munteniei și Moldovei a devenit o țintă pentru emigranții greci. Țările Române tocmai căpătaseră libertatea comerțului exterior, interzis până atunci. Dunărea și, ulterior Marea Neagră – despre care Mihail Kogălniceanu spunea că poate deveni „plămânul României”, prin care poate comunica cu restul lumii – au devenit principalele artere comerciale, șoselele fiind aproape inexistente. După 1900, Bărăganul a devenit „grânarul Europei” – după o expresie dragă nouă – iar Brăila principalul centru de colectare și export. Așa se face că cele mai multe monumente prezentate de conferențiară, nu sunt ale celor câțiva fanarioți și urmașii lor, ci a celor veniți relativ recent. Există două categorii de imigranți elini, diametral opuse: oameni foarte bogați și foarte săraci. Cei bogați, au venit să facă afaceri. Cei mai mulți dintre ei provin din Insulele Ionice, unde au simțit mai puțin influența și opresiunea otomană și, în schimb, au beneficiat de influența și avantajele Veneției și a restului Italiei. Ceilalți, săracii, au venit din continent, în special din zona Epirului, remarcabilă prin sărăcia ei.

Chind din patrida am venit in Rumania

Cu’n fes cu țucur in loc de palaria

Si când țirisilimoni chistigam

Si la patrida trimeteam. . .

sunt singurele cuvinte pe care le știu dintr-un cântecel de la începutul secolului trecut.

Scopul lor era să câștige ceva bani și să revină acasă, în timp ce primii doreau să facă afaceri prospere, care necesitau continuitate. Aceștia doreau deci să se stabilească permanent, ceea ce au și făcut în marea lor majoritate. Și unii și alții, au plecat după ce România a încetat să mai fie o țară prosperă, iar afacerile erau dirijate de la Moscova.

Conferința doamnei Evangelia Georgitsoyanni, care a durat o oră și jumătate, a impresionat prin mulțimea detaliilor și a diapozitivelor, ambele denotând nu doar dăruire pentru subiectul abordat, ci o adevărată pasiune și dragoste pentru tot ceea ce, pentru ea, înseamnă „elenism”. Și pentru a nu confunda aceste sentimente cu unele similare pentru subiecte comune, trebuie să subliniez efortul necesar pentru a realiza și reuși ceea ce autoarea și-a propus. În afară de monumentele mari, vizibile de către orice trecător, ea a efectuat o adevărată cercetare, fiindcă numai astfel se pot numi zecile de ore, poate chiar sute, petrecute în cimitirele localităților pe care le-a vizitat. Și nu sunt doar cele de pe litoral și zonele învecinate (Tulcea, Brăila), dar și cele din alte localități, mari și mici. Iași printre ele și, mai ales, București. Cimitirul Bellu ar avea nevoie de câteva săptămâni, pentru a-i vizita toate mormintele. Evident, și aici, ca peste tot, găsim monumente remarcabile doar ale celor ce au câștigat suficient, pentru a lăsă moștenitorilor banii necesari și obligația morală de a le construi un monument. Cele ale grecilor din România sunt multe și – unele – impresionante. Hariclea Hartulari-Darclée are și ea unul. De origine greacă, s-a considerat permanent româncă, iar revenirea ei în România și nu în Grecia, după o carieră strălucită în aproape toate capitalele europene și americane, dar mai ales la Roma dovedește sentimentele ei românești. Ei i se datorează celebra arie „vissi d'arte” din actul al doilea al operei Tosca de Puccini. Compozitorul o alesese pentru rolul principal datorită calității vocii sale, un rol foarte dificil, ca în toate operele lui. Ea este cea care a pus condiția să există și o arie pentru rolul feminin, de care ne bucurăm noi, astăzi, s-o ascultăm. „Enciclopedia dello spettacolo”, editată în Italia, menționează în dreptul numelui ei textul simplu, dar elocvent: „Cea mai mare cântăreață a lumii timp de 25 de ani”. Nu am fotografia monumentului dedicat ei și construit în București de către Ambasada Italiei. Îmi pare rău! Eu am la dispoziție doar cele câteva fotografii făcute de mine, după proiecțiile pe ecran din timpul expuneri, care însă sunt de calitate prea slabă. Ele au doar o valoare documentară pentru mine.

Încă odată, efortul depus de conferențiară pentru realizarea acestei manifestări este impresionant și lăudabil. Inutil probabil să spun că mi-aș dori asemenea persoane și pentru România. Au existat câțiva mai demult, dar astăzi, urmașii celor ce i-au decimat sunt ași în denigrarea a ceea ce a fost sau poate fi valoros pe meleagurile noastre.

Observația Bolovanului

Concluzie și – în același timp – una dintre diferențele majore dintre greci și români: patriotismul.

Deteriorat la români, este un obiectiv principal al educației grecilor, nu numai de azi, dar și din trecut. Principalele clădiri monumentale din Atena au fost comandate de primul rege al Greciei moderne, Otto, proiectate și executate de către străini – firesc, în Grecia acelor ani nu puteau exista specialiști – dar finanțat de către grecii bogați din diaspora, singurii care aveau bani.

Și în zilele noastre, emigranții greci nu își uită originea, sunt mândri cu ea, se ajută reciproc, își susțin țara și interesele ei.

Românii? Mai bine mă abțin.

Panseuri ateniene

„Steaua fără nume”

Pentru o seară, piesa lui Mihail Sebastian a avut nu una, ci chiar mai multe stele. Au strălucit: Vanghelis Doukoutselis, Ioannis Makropoulos, Evelina Hapenciuc, Laura Mihaela Dumitru, Vali Mitu, Marios-Pavlos Ioanides, Andreea Burlea.

Eu le urez să strălucească așa cum au făcut-o în premieră, pe scena „Stathmos Theatro”, de cât mai multe ori, spre bucuria spectatorilor. Sala mică – dar cochetă – a fost plină-ochi.

Singurul meu regret este că nu sunt capabil să laud așa cum se cuvine pe cineva care chiar merită. Actorilor și regizorului li se cuvine o pană mai măiastră decât a mea.

Nu pot să scot în evidență un actor, fiindcă aș diminua valoarea celorlalți. Toți au fost foarte buni, la înălțimea celor mai buni din teatrele bucureștene. Rar am văzut un spectacol realizat la un nivel artistic atât de ridicat. Nu exagerez, nu este un compliment gratuit în stil ziaristic. N-ar fi stilul meu. Este părerea sinceră a unui spectator, care a văzut ceva teatru la viața lui.

Nu mă pot reține să remarc cele câteva idei foarte inteligente, ce au permis realizarea spectacolului pe orice scenă, cu minimul de mijloace tehnice. Scenografia a aparținut lui Naira Stergiou.

O mențiune specială merită Vanghelis Doukoutselis și Ioannis Makropoulos, greci ce au învățat limba română și le place să și-o exercite în fața publicului. Sunt sigur că și actorii români vor fi la fel de convingători, jucându-și rolurile în limba greacă, în spectacolele care urmează. Ei locuiesc în Atena de mulți ani, așa că nu vor avea probleme de exprimare. Le doresc de pe acum succes.

* *

*

În vizită la Muzeul Național de Istorie a Greciei

Poimâine, 28 Octombrie, este a doua zi națională a Greciei, cu manifestațiile de rigoare, inclusiv defilarea elevilor în marile cartiere și – bineînțeles - în Syntagma, piața centrală a capitalei. În Palaeo Faliro, unde stau eu, defilarea durează mai bine de o oră. Este incredibil cât de mulți copii există într-un singur cartier. Probabil că toată lumea se întreabă: de ce există o a doua zi națională, când toate țările au doar una? Ei bine, se pare că unele popoare se iubesc pe ele însele mai mult decât altele. Prima zi națională este una simbolică: pe 25 martie 1821, când la mânăstirea Agia Lavra, arhiepiscopul de Patra, Germanos (se pronunță „ghermanós”, cu accentul pe o) a ridicat steagul cu lozinca „Ελευθερία ή θάνατος” (Eleftheria i Thanatos = Libertate sau Moarte), marcând astfel începutul revoltei grecilor împotriva turcilor și a Războiului de Independență ce a urmat. Revoltele începuseră mai demult, dar – trebuie să recunoaștem – alegerea acestui eveniment cu valoare de simbol a fost o decizie inteligentă. Ziua de 28 octombrie are o cu totul altă semnificație: primul ministru al Greciei nu a fost de acord cu solicitarea lui Mussolini de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. Decizia a avut urmări dezastruoase pentru Grecia, deoarece – după câteva victorii minore împotriva italienilor (mai înclinați către muzică, decât pentru război), a intervenit armata germană. „Ohi”, adică NU, este însă pentru greci aniversarea momentului în care guvernul lor au avut curajul să se opună unei țări mult mai puternice.

Nu știu dacă evenimentele istorice sau întâmplarea a făcut să merg ieri la Muzeul Național de Istorie a Greciei. Fapt e că am făcut-o. Chemarea de a-l vizita o realizează nu clădirea, ci statuia din față. Ea atrage atenția și induce ideea că, în spatele ei, s-ar putea afla ceva interesant. Acel ceva este o clădire cu fațada către nicăieri și care expune la stradă un zid anost, ce face un unghi de aproximativ 30 de grade față de axul străzii. Explicația este simplă: clădirea a fost fondată în 1858 de către regina Amalia, soția primului rege al Greciei moderne, Otto, ca sediu al Senatului și Parlamentului. Se întâmpla deci la doar 26 de ani de la dobândirea independenței prin Tratatul de la Constantinopol (31 iulie 1832) și 25 de la instalarea pe tron a regelui Otto (6 februarie 1833), ceea ce explică inițiativa reginei (de origine bavareză), într-un stat prea sărac pentru o asemenea investiție. Pentru Atena acelor timpuri se potrivesc spusele lui Strabo: „… o stâncă așezată pe un șes și locuită de jur împrejur”. Nu este chiar șes, dar avea doar patru mii de locuitori în 1833. Cele trei bulevarde, care fac legătura dintre Syntagma și Omonia (Akademias, Panepistimiou (Universității) și Stadiou (pe care se află Muzeul) au fost create mai târziu, ceea ce explică lipsa paralelismului dintre stradă și fațada principală a clădirii.

Proiectată de arhitectul francez François Boulanger în stil neoclasic, clădirea actualului muzeu este într-adevăr frumoasă, dacă părăsești strada și te poziționezi în fața ei. Statuia ecvestră, pe care trebuie s-o depășești, este și ea frumoasă. Deși îl reprezintă pe Theodoros Kolokotronis, unul dintre conducătorii revoluționarilor eleni în Războiul de Independență din 1821, eroul este înfățișat precum un general roman sau împărat german din secolele 18-19, ceea ce pare ridicol. Este concepția sculptorului Lazaros Sochos, educat la Paris.

Surpriza cea mare a venit în clipa în care am citit în broșura oferită la intrare că Muzeul Național de Istorie nu aparține statului, ci unei entități particulare, Societatea de Istorie și Etnologie a Greciei, „fondată în 1882 de un grup de oameni de știință și cultură, cu scopul de a colecta și salva patrimoniul istoric al națiunii, de la căderea Constantinopolului din 1453 până în zilele noastre”. Într-adevăr, istoria antică și cei 2000 de ani de ocupație lipsesc, ca și cea din „zilele noastre”, adică după dispariția inițiatorilor: Timoleon Filimon (jurnalist), Nikolaos Politis (folclorist), Spyridon Lambros (istoric), Dimitrios Kambouroglou (scriitor), Babis Anninos (jurnalist), Antonios Miliarakis (istoric și geograf), Georgios Drossinis (poet) și alții. Universitatea Tehnică din Atena a fost cea care a găzduit inițial Societatea și Muzeul. După mutarea Parlamentului în actuala clădire, în 1935, vechiul sediu a devenit disponibil. A mai durat însă până în 1960, când primul ministru de atunci, Eleftherios Venizelos, a decis actuala destinație a clădirii.

În sfârșit, am intrat. În primele săli, marea majoritate a exponatelor sunt săbii, pumnale și pistoale, expuse în casete la un metru înălțime și tablouri – între zece și douăzeci, pe unul sau două rânduri – deasupra casetelor. Toate sălile înconjoară fostul amfiteatru al parlamentului. În privința tablourilor, două lucruri se cuvin menționate, pe lângă mulțimea lor (peste o sută, poate două sute).

1. Este probabil ca unele să fi fost comandate de cel portretizat, cum ar cel al lui Theodoros Kolokotronis, același cu statuia din față. O dovedește coiful expus într-o vitrină, ca dovadă că el a existat în realitate și nu doar în imaginația sculptorului. Marea majoritate a celorlalte însă, sunt portrete ale unor oameni simpli, ce nu aveau bani și nici preocuparea de a fi portretizați, asemenea regilor din țările Europei occidentale. Însemnă că tablourile au fost realizate în mod gratuit de pictori patrioți. Cu toții, cei portretizați, sunt îmbrăcați somptuos, cu haine ce probabil nu și le puteau permite și nici nu aveau când să le poarte.

2. Ca să mă contrazică, am găsit și un tablou de luptător modest, ce parcă a fost inspirat din țăranul de la 1907 a lui Octav Băncilă, cu deosebirea că cel al ieșeanului este mai expresiv: are privirea hotărâtă, iar cămașa albă pe un fond întunecat scoate în evidență personajul. În tabloul grecului, fundalul distrage atenția privitorului, iar privirea și poziția mâinilor par a cuiva care se pregătește să sară în apă.

Este probabil că asociația fondatoare a colectat obiectele expuse de la posesorii lor, care le-au oferit muzeului din același sentiment patriotic. Asta îmi amintește de British Museum, unde, în 1753, colecționarul Hans Sloan, în vârstă de 93 de ani, a lăsat muzeului prin testament toată agoniseala lui de peste opt-zeci-de-mii de exponate. Bineînțeles, națiunea îi este recunoscătoare. Bustul lui se află la loc vizibil, ca și elogiul adus pentru donația sa, astfel că până ce și eu, care n-am fost niciodată în Anglia, am aflat de ea. Și nu a fost singurul. S-a întâmplat și în România, demult. Majoritatea exponatelor Muzeului nostru național au fost mai întâi colecții particulare, oferite statului de către colecționari. Astăzi, în schimb, procesul este invers: dispar lucrări din muzee. Dispar și clădiri întregi, fiindcă actualii proprietari le dau o destinație prea puțin onorabilă, sau valorifică doar terenul, construind un bloc din beton și sticlă, în locul unei clădiri ce ar fi trebuit să aparțină patrimoniului național.

Revin la muzeul din Atena. Într-o fotografie, găsim și cunoștința noastră mai veche: Alexandru Ipsilanti. Se pare că el a fost primul care a lansat strigătul de independență al grecilor, la 20 februarie 1812, deci înainte ca arhiepiscopul Germanós să ridice în mod simbolic steagul. De altfel, în Patras era o situație oarecum specială: datorită cetății fortificate, turcii bogați și-au adăpostit averile tocmai acolo, în ideea că vor putea fi păzite mai bine. Ca de obicei, s-a întâmplat invers. O mică paranteză poate ar caracteriza mai bine atmosfera din Peloponez. În provinciile mai îndepărtate de Istanbul, autoritatea turcilor era mai slabă, astfel că proliferau „klefții”, un fel de haiduci. Cuvântul poate fi tradus prin „hoți”, de unde și românescul „cleptoman”. Pentru a-i prinde, otomanii au autorizat formarea unor miliții populare. Pentru că, uneori, klefții și armatoloii (membrii milițiilor) treceau dintr-o tabără într-alta, nu se știa niciodată cine conduce într-o localitate oarecare. În 1821 însă cadrul istoric general era unul deosebit. Imperiul Otoman era în decădere rapidă. Bineînțeles că celelalte țări, în special marile puteri ale timpului, nu puteau lăsa șansa să le scape. Războiul de Independență al Greciei a fost mai puțin o realizare a grecilor, cât una îndreptată împotriva turcilor, în special din partea Angliei și a Rusiei. Așa se face că, încă din 1814, simțind momentul favorabil, un grup de tineri patrioți au înființat la Odesa asociația „Filiki Etheria” (Societatea Prietenilor). Grecul Ioannis Kapodistria devenise ministrul de externe al țarului Alexandru I, așa că aveau relații în sferele înalte ale politicii. În 1920, după ce a fost numit șef al Eteriei, Ipsilanti a trecut imediat la măsuri concrete, astfel că pe 6 martie 1821 a trecut Prutul și, la Iași, a emis o declarație de independență a Greciei. Gestul era, evident, unul de bravadă. Grecia era încă sub otomani. Din păcate, comportarea lui în Țările Române a fost lamentabilă, astfel că țarul și-a retras susținerea. Învins de turci, a încercat să se refugieze în Austria, unde însă a fost arestat. A murit în închisoare, nebun. Acesta este motivul pentru care grecii nu vorbesc despre el și consideră gestul lui Germanós ca fiind actul de naștere la revoluției. Trebuie să remarc că, în unele decizii majore, guvernanții greci au dovedit multă înțelepciune. Din nefericire, numai în unele. Pentru noi, românii, Ipsilanti a fost o catastrofă, Tudor Vladimirescu fiind victima lui.

În continuare, Rusia, cea care s-a luptat îndelung cu Imperiul Otoman pentru dispute teritoriale, era implicată într-un război cu Persia, astfel că nu a mai avut un rol major în timpul Războiului de Independență a Greciei. A avut în schimb Anglia, mai ales că principalele dispute s-au desfășurat pe mare, bătălia de la Navarino fiind decisivă în evoluția raportului de forțe. A fost momentul din care Imperiul Otoman a intrat în cădere liberă. Este probabil o coincidență, dar în al Doilea Război Mondial, comportarea rușilor a fost identică. Nu au avut nici un rol în timpul conflictului (doar Anglia a susținut grupurile de partizani împotriva nemților), dar a intervenit puternic după, instigând pe unii lideri locali împotriva altora și inoculându-le ideile lor comuniste, astfel că azi există în Grecia mai mulți adepți ai acestui sinistru flagel decât în Rusia, care s-au vindecat de asemenea inepții.

Pe lângă arme și portrete, în Muzeul de Istorie există și steaguri. În funcție de zonă, simbolurile de pe steaguri sunt ușor diferite. Crucea este prezentă la toate, ca simbol al Creștinătății, în luptă împotriva stăpânirii musulmane. Ea se sprijină pe o semilună cu concavitatea în jos, ca semn că puterea otomană va fi înfrântă. Pe cele mai multe există o ancoră reprezentând abilitatea de navigatori a grecilor, dezvoltată din timpuri ancestrale. Deasupra ancorei se află o pasăre, iar pe ancoră un șarpe, cu capul îndreptat către pasăre. Asocierea șarpe-pasăre sugerează lupta grecilor pentru libertate. Noi românii, avem o opinie puțin diferită față de șarpe, dar trebuie să ținem seama că simbolistică animalieră este diferită de la un popor la altul.

Câteva piese interesante sunt sculpturile din lemn, așezate la prora vaselor grecești, reprezentând de obicei figuri umane.

Unele reprezintă celebrități din Mitologie sau istoria antică, cum ar fi Epaminonda, Ares sau Temistocle, ce nu au legătură cu Războiul de Independență, dar și una autentică: este vorba despre Bubulina Lascarina, eroină reală, care are un bust și în șirul monumentelor similare de pe aleea principală din parcul Pedion Areos. Aici, o realizare mai puțin reușită, a decorat nava Agamemnon, al cărui comandant a fost fiul ei. Un șir de scaune sugerează evoluția lor în anii de după război. Printre ele, scaunele membrilor Curții de Apel, unul pentru regele Otto și, bineînțeles, un fotoliu pentru primul rege. Ca orice serie, și aceasta trebuie să se încheie frumos: sala tronului. Poate chiar prea frumos, pentru o țară săracă!

Deși se numește Muzeul Național de Istorie, în ultimele săli se pot admira costume grecești autentice, unele foarte frumoase. Să nu uităm că el este o realizare a Societății de Istorie și Etnologie a Greciei.

La ieșire, nu poți trece cu vederea clădirea de vizavi, în ruină. Am trecut de zeci de ori prin fața ei. Cum nu este singura în acest oraș, nu-i mai acordam atenție. Ieșind însă din Muzeul de istorie, nu poți să eviți întrebări privind evoluția Greciei, prezentul și viitorul ei.

* *

*

Fundația Stavros Niarchos

La recomandarea Agatei, o prietenă cu vechime mai mare în Atena, am plecat să vizitez Fundația Stavros Niarchos, nu foarte departe de locuința mea. Locul indicat este un fost maidan, pe lângă care treceam deseori. Vedeam și o macara, semn că se construiește ceva, dar nu știam ce. Acum este aproape gata și știu: Fundația Niarchos. Știam de la Agata că accesul este dificil, dacă nu știi pe unde trebuie să mergi. Ea a consumat mult efort și timp, deoarece, din locul în care a lăsat-o tramvaiul este foarte dificil de găsit o cale de traversare a încrengăturii de bulevarde și autostrăzi suprapuse. Am luat deci harta și mi-am stabilit de acasă traseul optim, sau ceea ce mi s-a părut mie a fi optim. Deși în Atena denumirile străzilor sunt afișate la toate intersecțiile, orientarea nu este întotdeauna ușoară. M-a amuzat o trecere de pietoni care se termină într-un zid, de fapt parapetul unei autostrăzi pe un nivel mai sus. De remarcat rezistența marcajului, care încă se vede după ce s-a construit autostrada, cu mulți ani în urmă.

În final, am ajuns la destinație. Traseul ales a fost bun. Intrarea pe care am pătruns înăuntru este una importantă, poate chiar principală, fiindcă accesul se face din bulevardul Singru, cea mai frumoasă și modernă arteră, ce face legătura dintre centrul orașului și litoral. Cu toate acestea, imaginea parcului din acest punct de intrare nu este deloc încântătoare. O uriașă pistă pentru biciclete, trotinete și tot ce vreți este tot ce se vede. Dacă nu ar fi șirurile de pomi recent plantați, ar putea servi ca pistă de decolare a avioanelor, dar și pentru asta este prea lată. Doar la orizont pare să se întâmple ceva, motiv pentru care merg înainte pe jos, pe lângă copiii însoțiți sau nu de părinți, pe care trebuie să-i ocolesc eu, fiindcă nu pot fi sigur de reușita lor. Încep să intuiesc o explicație. Presupun că, în proiectul inițial, pista trebuia să fie o prelungire a bulevardului Singru, care urma să traverseze pe deasupra sau pe dedesubt linia de tramvai și bulevardul Poseidonos, ambele paralele cu litoralul mării Egee, pentru a se sfârși în mare. Evident, nu ar fi avut nici un rost, așa că au abandonat proiectul inițial. În prezent, din bulevard se desprind două bretele: una la dreapta, către Pireu, și alta la stângă, spre Cap Sunion. Cu toate acestea, încrengătura de bulevarde și autostrăzi din zonă este atât de încâlcită, încât și localnicii au probleme de orientare.

Înaintând, zăresc o pânză de apă, căreia, pentru început, nu-i găseam rostul, dar dilema se risipește repede. Este un canal navigabil pentru mici ambarcațiuni, majoritatea din plastic: caiace și altele. Începe să-mi placă. În dreapta mea se află un parc, iar înainte clădirea ce presupun că este Centrul Cultural unde trebuie să ajung.

Am intrat în clădire. Sunt de fapt două clădiri, dar una este doar o parcare pe trei etaje. Cea mai mare parte a parterului clădirii principale nu este încă amenajat. Într-un mic spațiu de recreare pentru cei obosiți, am remarcat o mini-expoziție de fotografii cu tema emigrării. Câteva erau foarte bune.

Într-un separeu de circa doi metri lățime și vreo patru lungime, se află expusă cupa acordată câștigătorului maratonului de la prima olimpiadă modernă, împreună cu câteva texte, din care am aflat istoricul ei. Inițiativa a aparținut lui Michael Bréal, un francez, fost filolog, profesor universitar etc., pionier al semanticii moderne. El l-a convins pe baronul Pierre de Coubertin, fondatorul Comitetului Olimpic Internațional să introducă în programul olimpic proba de maraton, deși ea nu făcea parte din jocurile olimpice din antichitate. Dat fiind valoare ei de simbol, baronul a acceptat. Michael Bréal a oferit și o cupă, ce urma să-i fie dată învingătorului. Jocurile olimpice s-au ținut la Atena, în 1896 și, spre surpriza generală, în competiție cu atleți recunoscuți pentru valoarea lor, câștigător a fost chiar un grec, Spyros Louis, de meserie sacagiu. Maratonul a avut succes și, de atunci, nu numai că face parte din programul jocurilor olimpice, dar multe țări organizează curse proprii. Cupa a rămas în posesia familiei lui Spyros Louis, până când, în 1912, cu câteva luni înainte de Jocurile Olimpice, nepotul lui s-a hotărât s-o vândă prin intermediul unei case de licitații din Londra. Din fericire, a intervenit Fundația Stavros Niarchos, care a cumpărat cupa și a decis s-o expună publicului, pentru a păstra trează memoria unui eveniment istoric cu care națiunea se mândrește, dar și unul dintre succesele sportivilor greci.

Etajele doi și trei sunt în curs de amenajare. Vor fi deschise publicului anul viitor. Urma deci să urc la ultimul etaj, unde Agata m-a informat că sunt două expoziții de artă și o vedere panoramică asupra orașului. Există bineînțeles lifturi, dar eu – „sportiv vânjos” – am preferat să urc pe scări, deși peste mușchii mei – cândva în formă – au trecut cam mulți ani. Nu am urcat prin interior. Pe acolo accesul este interzis. Prin exterior, pe o rampă cu 87 de trepte. Odată ajuns sus, am constatat că m-am ostenit degeaba. De acolo, singura posibilitate – în afară de drumul înapoi – este continuarea rampei în coborâre. Este de fapt accesul pentru cei ce vin direct din parc. De ce trebuie să urci și să cobori în mod inutil nu se știe. Eu m-am bucurat la început că am avut posibilitatea să-mi pun mușchii la lucru, dar am regretat mai târziu, fiindcă a trebuit să repet acest exercițiu mult peste posibilitățile mele. Între cele două alternative, înapoi sau înainte, am preferat-o pe a doua, așa că am coborât. Ea îmi oferea și posibilitatea vizitării parcului. Din parc, către clădirea Centrului cultural, există alei – unele drepte, altele șerpuite, care urcă către ținta mult dorită. Mie mi s-a părut mai atrăgătoare una șerpuită. De pe ea am avut o vedere de ansamblu asupra stadionului. Fiind duminică, copiii și părinții l-au acaparat.

În final, după ce am mai tatonat un pic, am ajuns la destinație. Înainte de a intra în sala de expoziții, în fața ei am „admirat” sculpturile lui Christos Kapralos. Am folosit ghilimelele, fiindcă genul adoptat de artist nu face parte din preferințele mele. Poate ale altora . . . Am fotografiat totuși câteva exponate. Toate sunt din bronz. În interior am aflat că, în tinerețe, a sculptat normal. Într-un mic separeu se află două asemenea sculpturi doveditoare.

Principala sală este acordată pictorului Iannis Moralis. Am aflat că cei doi au fost prieteni. Și el și-a schimbat stilul de-a lungul vieții. De la figurativ, uneori naiv, trece printr-o fază intermediară mai bună, pentru ca în final să ajungă la ceva ce înclină către abstract, dar nu este, deoarece abstractul nu reprezintă nimic din lumea reală, fiind doar reprezentări de forme și culori. Unele lucrări au valențe simbolice, dar timide. Deși apreciat de către specialiști – dovadă existența expoziției – după opinia mea, tablourile expuse impresionează doar prin dimensiuni.

La ieșire, am aflat că există o pasarelă lată cât pentru o șosea cu 6-8 benzi de circulație, peste toate arterele din zonă: stradă, bulevard, autostradă și linie de tramvai. Ea îmi confirmă presupunerea inițială, că bulevardul Singru trebuia să-și continue traseul în linie dreaptă, până pe malul mării. Parcul și Centrul Cultural Stavros Niarchos fiind o valorificare a spațiului liber după modificarea proiectului. Am folosit pasarela, descoperind astfel o cale de acces mai bună decât cea aleasă de mine după hartă, fiindcă pe hartă nu figurează pasarela.

Deși evoluția Atenei a fost una haotică, orașul fiind aglomerat și încâlcit, la grație inițiativei lui Stavros Niarchos, aici totul este conceput în stil american. Ei, americanii, nu fac economie la spațiu, deoarece au suficient. Odată ajuns acasă, am căutat pe Internet informații despre Stavros Niarchos, despre care nu știam nimic. Am aflat că a fost un multimiliardar, născut bogat și ajuns super-bogat datorită implicării în transportul naval, în special petrolier. America nu-i era necunoscută, mai ales că părinții lui fuseseră naturalizați în Statele Unite, dar au revenit în Grecia înainte de nașterea lui Stavros.

File de jurnal

Mișu are probleme. Aproape uitasem de el, când am primit o scrisoare. Este pentru prima dată când scrie despre adevăratele lui probleme. Nu toate (ar fi fost imposibil), dar intuiesc și un motiv ascuns: nu mai rezistă.

Înainte de a pleca, și-a întreținut un optimism forțat, deși știa de la mentorul lui că „nu umblă câinii cu colaci în coadă” nici măcar la Paris. Era un tip deștept acest mentor. A fost la vremea lui singurul pictor din Brașov care și-a câștigat existența prin artă. Era absolvent al Academiei „Repin” din Leningrad, acum Sankt Petersburg. A avut însă o viață chinuită, pentru că n-a vrut să se prostitueze politic. Poate că tocmai de aceea, Mișu nu i-a urmat sfaturile decât în pictură. Iar după ce s-a dus la București, la Academia de Arte, nu s-au mai văzut decât întâmplător. Spunea despre dânsul că este „expirat”, în timp ce el, Mișu, dorește să se afle în „contemporaneitatea artistică”, cum îi plăcea să spună, deși nu cred că își va egala vreodată primul mentor. Picta abscons și se autodeclara neînțeles. După părerea mea, arta, la fel ca literatura, trebuie să comunice o idee, un sentiment etc. Ea trebuie deci să fie înțeleasă. Ce ar însemna un roman, scris într-o limbă inexistentă? Dar, să nu fiu rea, eu nu sunt critic de artă.

Ce mă surprinde este faptul că Mișu știa foarte bine că este greu să-ți câștigi existența din vânzarea tablourilor. O constatasem amândoi odată în plus, când am vizitat biserica Sacré Cœur, cu ocazia excursiei ce am făcut-o împreună la Paris după bacalaureat. A fost un cadou din partea părinților noștri. Ca să ajungem acolo am urcat pe jos dealul Montmartre, unde a fost fieful artiștilor la începutul secolului trecut. Picasso, Modigliani, Monet, Renoir, Toulouse-Lautrec, Suzanne Valadon, Mondrian și mulți alții au pictat și locuit acolo, unii chiar în celebrul „Le Bateau-Lavoir”, poreclit astfel datorită formei construcției. Acum, doar „Place du Tertre” mai amintește de „epoca de aur”, prin mulțimea pictorilor ratați, ce încearcă să câștige un ban, cei mai mulți făcând pe loc portrete la comandă. Unii expozanți sunt talentați, dar nu au reușit să găsească drumul către celebritate, ceea ce face ca peisajul să fie trist. Accesul în zonele înalte ale lumii artistice nu este întotdeauna cel firesc. Deși Mișu a fost atunci de acord că modul de viață ales de acești expozanți nu este acceptabil, totuși a plecat. Se vede că Institutul de Arte i-a deformat modul de gândire. Parisul e „poezos” – cum scria în jurnalul ei Oana Pellea, fiica actorului Amza Pellea – dar numai atât. Lupta pentru existență e la fel ca peste tot, iar francezii nu sunt printre cei mai onești oameni. Poate dimpotrivă!

Obișnuia să afirme că el este un profesionist și îi disprețuia pe cei etichetați amatori, fiindcă nu aveau o diplomă de absolvenți ai unei școli de artă. Își însușise din studenție această mentalitate.

Este de așteptat ca grupurile de profesioniști din orice domeniu de activitate să-și apere interesele comune. Așa s-au născut corporațiile, trusturile și altele. Aici am folosit termenul „profesionist” în sens substantival, ca practicant al unei profesiuni și nu în sens adjectival, de bun meseriaș, definind o persoană în care ai încredere că va executa corect comanda ce i-ai încredințat-o. Termenul „amatori” nu ar fi greșit, dacă îl interpretăm în sensul în care francezii îi numesc pe „pictorii de duminică”, fiindcă își câștigă existența în alt mod. În România însă este invers: mulți dintre cei ce se auto-declară profesioniști își câștigă existența în alte domenii. Desigur, cei cu relații primesc comenzi de la stat sau marile firme. Ceilalți . . .

Poate că exagerez puțin eu, din deformație profesională. Sunt totuși filolog.

După absolvire, ca profesor de desen, Mișu realiza că este doar (zicea el, fără să se gândească că mă jignește) profesor și nu artist. Atunci, la trecerea prin „Place du Tertre”, avusese ocazia să vadă ce înseamnă să fii pictor profesionist în adevăratul înțeles al cuvântului, ce înseamnă să-ți câștigi existența din artă.

În primele două luni după plecarea la Paris mi-a trimis doar câteva vederi. Cât a stat în Viena, n-a dat nici un semn de viață. Îmi spusese, de-altfel, chiar cu câteva zile înainte de emigrare, că nu o va face, pentru ca să nu-mi producă neplăceri cu autoritățile. În următorul an am primit două scrisori formale și apoi nimic. S-a întâmplat ceva, din moment ce s-a trezit abia acum. Sau s-a schimbat ceva.

Cugetarea Bolovanului

Lui Mișu îi lipsește feedbackul. Și asta pentru că este prea plin de sine. Faptul că nu a avut succes cu arta sa nu i-a perturbat convingerea că este un geniu, sau ceva pe-aproape. Nu a învățat că, în viață, este necesar să știi să faci ceva util, ceva de care societatea are nevoie. Dacă îți și place ceea ce faci – adică să îmbini utilul cu plăcutul, cum se spune – înseamnă că ai atins idealul. Dacă nu, atunci trebuie să separi cele două activități, dar să nu uiți că prima este obligatorie. În caz contrar, se ajunge la cunoscuta constatare că „Tot ce-i bun în viață este ilegal, imoral sau îngrașă”.

Tot ce este considerat normal pe Mișu nu-l interesează. El este deasupra lucrurilor obișnuite. La școală, nu l-a satisfăcut regula de trei simplă, pentru că este – vezi bine – prea simplă. Își dorea una mai complicată. Nici geometria nu l-a satisfăcut; o considera simplistă. Era din categoria celor care doresc să construiască un triunghi cu patru laturi.

A visat să devină celebru. Da poți visa, dar fără să devii robul visării.

Omul este un element al societății, un produs al ei și, în consecință, nu poate exista în afara ei. De aceea, dacă nu-i este util societății, mai devreme sau mai târziu va suporta consecințele.

Sfârșitul părții a treia