Cristache
Gheorghiu
Filosofia unui bolovan
Volumul 2
Partea
a doua
Colecția OPERA OMNIA
Romanul de azi
TIPO |
MOLDOVA |
File de jurnal
Eu,
de câte ori mă duc în București cu diferite treburi, vreau să
văd și câte un monument. Am o listă și îmi place să
bifez de fiecare dată măcar unul dintre ele. Pe lista mea există
o denumire care mă nedumerea: Casa Trubețcoi.
Sună rusește și nu știam nimic legat de acest nume. I-am
scris de aceea bunicului un e-mail, în speranța că mă va
lămuri el. A făcut-o, dar nu înainte de a-mi atrage atenția
că informațiile le-a cules de pe Internet, ceea ce aș fi putut
face și eu. Se pare deci că sunt cam retrogradă. (Cam dur
cuvântul!) Bunicul este mai modernist decât mine, ca să nu mai vorbesc
despre elevii mei, care nici nu vor să audă să deschidă o
carte. Replica lor este „Există pe Internet”, deși de cele mai multe
ori ei citesc doar recenzia cărților. Evident, nu află de acolo
nimic din ceea ce l-a determinat pe autor să scrie o carte și nu ceva
asemănător recenziei. Dar asta este o altă problemă
și, în ceea ce mă privește, s-ar putea să fie doar o scuză.
Adevărul este că, în discuții cu cei mai adaptați momentului,
mă simt uneori ușor handicapată și, ca să ies din
încurcătură, fac uz de informații de strictă specialitate,
nu pentru ca să contribui la evoluția dialogului, ci doar pentru ca
să mă dau eu mare și să nu par proastă.
Ar
trebui să fac ceva în această direcție, mai exact să-mi
impun să folosesc mai mult oportunitățile calculatorului.
Planuri . . . Nu-mi stă în fire.
Informațiile
bunicului despre Casa Trubețcoi sunt chiar
interesante. De fapt nu cele despre casă, ci despre proprietară:
Cleopatra Trubețcoi. A fost o româncă
neaoșă, fiica marelui ban Costache D. Ghica și a Ruxandrei
Cantacuzino. Inteligentă, frumoasă, educată, cucerea imediat
inimile bărbaților. Printre ei și pe cea a prințului
Serghei Trubețcoi, colonel în arata rusă,
nepotul țarului Nicolae I. În 1828, în războiul cu turcii, rușii
au ocupat Principatele Române. Prințul o cunoaște pe Cleopatra, se
îndrăgostește fulgerător și se căsătorește
cu ea. Din nefericire, el moare în luptă și Cleopatra rămâne
văduvă. Nu s-a recăsătorit și și-a păstrat
titlul de prințesă Trubețcoi. A dus o
viață mondenă și, în casa ei a organizat numeroase serate
muzical-literare. Printre alții, acolo a cântat și Franz Liszt,
Din epistolele
bunicului
Din ce mi-ai scris în mesajul
precedent rezultă că trăiești cu impresia că eu
datorez școlarizării – presupusă mai bună decât a
voastră – bagajul de informații acumulate. Fals! Te gândești
probabil la cei din generația lui Mircea Eliade, Emil Cioran și
ceilalți, educați înainte de invazia sovietică. Da, ei au prins
epoca cu adevărat de aur a țării, când România, dintr-o
fostă țară balcanică, era pe cale să devină una
europeană. Ei bine, eu nu sunt chiar atât de bătrân.
În 1948, la indicația lui Stalin,
guvernul de atunci al României a inițiat o reformă extrem de
dură a învățământului: s-au desființat cursurile de
latină și greacă, iar dintre cele moderne a rămas doar
franceza (o oră pe săptămână) și s-a introdus, în
schimb, limba rusă, cinci ore pe săptămână. Istoria trata
doar „mișcarea muncitorească”, identificată chiar și acolo
unde n-a existat.
Eu am prins din plin această
perioadă. În 1948, tocmai absolvisem primele patru clase primare.
Știam să scriu, să citesc și să socotesc. Ce urma
să citesc se limita la literatura românească mai veche (fără
Blaga, Eliade etc.) și, bineînțeles, cea rusă și, mai ales,
sovietică.
Norocul nostru a fost prezența
printre noi a adulților – părinți, profesori, prieteni de
familie – care ne deschideau o mică fereastră către o altă
lume, din păcate apusă. Așa se face că citeam clandestin
și cărți inexistente în librării și biblioteci,
strecurate din mână în mână de către cei câțiva
curajoși, care nu le-au distrus, așa după cum cereau
indicațiile. Nu credeam nimic din ceea ce ne spuneau
oficialitățile și căutam alte surse de informare.
Mințile noastre erau permanent în căutarea adevărului și
eram refractari la orice fel de îndoctrinare. Ne ajutau și
propagandiștii prin prostia lor să identificăm minciunile
oficiale. Din nefericire pentru generațiile următoare, ei s-au
perfecționat. Constat și astăzi urme ale influenței lor.
După moartea lui Stalin și –
mai ales – după retragerea trupelor sovietice din România în 1958, a urmat
o scurtă perioadă de înflorire relativă a țării. În
școli s-au reintrodus limbile străine, s-a scos obligativitatea învățării
limbii ruse, au apărut încercări de rescriere a istoriei și
altele. Educația copiilor de atunci a fost mult mai bună decât a
noastră. Eu i-am invidiat.
A urmat bine-cunoscuta degradare din
epoca Ceaușescu, vizibilă din plin în învățământ,
poate mai mult decât în oricare alt domeniu. Copiii educați atunci sunt
astăzi oameni maturi, iar unii dintre ei conduc țara.
După această tristă
prezentare a involuției României, trebuie să-ți dau și o
veste bună. Și pe vremea mea, și pe vremea ta, ca întotdeauna,
au existat oameni din toate categoriile, inclusiv a celor de bună
calitate, care – în condițiile date – s-au străduit să facă
ceva pozitiv în viața lor. Un modus
vivendi era obligatoriu pentru oricine dorea să trăiască în
afara zidurilor închisorii. Nadia Comăneci a răsărit dintr-un
orășel, Onești, de a cărui existență puțini
știau la vremea aceea. Au existat însă doi profesori de
gimnastică entuziaști, care au vrut să facă mai mult decât
li s-a cerut. Urmarea s-a văzut. Școala românească de
matematică era recunoscută în mediile științifice
internaționale. Explicația este simplă: matematica este o
știință ieftină. Nu cere decât hârtie și creion. Cine
dorea să-și exerseze mintea putea s-o facă.
Există și azi copii cu
minți briante și rezultate remarcabile. Că ei nu sunt
valorificați este o problemă politică, care nu ar trebui să
influențeze învățământul.
Gata! Dacă nu-ți place
mesajul meu, poți să-l distrugi. Eu am dorit doar să-ți
ridic moralul. Promit ca data viitoare să fiu mai puțin
cicălitor. Aș fi bucuros dacă aș reuși să te
înveselesc.
* *
*
Te plângeai în mesajul anterior
că nu ai reușit să-ți convingi colegii în discuția din
cancelarie. Nu mă îndoiesc că logica ta era perfectă; s-ar putea
însă ca ei să fi avut și alte interese, care ție îți
scăpau. Nu mi-a plăcut însă ideea că, în general, nu
reușești să fii
convingătoare în discuții cu mai multe persoane. Cred că
de vină este lipsa exercițiului care, la rândul lui are drept
cauză o oarecare timiditate.
Eu, ca orice bătrân, vorbind
teoretic și în necunoștință de cauză, risc să
devin pisălog. E bine să știi că, la bătrânețe,
defectele copilăriei se amplifică, în timp ce calitățile se
estompează, până ce devin defecte.
Risc totuși și îți
atrag atenția asupra alegerii argumentelor. Voi da două exemple,
pornind de la constatarea mai veche, potrivit căreia noi, românii, folosim
uneori argumente nu doar neconvingătoare ci chiar contraproductive.
1.
În
ultima fază a perioadei comuniste, ne lamentam că mâncam salam cu
soia. Ca mari iubitori de carne – în special de porc – apreciam ca o mare
nelegiuire introducerea acestei plante în compoziția salamului și a
altor produse, ce trebuiau să fie doar din carne. În aceeași
perioadă însă, în occident, soia era folosită pentru ameliorarea
agresivității unor alimente dăunătoare
sănătății, dacă sunt consumate în exces, prin
creșterea colesterolului și altele. Din acest motiv, prețul lor
era mai mare decât al celor fără soia. Lamentările noastre erau
deci derutante, fiindcă noi ne plângeam de sărăcie.
2.
Al
doilea exemplu este din istorie; ne lăudăm și astăzi cu
trecutul nostru multimilenar, fără să realizăm că,
pentru americani, afirmația noastră poate fi interpretată ca un
afront adus Statelor Unite ale Americii, care au o istorie extrem de
scurtă. De aceea, i-ar agrea mai ușor pe ruși – și ei cu o
istorie scurtă, decât să suporte ifosele noastre. Ar trebui să
ne dăm seama că sunt politicoși, dacă nu ne atrag
atenția că ei au realizat în câțiva ani ceea noi nu am
făcut de când suntem.
* *
*
Între două extreme la fel de
nedorite, calea de mijloc se impune ca cea mai înțeleaptă de urmat.
Tocmai am spus o banalitate! Acum, dacă tot am făcut-o, aș putea
să mai adaug una. Mă gândesc, totuși, că extremiștii
sunt niște indivizi deplasați, dar nu sunt proști. Alegerea
căii de mijloc, în schimb, este opțiunea mediocrității.
Să ne lăsăm conduși de ei? Înseamnă să batem
pasul pe loc, fiindcă lor – mediocrilor – le lipsește ținta
către care am putea fi conduși.
Presupun că, în acest moment,
cititorul se gândește la politică. Departe de mine acest gând!
Televiziunile m-au îngrețoșat suficient, pentru ca să-mi
scoată din preocupări acest domeniu. Voi alege, de aceea, un exemplu
cu mult mai simplu.
Pe când eram necăsătorit –
perioadă ce a durat destul de mult – din motive culinare, financiare
și de alte feluri, mâncam uneori la un restaurant lactovegetarian. N-am
fost niciodată vegetarian – dimpotrivă! – așa că din oferta restaurantului
preferam ficatul de pui prăjit. Era foarte bine făcut și uneori
îmi era adus chiar de către bucătar. Din nefericire pentru mine, el –
ficatul – nu se găsea permanent, ci periodic. Explicația am aflat-o
destul de repede. Bucătarul era un profesionist pretențios, în timp
ce ajutoarele lui de la bucătărie protestau atunci când era
solicitate mai mult decât își doreau. Și se pare că își
doreau foarte puțin. Se întâmpla în ani ’60 ai secolului trecut, astfel
că protestele lor se soldau cu îndepărtarea bucătarului. Drept
urmare, din nefericire pentru ele, restaurantul decădea, ceea ce obliga
conducerea să-l readucă pe bucătar și ciclul se relua.
Morala: nu calea de mijloc este
soluția; uneori ea nici nu există. Disputa dintre extreme este
productivă, dacă se poate pașnică.
Așa truism mai rar. Se putea
însă să nu-l spun?
* *
*
Îmi scrii despre bârfa dintre
profesori, ca și cum asta ar fi o noutate. Remarc totuși o
diferență: deși capitala este neîntrecută, cred, în
această privință, se pare că în provincie ea este mai
dură. Fiind mai mare, Bucureștiul este ca un copac cu mai multe
crengi, astfel că orice persoană se poate deplasa de pe o
creangă pe alta. În funcție de conjunctură și relații,
nu se știe niciodată unde poate ajunge cel de pe aceeași
cracă cu tine. E bine deci să fii prudent. Provincia, pe de altă
parte, este asemenea unui plop: un arbore cu crengi subțiri, ce nu pot
susține greutatea unui om. Singură, tulpina îi poate susține.
Disputa este pe verticala, ascensiunea fiind posibilă doar prin
înlăturarea celui de deasupra. În plus, fiecare cunoaște pe fiecare,
astfel că evoluția lor este previzibilă. Surprize apar doar
atunci când cineva dispune de o relație la centru, necunoscută
colegilor.
Din acest motiv, bârfa
bucureștenilor este permanentă, dar prudentă, în timp ce a
provincialilor este dură și numai asupra persoanelor în cădere
sigură.
* *
*
Îmi pare rău că nu ai putut
veni la București, să participi și tu la lansarea de carte,
asociată cu aniversarea celor 80 de ani, pe care tocmai i-am împlinit. Nu
te acuz; știu că, într-adevăr, nu ai putut. Ți-am trimis prin
poștă un mic album, însoțit de câteva aforisme. Tot acolo am
înserat și un text oarecum autobiografic, de fapt suportul pentru speechul
rostit la eveniment. Ți-l trimit în atașament la acest e-mail. Textul
este destul de lung. El conține notele mele înaintea lansării. Se
vede că aveam trac. Eu am vorbit liber – cam zece minute – și am spus
ce mi-am amintit din ce notasem. Judecând după reacția publicului, se
pare că m-am descurcat mai mult decât mulțumitor, dacă nu cumva
mulțumirea lor se datora faptului că – în sfârșit – terminasem
și urma protocolul.
Am reținut că ai făcut
un dosar, în care înserez unele dintre textele trimise de mine. Mulțumesc!
Poate voi avea ocazia să-mi arunc și eu ochii pe el. Sunt curios
să aflu ce anume ți-a atras atenția că merită să
reții.
Am citit undeva că persoanele
care își notează în fiecare zi câteva gânduri într-un jurnal au o
speranță de viață mai lungă (probabil speranța;
cu viața rămâne de văzut). Eu nu vreau să trăiesc prea
mult, dar cât îmi e dat s-o duc, vreau s-o duc bine. Nu am însă chef
să țin un jurnal, dar e bine că o faci tu. Eu îți trimit
mesaje prin poșta electronică. Bineînțeles că nu am spus
tot ce este scris în acest text.
Nu ești obligată să-l
iei în seamă. Iată textul promis:
Anul acesta am împlinit 80 de ani. Vârstă crepusculară, zic unii.
Deși nu sunt de fier, am început să ruginesc. Oricât ai fi de
optimist, te gândești că, odată și odată, totul se va
sfârși. Ce mă deranjează pe mine este faptul că, în orice
biografie, între data nașterii și ce a morții se pune o
liniuță. Rezultă că viața omului este tocmai acea
liniuță. Aș fi înțeles să se pună un zero, pe
care să-l umple fiecare cu ce poate, dar chiar semnul minus mi se pare
incorect. Până nu demult, se putea spune despre mine că sunt un
bătrânel, trecut bine de 70 de ani. De câteva zile însă, sunt un
tânăr octogenar. Acest cuvânt vine din latină. Așa scrie în
dicționar, deși corect ar fi fost octo-genial.
Adevărul este că vine din greacă și ar însemna că m-am
născut de opt ori, adică aș fi la a opta reîncarnare. Până
se va rezolva definitiv problema, s-ar putea să devin nonagenar, deși
postura de legumă nu-mi surâde. Mă consolez la ideea că cifra 8
simbolizează perfecțiunea. În matematică, așezată pe
orizontală, este semnul infinitului; în afara matematicii este doar 00,
ceea ce pare să fie cam același lucru, dacă ne amintim că,
mai demult, acest semn, pus pe ușile anumitor cabine, indica
destinația acestora. Ca atare, trebuie să sărbătoresc
aniversarea, că sâr-bătătorit am fost
toată viața, adică bătătorit ca la sârbă.
Nu obișnuiesc să-mi celebrez
aniversarea, dar intrarea în rândul octogenarilor merită un astfel de
eveniment. Nu de alta, dar să nu se spună despre mine că am
trecut prin viață „ca prin ceață”. Expresia nu-mi
aparține. A folosit-o Monica Lovinescu în amintirile ei, dar nu se referea
la mine, din fericire.
La asemenea evenimente publice, se obișnuiește cineva
să facă un laudatium. Asta mă duce cu
gândul la evenimente similare, la care am asistat și trebuie să
recunosc că nu toate mi-au plăcut, în special din cauza
exagerărilor. Cel care mi-a rămas în minte este retrospectiva la 80 de ani a unui pictor
amator, care avusese și ceva activitate politică. S-a întâmplat în
1994, deci puțin după 1989 și era la modă ca toată
lumea să se laude cu activitatea anticomunistă, cu atât mai
intensă cu cât realitatea fusese opusă afirmațiilor. Nu
minciunile mă deranjau. Cu ele începusem să mă obișnuiesc.
Acea persoană avea însă calități reale, pe care nimeni nu
le-a scos în evidență. Cine nu-l cunoscuse putea să tragă
concluzii radical diferite față de cine fusese el cu adevărat.
Desigur, orice trăitor în România acelor ani a trebuit să facă
și compromisuri. Altfel, ar fi trebui să ne sinucidem cu toții.
Valoros era cel care reușea să se facă util societății,
tării, și nu regimului, prin păstrarea continuității
valorilor românești în orice domeniu, și mai ales în cele culturale,
intelectuale. Cel despre care vorbesc, cu toate defectele lui – nu puține
și nu toate mici – a fost un astfel de om, cel puțin pe plan
artistic, unde partidul comunist îi încredințase conducerea unei
„asociații” a artiștilor amatori. Și totuși, niciunul
dintre vorbitori nu i-a evidențiat calitățile reale. Cu
toții s-au mulțumit să prolifereze laude fără
acoperire în realitate, neuitând să menționeze cât de mult s-a luptat
el pentru a obține aprobarea înființării acelei asociații,
când de fapt el a fost însărcinat chiar de către partid s-o
facă. Scopul oficial era lăudarea „realizărilor partidului, în
frunte cu conducătorul iubit”, ceea ce asociația nu a făcut
și tocmai acesta a fost meritul lui cel mai mare. În final, ca toate asociațiile născute
astfel sunt menite să dispară în neant, boala lor – nulitate
congenitală – fiind incurabilă.
Mă gândeam înainte de
această ceremonie, cine și ce ar putea să spună despre
mine. Cu siguranță că, în cercuri restrânse, se vor spune multe.
N-ar fi o noutate. O concluzie mi se conturează din ce în ce mai clar în
minte: auto-prezentarea pare să fie soluția cu cele mai puține
dezavantaje. Singura persoană condamnabilă aș fi eu însumi,
prilej excelent pentru critici. Nu e rău; critica te ajută să te
îndrepți.
Din nefericire, nu sunt un bun orator.
Nu am acest exercițiu. Toată
copilăria mea a fost marcată de recomandarea celor din familie de a
nu ieși cu ceva în evidență, de a nu atrage atenția. Asta
pentru că, imediat după război și până prin 1960,
proaspătul regim comunist se străduia să lichideze „burghezia”.
Perspectivele mele erau deci anulate. Am fost învățat să
trăiesc modest. Voi putea fi mulțumit să trăiesc, dacă
se poate liber. Aveam proba contrară a unor rude, aflate prin închisori
sau deja decedate. Am trăit din acest motiv cu sentimentul că nu voi
ajunge niciodată la nivelul celor din generațiile anterioare ale
familiei. Nu am fost învățat să lupt pentru viață, ci
să mă strecor. Am urmat medicina, tocmai pentru a nu fi obligat
să fac compromisuri politice.
Există riscul ca reîntoarcerea în
trecut prin capcanele memoriei să eșueze într-una dintre extreme: fie
otrăvitoare, fie edulcorată. Nu mi-au plăcut niciodată
extremele, așa că mă voi strădui să le evit. Pentru
că îmi zumzăie memoria de amintiri, va trebui să fiu foarte
selectiv.
Până la selecția
amintirilor, trebuie să spun că acum câteva zile am avut o mică
bucurie. Orice bucurie – se știe – începe cu un necaz. Necazul meu a
apărut de cum m-am trezit. La cea mai mică mișcare a picioarelor
sau brațelor, se auzea un scârțâit de articulații neunse.
Bătrânețea! – mi-am zis. Bucuria a venit când am constatat că
era o coincidență: scârțâitul provenea de la patul vecinului de
la etajul superior. Nu articulațiile mele erau de vină. Înseamnă
că sunt încă funcțional – mi-am zis. Relativ funcțional!
Bătrânețea? După
părerea celor foarte tineri este o fericire! Eu însumi, copil fiind, de
fiecare dată când mă loveam și mă durea și îmi doream
să îmbătrânesc, fiindcă observasem că persoanele în
vârstă nu se lovesc. Acum, sunt de acord cu afirmația conform
căreia totul este o chestiune de atitudine. Mai complicat este cu
problemele reale de sănătate, dar cu ele ne obișnuim. Încă
din tinerețe, știm că, dacă o măsea se strică, va
fi scoasă după prima vizită la stomatolog. Astăzi se poate
înlocui și inima. Sunt sigur că, în curând, se va putea înlocui
și creierul. Asta nu-i o veste tocmai bună, fiindcă ne putem
ușor imagina cine își va putea permite să-și transfere
creierul pe un corp sănătos. Dar asta nu mai este problema mea. Mie,
în ultimul timp, mi se încleștează un deget. În asemenea cazuri,
sfatul medicului obișnuit este să nu-l mai folosesc; mai am încă
nouă, slavă Domnului. În cazul meu, nici n-ar fi prea grav; este
vorba de degetul inelar. Dar ce te faci dacă ți se întâmplă la
degetul arătător și ai avut o funcție de conducere, la care
nu vrei să renunți? Probabil că cei din echipă îți vor
confecționa un deget din ghips sau din lemn, asemenea Cidului,
care – deși mort – a participat legat de cal la ultima sa
bătălie cu arabii, pentru gloria Spaniei. Gloria postumă i-a
fost astfel asigurată, dar nu este cazul meu, fie și doar pentru
că nu sunt spaniol.
Adevărul este că, odată
cu vârsta, ne scufundăm. Problema este în ce barcă te afli și
cum se scufundă: cu catargul în sus sau în jos? Dacă are catarg! Mi-a
venit acum în minte un titlu sau o remarcă dintr-un film, unul cu Jane
Fonda, fiica lui Henry Fonda: „Și caii se împușcă, nu-i
așa?”, sau cam așa ceva. Caii m-au impresionat întotdeauna din acest
punct de vedere. Când se nasc, mânjii trebuie să se ridice imediat în
picioare. Te și miri cum de reușesc. Dacă n-o fac, nu au nici o
șansă să supraviețuiască. În mod normal, aproape
toată viața lor stau în picioare. Se odihnesc în picioare. Iată
un animal care – chiar și atunci când nu face nimic – stă în
picioare. Rar oameni care să-și permită o ținută
verticală pe tot parcursul vieții lor.
Sunt întrebat de multe ori cum se face
că am abordat mai multe domenii – și încă dintre cele mai
diferite – ca ingineria, literatura și încă multe altele, de care cei
mai mulți nu aflat. Alpinismul, printre altele, căruia i-am dedicat
câțiva ani, până să mă căsătoresc. În 1960 am început
să învăț limba engleză, ceea ce, pe vremea aceea, pe
lângă criticile oficiale, mi-a atras suspiciunea că aș fi
ușor țăcănit, asociată cu sfatul „Mai bine
învățai limba malgașă; ți-ar fi fost mai de folos”. Eu
am avut însă șansa să cunosc un fost deținut politic,
căruia tocmai i se lărgise domiciliul forțat dintr-un
cătun, unde mila sătenilor l-a salvat de la moartea prin
inaniție. Eu l-am ajutat să-și găsească un loc de
muncă, în condițiile în care toți angajatorii potențiali îl
refuzau, iar el s-a oferit să se recompenseze cumva. Nu avea însă
cum, decât prin împărtășirea cunoștințelor sale, iar
din acestea avea destule. Adevărul este că, mai târziu, limba
engleză mi-a folosit, chiar dacă nu am știut-o niciodată
prea bine.
Există prezumția că cei
care se avântă în mai multe domenii sunt superficiali. Nu este cazul meu.
Sunt născut în zodia taurului, despre care se spune că produce oameni
harnici. În alpinism m-am cățărat în toate traseele cu grad
maxim de dificultate existente în România la timpul acela. În
străinătate nu aveam voie.
Apropo de zodie! Adevărul este
că, la naștere, eram cel mult un vițeluș, ca să spun
așa. Am aflat însă ulterior că societatea nu are nevoie de
tauri, decât în foarte mică măsură, pentru reproducere. Acum
puteți înțelege de ce nu am urmat întotdeauna indicațiile
oficiale. Am devenit medic, fiindcă era o meserie bine plătită
și fără implicații politice. Nu-mi place să mă
laud, dar – cum numele meu este consemnat în lucrări de specialitate ale
Academiei Române – pot spune că mi-am respectat zodia, împotriva
vicisitudinilor. Recunosc, m-au ajutat și dușmanii, fără de
care viața mea ar fi fost cu mult mai plată. Lor – și nu au fost
puțini – trebuie să le mulțumesc, dacă nu în primul rând,
în schimb, într-o foarte mare măsură. Dușmanul este cel care te
delimitează și te ajută să te auto-construiești.
Saint-Exupéry a devenit celebru prin cărțile pe care le-a scris
tocmai pe această temă.
Da, am scris articole prin reviste de
cultură și chiar câteva cărți (aproape 20), dar n-a fost de
la început așa. Se spune că orice om de știință
devine, cu timpul, filosof; reciproca nu este valabilă. Ca medic, am fost
un om de știință, dar nu chiar un savant, așa că nu am
devenit filosof. Am fost etichetat ca eseist.
Problema diversității
activităților mele se pune însă în alți termeni. O
întrebare esențială pentru orice profesionist este: ce face în timpul
liber? Mulți vor răspunde: citesc o carte, ascult muzică etc.
Muzică bună, bineînțeles, fiindcă nu am auzit pe nimeni
spunând că ascultă muzică proastă, deși constat
că mulți că o fac. Se pare că în cultura muzicală a
oamenilor lipsesc criteriile de evaluare. Cu literatura e mai complicat. Aici,
cică ar exista unele criterii, dar ele sunt stabilite după puterea de
înțelegere a celor ce au ajuns la putere, adică au dobândit unele
funcții oficiale. A fost o mică paranteză. Fapt este că un
critic literar, de pildă, nu poate spune că, în timpul lui liber,
citește cărți, pentru că aceasta este profesiunea lui.
Poate face jogging, taie lemne sau orice altceva decât cititul
cărților. Am dat doar un exemplu. În principiu, un intelectual
își consumă timpul liber cu activități relaxante. Un
lucrător, ce desfășoară o activitate repetitivă
manuală, se poate delecta citind o carte. Cât timp am lucrat ca medic, am
cunoscut câteva asistente, bune cunoscătoare de literatură.
Majoritatea nu o făceau în mod sistematic, după criteriile
recomandate de către specialiști, dar atunci când criteriile nu sunt
ele însele corecte – ceea se întâmplă frecvent – atunci rezultatele unui
„amator” pot fi chiar mai bune.
În ceea ce mă privește, în
timpul liber, îmi place să spăl vasele. Din păcate, nu-mi
dă voie soția. O cred, fiindcă este o plăcere să vezi
cât de ușor se îndepărtează murdăria cu apă, un burete
și puțin detergent. Într-adevăr, este aproape imposibil să
nu te gândești ce bine ar fi dacă și în societate
murdăriile s-ar îndepărta la fel de ușor. Acolo însă trec
secole până când oamenii se hotărăsc să treacă la
acțiune, și atunci când o fac se sparge mare parte din veselă.
Eu, dacă n-am avut succes la bucătărie, am abordat alte domenii.
Nu pentru ca să vopsesc murdăria, ci pentru ca să creez ceva
după gustul meu. Iar gustul nu mi l-am format la vreo școală de
specialitate, fiindcă acolo aș fi devenit ceea ce doreau profesorii
să devin (nu spun ce) ci – așa cum am precizat la zodia mea, am
preferat să-mi construiesc singur viitorul și nu să urmez
evoluția recomandată vițeilor. Îmi amintesc acum o replică
auzită într-un film: „Omul nu știe care este voia Domnului; iar când
crede că știe, se lasă cu vărsare de sânge.” În realitate,
credința este un pretext.
În privința scrisului, am
cunoscut un important autor profesionist din anii trecuți, care spunea cu mândrie că el scrie și
publică de la 15 ani. Mă întreb: ce avea el de spus lumii la vârsta
aceea. Adevărul este că n-a spus nimic remarcabil nici mai târziu,
dar era scriitor profesionist, adică putea să scrie la comandă.
Se vede că nu am o impresie prea bună despre cei ce auto-declară
profesioniști în literatură sau artă. De altfel, nu știu ca
vreun pilot de Formula 1 să fi fost recrutat dintre camionagii, adică
dintre cei considerași profesioniști printre conducătorii auto.
Prima mea carte a fost rezultatul
celei de a doua excursii în Statele Unite ale Americii. Din prima excursie am
publicat doar un serial de reportaje. Cel mai mult am călătorit cu
autobuzul, atât din motive financiare, cât și din dorința de a
cunoaște locuri și oameni, principalul scop al excursiei. Acolo,
călătoriile durează ore și zile. Tentația de a nota
impresii este aproape inevitabilă. Nu informații ce se găsesc în
ghiduri turistice și pliante culese de prin hoteluri, ci observații
personale și gânduri, idei, ce-ți vin în atâtea ore de
călătorie. Pentru hoteluri nici nu aveam bani. Am tradus-o și în
engleză, iar câțiva prieteni americani mi-au corectat textul. A
apărut mai întâi pe Internet iar, mai târziu, a fost publicată în
Germania. Devenisem deci scriitor, iar urmarea a fost seria celorlalte
cărți, despre care au vorbit alții.
După cum se vede, nu sunt
scriitor profesionist, în sensul că nu îmi câștig existența din
vânzarea cărților și nu scriu la comandă. Sunt mândru
să fiu medic și că, în meseria mea, am avut ceva de spus.
Desigur, toate astea se vor uita. Știința merge înainte. Poate
rămân cărțile. . .
Scriu cea ce mi se pare mie că merită
scris. Inițial am făcut-o doar pentru mine, notând ce-mi trecea prin
minte și consideram că merită reținut. Cu timpul, am
constatat că unele dintre notițele mele ar merita adunate și
tipărite. Asta a venit mai târziu, practic după ce am ieșit la
pensie. Am înlocuit deci medicina cu scrisul. Sunt adeptul ideii că
scriitor poate fi cineva care are ceva de spus. Probabil că nu tot ceea ce
mi se pare mie că trebuie împărtășit altora chiar
merită, dar poate că nu totul este în van. Pe de altă parte,
orice carte are o adresă și orice scriitor are cititorii lui, de
regulă oameni de aceeași formație intelectuală cu el. Nu
pretind deci la scrierile mele să placă tuturor.
A nu se crede că am avut
mulți prieteni și admiratori printre colegi. Dimpotrivă, de
dușmani n-am dus deloc lipsă, iar invidioși se găsesc
pretutindeni. Mai știu însă că, dacă nu ai dușmani,
înseamnă că nu ai valoare, așa că acum – la pensie - sunt
liniștit și consolat.
Câteva persoane au depășit
totuși mentalitatea obștii și au găsit cuvinte de laudă
despre mine, deși nu erau academicieni și nici nu au făcut-o
atunci când mi-ar fi folosit.
Se obișnuiește ca inculpatul
într-o ceremonie ca aceasta să
mulțumească tuturor celor care au avut un rol în împlinirea lui ca
om, profesionist, scriitor sau ce-o fi vrând el să fie. Chiar tuturor
n-aș putea s-o fac aici. Soției mele îi mulțumesc în fiecare zi
– măcar în gând, dacă n-apuc să i-o spun – și mi se pare
că aș fi fățarnic s-o fac într-o declarație
publică. De ce anume îi mulțumesc știe și ea. I-am repetat
și cu câteva luni în urmă, când am împlinit 50 de ani de la
căsătorie, așa că – dacă vrea să vă
spună – puteți s-o întrebați.
Îi mulțumesc și lui
Dumnezeu, că a avut curiozitatea să mă lase până la aceasta
vârstă să vadă cât de insistent pot să-i scormonesc
Creația și mai ales creaturile sale, despre care am scris câte ceva.
Așa cum probabil presupune orice cititor, trebuie să recunosc
fără falsă modestie că am scris și în speranța
recunoașterii în veci a neamu…rilor. Nu mai devreme!
Nu încercați să le
evaluați. Ele sunt neprețuite, ele nu au preț, decât în
librării. În biblioteci publice sunt gratuite.
Poate că n-am spus tocmai ce
trebuia să spun. Cu siguranța n-am făcut-o. Acum, ce să
zic? Rămână spuse cele spuse. Tocmai l-am parafrazat pe François Villon,
dar el n-a apucat 80 de ani. Mai sunt și alte diferențe dintre mine
și el, dar nu e cazul să insist.
File de jurnal
Îi
spatele blocului în care locuiesc se află un teren de joacă pentru
copii. Ar fi trebuit să fie un alt bloc, dar nu se știe din ce motiv
au renunțat să-l construiască. Norocul meu! Mi-ar fi luat
toată perspectiva. Nu că cea pe care o am acum ar fi grozavă,
dar e mai bună decât un zid cu ferestre spre alte apartamente, prin care priviri
indiscrete pot atinge intimitatea locatarilor. Atentatul este, evident,
reciproc. Multă vreme, terenul a rămas doar un maidan.
Întreg
cartierul era unul nou, astfel că aproape în fiecare apartament existau
copii mici. Era efectul uzanțelor din acele timpuri. Locuințele fiind
ale statului, primeau una familiile care, prin nașterea unui copil,
deveneau mai numeroase și aveau nevoie de mai mult spațiu. Cu timpul,
copii au crescut iar spațiul neconstruit a căpătat o utilizare
nesperată: teren de fotbal. Zgomotul era de nedescris. Asta îmi
amintește de poanta unui vecin, care a făcut liniște pentru mult
timp. După ce a stat câteva secunde pe margine, a rostit: „La voi, copiii,
e la fel ca la cei mari”. Toate urechile celor din preajmă s-au îndreptat
către el, așteptând explicația, care nu putea fi decât una
laudativă. Ea, însă, a sunat altfel: „Cine joacă mai prost
țipă cel mai tare.” Vestea s-a răspândit și ne-am bucurat
cu toții de liniște.
După câțiva ani – și
câțiva primari – s-au plantat arbori și maidanul a devenit un
părculeț. Între timp, copiii au crescut, merg la școală
și atmosfera cartierului a început să se schimbe în bine. Și
jocurile lor s-au diversificat. De remarcat că întotdeauna există un
copil dominant. El țipă cel mai tare și stabilește regulile.
Cine nu vrea să-l asculte se retrage din joc. Aceștia însă sunt
puțini. Deși, în decursul anilor, copilul dominant este altul, ei
toți au glasuri asemănătoare și parcă și
același timbru. Este, bineînțeles, opinia mea. Observația se
referă la băieți, fiindcă pe ei îi aud, când fereastra de
la bucătărie este deschisă. Fetițele nu țipă în
timpul jocului. O fac doar atunci când vor să-și manifeste o
emoție, pozitivă sau negativă. La ele contează mai mult
sentimentele, în timp ce la băieți comunicarea este pe primul plan,
mai ales cea exprimată prin înjurături. În „Jurnalul unui geniu”,
Salvador Dali scria: „Nu există
podoabă mai frumoasă pentru limba catalană decât
înjurătura”. Se vede că nu i-a cunoscut pe români.
De
doi ani, părculețul a fost îngrădit și dotat cu tot felul
de instalații menite să stimuleze mișcarea, dar și
imaginația celor mici. Există chiar și două
plăcuțe, care precizează acest statut de loc de joacă
pentru copii mici. Cei mari au fost astfel excluși. Există și
bănci pentru bunicii însărcinați să vegheze asupra lor, dar
nu numai. Una dintre ele este preferata unor pensionari în vârstă
înaintată. Aceștia nu aud bine și vorbesc foarte tare. Dacă
deschid fereastra de la bucătărie, înțeleg ce vorbesc. Uneori,
pentru că îi mănâncă limba și se adresează unor copii
mai mărișori, ce s-au aciuit pe acolo, discuția poate deveni
amuzantă pentru unii și tristă pentru alții. Depinde de
punctul de vedere. Copiii au limbajul actualizat, în timp ce bătrânii au
replici anacronice, printre care recunosc și unele pe care eu însămi
le-am auzit pe când eram copil de la cei ce erau bătrâni în urmă cu
peste un sfert de veac și invocau vremurile de dinainte de al doilea
război mondial. Aceștia repetă fraze care nu au nici un
înțeles pentru ei, fiindcă nu au trăit în acele timpuri, nu au
învățat decât istoria mișcării muncitorești,
scrisă de Roller, și nu au citit nici o altă carte. Le-au auzit
însă rostite de vreun intelectual și cred că e de bon ton
să le zică și ei, deși contextul este diferit.
Din
nefericire, terenuri de joacă pentru bătrâni încă nu s-au
construit.
Din epistolele
bunicului
Încă de la începutul
corespondenței noastre, Elena, am sesizat o eroare frecventă a
filologilor români, de care constat că te-ai molipsit și tu. Este
vorba despre atribuirea originii străine a majorității
cuvintelor românești, ca și cum românii nu știau să
vorbească până când nu au venit alte popoare să-i învețe.
Este suficient să deschizi Dicționarul enciclopedic al limbii române
și vei rămâne uimită să constați cât de amplă
este infiltrarea acestei „șopârle” propagandistice staliniste. Sunt
convins că ai făcut-o și tocmai de aceea îmi exprim mirarea. În
ceea ce mă privește, nu am cuvinte potrivite să descriu
atitudinea editorilor, care încă mențin aceste aberații. Mă
consolează ideea că termenul „înțelept” vine din latină, în
timp ce „prost” vine din slavă.
Nu vreau să insist și
să-ți vorbesc ție, profesoară de limba română, despre
filologia românească. Voi face de aceea câteva precizări de domeniul
istoriei, teren neutru pentru ambii.
În adolescență, am fost
bombardat cu afirmații potrivit cărora slavii au emigrat pașnic
în toată Europa de Est. Asocierea slav-rus era implicită și, de
aici, ideea strecurată „pe sub ușă” a măreției
poporului rus. Chiar și grecii din Imperiul Bizantin le-ar fi dat
atenție și au inventat special pentru ei alfabetul slavon, prin
intermediul căruia au putut fi creștinați. Nu mai vorbesc de
faptul că, pentru mulți creduli, alfabetul chirilic este rusesc, dar
asta presupune o mare doză de ignoranță. Ce-i drept, nici o
națiune nu a simțit până acum lipsa lor. Spre norocul meu, noul
regim politic impus de sovietici era la început iar aberațiile
propagandiștilor ușor de sesizat chiar de către noi, copiii.
Mai târziu, am citit că slavii ar
fi originari cam din zona Poloniei de azi. Dacă în primele afirmații
nu aveam încredere (încercările exagerate de îndoctrinare ale sovieticilor
erau de vină), această informație mi-a creat o primă
nedumerire: nici una dintre cauzele migrărilor n-o justifică pe aceasta
și mai ales amploarea ei. În plus, fizionomia bulgarilor și
iugoslavilor, pe de o parte, nu are nimic comun cu cea a rușilor și
în general a nordicilor, pe de altă parte.
Așa stând lucrurile, mai târziu,
am încercat să mă documentez. Nu sunt istoric, nici antropolog,
lingvist sau altele de genul celor ce pretind că știu totul.
Dezavantajul este compensat de faptul că nu sunt îndoctrinat cu
„știința” dascălilor de specialitate. Îmi stă la
dispoziție doar logica, ca instrument de analiză și sursă
de erori, pe care mi le asum. Subiectul rămâne deci deschis.
Din istoria Rusiei Kieviene
– pe care rușii, cu stilul lor caracteristic, încercă să
și-o însușească – aflu despre influența vikingilor. Aici
trebuie făcută o precizare: spațiul de origine a vikingilor nu
este întreaga Peninsulă Scandinavă, până la Polul Nord, ci doar
sudul ei plus Danemarca de azi. Dacă ne uităm puțin pe
hartă, observăm că nordul Germaniei și Polonia –
spațiul de origine a slavilor – nu este deloc departe. O logică
elementară ne obligă să admitem că nici cele două popoare nu erau foarte
diferite și probabil nici limbile ce le vorbeau, cu atât mai mult cu cât
nu există un munte de netrecut, care să le separe. Nu avem nici un
motiv să credem că lor, vikingilor, le-a plăcut să se
afirme doar în vest. Au făcut-o, bineînțeles și în est și
sud-est. Împăratul bizantin Theophilos (813–842,
împărat din 829 până la moarte) le-a constatat abilitățile
războinice, și i-a invitat să facă parte din garda lui
personală, cunoscută sub numele de „garda varegă”.
Fapt este că vikingii erau cunoscuți demult în toată Europa.
Să ne amintim că, în
Peninsula Balcanică, secolul 9 a fost marcat de revolte și chiar
războaie cu autoritatea bizantină, dar și între etniile din
zonă. Cum au fost ele tratate? Aflăm din enciclopedii că, prin
670, bulgarii ar fi pătruns în peninsula Balcanică, „trecând
Dunărea cu o hoardă de 50.000 de oameni și au cucerit Moesia
și Scythia Minor de la Imperiul Bizantin”.
În primul rând, denumirea „Imperiul Bizantin” a fost inventat în 1557 de
istoricul german Hieronymus Wolf, deci la aproximativ un secol după
căderea Constantinopolului. Numele imperiului a fost permanent Imperium Romanorum. Pentru
secolul 7, noi putem folosi termenul uzual „Imperiul Roman de
Răsărit”. Logica ne spune că o hoardă de 50.000 de oameni
nu reprezenta nimic pentru armatele imperiale. Unii cercetători
afirmă chiar că bulgarii au fost aduși de către conducerea
Imperiului, care s-a folosit de ei, pentru a crea discordii și a
stăpâni, prin intermediari, multiplele încercări de revoltă ale
localnicilor. Chiar dacă nu au fost aduși, în mod sigur au fost
folosiți. Nu au avut o cultură, nu și-au impus limba dar,
grație sprijinului de la centru, au dobândit putere politică.
Putem presupune un scenariu
asemănător și în cazul slavilor, veniți sub forma unor
formații militare de genul celor dragi împăratului Theophilos, ideea fiind deci mai veche.
Și încă o
coincidență: frații Chiril (826–869) si Metodie
(827–885), creatorii alfabetului chirilic, folosit în toată lumea
slavă, au activat exact pe timpul lui Theophilos.
Cam prea multe coincidențe, pentru a nu le lua în seamă.
Revenind la vikingi, cei suedezi,
denumiți „rusii” (sau „varegii rus”), sunt considerați adevărații
fondatorii ai Rusiei Kieviene. Varegi este numele sub
care erau cunoscuți de către greci. Un vareg
(viking) pe nume Rurik și-a așezat
reședința în Novgorod, după care și-a extins autoritatea
și asupra Kievului. Cronica îl desemnează ca întemeietor al Dinastiei
Rurik. Vladimir I, numit și cel Sfânt, cel Mare,
a fost din 980 până în 1015 cneaz al Kievului. A fost cel mai tânăr
fiu nelegitim al cneazului Sviatoslav I, din dinastia ruricidă
(de origine scandinavă). În anul 988, cu prilejul căsătoriei
sale cu Ana de Bizanț, fiica împăratului Romanos
al II-lea, a adoptat pentru sine și pentru Rusia Kieveană
creștinismul răsăritean. Un nume cu valoare de simbol este cel
purtat de Yuri Dolgoruky, ce poate fi tradus: dolgo-ruka = mână lungă. Într-adevăr, au
ajuns departe. Treptat, Rusia kieviană și-a
pierdut puterea și, în cele din urmă a fost ocupată se Hoarda de
Aur a tătarilor.
În drumul
lor spre sud și est, vikingii s-au folosit de ostași recrutați
din teritoriile în care erau deja stăpâni. În acest mod s-a răspândit
limba vorbită în zona Poloniei. Nu a existat nici o migrațiune
slavă, ci doar o răspândire a limbii, odată cu oștile
create și instruite de către militari vikingi. Este cunoscut faptul că
și mai târziu, chiar mult mai târziu, țarii proaspătului stat
rus creat în jurul Moscovei de azi au apelat la ofițeri recrutați din
zona Suediei.
Etnia rușilor este cea de la nord
de Moscova. Foarte blonzi, cu fete foarte frumoase, care se îngrașă
exagerat și sunt de nerecunoscut după căsătorie. Primele formațiuni
statale au apărut după 1300, prin unirea unor cnezate din jurul
Moscovei, în luptele împotriva tătarilor. Ulterior proaspăt
înființatului stat rus s-au extins spre sud, de-a lungul Volgăi. Ivan
cel Groaznic este cel ce a cucerit mai multe hanate spre sud și est – în
Siberia – conferind astfel puterea economică de care a profitat Petru cel
Mare. Turlele bisericii Vasili
Blajenâi, din
fața Kremlinului, simbolizează victoria asupra triburilor tătare
Cele opt cupole reprezintă căpeteniile tătare, învinse
și ucise de către țar, care purtau calpace (Căciulă
mare sferică sau cilindrică, de piele neagră, tivită cu
blană scumpă).
Fără
Ivan cel Groaznic, cu toate păcatele lui, Petru ar fi fost cu mult mai mic
și Rusia de azi poate că nici n-ar fi existat. Ulterior, pe
măsură ce au prins putere, proaspătul stat i-a alungat pe
vikingi, de care nu mai vor să audă, și s-au extins spre vest.
Ce
limbă vorbeau rușii de rând înainte de 1300 nu știu și nici
nu am găsit vreo informație în acest sens. Ce știu este că
Alexandru Nevski, ca om de încredere al
tătarilor, a primit ajutor de la aceștia să lupte împotriva
suedezilor și a lituanienilor. La vremea aceea, cnezatele de la
granița Hoardei de Aur plăteau tribut tătarilor, ce aveau
capitala în orașul Sarai pe râul Volga, în apropierea orașului Volgograd, iar cnezii erau acceptați în măsura în
care se ocupau de colectarea dărilor. După victoria sa în lupte, Nevski a devenit încrezător în forțele sale,
și a început să-i atace chiar pe tătari. A fost scânteia care a
declanșat dorința de eliberare, finalizată mai târziu de Ivan
cel Groaznic.
Din
relatările Zidului
Elena are musafiri: pe Alina și
soțul ei Ianoș, maghiar, ambii ingineri. După câteva minute,
apare și Dan, profesor de limba engleză fost coleg la aceeași
școală cu Elena, acum asistent universitar. Ei se apreciază
reciproc și au deseori discuții teoretice pe diverse teme, dar nu
merg mai departe. Amândoi, și ea și Dan, citesc mult, chiar dacă
din domenii diferite, și le place să comenteze. Au avut o încercare
scurtă de apropiere, la un an și ceva după emigrarea lui George,
dar au constatat că au firi și tabieturi diferite, greu de armonizat.
Elena este o fire meditativă, îi place liniștea, în timp ce Dan este
dinamic, zgomotos și dornic de informații. De cum intră în
casă, apasă pe toate butoanele aparatelor: televizor, radio și,
dacă nu este mulțumit de ce vede sau aude, pornește
calculatorul, unde ascultă muzică pe Internet sau de pe propriile lui
discuri. Are o vastă colecție. Era bine când stăteau separat
și se întâlneau seara să discute, dar nu să stea împreună,
în același apartament. S-au despărți după câteva
săptămâni, ajungând amândoi la concluzia că prietenia lor este
mai prețioasă decât un menaj în comun, generator doar de disconfort.
La venirea lui, nici nu apucă
să-și scoată paltonul, că prin ușa deschisă de la
hol aude vocea lui Ianoș:
-
Salut,
căpitane!
Era o aluzie la poemul patriotic „Dan, căpitan de plai” al
lui Vasile Alecsandri, subiect de tachinare pentru ei doi. Ianoș este un
tip inteligent, cu care se pot discuta și asemenea subiecte delicate
pentru doi bărbați de etnii diferite, iar Dan știe să nu
exagereze.
-
Tocmai
am fost avansat locotenent major în rezervă. Până la căpitan mai
am. Bună seara tuturor!
-
Să
fii iubit!
-
Copiii
au făcut afară un om de zăpadă.
-
L-am
văzut și noi. Tocmai lucrau la el. Îi puseseră și nasul,
dar nu găseau o pălărie.
-
Asta
pentru că își respectă părinții. Morcovul pentru nas
l-au găsit în cămară, dar o pălărie de-a
părinților n-au îndrăznit să ia.
-
Probabil
pentru că toată lumea ar fi recunoscut în el pe posesorul
pălăriei, care era suspectat astfel că este bețiv.
-
La
noi, imediat după ce a căzut zăpada, alaltăieri,
câțiva copii mai măricei se aruncau în zăpada mare și
uscată. Era încă ger. Se balansau mai întâi într-un leagăn, de
unde săreau doi-trei metri. Cei mai forțoși ajungeau chiar la
patru. Cei mai mici stăteau pe margine și ardeau de nerăbdare
să-și încerce și ei forțele, dar nu erau lăsați.
Asta până când zăpada s-a bătătorit și cei mari au
plecat. Când a venit rândul și celor mici, n-au înțeles care era
farmecul, fiindcă aterizau pe un teren foarte dur. Noroc că nu puteau
sări prea departe.
-
Apropo
de omul de zăpadă. După exemplul lui Dumnezeu, care i-a
dăruit lui Adam o tovarășă de viață, copiii ar
trebui să facă și ei o femeie de zăpadă.
-
A
existat o fată de zăpadă – intervine Elena – în ajutorul Alinei,
cea care a emis ideea anterioară.
-
Unde
ai văzut-o?
-
N-am
văzut-o, dar am citit basmul „Fata de zăpadă” al lui Ostrovski.
-
Eu
știam de opera „Fata de zăpadă” de Rimski-Korsakov. –
completează Dan. Ce-i drept, trebuia să existe și un libret.
-
Nu
știu cum o fi opera, dar basmul e foarte drăguț.
-
Ia
uite ce profesori culți avem noi! Mă întreb: de ce elevii sunt la
polul opus?
-
Replică
de inginer. Nu te mai întreba, că știi răspunsul: nici
profesorii și nici elevii nu sunt toți la fel.
-
Bine!
Subiect delicat! Eu zic acum să te lași de basme și să
scoți paharele alea frumoase, ce le ai de la mama ta. Nu de alta, dar
dacă nu-ți place ce am adus noi, în punga adusă de Dan intuiesc
că se află un lichid prețios, care se încălzește
și-i păcat. Presupun că l-a primit de la părinții
vreunui copil pe care îl meditează la engleză.
-
Te
înșeli. L-am cumpărat de la Lidl, cei drept
cu bani obținuți de la o meditație.
-
Îi
pregătești pentru străinătate?
-
Dintre
toți cei pe care i-am meditat, unul singur a rămas în țară,
la o firmă de turism. El știa însă și germana. La restul
materiilor era aut. Ceilalți au plecat. Unii imediat după terminarea
liceului, alții după absolvirea facultății, eventual
câțiva ani mai târziu. Aproape toți s-au specializat în IT.
-
Meditezi
și studenți?
-
Mai
ales.
-
Dar
tu ești doar asistent universitar.
-
Da,
dar, din aproape în aproape, am devenit cunoscut printre cei interesați.
-
Uite
dovada concretă că nu toți profesorii sunt la fel – intervine cu
mândrie Elena.
-
Mulțumim
pentru pahare, dar nu trebuia să te mai complici și cu
prăjiturelele ale. Noi am mâncat deja.
-
Le-am
făcut eu, așa că va trebui să gustați măcar câte
una. Altfel nu veți avea posibilitatea să le lăudați.
-
Alt
subiect delicat.
. . . . . .
-
Hai
noroc!
-
Vezi
că alcoolul distruge celulele nervoase.
-
E
bine! Rămân cele calme.
-
Ave!
-
Ave Maria, gratia plena, Dominus tecum. Benedicta . . .
-
Avem, n-avem, bem.
-
Avem credință
-
Dacă avem ce bea.
-
Pentru asta trebuie să te afli la locul potrivit.
-
De
unde și zicala „Omul potrivit la locul potrivit”.
-
Căci
bine se zice „Omul sfințește locul”.
-
Deci,
oriunde te-ai afla, e bine să ai ceva de băut.
-
Căci
din credință sa născut ideea împărtășaniei cu
vin.
-
Că
doar n-o să trăim doar cu agheasmă.
-
Doar
știm cu toții versurile:
Sfântă-i slana, bună-i
ceapa,
Da' pălinca-i leacu'
nost',
Nu știu pentru ce-o fi apa
Că așa beteag n-am fost...!
-
Aghesmuiești-mă
Dane și pe mine cu licoarea asta roșie a ta, că te-oi aghesmui
și eu cu . . .
-
Nu e
roșie, e bordo. Nu-i chiar din Bordeaux, dar parcă-i chiar mai
bună. Cică unul dintre cele mai folosite cuvinte din Biblie este
substantivul „vin”. Cineva le-a numărat, iar rezultatul este mai mult
decât surprinzător. Nu-mi amintesc de câte ori apare, dar cu
siguranță că în nici o altă scriere autorul n-a
îndrăznit să-l utilizeze în aceeași măsură, decât
poate în tratate de specialitate.
-
Cum
se face că tu ești atât de vorbăreț și Alina abia
dacă deschide gura odată pe oră?
-
Ea
este mai austeră; îi place să ne privească de sus. Se trage din
neamul Cezarilor, fiindcă s-a născut prin cezariană.
-
Termenul
„cezariană” nu vine de la vreun împărat, ci despre mamoșul, care
a efectuat prima operație de acest gen, și care se numea Cezar.
-
N-am
știut. De altfel, nu mi-am pus niciodată problema.
. . . .
Ianoș - Acum, că
suntem asupra unui pahar de vin, am prins curaj să abordăm și
subiectul învățământului.
Elena - Tu nu ești beat,
dar te folosești de acest pretext.
Dan - Cuvintele unui om
beat sunt gândurile lui, de pe când era treaz dar, din timiditate, nu avea
curajul să le rostească.
Elena - Tu și
timiditatea. Las-o baltă! De ce vă preocupă pe voi, inginerii,
situația învățământului românesc? Nu vă ajunge că
ne chinuim noi, profesorii?
Ianoș - Pentru că
noi, cei care trăim în lumea reală, lucrăm cu cei pe care ar
trebui să-i școlarizați voi. Uite, noi dorim să
angajăm muncitori calificați și nu găsim. De ingineri nici
vorbă. Cei foarte buni au plecat, iar ceilalți lucrează în
comerț sau în alte domenii la fel de ne-inginerești.
Dan - Poate că
ți-aș explica, dacă n-ai fi fost și tu elev, așa
că știi foarte bine care este atmosfera din școli. Ce se
întâmplă în cancelarii nu ți-aș dori să fi cunoscut pe
pielea ta. Dar nu știu de ce pui astfel de întrebări.
Ianoș - Eu am urmat
liceul german, la Honterus și credeam că numai acolo
învățământul este slab.
Elena - Dar tu ești
maghiar.
Ianoș - Da, dar
părinții mei, și mai ales bunicul, hotărâseră că
e bine să știu mai multe limbi.
Dan - Deșteaptă
decizie! Într-adevăr, s-a constatat că cei ce știu din
copilărie mai multe limbi sunt mai inteligenți. Creierul este mai
stimulat.
Alina - Fără a mai
vorbi despre utilitate.
Ianoș - În plus, bunicul
insista ca fiecare adult să-mi vorbească numai în limba pe care o
cunoaște cel mai bine. Doar el avea voie să-mi vorbească
românește.
Elena - Dar el cum de
știa românește atât de bine?
Ianoș - Mama lui,
străbunica mea, a fost servitoare în București, la o familie de
boieri. El bunicul, copil fiind, se juca cu alți copii români și a
făcut școala primară în limba română la București.
Elena - Acum înțeleg.
Ianoș - Tata, sas,
vorbea săsește, iar mama și bunica ungurește.
Elena - Deci, până la
urmă, care consideri că este limba ta maternă?
Ianoș - Maghiara este
limba mea maternă domestică. Apropo, un prieten maghiar sută la
sută mi-a povestit într-o zi că i-a sugerat soției sale – tot
unguroaică – să-i vorbească englezește fetiței lor de
doar un an și ceva, ca să aibă două limbi materne. Ea este
profesoară de engleză. Care credeți că a fost
răspunsul? „Dragă, eu pot să-i vorbesc în engleză despre
Shakespeare, dar nu pot să-i spun „Stai, dracului, aici pe oală cum
trebuie”.
Dan - Drăguț! Ai
spus că maghiara este limba ta domestică. Celelalte cum sunt?
Ianoș - Săseasca nu
e chiar germană, iar când am vizitat Germania, după ce absolvisem
liceul Honterus, unde se preda germana clasică, iar eu consideram că
o vorbesc perfect, fiindcă ascultam posturile de radio nemțești,
am avut surpriza să constat că, dacă eu înțelegeam ce
vorbesc ei, ei aveau ușoare dificultăți în a mă înțelege
pe mine. Uneori trebuia să repet.
Dan - Și româna?
Ianoș - Româna este
limba mea de intelectual. Dacă vreau să mă consider om de
cultură, asta nu se poate întâmpla decât în limba română.
Elena - Într-adevăr, tu
ești printre puținii maghiari care vorbesc românește
fără accent și mai corect chiar decât unii români.
Ianoș - A vorbit
profesoara de limba română. Mulțumesc. Te rog să nu crezi
că am spus toate astea pentru că vreau să vă lingușesc
pe voi, fiindcă sunteți români.
Dan - Cred că nici
n-ai fi în stare. Am constatat și eu că vorbesc românește cu
accent cei cărora în copilărie li l-a vorbit amestecat. Am un coleg
de serviciu, mai bătrân decât mine, urmează să iasă la
pensie, care vorbește stricat, deși de aproape 30 de ani
lucrează printre români. Dar, stai ușor, că nu te iert. Am
deviat de la subiect și crezi probabil că ai scăpat. Ne-ai
acuzat pe noi, cei din învățământ, că nu vă
furnizăm vouă, celor din lumea reală, materia primă,
adică muncitorii super-calificați. Nu știu cum ar trebui să
procedă. Eu îi învăț – pe cei care vor – limba engleză. Ar
trebui s-o fac într-un atelier de strungărie?
Elena - Pe mine m-a deranjat
formularea ta. Ai spus că doar voi trăiți în lumea reală,
de parcă noi am fi într-una imaginară.
Ianoș - Cred că am
formulat greșit întrebarea. Școlarizarea este reală, în sensul
că elevii merg la școală. Ce învață este problema. Lumea voastră nu este imaginară,
dar este ruptă de realitățile economice. Uite, România stă
bine la profesioniștii din unele domenii tehnico-științifice. La
cultură însă . . .
Dan - Spui asta pentru
că ești inginer.
Ianoș - Nu, e invers;
sunt inginer fiindcă sunt lucid. Iar
când vorbești cu un inginer – cu unul autentic – e bine să fii
atentă. Eu sunt maghiar, dar cred
că pot să predau un curs de gramatica limbii române.
Alina - Iertați-mă
că intervin și eu în disputa voastră fără rost.
Ianoș - Intervii
fără rost sau disputa este fără rost?
Alina - Și una și
alta, cred. E clar că, acolo unde au existat profesori de calitate, elevii
care au vrut să învețe au făcut-o. Dovada o fac cei despre care
tu, Ianoș, spuneai ca pleacă în străinătate, unde sunt
căutați tocmai pentru sunt calificați, deci au învățat
bine. Din păcate, aceștia sunt puțini.
Ianoș - Și de ce
sunt puțini?
Alina - Pentru asta trebuie să
sapi mai adânc, iar tu, deși ești inginer, în acest caz ești
superficial.
Ianoș - Atac la
persoană. Mă retrag.
Elena - Dacă tot ai
deschis discuția, hai să lămurim un lucru. Mai demult – și
asta o știu nu numai din cărți, ci și de la cei mai în
vârstă decât noi, cu care mie îmi place să discut – mai demult zic,
existau școli de ucenici, mai târziu școli profesionale, menite
să scoată muncitori calificați. Din dorințe egalitariste,
ele au fost desființate. Toți copiii trebuie să aibă
șanse egale.
Dan - Wax!
Elena - La școală,
cei ce nu pot sau nu doresc să facă mai mult, se plictisesc și
consideră școală inutilă. În consecință,
dacă nu abandonează fac dezordine și nu-i lasă nici pe
ceilalți să învețe. Profesorii vorbesc în van, iar dacă
insistă devin ridicoli.
Ianoș – Caz clasic:
-
Ce
faci Popescu? Dormi?
-
Aș
dormi, dom’profesor, dacă ați vorbi mai
încet.
Dan - Iar dacă e
să săpăm și mai adânc, să nu uităm că la
indicația fratelui mai mare, încă din primii ani de oblăduire
sovietică, se lansase sloganul creării „omului de tip nou”. Acest om
era format printr-o educație corespunzătoare în școli, deci –
mai întâi – trebuia creat profesorul de tip nou. Cei care au acceptat directiva
au fost promovați iar ceilalți admonestați. Invidia,
corupția și celelalte, existente și în lumea reală, au avut
teren propice de afirmare.
Elena - Și atunci, de ce
ne mirăm?
Dan - Cu alte argumente,
războiul continuă și azi.
Alina - Război larvar.
Există doar excepții.
Ianoș - Iar
excepțiile nu le găsești la tot pasul.
Alina - Avem lacune în
educație chiar mai mari și mai vechi. Uite, cele mai multe basme
și legende ale popoarelor sunt comune, unele cu o ușoară
diferență de nuanță, care însă se reflectă o
diferență majoră în etică. La japonezi, zeii nu au
caracteristici umane, dar sunt muritori,
în timp ce zeii europeni au caracteristicile oamenilor, dar sunt nemuritori.
Iată un exemplu concret. Se zice că meșterul Manole și-a
zidit soția, fiindcă – nu-i așa – arta cere sacrificii. Eu cred
că doar i-a pus piciorul în ghips, fiindcă și-l rupsese pe
șantier sau a căzut de pe schele. Legenda n-a făcut decât
să umfle realitatea. Din păcate, rezultatul final este relatarea unei
crime. Prin comparație, există o legendă rusească, cu mult
mai educativă. Nu sunt un fan al rușilor – dimpotrivă! – dar nu
pot să trec cu vederea diferența față de varianta
românească. O relatez pe scurt din memorie, deci cu aproximație,
fiindcă nu am la îndemână textul original. Un constructor de
clopote era disperat fiindcă nu reușea să execute o
comandă, în ciuda diverselor compoziții ale aliajelor ce le
încercase, iar comanditarul îl amenințase cu moartea în caz de
nereușită. Îngrijorată, fiica lui s-a dus la un prezicător,
să afle ce este de făcut. Acesta i-a spus că este necesar
sacrificiul unei fete. Fără să ezite, ea s-a dus pe
șantierul tatălui ei și s-a aruncat în metalul topit,
pregătit pentru ultima încercare, rostind cuvintele „Pentru tine,
tată”. Aici este vorba
despre sacrificiul personal și nu omucidere. Da, arta cere sacrificii,
dar ale autorului și nu a altei
persoane. Cu regret trebuie să spun, că e greu de intrat în
literatura universală cu mentalități de genul celei din legenda
meșterului Manole.
Dan - Nu te-am întrerupt,
pentru că mi-a plăcut ideea. Trebuie să fac însă o
precizare. Nu neg că, acolo unde ai citit această legendă, scria
că ar fi rusească. Propaganda stalinistă a lăsat urme
adânci. Eu am citi exact aceeași poveste într-o carte de legende japoneze.
Și dacă Elena îmi dă voie, cred că pot să-ți
citesc exact textul. Știu exact unde se află cartea în
bibliotecă ei. O văd de aici.
Elena - Îți dau voie.
Dan - Iată: „Împăratul i-a
cerut meșterului Kouen-yu să
construiască un clopot foarte mare, al cărui sunet să se
audă de la foarte mare distanță. Deși meșterul a
folosit cele mai bune metode, amestecând cuprul chiar și cu aur și
argint, rezultatul nu a fost nici pe departe mulțumitor. Salvarea a venit
de la fiica lui, care îl iubea foarte mult. Disperată că
împăratul îl amenințase cu moartea pe tatăl său, dacă
acesta nu reușește să execute comanda, ea a cerut sfatul unui
astrolog. Soluția acestuia a fost sacrificiul unei fecioare.
Fără a ezita, fata s-a aruncat în cuptorul încins, în care tată
ei încerca o nouă compoziție, cu cuvintele „Fiindcă te iubesc,
tată!” Personal,
deși nu-mi plac sacrificiile de nici un fel, apreciez totuși că
sacrificiul personal este un gest nobil, în timp ce sacrificarea altei persoane
– oricât de iubită ar fi ea – rămâne o crimă.
Elena - Mi-ai adus aminte de
o altă legendă japoneză. O zeiță a dorit să
anihileze ravagiile făcute oamenilor de un dragon rău, dar s-a gândit
că răutatea dragonului are o cauză. A existat probabil în
antecedentele lui un eveniment care l-a marcat sau măcar pentru că
era singur și ura tot ce-l înconjura, mai ales faptul că oamenii
comunicau între ei și – uneori – chiar se iubeau. În consecință,
zeița cea cumsecade i-a propus să se căsătorească. Va
avea astfel proprii săi copii, pe care îi va iubi și nu va mai ataca
alți copii. Așa s-a și întâmplat.
Dan - Bun exemplul. Morala:
educația noastră, în care încă de pe băncile școlii
este indusă competiția în mentalitatea copiilor este
greșită. Rezultatele sunt imorale. Cum nu pot fi toți pe locul
întâi, codașii își vor căuta satisfacții în alte domenii
și devin astfel delicvenți sau politicieni, diferența fiind doar
în modul în care reușesc să se descurce cu organele de justiție.
Ianoș: Dacă și voi, doi profesori
deștepți, sunteți atât de pesimiști, mă întreb ce
șanse avem? Dintre toate căile ce le avem la dispoziție se pare
că doar Calea Lactee ne-a mai rămas, dar nimeni nu-și
dorește să ia această decizie. Poate englezii s-o facă; ei
au o denumire atât de drăguță: Milky Way.
Alina - Iată o rază
de lumină.
Dan - O rază
reflectată într-o băltoacă.
Elena - O băltoacă
de lumină
Ianoș - M-ați
întristat de tot. Să bem pentru un viitor mai optimist! Noroc! Ah, dar ce
miros a apărut din senin?
Elena – Nu e din senin. E de la etajul inferior. E o
bătrână acolo, care gătește cu fereastra de la
bucătărie închisă, de frică să nu răcească.
Ianoș – Unde a învățat ea această
„tehnică”?
Elena – Aia e, că n-a învățat-o nimeni. A
rămas văduvă și fiica ei, căsătorită la
Brașov, adus-o de la țară lângă ea. Nu cunoaște pe
nimeni din oraș, decât vreo două-trei vecine de același calibru
și, în loc să se adapteze, urăște tot ce o înconjoară.
. . .
Alina - Noi trebuie să
plecăm. Mâine trebuie să fim la serviciu devreme.
Elena - Vai, dar mai
stați
Ianoș - Mai stai, mai
stai, mai stai, nu pleca, vai, vai, vai, cât mai stai . . . – cântă
bine-cunoscuta melodie. Astea’s singurele versuri pe
care le știu.
Elena - Ar trebui să mai
înveți.
Ianoș - Am încercat
și am aflat că omul învață toată viața și
tot prost moare.
Elena - Și ai abandonat
tocmai când erai pe drumul cel bun.
Ianoș - Tocmai asta e,
că nu-mi plăcea drumul.
Comentariul filelor
Alina și mai ales Ianoș par
puțin cam agresivi, uneori cam nepoliticoși. Nu sunt însă
niciodată rău intenționați. Este doar dorința lor de
comunicare, iar ea are o explicație. Amândoi au stat la internat în timpul
liceului și în cămine studențești în timpul studiilor
universitate. La cămin erau câte doi într-o cameră, dar la internat
(evident diferite), camerele erau de zece și chiar 15 elevi. În asemenea
colective discuțiile sunt nonstop, iar tinerii – se știe – nu sunt
deloc formaliști atunci când își aruncă reciproc
săgeți ironice, fără ca prin asta să se
dușmănească. Dimpotrivă, este un semn de prietenie,
fiindcă numai unui prieten îi poți spune adevăruri mai
puțin măgulitoare. Este un exercițiu îndelungat, pe care cei doi
l-au deprins în atâția ani.
În plus, internatele sunt organizate
pe lângă școli cu elevi numeroși. Acești colegi,
împrăștiați ulterior prin țară, se bucură de
fiecare dată, când se regăsesc din întâmplare pe alte meleaguri. Se
ajută reciproc atunci când au ocazia și sunt astfel mai
eficienți în societate decât cei crescuți în casa
părintească.
Bineînțeles, reciproca nu
lipsește. Alături de varianta idilică, există și
cealaltă, a celor rău intenționați, care se unesc pentru a
săvârși cele mai abominabile fărădelegi. „Dormim toți în aceeași
încăpere, dar visăm diferit”, zice un proverb chinezesc.
(Lucrăm în același birou, dar avem interese diferite – am spune noi,
românii, azi.) Mulți foști lideri comuniști au aceeași
sursă de lansare. Așa se și explică alianțele lor.
Fiecare cu avantajele și
dezavantajele sale!
Eu sunt Zidul
Bunicul Elenei a
venit în vizită la Brașov. De când a rămas văduv, nu are
stare și circulă. Este încă relativ tânăr, are energie
și vrea să recupereze timpul, să facă ce nu avea timp când
era se implicat în probleme de serviciu.
-
Săptămâna
viitoare voi pleca în Grecia.
-
Știu
că te duci în Atena pentru climă, deși Bucureștiul mi se
pare excelent din acest punct de vedere.
-
Asta
pentru că nu stai acolo. Când ești tânăr, suporți mai
ușor diferențele de temperatură și nu acorzi atenție
nici măcar ploii, decât poate dacă te preocupa ideea că ți
se pot strica hainele sau coafura.
-
Nu
mă coafam pe vremea aceea. De altfel nici acum.
-
Chiar
zilele trecute discutam cu un prieten și remarcasem că, în amintirile
mele nu figurează nici o ploaie, de parcă în toată
copilăria mea nu a plouat niciodată. Memoria înregistrează numai
ce-i place ei.
-
Totuși,
nu se compară clima Brașovului cu cea a Bucureștiului.
-
Asta-i
adevărat. În Brașov nu cred că aș rezista. Pentru oasele
mele însă și Bucureștiul a devenit greu de suportat.
-
În
viziunea mea, Bucureștiul înseamnă flori, soare și
căldură. Îmi place să mă plimb prin parcuri, deși asta
e mai mult o dorință, fiindcă nu am timp. Vin numai cu treburi
și nu reușesc nici să-mi vizitez rudele, dar mite să
mă mai și plimb prin parcuri.
-
Se
vede că, în ultimul timp, ai mers în București numai primăvara.
Atunci este, într-adevăr, foarte frumos.
-
Exact
anotimpul în care la Brașov plouă.
-
Vara,
în schimb, este prea cald, iar iarna este de-a dreptul urât.
-
Și
toamna?
-
Toamna
îmi place la munte, mai ales atunci când îngălbenește frunza.
-
Iată
soluția!
-
Te
deplasezi de colo colo. Ce cauți în Atena? Căldură prea mare,
poluare, aglomerație . . .
-
Ți-am
descris excursia de astă primăvară.
-
Îmi
amintesc. M-a frapat și pe mine. Erau 28 de grade când ai plecat din Atena
și ningea când ai ajuns în România.
-
Da,
asta m-a convins.
-
Mă
bucur că măcar acolo te vei simți bine. Înseamnă că
îmi vei trimite e-mailuri. Sper că îți iei laptopul cu tine.
-
Fără
laptop parcă n-aș avea toate simțurile în funcțiune.
-
Un
pensionar modern. Eu am început să simt nevoia unor sfaturi, ca să nu
mai vorbesc despre impresiile ce le vei culege de acolo și sper să mi
le trimiți și mie.
-
Promit
să nu te plictisesc cu descrierea obiectivelor turistice, despre care
poți citi în publicații turistice. Impresii, DA, cu plăcere. Am
înregistrat și dorința ta de a te sfătui. Înseamnă că
te-ai maturizat. Tinerii refuză sfaturile, deși au nevoie de ele.
Abia la maturitate și le doresc, dar atunci nu mai găsesc sfătuitori.
Lupta pentru existență, pentru o poziție socială mai
bună, îi face pe toți concurenți. Colegii și prieteniile
dezinteresate dispar în ceață.
Panseuri ateniene
Am parcat.
Sunt prea obosit să mai conduc. Voi dormi aici, în acest mic refugiu al șoselei,
cu marea în dreapta și muntele împădurit în stânga. După ce am
depășit zona stâncoasă, copacii care coboară până jos
dau din nou viață peisajului. Curios! Verdele pădurii este o
culoare rece. Și totuși, viața pădurii – ideea de
viață – mă fac să simt zona mai caldă decât cea prin
care am trecut, deși calcarul alb al pietrei are pete roșcate.
Teoretic, culoarea peretelui de stâncă este una caldă, dar
fără viață.
Am dormit
puțin. M-a trezit răpăitul ploii, ce se auzea amplificat pe
capota mașinii. Acum, ploaia a stat și norii încep să se
risipească. Pe cer, luna iese de după câte un nor, de parcă se
joacă de-a „v-ați ascunselea”. Norii sunt din ce în ce mai rari iar
când vreunul mai gros acoperă luna se văd stele. Prin aerul
curățat de ploaie, sunt parcă mai multe. În oglinda
retrovizoare, acum bine spălată de ploaie, se văd cerul și
marea. Pe rama oglinzii, o picătură de apă, ca o oglindă
convexă, reflectă și ea stelele. În acest spațiu minuscul,
densitatea lor pare chiar mai mare. Interesant cum o picătură poate
oglindi cerul, cu mulțimea lui de stele; un întreg univers, în toată
profunzimea lui, cu mii de constelații, în care ar putea exista
viață la fel ca a noastră – sau diferită – dar cu
locuitori, fiecare cu bucuriile și necazurile lui. Și totul într-o
picătură de apă, cu condiția să poți citi
imaginea oglindită.
* *
*
Intrasem într-o mică localitate
și doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete și
mai aveam încă mult de mers până la destinație. Cum nu vedeam
nici un magazin, restaurant, bar și nici măcar un chioșc cu
răcoritoare, am ieșit din mașină și am întrebat pe
singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40
de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă și
mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puțin, dar – cum
nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie.
Casă era modestă,
fără etaj, dar cochetă și foarte îngrijită. Nu
știu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce
trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între
trotuar și casă, de o parte și de alta a „porții”,
două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existența
unei persoane sensibile. Ușa era și ea încadrată de două
tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat și
am bătut la ușă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru
dimensiunea casei, mai multe uși erau deschise către celelalte
încăperi, ca la un muzeu. Și tot ca la un muzeu, sau o casă
memorială, curățenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni
acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin
ușa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai.
Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria -
și poate că așa fusese cândva - dar acum în încăpere se
afla doar masa și șase scaune. Apa se putea încălzi într-un
fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a
rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai
știu să fac. Când totul a fost gata și îmi sorbeam încet
licoarea, simțeam cum, la fiecare înghițitură, primeam
informațiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea inițială
cu privire la aceasta casă și localitate, deși nu-mi vorbea
nimeni.
Proprietara era o
cântăreață de muzică country. Aici se născuse.
Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit
familie. Localitatea, nu mai mare cât un cătun, era populată în
exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul,
celebritatea a îndepărtat-o de localitate, dar nu și de oamenii care
au ajutat-o în copilărie și pe care i-a ajutat și ea, atunci
când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă
și, cu cât celebritatea ei creștea, cu atât echipa era mai
numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată
industrie. Desigur, principalii membri erau profesioniști, dar, pe
lângă aceștia, a reușit să racoleze mulți
concetățeni, pentru activități mai puțin
pretențioase. Avea și un avantaj: aceștia îi erau sinceri
și devotați. Pe cei mai talentați dintre copiii lor i-a trimis
la școli și, după absolvire, i-a angajat ca profesioniști.
Nu știu dacă, în acest moment, ea mai era în viață sau nu.
Oricum, nu mai are mare importanță. Rolul ei se încheiase. Acum,
oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o și
îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici.
Prezența ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu
avea acum mai multe case, poate chiar mai puține, dar toate erau
adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc
aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă
la un ceai. Discută probleme curente și, eventual, cântă.
Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este
deschisă permanent. Nu se încuie nici o ușă, nimeni nu o
păzește. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în
fiecare dimineață pentru curățenie. În mod oficial, nimeni
nu o plătește, dar toți concetățenii o ajută,
fiindcă toți se ajută între ei. Acum am înțeles și rolul
acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic.
Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate.
Nu există un șef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se
rezolvă prin discuții, deciziile – dacă pot fi numite astfel -
fiind acceptate tacit, dacă nu există observații la propunerile
făcute.
Zgomotul produs de un motor puternic
m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în
Atena, iar motorul este cel de la mașina salubrității, ce ajunge
pe strada mea pe la ora 4 și jumătate. Mai pot dormi deci încă
două ore, așa că mă întorc pe cealaltă parte, poate
visez altceva, deși mi-a plăcut acest vis.
* *
*
Cică la orizont pământul se
unește cu cerul. Aici, unde stau eu acum, doar apa se unește cu
cerul. Un cer lapislazulian. În depărtare
valurile nu se mai văd și poți crede că au dispărut.
Asta dacă privesc spre mare. În direcția opusă, pământul
parcă ridică degete sau chiar pumni amenințători către
cer. Cu cât privești mai departe, ei nu se estompează.
Dimpotrivă, au vârfuri ascuțite, de parcă s-ar fi înarmat pentru
o luptă. Nici vorbă să se unească. Se vede că
afirmația inițială a fost emisă de către cineva care
locuia la șes. Nu tu un deal pe care să-ți proptești
privirea. (Comentariul
Bolovanului: și dacă nu ai limite, poți fi sigur că o iei
razna.)
Pentru orice om, indiferent de
religie, cerul și pământul se află la antipozi; cerul este al
zeilor, în timp ce pământul este aici, al nostru. Pământul e concret,
cerul este virtual. Și totuși, se spune că la orizont se
întâlnesc. Asimptotic, deci la infinit. Care infinit? Al spațiului sau al
timpului? Anticii nu și-au pus asemenea probleme. Infinitul era pentru ei y compris
și nu aveau nevoie să-l definească. A făcut-o religia,
inventând un început. Și dacă există un început, trebuie
inventat și un sfârșit, iar infinitul s-a restrâns la puterea de
înțelegere a celor cu imaginația mai limitată.
* *
*
Tocmai am stabilit cu certitudine
că sunt unic. Stau pe malul mării și privesc un val. Sunt
singur. La prima vedere, valul nu este cu nimic deosebit față de alte
valuri. Și totuși, privit cu atenție, nici val nu este perfect
identic cu altul. Cum însă doar eu privesc acest val unic, rezultă
că și eu sunt unic.
Valurile
mării se ridică tot mai sus, pentru ca să vadă mai bine,
mai ales că soarele se îndreaptă către apus. Acum, mai zăbovește puțin
în coroana unui pom, de pe o minusculă insulă, de parcă și
lui îi este greu să se despartă de această zi minunată.
Gata! A apus. Nu este încă
întuneric, așa că nu se văd încă stelele. Uneori îmi place
să „croșetez” pe seama lor. În lipsa oricărui subiect, încep
să „filosofez în suc propriu” și uite că tocmai am găsit un
subiect: există o similitudine între comportarea valurilor și a
oamenilor. Înaintează în viață împinși de la spate de
alții și se sting pe o plajă ca și cum n-ar fi fost. Asta
dacă nu întâlnesc un mal abrupt, când se sparg cu furie, cu atât mai
zgomotos, cu cât sunt mai mari.
* *
*
„Informații” turistice
Din România, mi-am adus ceva material
documentar orientativ. Printre broșuri, un ghid turistic, editat de
agenția Christian Tour din Brașov și intitulat „Grecia & Corfu 2010”, în care citesc următoare frază: „După doar 25 de minute de navigare, vom
găsi peștera Mourtos, locul unde s-a ascuns
flota grecească în timpul celui de-al 2-lea război mondial”
(pagina 18). Îmi este greu să-mi imaginez o peșteră în care
să încapă o întreagă flotă militară modernă
și care să mai fie și secretă. Flota, nu peștera, care
se află într-o zonă turistică bine-cunoscută încă de
pe vremea când Veneția era o mare putere maritimă. Însăși
împărăteasa Sisi, soția lui Franz Joseph I al Austriei,
și-a construit în insula Corfu un castel, în
care și-a petrecut ultimii 10 ani din viață. Cum nu pot să
neg afirmația din ghid - preluată probabil dintr-o sursă
serioasă – nu-mi rămâne decât să-mi imaginez dimensiunile flotei
grecești.
Ce știu este faptul că,
pentru conservare, vasul amiral, „George Averof”, a
fost ascuns ceva mai departe, mai exact în zona Bombay. Pe acesta l-am vizitat
(vasul). (De acolo am și informația.) Se află expus la Muzeul
Marinei din Atena, lângă Parco Flisvo.
Cu adevărat impresionante sunt
apartamentele amiralului și ale ofițerilor superiori. Sala de
consiliu – cu mobilierul și vesela din dotare - este o bijuterie.
Bineînțeles că luxul scade
odată cu gradele militarilor, ajungând la minimul necesar pentru
supraviețuire în camerele rezervate soldaților simpli, probabil putini
marinari și mulți bucătari și servitori. Surprinzător
este spațiul prea mic pentru a adăposti marinarii necesari pentru
deservirea celor câtorva tunuri mari, motiv pentru care presupun că n-au
fost folosite niciodată.
Muzeul Acropole
Se află, bineînțeles, la
poalele dealului. (Despre Acropole nu are rost să scriu, pentru că
surse de documentare se găsesc pretutindeni.) Primul lucru care te
impresionează este clădirea: mare, modernă, frumoasă,
adecvată scopului.
Obiectivul meu era să văd
cele câteva statui care păstrează urmele culorilor, cu care au fost
pictate inițial. Timpul este un artist mai bun. El a șters ceea ce a
considerat inutil. Le-am văzut. Într-adevăr, sunt doar urme. Din
fericire, muzeografii au creat alături copii colorate, aidoma celor
originale, sau pe-aproape. Fotografiatul este interzis în muzeu, dar am
reușit să „fur” câteva imagini.
Al doilea obiectiv era copia frizelor Parthenonului (casa zeiței), după originalele ce
se află la Londra. Le-am fotografiat și pe ele. Este vorba despre
așa numita „Marmura Elgin”, pe care grecii o cer
înapoi fără succes. Iată istoria: în 1801, guvernul turc i-a
permis lordului Elgin, ambasador al Marii Britanii,
să ia „câteva pietre și sculpturi” din ce mai rămăsese din
Acropolele năruit, pe care acesta le-a vândut ulterior către British Museum. Aproape 200 de ani mai târziu, grecii și-au
dat seama ce au pierdut și le revendică. Răspunsul englezilor
era de așteptat: dacă nu le recuperau ei, ele ar fi dispărut
demult, fiindcă nu doar turcii, dar chiar și grecii foloseau marmura
din Acropole ca material de construcții pentru lucrări dintre cele
mai rudimentare. În plus, la British Museum, ele
stârnesc admirația și curiozitatea a mii de oameni, care își
propun să viziteze Atena, contribuind astfel la veniturile din turism ale
Greciei.
Ce reprezintă aceste frize? Una
ilustrează nașterea zeiței Athena din capul lui Zeus.
Cealaltă redă legenda conform căreia locuitorii orașului
trebuiau, conform tradiției, să-și aleagă un zeu protector.
(Democrație nu glumă) S-au oferit Athena și Poseidon. Darul Athenei, măslinul, i-a impresionat mai mult pe cei din
juriu, motiv pentru care și astăzi există pe Acropole un
măslin. În centrul scenei sunt, bineînțeles protagoniștii. În
dreapta și stânga se află câte opt persoane mature și un copil.
Ce mi-a atras mie atenția este faptul că cel puțin jumătate
dintre maturi sunt femei. În plus, femeile par mai interesate de dezbatere, în
timp ce bărbații stau tolăniți sau sunt atrași de alte
subiecte.
De asemenea, de remarcat și
originalele cariatidelor de la templul Erechteion din
Acropole, ce pot fi admirate aici de aproape. Au cam doi metri și
jumătate înălțime.
În rest, risipite în spații
largi, bucăți de statui și basoreliefuri, dovezi ale trecutului,
dar prea puțin interesante pentru un vizitator comun ca mine. De la capete
fără nas și penisuri fără corp, se găsesc sute de
fragmente, din care muzeografii încearcă să reconstituie originalele.
Ah, era să uit! Din punct de
vedere artistic, cel puțin în opinia mea, vasele pictate merită
toată atenția.
De Ziua Națională a Greciei
Nu sunt eu persoana indicată
să stabilească direcțiile de dezvoltare ale unei nații, dar
sunt sigur că natalitatea și educația se află printre ele.
Și n-am spus patrie, pentru a evita faptul că Grecia este o
țară recent apărută pe mapamond, ci nație,
fiindcă etnia lor a rezistat în ciuda vicisitudinilor, sau poate că
tocmai de aceea.
Ziua de 25 martie este cea a
sărbătoririi anunțurilor. Pe lângă cel creștinesc,
grecii l-au adăugat și pe cel al episcopului Germanos din 1821,
marcând începutul Războiului de Independentă și celebrat azi ca
Zi Națională.
Defilarea tradițională este
deschisă aici, în Palaio Faliro,
de câteva vehicule militare din vremea războiului, urmate de lunga
coloană a elevilor. Ceea ce impresionează încă de la început
este convingerea cu care cei mici participă la eveniment. Școlile
primare sunt primele. Continuă gimnaziile, liceele și școlile
speciale. Convingerea rolului persistă și la cei mai mari, chiar
dacă manifestarea ei este mai estompată.
Ca spectator, crește uimirea în
fața numărului imens de copii. Am numărat 14 scoli, 6 gimnazii,
5 licee, dar ele sunt probabil mai multe, plus școlile speciale, pe care
nu am reușit să le număr. Într-adevăr, grecii fac
mulți copii și îi îngrijesc cum pot ei mai bine. Dacă cei mici
încântă ochiul cu costume populare multicolore, cei mari poartă
uniforme, demult abandonate în România. Chiar și preșcolarii sunt
aduși de către părinți ca spectatori, îmbrăcați
în costume populare.
Independența României este chiar
mai recentă decât a Greciei, dar sentimentele patriotice au fost înlocuite
cu altele, mai puțin folositoare și deloc onorabile.
Grecia are viitorul asigurat.
Keramicos
Dincolo de vechiul zid de apărare
al Atenei, în drumul către Pireu, legând Poarta Dipylon
(cea mai importantă din zid și principala intrare în oraș) cu
Academia lui Platon, se află cel mai celebru cimitir din antichitate.
Poartă numele „Keramikos”. Dipylon
nu era o poartă simplă, ci o construcție cu patru turnuri, ce
închideau o curte. Accesul se făcea prin două porți, de unde
și numele ei. A fost construită în 478 î.H.
odată cu „Zidul Temistoclean” și a
dăinuit până la cucerirea romană.
Pe ambele pârți ale drumului, în
zona numită Demosion Sema
(ceea ce înseamnă un fel de cimitir public) au fost înmormântate
personalități ale orașului sau eroi ce s-au remarcat pe
câmpurile de luptă. Pericle însuși a fost înmormântat aici.
Astăzi, noi identificăm doar câteva nume, ca Agathon, Dionysios sau faimosul Alcibiades.
În lipsa crucilor, este de apreciat
diversitatea monumentelor, unele chiar foarte frumoase.
Nu știu dacă numele
cimitirului, Keramikos, sau altceva i-a determinat pe
arheologii atenieni să amenajeze în vecinătatea cimitirului un muzeu
al ceramicii. Este cu adevărat foarte frumos. Pe lângă valoarea
arheologică a obiectelor expuse, unele vase sunt chiar deosebit de
frumoase.
Vine, vine primăvara
Ziua de mâine va fi egală cu cea
de azi. Cel puțin din punct de vedere astronomic. Rezultă că la
noapte va fi echinocțiul de primăvară. După el, ziua se
mărește. Vine deci primăvara. La Atena! Cei din România trebuie
să mai aștepte o zi, fiindcă acolo ziua continuă să se
scurteze cu două secunde. Poate de poimâine! Par mici secundele, dar se
cunoaște. Adunate, fac ca diferența dintre lungimea zilei dintre
Brașov și Atena să fie de
aproape o oră. E mult? E puțin? Este sigur suficient pentru ca
să avem aici mandarine, portocale, lămâi și multe flori,
așa că asocierea nu este chiar atât de surprinzătoare. Și
toate se găsesc pe stradă. În România este zăpadă. Oare de
ce se vorbește de lungimea zilei și nu de înălțimea ei? Sau
de grosime? Nu, de grosime, nu; n-ar fi frumos, dar înălțimea chiar
că mi-ar plăcea.
Dimineața
Ieri a fost o zi în care zicala
„socoteala de-acasă nu se potrivește cu ce din târg” a fost cât se
poate de potrivită. Se anunțase o zi ploioasă. Deși rar, se
întâmplă și în Atena. Cerul era într-adevăr înnourat, dar norii,
destul de conturați; nu păreau a fi amenințători. Doar spre
seară s-au uniformizat. Acum, în schimb, la ora șase dimineața,
când scriu (nu știu de ce m-am trezit atât de devreme), plouă
abundent, cu tunete. Pe o hartă meteorologică de pe Internet se vede
cum plouă în tot bazinul mediteraneean și este relativ senin în nord,
unde a fost înnourat până acum. De mâine însă, va fi senin de la ora
8 dimineața. Așa spune prognoza. Sunt curios! Tot de acolo am aflat
că ziua va fi mai scurtă mâine la Atena cu 9 secunde; la Brașov
cu 11 secunde. Este o diferență de zi-lumină de aproape o
oră în acest sezon. În curând, după solstițiul de iarnă, va
începe să crească. Vine deci primăvara. Acum însă
plouă torențial.
Revin la ziua de ieri. Îmi propusesem
să vizitez cartierul Psiri, despre care citisem
într-un ghid că ar fi interesant. Cunoscut demult ca o zonă rău
famată, este acum una remarcabilă pentru restaurantele și
tavernele, în care, la vreme de seară, străinii își pot face o
idee despre spiritul autentic grec, prin muzică, dans și modul în care
localnicii petrec asemenea momente. Se menționează și
existența unui bazar, deși orașul este plin de mici magazine cu
această firmă. Până să ajung acolo, mă gândeam să
traversez cartierul Plaka, probabil pustiu acum, în
lipsa turiștilor, unde aș putea cumpăra o
încălțăminte adecvată apartamentelor din Atena, cu
pardoseala din marmură și încălzite doar seara, timp de
două, maximum trei ore. La întoarcere, urma să iau un troleibuz, din
Piața Syntagma.
La plecare, ghinion: autobuzul care
trebuia să mă ducă acolo tocmai plecase, iar următorul era
peste aproape jumătate de oră. Duminica circulă mai rar,
deși n-aș fi crezut că așa ceva este posibil, după cât
de rar și aglomerat circulă în zilele obișnuite. Aici însă
orice este posibil. Am luat, de aceea, un troleibuz, dintre cele cu care
trebuia să mă întorc. Am inversat deci traseul, și am început cu
Plaka.
Surpriză! În locul unor
străzi aproape pustii, așa cum se preconizau în urmă cu câteva
săptămâni, de când sezonul turistic se terminase, am întâlnit cea mai
mare aglomerație pomenită vreodată în cele mai efervescente
zile. De data aceasta, nu erau turiști, ci localnici ieșiți la
promenadă cu copii de toate vârstele, în leagăne sau pe picioare
proprii. Intrasem în sezonul sărbătorilor de iarnă. Peste o
săptămână va fi Crăciunul. Abia aveai pe unde să te
strecori, sau să-ți deschizi singur pârtie printre convivi, folosind
orice mijloc, metodă frecvent practicată de către atenienii
zilelor noastre. Era greu să ajungi la vitrine, așa că am
renunțat la cumpărături. Am reușit doar să traversez
cartierul. A fost totuși interesant pentru spectacolul străzii.
De multe ori, m-am gândit că
multe persoane se grăbesc să vorbească despre locuitorii
orașelor vizitate, deși strada nu spune aproape nimic despre
aceștia. Într-un oraș modern, oamenii circulă cu mașinile,
intră în parcarea din subsolul blocurilor unde au serviciu și unde
există restaurante, magazine și – în general – tot ceea ce le
trebuie, pentru a nu avea motive să părăsească incinta. Pe
stradă se găsesc doar nevoiașii și vizitatorii. O imagine
aparte o oferă Las Vegas-ul, unde spectacolul
străzii este fascinant. El este oferit în exclusivitate de către
vizitatori, fiecare dintre ei fiind un spectator și un actor – pentru
ceilalți – în același timp. De data aceasta, spectacolul din Plaka era realizat de către localnici.
S-a nimerit ca, din Piața Monastiraki, să intru în Psiri
chiar prin renumitul bazar. Este, de fapt, un talcioc, plin cu „vânzători”
de toate culorile, cei mai mulți în nuanțe de cafeniu închis. El ocupă
trotuarul unei străzi pe o porțiune de aproximativ două sute de
metri și este una dintre laturile cartierului. Circulația prin
zonă este dificilă și cât se poate de neplăcută.
Există însă și câteva magazine de antichități. Aici,
pe spații mici, se poate găsi o bogăție de obiecte ce
depășește orice magazin de specialitate din București.
Odată intrați în cartier, atmosfera se schimbă. Din punct de
vedere arhitectonic, seamănă cu un târg de acum o suta-două de
ani. Este, probabil, imaginea vechii Atene. Abia în centru se dezvăluie
atracția promisă în ghid. Taverne drăguțe chiar și în
mijlocul zilei, original decorate, majoritatea cu mese scoase afară.
Odată terminat programul zilei,
urma să mă întorc acasă cu autobuzul cu care ar fi trebuit
să plec. Am așteptat mai bine de o oră, până a venit
primul. Nu toată lumea a reușit să intre. Doar cei mai
viguroși, iar eu nu eram printre ei. Venise deja arhiplin. În acest
interval au trecut trei autobuze în sens opus. Am crezut că următorul
va veni mai repede și va fi mai puțin aglomerat. Ași! A mai
trecut aproape o oră, în care am avut posibilitatea să observ pe
îndelete circulația în Atena: totul la mica înțelegere. De data
aceasta am reușit totuși să-mi fac loc înăuntru. Astfel am
ajuns acasă. M-am consolat și încălzit cu o sticlă de vin,
cadou din partea proprietarului locuinței, mândru să se laude cu
produsele obținute din recolta proprie.
A doua zi, seara
Din multe puncte de vedere, Grecia
este foarte departe de Europa, chiar mai departe decât România. La prima vedere
este o țară înfloritoare, dar aprecierile favorabile dispar la o
privire mai atentă a Greciei profunde.
Ieri am așteptat două ore un
autobuz și am călătorit în condiții mai inumane decât cele
din România, de pe vremea împușcatului. Ca să cumpăr timbre, cu
câteva zile în urmă, am așteptat la poștă peste o
jumătate de oră. Astăzi am fost la o agenție fiscală
să scot ceea se numește „număr fiscal” sau cam așa ceva.
După aproape două ore de stat la coadă avansasem cam 1,5 metri,
din cei aproximativ 10. Nu cred că aș fi ajuns în față
până la sfârșitul programului, așa că am renunțat.
Grecii stau cuminți, înjură și așteaptă. Mi s-a spus
că „asta-i în Grecia”.
În troleibuzul cu care m-am dus, doi
bărbați discutau aprins politică, ca și cum chiar s-ar pricepe.
Sunt pe cât de convinși pe atât de ignoranți. Își închipuie
că, dacă democrația este un cuvânt grecesc, ei chiar sunt
exponenții ei. În realitate nu sunt decât anarhiști, iar
revendicările lor, pentru care fac greve și manifestații în
spațiul public, blocând circulația, țintesc doar probleme
generale și pretenții absurde, de regulă sfârșindu-se cu
„jos” guvernul, parlamentul și toate cuvintele despre care au auzit câte
ceva, dar n-ar ști să spună cu ce se ocupă, de fapt.
În relațiile lor directe cu instituțiile
statului însă stau cuminți și rabdă. Nu știu să
se concentreze pe probleme concrete, rezolvabile și să militeze
pentru soluționarea lor în favoarea cetățeanului.
Ceea ce au grecii cu adevărat
este libertatea. Pot face orice vor și nu li se întâmplă nimic.
Dacă într-o dictatură „cumințenia” oamenilor este
explicabilă, în condiție de libertate ale grecilor ea este
înlocuită cu anarhia. Pe un zid am văzut chiar o lozincă cu
textul „Război civil global”.
Ceea ce mi se pare semnificativ este
gradul în care un astfel de popor poate fi manipulat, situație de care,
bineînțeles, se găsește întotdeauna cineva care să profite,
atât pe plan intern, cât și extern. Pe plan intern este treaba lor; pe
plan extern însă, sper ca Europa occidentală să nu lase Grecia
din mână. Dacă din punct de vedere militar sunt convins că nu o
vor face, din punct de vedere cultural am mari semne de întrebare.
Este grav, fiindcă la baza
anarhismului din gândirea grecilor stă tocmai ignoranța lor,
explicabilă prin istoria Greciei, dar inacceptabilă cultural.
Prosperitatea oricărui popor stă în cultura clasei de mijloc. Nu
întâmplător țările avansate își păstrează
poziția fruntașă chiar și după cele mai grele lovituri.
Oamenii știu să coopereze, știu să muncească
împreună. Germania are cea mai solidă economie, după ce a
pierdut două războaie mondiale.
Am toată admirația pentru
patriotismul grecilor, dar nu și pentru ignoranța lor în probleme
economice și sociale. Îi scuz, gândindu-mă că, după
dobândirea independenței, nu au avut o elită intelectuală în
stare să educe poporul. Capitala Imperiului Otoman era la Istanbul.
Cetățile antice Sparta și Atena sunt relicve arheologice. Sparta
de azi este doar un sat. În Salonic, al doilea oraș ca mărime din Grecia,
datorită politicii turcilor de menținere a grecilor la nivel suburban
și în urma exodului evreilor din Spania, pe la 1500 au fost aduși
peste 20.000 de evrei, astfel că la o statistică din 1519,
numărul acestora era de 15,715, reprezentând 54% din populația
orașului. Între timp, aceștia au plecat. Localitatea are încă un
însemnat procent de turci. Atena, în schimb, în noua ei calitate de
capitată a unui stat independent, a avut o dezvoltare pe cât de
fulminantă, pe atât de haotică. Populația ei reprezintă azi
aproape o treime din populația întregii țări. S-a format,
bineînțeles, și o pătură de intelectuali; cei mai
mulți locuitori însă au devenit orășeni fără
să fi avut o tradiție în acest sens, fără să aibă
o bază culturală corespunzătoare. În plus, prin schimburile de
populație cu Turcia, noii veniți erau oameni sărmani,
fără educație.
Pe de altă parte, mentalitatea
concurențială, ce pare să-i caracterizeze pe greci și care,
poate, explică succesele anticilor în filosofie, îi dezavantajează
astăzi, când societatea modernă se bazează pe colaborare, pe
lucru în echipă. În acest scop, în universitățile Germane, spre
exemplu, studenții execută proiecte în echipe, fiecare dintre ei
efectuând o parte a proiectului, părțile trebuind să se
asambleze corect. Studentul trebuie să cunoască deci ansamblul,
să colaboreze cu colegii și să aprofundeze partea lui de
proiect. Ce fac grecii? După fiecare victorie, fruntașii politici
s-au certat între ei, provocând pagube mai mari decât dușmanii din
afară. Au devenit, în schimb, experți în manipularea populației
în direcții partizane și nu în cele real avantajoase pentru
națiune. Așa se face că au și astăzi comuniști cu
un nivel de ignoranță ce i-ar surprinde și pe africani. Amuzant
este că micii politicieni de cafenea își pun speranțele în
sprijinul american – țara în care comunismul este condamnat mai mult ca
oriunde -, în timp ce Europa înseamnă pentru ei Germania față de
care au resentimente și pe care o acuză de toate relele ce li se
întâmplă lor, ca și cum Germania ar fi vinovată de proasta
organizare grecească, în loc să învețe de la nemți ce
înseamnă buna organizare.
Perspective de viitor? Sumbre.
Eu, Zidul
În timp ce Elena și prietenii ei
discutau liniștiți, Ianoș intră agitat și le întrerupe
conversația, convins fiind că subiectul lui este mai interesant. Greu
de aflat dacă este așa, dar de actualitate este sigur.
-
Am
fost la Fabrica de sticlă din Azuga.
-
Mai
există? Nu s-a desființat? – îl întrerupe chiar soția lui,
Alina.
-
Ai
dreptate, nu mai există, dar nu s-a desființat.
-
Ăsta-i
încă unul dintre paradoxurile României de azi.
-
Fabrica
este de fapt închisă de o bună bucată de vreme, ceea ce însă
nu o împiedică să aibă câțiva directori. Unul dintre ei
este directorul comercial, deși - neproducând nimic - nu este nimic de
comercializat. Ca aspect exterior, seamănă mai mult cu ruinele Cetății
Neamțului (fabrica, nu directorul). Ziduri fără ferestre, pe
unde doar păsările mai circulă. Partea cea mai nostimă aparține
directorului general. Acesta este plecat nici mai aproape și nici mai
departe decât în Africa de Sud.
-
Pentru
ce?
-
Aici
e poanta: pentru tratative comerciale. Ce anume să comercializeze, în
numele cui? Fabrica practic nu mai există. Doar terenul urmează să
fie vândut, fiindcă tot ce se putea fura s-a furat deja.
-
Certă
și cu adevărat remarcabilă este această culme a obrăzniciei:
să pleci tocmai în Africa de Sud, sub pretextul afacerilor comerciale ale
unei întreprinderi care nu mai există.
-
Țara
arde și baba se pieptănă este o zicală deja perimată.
-
Așa
suntem noi românii. Nu avem simțul măsurii. Sărim întotdeauna
calul.
-
Exact!
Acum mi-a venit în minte de unde vine această zicală, a cărei
semnificație o știe toată lumea.
-
Luminează-ne
tu!
-
Când
încearcă să încalece un cal fără șea, își ia prea
mult avânt și cade în partea cealaltă.
-
Bună.
Și la pământ fiind, își contemplă vânătăile
și dă vina pe cal.
-
Unde
el n-a stat nici o secundă, dar a devenit brusc un specialist la modului
în care ar fi trebuit strunit calul.
Panseuri ateniene
Hălăduind prin Plaka
Există aici o fostă
ușă sau poartă, înconjurată de verdeață, care
atrage atenția tuturor turiștilor. De fapt ruinele ei. Ancadramentul
este din piatră sculptată, iar interiorul a fost zidit și spoit,
astfel că acum totul pare făcut dint același material. Desigur,
nu este un monument, dar nu poate fi ignorată. Arată frumos. Poate
că nici nu a fost ușă sau poartă, ci ne aflăm în
fața unui fragment de gard, artistic construit. Cam prea artistic, pentru
un gard.
Am crezut că este doar impresia
mea subiectivă, dar mulți alți turiști o fotografiază,
semn că atracția este reală. Nu știam ce clădire
fusese acolo, nu există nici un indicator, așa că m-am
interesat. Are o istorie mai mult decât interesantă. A fost o
școală teologică construită de turci. Tot ei au folosit-o
ca închisoare în timpul Războiului de Independență. În platanul
din curte, au fost spânzurați mulți patrioți greci. După
război, grecii l-au folosit în același scop. Ca efect, în mintea
atenienilor, locul a devenit unul damnat. În 1843, poetul Achilleas
Paraschos a prezis că, într-o zi, arborele va fi
lovit de fulger iar rămășițele tăiate și folosite
pentru foc. În 1919, prezicerea s-a înfăptuit întocmai. Clădirea a
fost demolată și ea, cu excepția ușii, care, între timp, a
dobândit valențe estetice.
Să fi fost o întâmplare, sau
demolatorii au intuit viitorul artistic al ușii? Ipoteza a doua este puțin
probabilă. Iată încă o dovadă că valorile estetice
sunt rareori proiectate. Cel mai adesea sunt produse ale întâmplării.
Simțul artistic al privitorului este cel care le conferă sau nu
atribute estetice.
* *
*
Vizavi de mine, în tramvai, stă o
doamnă puțin trecută de vârsta a doua cu un tricou, ce are
imprimat pe el chipul unei tinere foarte frumoase. Poate și posesoarea
să fi fost cândva agreabilă. Corpul îl are încă frumos, cel
puțin picioarele de al genunchi în jos, adică ce pot eu să
văd acum. Multe grecoaice au corpuri frumoase. Doar fețele le
dezavantajează. Cea din fața mea este opusul celei din portretul de
pe tricou.
Multe femei fac greșeala de
a-și atașa ceva frumos, în speranța că, astfel, un anume
defect va fi estompat. Efectul este opus. Îmi amintesc de o pantofărie din
București, unde veneau doar femei cu picioare urâte, să-și
comande pantofi eleganți, care nu făceau decât să atragă
atenția asupra unui defect ce trebuia trecut cu vederea, nu pus în
evidență.
* *
*
În mitologia greacă, eroul se
luptă – nu chiar cu zeii, ci – cu creaturile nefaste ale zeilor. Este o
metaforă a luptei sale cu natura, în formele ei ostile omului. În nici un
caz, el nu se luptă cu alți oameni. (Iliada și Odiseea nu fac
parte din mitologie; ele sunt istorie romanțată.) În literatura
medievală europeană, în schimb, eroul se luptă adversarii
seniorului în slujba căruia se află eroul.
* *
*
În plimbarea mea cvasi-zilnică,
am cunoscut o pereche de tineri. După ce i-am ascultat puțin vorbind
între ei, i-am întrebat ce limbă folosesc. Așa am aflat că sunt
polonezi și vorbesc poloneza. M-am mirat, fiindcă semăna cu
germana. Când le-am spus-o, au reacționat neașteptat: „Oh! Nu!!!
Germana este mult mai dură.” Ai crede că, în opinia polonezilor,
limba lor este melodioasă.
* *
*
Lunea curata
Am fost surprins astăzi să
constat că, în Atena, unele magazine erau închise. Nu știam să
fie vreo sărbătoare, dar de la greci te poți aștepta la
orice, mai ales că în materie de sărbători sunt
specialiști. Am aflat că este „Lunea curată”. Bineînțeles
că prima interpretare a fost de zi a curățeniei. O singură
zi pe an pentru curățenie pare totuși cam puțin. Poate
pentru curățenia de primăvară. Înseamnă că ar mai
trebui să fie și una de toamnă. Prea multe presupuneri
strică, așa că am apelat la surse oficiale. Am aflat astfel
că sunt două sărbători de Lăsata secului, și nu
una, așa cum credeam eu: de carne și de brânză. Anul acesta,
prima a fost pe 15 februarie, iar a doua ieri, pe 22, când se consideră
că începe postul propriu zis. Din punctul meu de vedere, el a început
odată cu interzicerea consumului de carne, cel de brânză fiind mai
puțin sever. A fost deci ziua de ieri, când mai puteam încă să
mâncăm fără restricții extrem de severe. Rezultă de
aici două interpretări pentru „Lunea curată”. Una
preoțească, de zi a curățirii noastre interne fizice și
sufletești și a doua, mai puțin religioasă, de
curățenie în sens laic, după cheful din ziua precedentă,
deci tot o zi a curățeniei.
Nu sunt specialist în obiceiurile
oamenilor în asemenea ocazii, așa că mă voi limita la unul
singur, cel mai vizibil de aici: înălțatul zmeielor. Sute de asemenea
obiecte zburătoare brăzdează cerul, mai ales pe litoral.
Tehnologia modernă a realizat și fire subțiri și
rezistente, astfel că unele se ridică la peste 100 de metri. Momentul
nu a fost nici el ales întâmplător. Sfârșitul lunii februarie și
începutul lui martie este cea mai urâtă perioadă din Atica, în
special datorită vântului și cum martie (și nu Marta) nu poate
lipsi din post, momentul este ideal pentru „zmeit”.
Este frumos. Pe lângă zmeiele cumpărate din comerț, am
văzut și unul încropit cu tricolorul românesc. Chiar dacă nu era
cel mai frumos, a fost singurul care mi-a rămas în memorie. Celelalte au
contat doar prin efectul de ansamblu.
Am avut prilejul să asist și
la o scenă deosebită. Imediat ce am ieșit la plimbare, după
primii metri am văzut o pereche de tineri – aproximativ 25 de ani – care
se chinuiau să-și recupereze zmeul, încurcat în sârmele liniei de
tramvai. La ea se vedea dorința de a recupera obiectul, iar la el
dorința de a-i fi ei pe plac. Amândoi aveau un zâmbet plăcut, ceea le
sporea simpatia cu care erau priviți nu numai de către mine.
Mi-am continuat plimbarea de circa un
kilometru, cu pauze destul de mari, admirând performanțele unora și
străduința altora, mai ales că peisajul era frumos și ziua
agreabilă, cu vânt acceptabil, adică nu foarte puternic. Deși
cerul era în general închis, soarele reușea să-și strecoare
razele printre nori chiar deasupra noastră, luminând marea, de un verde
neașteptat de deschis. Valurile înspumate – destul de mari pentru Marea
Egee, unde mulțimea insulelor împiedică deplasarea lor – erau puse în
evidență, ceea ce mă făcea să regret că plecasem
fără aparatul de fotografiat.
La întoarcere, i-am găsit pe cei
doi tineri în aceeași poziție. Între timp un tramvai se oprise,
deși putea trece liniștit. O biată ață nu putea
să-l stânjenească cu nimic. Amabilitatea vatmanului ar fi fost intens
apreciată dacă așteptarea nu ar fi durat cu mult peste limitele
acceptabile de către cel mai răbdător călători. Acum,
tramvaiul era gol. Toți călătorii coborâseră. Unii probabil
aveau treabă. Cea mai simplă soluție ar fi fost să
rupă firul zmeului. Dar nu, tinerii continuau să țină de
sfoară și să zâmbească, deși cam stânjeniți. Alt
tramvai nu a venit, deși ar fi trebuit să treacă chiar mai multe
în acest interval de timp. Înseamnă că celelalte au fost oprite în
alte stații, sau chiar la cap de linie. Cum nu aveam nici o treabă,
m-am gândit să rămân să văd cât de mult poate dura
această scenă. Între timp însă a început să mi se facă
foame și nu erau semne de schimbare. Salvarea a fost o mașină a
firmei de transport, din care au coborât doi lucrători cu o cange
lungă, cu care au dat jos zmeul. În tot acest timp, vatmanul a stat pe
scaunul lui, în tramvai. Era și el probabil ostenit după obositoarea
zi de ieri. A avut totuși o inițiativă: presupun că el a
fost cel care a dat un telefon celor de la firmă, în urma căruia au
venit cei doi lucrători. Prima lor manevră a fost să
desprindă sfoara de zmeu, spre dezamăgirea domnișoarei. A doua a
fost distrugerea completă a OZC-ului (Obiect Zburător Cunoscut). În
sfârșit, tramvaiul a plecat. Cei doi au mai rămas câteva minute
să contemple momentul, după care au plecat și ei. Fără
zâmbet, mi-au părut mai puțin frumoși. Am plecat și eu, cu
două întrebări. Nu are rost să le scriu, fiindcă sunt prea
evidente.
P.S. Nimic nu rămâne nepedepsit.
Ieri, am bârfit. Astăzi am fost eu călător într-un tramvai. În
drum spre centrul orașului, acesta s-a oprit dintr-un motiv necunoscut
mie. Printre blocuri nu este un loc propice pentru înălțat zmeie, dar
motive pentru întrerupt circulația se pot găsi oriunde. Aveam cu mine
un pachet destul de greu, așa că mi-ar fi fost greu să continui
drumul pe jos. În consecință, m-am înarmat cu răbdare și am
așteptat. Cam un sfert de oră. Adevărul este că am avut
noroc: când am ajuns la destinație, am constatat că în centru
plouase. Clima este foarte instabilă în timpul primăverii și cu
diferențe mari între diferitele zone ale Atenei. La distanță de
numai câțiva kilometri, poate fi urât în centru și mai ales pe dealuri,
în timp ce pe litoral – unde este cu mult mai constantă – soarele să
strălucească. Era să scriu că oamenii fac baie în mare, dar
există câțiva perseverenți, care se ambiționează s-o
facă în fiecare zi, indiferent de vreme.
* *
*
Excursie la templul lui Poseidon de la
Cap Sounion
Bineînțeles că templul lui
Poseidon merită văzut. Cum însă până acolo pitorescul
peisajului străbătut de șosea te încântă pe tot parcursul
din Atena și înapoi, nu mai știi care a fost de fapt obiectivul
excursiei.
După ce treci de zona – să-i
zicem – orășenească a litoralului (Glifada,
Voula, Vouliagmenis)
plajele amenajate pe lângă localitățile-stațiuni
alternează cu salbe de mici golfuri sălbatice, cu plaje aproape
intime, străjuite de pereți înalți de stâncă.
Reședințele luxoase nu-ți sar în ochi, fiindcă sunt mascate
de garduri înalte, majoritatea din piatră, adevărate ziduri
înconjurătoare. Combinațiile de golfuri mici și mari, casele
albe, cocoțate pe dealuri, unele coagulate în mici localități,
vegetația veșnic verde, colorată ici-colo cu flori în plină
iarnă, plus marea sclipind în soare, dau peisajului un farmec deosebit.
La capătul drumului – templul lui
Poseidon. Cândva a fost frumos decorat. Astăzi, mai vedem doar un schelet
și nici acela întreg. Poate e mai bine! Frizele, statuile, basoreliefurile
ne-ar fi furat privirea. Privind doar cele câteva coloane rămase,
înțepând cerul ca un protest, ne rămâne timp pentru reflexie. Se
spune că, privit de aici, apusul de soare este foarte frumos. Sunt
convins, dar nu cred că m-aș lăsa impresionat atât de ușor
de peisaje banalizate prin excesul de clișee fotografice. Oricum, noi am
ajuns acolo în plină zi și nu aveam intenția să
zăbovim la restaurantul din apropiere doar pentru un apus de soare. Cu
adevărat impresionată este însă poziția templului, la
extremitatea de Sud a peninsulei, pe un promontoriu foarte înalt, ce
privește spre largul mării. Marea Egee! Ni-l imaginăm pe Egeu, tatăl lui Tezeu, așteptându-și fiul,
nerăbdător să vadă dacă pânza de pe corabie va fi
albă sau neagră. Este impresionant să ți-l imaginezi, în
culmea disperării, aruncându-se în mare de la înălțimea acestei
stânci (60 de metri).
Templul este totuși închinat lui
Poseidon. Ca zeu al mării, m-aș aștepta să aibă un
edificiu construit chiar pe mare. Recunosc, ar fi fost mai greu. Aici însă
pare a fi construit de pământeni, în încercarea de a atrage atenția
zeului că există și ei și vor și să spună
ceva. Prin ofranda adusă astfel zeului i-au cerut probabil să-i protejeze
pe navigatorilor. Sau, poate, el este adresat direct mării, cerându-i să
protejeze uscatul. Marea catastrofă de la Santorini, urmată de un
tsunami cum nu se mai văzuse a rămas multe veacuri în memoria
grecilor, generație după generație.
Săpăturile arheologice au
descoperit că aici n-a fost doar un templu. O întreagă localitate s-a
aflat în vale, cu depozite și port. Era de așteptat! Poziția
strategică în care se află nu putea fi neglijată.
Astăzi, vasele militare se
află undeva departe de privirile noastre, capul peninsulei fiind doar un
obiectiv turistic bine valorificat.
Eu, Zidul
De obicei, Bunicul vine în România
odată pe an, în timpul verii, când în Atena este foarte cald. Stă
câtva timp în București, pentru rezolvarea problemelor ivite între timp –
în special a celor administrative – și apoi pleacă în zone mai
răcoroase. Poiana Brașov este una dintre țintele preferate. Ar
putea sta la Elena, dar nu vrea să deranjeze. În schimb, o invită
aproape zilnic pe ea să-l viziteze. Ea vine, bineînțeles când poate,
sau mai exact când are chef, fiindcă vara ea este în vacanță,
așa că are timp suficient.
-
Ar
trebui, bunicule, să scrii o carte de amintiri.
Din câte mi-ai povestit mie, ar ieși câteva volume.
-
Știu,
dar nu mai am răbdare pentru așa ceva. Prefer să lâncezesc.
-
Spune-i
asta altcuiva, nu mie. Să lâncezești este ceva ce nu ești în
stare să faci. Nu-ți este în fire. N-ai stat locului niciodată.
Și nu este doar observația mea. O spunea și bunica.
-
Ei,
dacă spunea ea, înseamnă că așa e. Eu nu am îndrăznit
niciodată s-o contrazic.
-
Cunosc
și motivația: „Ce n-am minte?”.
-
Asta
de unde o știi?
-
De la
tine. Am auzul fin. Era completarea poantei, rostită aproape șoptit,
doar pentru cei ce considerai că merită s-o audă.
-
Am
cam uitat acele vremuri.
-
Spune-mi,
te rog, te-ai considerat un om fericit, sau măcar acum, la
bătrânețe, ești un om împlinit?
-
Am
avut momente când am fost fericit.
-
Presupun
că atunci când reușeai o operație grea, puneai un diagnostic
dificil și altele de genul acesta.
-
Da.
În probleme profesionale. Aceste momente însă nu țin mult. După
ce rezolvi o problemă, vine alta și pe prima o uiți. Fericirea
de durată vine din dragoste. Nu din amorul trecător, ci din dragostea
permanentă pentru cineva.
-
Ai
cunoscut deci acest sentiment. Nu te întreb față de cine.
-
Ba
poți să mă întrebi. Față de soția mea.
-
Mă
bucur să aflu, mai ales că știu că ați avut și
dispute.
-
Disputele
sunt inerente în viață. Depinde cum le depășești.
-
Așa
este.
-
Și
până să vă căsătoriți, cum a fost?
-
Am
să-ți relatez visul pe care l-am avut după examenul de stat, în
noaptea premergătoare repartiției, ce urma să fie, bineînțeles,
la țară. Se făcea că eram într-o hală
industrială. Interesant este că eu nu văzusem încă așa
ceva în realitate, dar ceea ce visam era aidoma cu cele pe care le-am
văzut ulterior. Doar utilajele erau mai neclare și într-un plan mai
îndepărtat. În jurul meu alergau oameni în toate direcțiile, fugind
de exploziile ce apăreau peste tot, aproape în fiecare secundă,
uneori mai multe deodată. Pe mine nu m-a atins nici una, deși alergam
și eu disperat în căutarea unei ieșiri. Se deschideau mereu
uși mari, pe care intrau și ieșeau oameni și
mașinării de ucis, dar de fiecare dată când mă îndreptam
către o astfel de ușă, în speranța evadării din acel
haos, ușa mi se închidea în nas. Fumul mă asfixia, zgomotul
exploziilor mă asurzea și teama mă cuprindea din ce în ce mai
puternic. M-am trezit transpirat și speriat.
-
A
fost un coșmar.
-
Da,
deși nu exista nici un motiv
să mi se întâmple așa ceva.
-
A
fost o premoniție a ceva ce urma să se întâmple?
-
Ai
intuit perfect. A fost ca o metaforă a vieții mele de medic.
Sfârșitul părții a doua