Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Partea a doua

 

 

 

Colecția OPERA OMNIA

Romanul de azi

 

 

 

 

 

 

TIPO

MOLDOVA

 

 


File de jurnal

 

Eu, de câte ori mă duc în București cu diferite treburi, vreau să văd și câte un monument. Am o listă și îmi place să bifez de fiecare dată măcar unul dintre ele. Pe lista mea există o denumire care mă nedumerea: Casa Trubețcoi. Sună rusește și nu știam nimic legat de acest nume. I-am scris de aceea bunicului un e-mail, în speranța că mă va lămuri el. A făcut-o, dar nu înainte de a-mi atrage atenția că informațiile le-a cules de pe Internet, ceea ce aș fi putut face și eu. Se pare deci că sunt cam retrogradă. (Cam dur cuvântul!) Bunicul este mai modernist decât mine, ca să nu mai vorbesc despre elevii mei, care nici nu vor să audă să deschidă o carte. Replica lor este „Există pe Internet”, deși de cele mai multe ori ei citesc doar recenzia cărților. Evident, nu află de acolo nimic din ceea ce l-a determinat pe autor să scrie o carte și nu ceva asemănător recenziei. Dar asta este o altă problemă și, în ceea ce mă privește, s-ar putea să fie doar o scuză. Adevărul este că, în discuții cu cei mai adaptați momentului, mă simt uneori ușor handicapată și, ca să ies din încurcătură, fac uz de informații de strictă specialitate, nu pentru ca să contribui la evoluția dialogului, ci doar pentru ca să mă dau eu mare și să nu par proastă.

Ar trebui să fac ceva în această direcție, mai exact să-mi impun să folosesc mai mult oportunitățile calculatorului. Planuri . . . Nu-mi stă în fire.

Informațiile bunicului despre Casa Trubețcoi sunt chiar interesante. De fapt nu cele despre casă, ci despre proprietară: Cleopatra Trubețcoi. A fost o româncă neaoșă, fiica marelui ban Costache D. Ghica și a Ruxandrei Cantacuzino. Inteligentă, frumoasă, educată, cucerea imediat inimile bărbaților. Printre ei și pe cea a prințului Serghei Trubețcoi, colonel în arata rusă, nepotul țarului Nicolae I. În 1828, în războiul cu turcii, rușii au ocupat Principatele Române. Prințul o cunoaște pe Cleopatra, se îndrăgostește fulgerător și se căsătorește cu ea. Din nefericire, el moare în luptă și Cleopatra rămâne văduvă. Nu s-a recăsătorit și și-a păstrat titlul de prințesă Trubețcoi. A dus o viață mondenă și, în casa ei a organizat numeroase serate muzical-literare. Printre alții, acolo a cântat și Franz Liszt,

 

Din epistolele bunicului

 

Din ce mi-ai scris în mesajul precedent rezultă că trăiești cu impresia că eu datorez școlarizării – presupusă mai bună decât a voastră – bagajul de informații acumulate. Fals! Te gândești probabil la cei din generația lui Mircea Eliade, Emil Cioran și ceilalți, educați înainte de invazia sovietică. Da, ei au prins epoca cu adevărat de aur a țării, când România, dintr-o fostă țară balcanică, era pe cale să devină una europeană. Ei bine, eu nu sunt chiar atât de bătrân.

În 1948, la indicația lui Stalin, guvernul de atunci al României a inițiat o reformă extrem de dură a învățământului: s-au desființat cursurile de latină și greacă, iar dintre cele moderne a rămas doar franceza (o oră pe săptămână) și s-a introdus, în schimb, limba rusă, cinci ore pe săptămână. Istoria trata doar „mișcarea muncitorească”, identificată chiar și acolo unde n-a existat.

Eu am prins din plin această perioadă. În 1948, tocmai absolvisem primele patru clase primare. Știam să scriu, să citesc și să socotesc. Ce urma să citesc se limita la literatura românească mai veche (fără Blaga, Eliade etc.) și, bineînțeles, cea rusă și, mai ales, sovietică.

Norocul nostru a fost prezența printre noi a adulților – părinți, profesori, prieteni de familie – care ne deschideau o mică fereastră către o altă lume, din păcate apusă. Așa se face că citeam clandestin și cărți inexistente în librării și biblioteci, strecurate din mână în mână de către cei câțiva curajoși, care nu le-au distrus, așa după cum cereau indicațiile. Nu credeam nimic din ceea ce ne spuneau oficialitățile și căutam alte surse de informare. Mințile noastre erau permanent în căutarea adevărului și eram refractari la orice fel de îndoctrinare. Ne ajutau și propagandiștii prin prostia lor să identificăm minciunile oficiale. Din nefericire pentru generațiile următoare, ei s-au perfecționat. Constat și astăzi urme ale influenței lor.

După moartea lui Stalin și – mai ales – după retragerea trupelor sovietice din România în 1958, a urmat o scurtă perioadă de înflorire relativă a țării. În școli s-au reintrodus limbile străine, s-a scos obligativitatea învățării limbii ruse, au apărut încercări de rescriere a istoriei și altele. Educația copiilor de atunci a fost mult mai bună decât a noastră. Eu i-am invidiat.

A urmat bine-cunoscuta degradare din epoca Ceaușescu, vizibilă din plin în învățământ, poate mai mult decât în oricare alt domeniu. Copiii educați atunci sunt astăzi oameni maturi, iar unii dintre ei conduc țara.

După această tristă prezentare a involuției României, trebuie să-ți dau și o veste bună. Și pe vremea mea, și pe vremea ta, ca întotdeauna, au existat oameni din toate categoriile, inclusiv a celor de bună calitate, care – în condițiile date – s-au străduit să facă ceva pozitiv în viața lor. Un modus vivendi era obligatoriu pentru oricine dorea să trăiască în afara zidurilor închisorii. Nadia Comăneci a răsărit dintr-un orășel, Onești, de a cărui existență puțini știau la vremea aceea. Au existat însă doi profesori de gimnastică entuziaști, care au vrut să facă mai mult decât li s-a cerut. Urmarea s-a văzut. Școala românească de matematică era recunoscută în mediile științifice internaționale. Explicația este simplă: matematica este o știință ieftină. Nu cere decât hârtie și creion. Cine dorea să-și exerseze mintea putea s-o facă.

Există și azi copii cu minți briante și rezultate remarcabile. Că ei nu sunt valorificați este o problemă politică, care nu ar trebui să influențeze învățământul.

Gata! Dacă nu-ți place mesajul meu, poți să-l distrugi. Eu am dorit doar să-ți ridic moralul. Promit ca data viitoare să fiu mai puțin cicălitor. Aș fi bucuros dacă aș reuși să te înveselesc.

 

*     *

*

 

Te plângeai în mesajul anterior că nu ai reușit să-ți convingi colegii în discuția din cancelarie. Nu mă îndoiesc că logica ta era perfectă; s-ar putea însă ca ei să fi avut și alte interese, care ție îți scăpau. Nu mi-a plăcut însă ideea că, în general, nu reușești să fii  convingătoare în discuții cu mai multe persoane. Cred că de vină este lipsa exercițiului care, la rândul lui are drept cauză o oarecare timiditate.

Eu, ca orice bătrân, vorbind teoretic și în necunoștință de cauză, risc să devin pisălog. E bine să știi că, la bătrânețe, defectele copilăriei se amplifică, în timp ce calitățile se estompează, până ce devin defecte.

Risc totuși și îți atrag atenția asupra alegerii argumentelor. Voi da două exemple, pornind de la constatarea mai veche, potrivit căreia noi, românii, folosim uneori argumente nu doar neconvingătoare ci chiar contraproductive.

1.     În ultima fază a perioadei comuniste, ne lamentam că mâncam salam cu soia. Ca mari iubitori de carne – în special de porc – apreciam ca o mare nelegiuire introducerea acestei plante în compoziția salamului și a altor produse, ce trebuiau să fie doar din carne. În aceeași perioadă însă, în occident, soia era folosită pentru ameliorarea agresivității unor alimente dăunătoare sănătății, dacă sunt consumate în exces, prin creșterea colesterolului și altele. Din acest motiv, prețul lor era mai mare decât al celor fără soia. Lamentările noastre erau deci derutante, fiindcă noi ne plângeam de sărăcie.

2.     Al doilea exemplu este din istorie; ne lăudăm și astăzi cu trecutul nostru multimilenar, fără să realizăm că, pentru americani, afirmația noastră poate fi interpretată ca un afront adus Statelor Unite ale Americii, care au o istorie extrem de scurtă. De aceea, i-ar agrea mai ușor pe ruși – și ei cu o istorie scurtă, decât să suporte ifosele noastre. Ar trebui să ne dăm seama că sunt politicoși, dacă nu ne atrag atenția că ei au realizat în câțiva ani ceea noi nu am făcut de când suntem.

 

*     *

*

 

Între două extreme la fel de nedorite, calea de mijloc se impune ca cea mai înțeleaptă de urmat. Tocmai am spus o banalitate! Acum, dacă tot am făcut-o, aș putea să mai adaug una. Mă gândesc, totuși, că extremiștii sunt niște indivizi deplasați, dar nu sunt proști. Alegerea căii de mijloc, în schimb, este opțiunea mediocrității. Să ne lăsăm conduși de ei? Înseamnă să batem pasul pe loc, fiindcă lor – mediocrilor – le lipsește ținta către care am putea fi conduși.

Presupun că, în acest moment, cititorul se gândește la politică. Departe de mine acest gând! Televiziunile m-au îngrețoșat suficient, pentru ca să-mi scoată din preocupări acest domeniu. Voi alege, de aceea, un exemplu cu mult mai simplu.

Pe când eram necăsătorit – perioadă ce a durat destul de mult – din motive culinare, financiare și de alte feluri, mâncam uneori la un restaurant lactovegetarian. N-am fost niciodată vegetarian – dimpotrivă! –  așa că din oferta restaurantului preferam ficatul de pui prăjit. Era foarte bine făcut și uneori îmi era adus chiar de către bucătar. Din nefericire pentru mine, el – ficatul – nu se găsea permanent, ci periodic. Explicația am aflat-o destul de repede. Bucătarul era un profesionist pretențios, în timp ce ajutoarele lui de la bucătărie protestau atunci când era solicitate mai mult decât își doreau. Și se pare că își doreau foarte puțin. Se întâmpla în ani ’60 ai secolului trecut, astfel că protestele lor se soldau cu îndepărtarea bucătarului. Drept urmare, din nefericire pentru ele, restaurantul decădea, ceea ce obliga conducerea să-l readucă pe bucătar și ciclul se relua.

Morala: nu calea de mijloc este soluția; uneori ea nici nu există. Disputa dintre extreme este productivă, dacă se poate pașnică.

Așa truism mai rar. Se putea însă să nu-l spun?

 

*     *

*

 

Îmi scrii despre bârfa dintre profesori, ca și cum asta ar fi o noutate. Remarc totuși o diferență: deși capitala este neîntrecută, cred, în această privință, se pare că în provincie ea este mai dură. Fiind mai mare, Bucureștiul este ca un copac cu mai multe crengi, astfel că orice persoană se poate deplasa de pe o creangă pe alta. În funcție de conjunctură și relații, nu se știe niciodată unde poate ajunge cel de pe aceeași cracă cu tine. E bine deci să fii prudent. Provincia, pe de altă parte, este asemenea unui plop: un arbore cu crengi subțiri, ce nu pot susține greutatea unui om. Singură, tulpina îi poate susține. Disputa este pe verticala, ascensiunea fiind posibilă doar prin înlăturarea celui de deasupra. În plus, fiecare cunoaște pe fiecare, astfel că evoluția lor este previzibilă. Surprize apar doar atunci când cineva dispune de o relație la centru, necunoscută colegilor.

Din acest motiv, bârfa bucureștenilor este permanentă, dar prudentă, în timp ce a provincialilor este dură și numai asupra persoanelor în cădere sigură.

 

*     *

*

 

Îmi pare rău că nu ai putut veni la București, să participi și tu la lansarea de carte, asociată cu aniversarea celor 80 de ani, pe care tocmai i-am împlinit. Nu te acuz; știu că, într-adevăr, nu ai putut. Ți-am trimis prin poștă un mic album, însoțit de câteva aforisme. Tot acolo am înserat și un text oarecum autobiografic, de fapt suportul pentru speechul rostit la eveniment. Ți-l trimit în atașament la acest e-mail. Textul este destul de lung. El conține notele mele înaintea lansării. Se vede că aveam trac. Eu am vorbit liber – cam zece minute – și am spus ce mi-am amintit din ce notasem. Judecând după reacția publicului, se pare că m-am descurcat mai mult decât mulțumitor, dacă nu cumva mulțumirea lor se datora faptului că – în sfârșit – terminasem și urma protocolul.

Am reținut că ai făcut un dosar, în care înserez unele dintre textele trimise de mine. Mulțumesc! Poate voi avea ocazia să-mi arunc și eu ochii pe el. Sunt curios să aflu ce anume ți-a atras atenția că merită să reții.

Am citit undeva că persoanele care își notează în fiecare zi câteva gânduri într-un jurnal au o speranță de viață mai lungă (probabil speranța; cu viața rămâne de văzut). Eu nu vreau să trăiesc prea mult, dar cât îmi e dat s-o duc, vreau s-o duc bine. Nu am însă chef să țin un jurnal, dar e bine că o faci tu. Eu îți trimit mesaje prin poșta electronică. Bineînțeles că nu am spus tot ce este scris în acest text.

Nu ești obligată să-l iei în seamă. Iată textul promis:

 

Anul acesta am împlinit 80 de ani. Vârstă crepusculară, zic unii. Deși nu sunt de fier, am început să ruginesc. Oricât ai fi de optimist, te gândești că, odată și odată, totul se va sfârși. Ce mă deranjează pe mine este faptul că, în orice biografie, între data nașterii și ce a morții se pune o liniuță. Rezultă că viața omului este tocmai acea liniuță. Aș fi înțeles să se pună un zero, pe care să-l umple fiecare cu ce poate, dar chiar semnul minus mi se pare incorect. Până nu demult, se putea spune despre mine că sunt un bătrânel, trecut bine de 70 de ani. De câteva zile însă, sunt un tânăr octogenar. Acest cuvânt vine din latină. Așa scrie în dicționar, deși corect ar fi fost octo-genial. Adevărul este că vine din greacă și ar însemna că m-am născut de opt ori, adică aș fi la a opta reîncarnare. Până se va rezolva definitiv problema, s-ar putea să devin nonagenar, deși postura de legumă nu-mi surâde. Mă consolez la ideea că cifra 8 simbolizează perfecțiunea. În matematică, așezată pe orizontală, este semnul infinitului; în afara matematicii este doar 00, ceea ce pare să fie cam același lucru, dacă ne amintim că, mai demult, acest semn, pus pe ușile anumitor cabine, indica destinația acestora. Ca atare, trebuie să sărbătoresc aniversarea, că sâr-bătătorit am fost toată viața, adică bătătorit ca la sârbă.

Nu obișnuiesc să-mi celebrez aniversarea, dar intrarea în rândul octogenarilor merită un astfel de eveniment. Nu de alta, dar să nu se spună despre mine că am trecut prin viață „ca prin ceață”. Expresia nu-mi aparține. A folosit-o Monica Lovinescu în amintirile ei, dar nu se referea la mine, din fericire.

La asemenea evenimente publice, se obișnuiește cineva să facă un laudatium. Asta mă duce cu gândul la evenimente similare, la care am asistat și trebuie să recunosc că nu toate mi-au plăcut, în special din cauza exagerărilor. Cel care mi-a rămas în minte este  retrospectiva la 80 de ani a unui pictor amator, care avusese și ceva activitate politică. S-a întâmplat în 1994, deci puțin după 1989 și era la modă ca toată lumea să se laude cu activitatea anticomunistă, cu atât mai intensă cu cât realitatea fusese opusă afirmațiilor. Nu minciunile mă deranjau. Cu ele începusem să mă obișnuiesc. Acea persoană avea însă calități reale, pe care nimeni nu le-a scos în evidență. Cine nu-l cunoscuse putea să tragă concluzii radical diferite față de cine fusese el cu adevărat. Desigur, orice trăitor în România acelor ani a trebuit să facă și compromisuri. Altfel, ar fi trebui să ne sinucidem cu toții. Valoros era cel care reușea să se facă util societății, tării, și nu regimului, prin păstrarea continuității valorilor românești în orice domeniu, și mai ales în cele culturale, intelectuale. Cel despre care vorbesc, cu toate defectele lui – nu puține și nu toate mici – a fost un astfel de om, cel puțin pe plan artistic, unde partidul comunist îi încredințase conducerea unei „asociații” a artiștilor amatori. Și totuși, niciunul dintre vorbitori nu i-a evidențiat calitățile reale. Cu toții s-au mulțumit să prolifereze laude fără acoperire în realitate, neuitând să menționeze cât de mult s-a luptat el pentru a obține aprobarea înființării acelei asociații, când de fapt el a fost însărcinat chiar de către partid s-o facă. Scopul oficial era lăudarea „realizărilor partidului, în frunte cu conducătorul iubit”, ceea ce asociația nu a făcut și tocmai acesta a fost meritul lui cel mai mare. În final, ca toate asociațiile născute astfel sunt menite să dispară în neant, boala lor – nulitate congenitală – fiind incurabilă.

Mă gândeam înainte de această ceremonie, cine și ce ar putea să spună despre mine. Cu siguranță că, în cercuri restrânse, se vor spune multe. N-ar fi o noutate. O concluzie mi se conturează din ce în ce mai clar în minte: auto-prezentarea pare să fie soluția cu cele mai puține dezavantaje. Singura persoană condamnabilă aș fi eu însumi, prilej excelent pentru critici. Nu e rău; critica te ajută să te îndrepți.

Din nefericire, nu sunt un bun orator. Nu am acest exercițiu. Toată copilăria mea a fost marcată de recomandarea celor din familie de a nu ieși cu ceva în evidență, de a nu atrage atenția. Asta pentru că, imediat după război și până prin 1960, proaspătul regim comunist se străduia să lichideze „burghezia”. Perspectivele mele erau deci anulate. Am fost învățat să trăiesc modest. Voi putea fi mulțumit să trăiesc, dacă se poate liber. Aveam proba contrară a unor rude, aflate prin închisori sau deja decedate. Am trăit din acest motiv cu sentimentul că nu voi ajunge niciodată la nivelul celor din generațiile anterioare ale familiei. Nu am fost învățat să lupt pentru viață, ci să mă strecor. Am urmat medicina, tocmai pentru a nu fi obligat să fac compromisuri politice.

Există riscul ca reîntoarcerea în trecut prin capcanele memoriei să eșueze într-una dintre extreme: fie otrăvitoare, fie edulcorată. Nu mi-au plăcut niciodată extremele, așa că mă voi strădui să le evit. Pentru că îmi zumzăie memoria de amintiri, va trebui să fiu foarte selectiv.

Până la selecția amintirilor, trebuie să spun că acum câteva zile am avut o mică bucurie. Orice bucurie – se știe – începe cu un necaz. Necazul meu a apărut de cum m-am trezit. La cea mai mică mișcare a picioarelor sau brațelor, se auzea un scârțâit de articulații neunse. Bătrânețea! – mi-am zis. Bucuria a venit când am constatat că era o coincidență: scârțâitul provenea de la patul vecinului de la etajul superior. Nu articulațiile mele erau de vină. Înseamnă că sunt încă funcțional – mi-am zis. Relativ funcțional!

Bătrânețea? După părerea celor foarte tineri este o fericire! Eu însumi, copil fiind, de fiecare dată când mă loveam și mă durea și îmi doream să îmbătrânesc, fiindcă observasem că persoanele în vârstă nu se lovesc. Acum, sunt de acord cu afirmația conform căreia totul este o chestiune de atitudine. Mai complicat este cu problemele reale de sănătate, dar cu ele ne obișnuim. Încă din tinerețe, știm că, dacă o măsea se strică, va fi scoasă după prima vizită la stomatolog. Astăzi se poate înlocui și inima. Sunt sigur că, în curând, se va putea înlocui și creierul. Asta nu-i o veste tocmai bună, fiindcă ne putem ușor imagina cine își va putea permite să-și transfere creierul pe un corp sănătos. Dar asta nu mai este problema mea. Mie, în ultimul timp, mi se încleștează un deget. În asemenea cazuri, sfatul medicului obișnuit este să nu-l mai folosesc; mai am încă nouă, slavă Domnului. În cazul meu, nici n-ar fi prea grav; este vorba de degetul inelar. Dar ce te faci dacă ți se întâmplă la degetul arătător și ai avut o funcție de conducere, la care nu vrei să renunți? Probabil că cei din echipă îți vor confecționa un deget din ghips sau din lemn, asemenea Cidului, care – deși mort – a participat legat de cal la ultima sa bătălie cu arabii, pentru gloria Spaniei. Gloria postumă i-a fost astfel asigurată, dar nu este cazul meu, fie și doar pentru că nu sunt spaniol.

Adevărul este că, odată cu vârsta, ne scufundăm. Problema este în ce barcă te afli și cum se scufundă: cu catargul în sus sau în jos? Dacă are catarg! Mi-a venit acum în minte un titlu sau o remarcă dintr-un film, unul cu Jane Fonda, fiica lui Henry Fonda: „Și caii se împușcă, nu-i așa?”, sau cam așa ceva. Caii m-au impresionat întotdeauna din acest punct de vedere. Când se nasc, mânjii trebuie să se ridice imediat în picioare. Te și miri cum de reușesc. Dacă n-o fac, nu au nici o șansă să supraviețuiască. În mod normal, aproape toată viața lor stau în picioare. Se odihnesc în picioare. Iată un animal care – chiar și atunci când nu face nimic – stă în picioare. Rar oameni care să-și permită o ținută verticală pe tot parcursul vieții lor.

Sunt întrebat de multe ori cum se face că am abordat mai multe domenii – și încă dintre cele mai diferite – ca ingineria, literatura și încă multe altele, de care cei mai mulți nu aflat. Alpinismul, printre altele, căruia i-am dedicat câțiva ani, până să mă căsătoresc. În 1960 am început să învăț limba engleză, ceea ce, pe vremea aceea, pe lângă criticile oficiale, mi-a atras suspiciunea că aș fi ușor țăcănit, asociată cu sfatul „Mai bine învățai limba malgașă; ți-ar fi fost mai de folos”. Eu am avut însă șansa să cunosc un fost deținut politic, căruia tocmai i se lărgise domiciliul forțat dintr-un cătun, unde mila sătenilor l-a salvat de la moartea prin inaniție. Eu l-am ajutat să-și găsească un loc de muncă, în condițiile în care toți angajatorii potențiali îl refuzau, iar el s-a oferit să se recompenseze cumva. Nu avea însă cum, decât prin împărtășirea cunoștințelor sale, iar din acestea avea destule. Adevărul este că, mai târziu, limba engleză mi-a folosit, chiar dacă nu am știut-o niciodată prea bine.

Există prezumția că cei care se avântă în mai multe domenii sunt superficiali. Nu este cazul meu. Sunt născut în zodia taurului, despre care se spune că produce oameni harnici. În alpinism m-am cățărat în toate traseele cu grad maxim de dificultate existente în România la timpul acela. În străinătate nu aveam voie.

Apropo de zodie! Adevărul este că, la naștere, eram cel mult un vițeluș, ca să spun așa. Am aflat însă ulterior că societatea nu are nevoie de tauri, decât în foarte mică măsură, pentru reproducere. Acum puteți înțelege de ce nu am urmat întotdeauna indicațiile oficiale. Am devenit medic, fiindcă era o meserie bine plătită și fără implicații politice. Nu-mi place să mă laud, dar – cum numele meu este consemnat în lucrări de specialitate ale Academiei Române – pot spune că mi-am respectat zodia, împotriva vicisitudinilor. Recunosc, m-au ajutat și dușmanii, fără de care viața mea ar fi fost cu mult mai plată. Lor – și nu au fost puțini – trebuie să le mulțumesc, dacă nu în primul rând, în schimb, într-o foarte mare măsură. Dușmanul este cel care te delimitează și te ajută să te auto-construiești. Saint-Exupéry a devenit celebru prin cărțile pe care le-a scris tocmai pe această temă.

Da, am scris articole prin reviste de cultură și chiar câteva cărți (aproape 20), dar n-a fost de la început așa. Se spune că orice om de știință devine, cu timpul, filosof; reciproca nu este valabilă. Ca medic, am fost un om de știință, dar nu chiar un savant, așa că nu am devenit filosof. Am fost etichetat ca eseist.

Problema diversității activităților mele se pune însă în alți termeni. O întrebare esențială pentru orice profesionist este: ce face în timpul liber? Mulți vor răspunde: citesc o carte, ascult muzică etc. Muzică bună, bineînțeles, fiindcă nu am auzit pe nimeni spunând că ascultă muzică proastă, deși constat că mulți că o fac. Se pare că în cultura muzicală a oamenilor lipsesc criteriile de evaluare. Cu literatura e mai complicat. Aici, cică ar exista unele criterii, dar ele sunt stabilite după puterea de înțelegere a celor ce au ajuns la putere, adică au dobândit unele funcții oficiale. A fost o mică paranteză. Fapt este că un critic literar, de pildă, nu poate spune că, în timpul lui liber, citește cărți, pentru că aceasta este profesiunea lui. Poate face jogging, taie lemne sau orice altceva decât cititul cărților. Am dat doar un exemplu. În principiu, un intelectual își consumă timpul liber cu activități relaxante. Un lucrător, ce desfășoară o activitate repetitivă manuală, se poate delecta citind o carte. Cât timp am lucrat ca medic, am cunoscut câteva asistente, bune cunoscătoare de literatură. Majoritatea nu o făceau în mod sistematic, după criteriile recomandate de către specialiști, dar atunci când criteriile nu sunt ele însele corecte – ceea se întâmplă frecvent – atunci rezultatele unui „amator” pot fi chiar mai bune.

În ceea ce mă privește, în timpul liber, îmi place să spăl vasele. Din păcate, nu-mi dă voie soția. O cred, fiindcă este o plăcere să vezi cât de ușor se îndepărtează murdăria cu apă, un burete și puțin detergent. Într-adevăr, este aproape imposibil să nu te gândești ce bine ar fi dacă și în societate murdăriile s-ar îndepărta la fel de ușor. Acolo însă trec secole până când oamenii se hotărăsc să treacă la acțiune, și atunci când o fac se sparge mare parte din veselă. Eu, dacă n-am avut succes la bucătărie, am abordat alte domenii. Nu pentru ca să vopsesc murdăria, ci pentru ca să creez ceva după gustul meu. Iar gustul nu mi l-am format la vreo școală de specialitate, fiindcă acolo aș fi devenit ceea ce doreau profesorii să devin (nu spun ce) ci – așa cum am precizat la zodia mea, am preferat să-mi construiesc singur viitorul și nu să urmez evoluția recomandată vițeilor. Îmi amintesc acum o replică auzită într-un film: „Omul nu știe care este voia Domnului; iar când crede că știe, se lasă cu vărsare de sânge.” În realitate, credința este un pretext.

În privința scrisului, am cunoscut un important autor profesionist din anii trecuți, care  spunea cu mândrie că el scrie și publică de la 15 ani. Mă întreb: ce avea el de spus lumii la vârsta aceea. Adevărul este că n-a spus nimic remarcabil nici mai târziu, dar era scriitor profesionist, adică putea să scrie la comandă. Se vede că nu am o impresie prea bună despre cei ce auto-declară profesioniști în literatură sau artă. De altfel, nu știu ca vreun pilot de Formula 1 să fi fost recrutat dintre camionagii, adică dintre cei considerași profesioniști printre conducătorii auto.

Prima mea carte a fost rezultatul celei de a doua excursii în Statele Unite ale Americii. Din prima excursie am publicat doar un serial de reportaje. Cel mai mult am călătorit cu autobuzul, atât din motive financiare, cât și din dorința de a cunoaște locuri și oameni, principalul scop al excursiei. Acolo, călătoriile durează ore și zile. Tentația de a nota impresii este aproape inevitabilă. Nu informații ce se găsesc în ghiduri turistice și pliante culese de prin hoteluri, ci observații personale și gânduri, idei, ce-ți vin în atâtea ore de călătorie. Pentru hoteluri nici nu aveam bani. Am tradus-o și în engleză, iar câțiva prieteni americani mi-au corectat textul. A apărut mai întâi pe Internet iar, mai târziu, a fost publicată în Germania. Devenisem deci scriitor, iar urmarea a fost seria celorlalte cărți, despre care au vorbit alții.

După cum se vede, nu sunt scriitor profesionist, în sensul că nu îmi câștig existența din vânzarea cărților și nu scriu la comandă. Sunt mândru să fiu medic și că, în meseria mea, am avut ceva de spus. Desigur, toate astea se vor uita. Știința merge înainte. Poate rămân cărțile. . .

Scriu cea ce mi se pare mie că merită scris. Inițial am făcut-o doar pentru mine, notând ce-mi trecea prin minte și consideram că merită reținut. Cu timpul, am constatat că unele dintre notițele mele ar merita adunate și tipărite. Asta a venit mai târziu, practic după ce am ieșit la pensie. Am înlocuit deci medicina cu scrisul. Sunt adeptul ideii că scriitor poate fi cineva care are ceva de spus. Probabil că nu tot ceea ce mi se pare mie că trebuie împărtășit altora chiar merită, dar poate că nu totul este în van. Pe de altă parte, orice carte are o adresă și orice scriitor are cititorii lui, de regulă oameni de aceeași formație intelectuală cu el. Nu pretind deci la scrierile mele să placă tuturor.

A nu se crede că am avut mulți prieteni și admiratori printre colegi. Dimpotrivă, de dușmani n-am dus deloc lipsă, iar invidioși se găsesc pretutindeni. Mai știu însă că, dacă nu ai dușmani, înseamnă că nu ai valoare, așa că acum – la pensie - sunt liniștit și consolat.

Câteva persoane au depășit totuși mentalitatea obștii și au găsit cuvinte de laudă despre mine, deși nu erau academicieni și nici nu au făcut-o atunci când mi-ar fi folosit.

Se obișnuiește ca inculpatul într-o ceremonie ca aceasta  să mulțumească tuturor celor care au avut un rol în împlinirea lui ca om, profesionist, scriitor sau ce-o fi vrând el să fie. Chiar tuturor n-aș putea s-o fac aici. Soției mele îi mulțumesc în fiecare zi – măcar în gând, dacă n-apuc să i-o spun – și mi se pare că aș fi fățarnic s-o fac într-o declarație publică. De ce anume îi mulțumesc știe și ea. I-am repetat și cu câteva luni în urmă, când am împlinit 50 de ani de la căsătorie, așa că – dacă vrea să vă spună – puteți s-o întrebați.

Îi mulțumesc și lui Dumnezeu, că a avut curiozitatea să mă lase până la aceasta vârstă să vadă cât de insistent pot să-i scormonesc Creația și mai ales creaturile sale, despre care am scris câte ceva. Așa cum probabil presupune orice cititor, trebuie să recunosc fără falsă modestie că am scris și în speranța recunoașterii în veci a neamurilor. Nu mai devreme!

Nu încercați să le evaluați. Ele sunt neprețuite, ele nu au preț, decât în librării. În biblioteci publice sunt gratuite.

Poate că n-am spus tocmai ce trebuia să spun. Cu siguranța n-am făcut-o. Acum, ce să zic? Rămână spuse cele spuse. Tocmai l-am parafrazat pe François Villon, dar el n-a apucat 80 de ani. Mai sunt și alte diferențe dintre mine și el, dar nu e cazul să insist.


 

 

File de jurnal

 

Îi spatele blocului în care locuiesc se află un teren de joacă pentru copii. Ar fi trebuit să fie un alt bloc, dar nu se știe din ce motiv au renunțat să-l construiască. Norocul meu! Mi-ar fi luat toată perspectiva. Nu că cea pe care o am acum ar fi grozavă, dar e mai bună decât un zid cu ferestre spre alte apartamente, prin care priviri indiscrete pot atinge intimitatea locatarilor. Atentatul este, evident, reciproc. Multă vreme, terenul a rămas doar un maidan.

Întreg cartierul era unul nou, astfel că aproape în fiecare apartament existau copii mici. Era efectul uzanțelor din acele timpuri. Locuințele fiind ale statului, primeau una familiile care, prin nașterea unui copil, deveneau mai numeroase și aveau nevoie de mai mult spațiu. Cu timpul, copii au crescut iar spațiul neconstruit a căpătat o utilizare nesperată: teren de fotbal. Zgomotul era de nedescris. Asta îmi amintește de poanta unui vecin, care a făcut liniște pentru mult timp. După ce a stat câteva secunde pe margine, a rostit: „La voi, copiii, e la fel ca la cei mari”. Toate urechile celor din preajmă s-au îndreptat către el, așteptând explicația, care nu putea fi decât una laudativă. Ea, însă, a sunat altfel: „Cine joacă mai prost țipă cel mai tare.” Vestea s-a răspândit și ne-am bucurat cu toții de liniște.

După câțiva ani – și câțiva primari – s-au plantat arbori și maidanul a devenit un părculeț. Între timp, copiii au crescut, merg la școală și atmosfera cartierului a început să se schimbe în bine. Și jocurile lor s-au diversificat. De remarcat că întotdeauna există un copil dominant. El țipă cel mai tare și stabilește regulile. Cine nu vrea să-l asculte se retrage din joc. Aceștia însă sunt puțini. Deși, în decursul anilor, copilul dominant este altul, ei toți au glasuri asemănătoare și parcă și același timbru. Este, bineînțeles, opinia mea. Observația se referă la băieți, fiindcă pe ei îi aud, când fereastra de la bucătărie este deschisă. Fetițele nu țipă în timpul jocului. O fac doar atunci când vor să-și manifeste o emoție, pozitivă sau negativă. La ele contează mai mult sentimentele, în timp ce la băieți comunicarea este pe primul plan, mai ales cea exprimată prin înjurături. În „Jurnalul unui geniu”, Salvador Dali scria:  „Nu există podoabă mai frumoasă pentru limba catalană decât înjurătura”. Se vede că nu i-a cunoscut pe români.

De doi ani, părculețul a fost îngrădit și dotat cu tot felul de instalații menite să stimuleze mișcarea, dar și imaginația celor mici. Există chiar și două plăcuțe, care precizează acest statut de loc de joacă pentru copii mici. Cei mari au fost astfel excluși. Există și bănci pentru bunicii însărcinați să vegheze asupra lor, dar nu numai. Una dintre ele este preferata unor pensionari în vârstă înaintată. Aceștia nu aud bine și vorbesc foarte tare. Dacă deschid fereastra de la bucătărie, înțeleg ce vorbesc. Uneori, pentru că îi mănâncă limba și se adresează unor copii mai mărișori, ce s-au aciuit pe acolo, discuția poate deveni amuzantă pentru unii și tristă pentru alții. Depinde de punctul de vedere. Copiii au limbajul actualizat, în timp ce bătrânii au replici anacronice, printre care recunosc și unele pe care eu însămi le-am auzit pe când eram copil de la cei ce erau bătrâni în urmă cu peste un sfert de veac și invocau vremurile de dinainte de al doilea război mondial. Aceștia repetă fraze care nu au nici un înțeles pentru ei, fiindcă nu au trăit în acele timpuri, nu au învățat decât istoria mișcării muncitorești, scrisă de Roller, și nu au citit nici o altă carte. Le-au auzit însă rostite de vreun intelectual și cred că e de bon ton să le zică și ei, deși contextul este diferit.

Din nefericire, terenuri de joacă pentru bătrâni încă nu s-au construit.

 

Din epistolele bunicului

 

Încă de la începutul corespondenței noastre, Elena, am sesizat o eroare frecventă a filologilor români, de care constat că te-ai molipsit și tu. Este vorba despre atribuirea originii străine a majorității cuvintelor românești, ca și cum românii nu știau să vorbească până când nu au venit alte popoare să-i învețe. Este suficient să deschizi Dicționarul enciclopedic al limbii române și vei rămâne uimită să constați cât de amplă este infiltrarea acestei „șopârle” propagandistice staliniste. Sunt convins că ai făcut-o și tocmai de aceea îmi exprim mirarea. În ceea ce mă privește, nu am cuvinte potrivite să descriu atitudinea editorilor, care încă mențin aceste aberații. Mă consolează ideea că termenul „înțelept” vine din latină, în timp ce „prost” vine din slavă.

Nu vreau să insist și să-ți vorbesc ție, profesoară de limba română, despre filologia românească. Voi face de aceea câteva precizări de domeniul istoriei, teren neutru pentru ambii.

În adolescență, am fost bombardat cu afirmații potrivit cărora slavii au emigrat pașnic în toată Europa de Est. Asocierea slav-rus era implicită și, de aici, ideea strecurată „pe sub ușă” a măreției poporului rus. Chiar și grecii din Imperiul Bizantin le-ar fi dat atenție și au inventat special pentru ei alfabetul slavon, prin intermediul căruia au putut fi creștinați. Nu mai vorbesc de faptul că, pentru mulți creduli, alfabetul chirilic este rusesc, dar asta presupune o mare doză de ignoranță. Ce-i drept, nici o națiune nu a simțit până acum lipsa lor. Spre norocul meu, noul regim politic impus de sovietici era la început iar aberațiile propagandiștilor ușor de sesizat chiar de către noi, copiii.

Mai târziu, am citit că slavii ar fi originari cam din zona Poloniei de azi. Dacă în primele afirmații nu aveam încredere (încercările exagerate de îndoctrinare ale sovieticilor erau de vină), această informație mi-a creat o primă nedumerire: nici una dintre cauzele migrărilor n-o justifică pe aceasta și mai ales amploarea ei. În plus, fizionomia bulgarilor și iugoslavilor, pe de o parte, nu are nimic comun cu cea a rușilor și în general a nordicilor, pe de altă parte.

Așa stând lucrurile, mai târziu, am încercat să mă documentez. Nu sunt istoric, nici antropolog, lingvist sau altele de genul celor ce pretind că știu totul. Dezavantajul este compensat de faptul că nu sunt îndoctrinat cu „știința” dascălilor de specialitate. Îmi stă la dispoziție doar logica, ca instrument de analiză și sursă de erori, pe care mi le asum. Subiectul rămâne deci deschis.

Din istoria Rusiei Kieviene – pe care rușii, cu stilul lor caracteristic, încercă să și-o însușească – aflu despre influența vikingilor. Aici trebuie făcută o precizare: spațiul de origine a vikingilor nu este întreaga Peninsulă Scandinavă, până la Polul Nord, ci doar sudul ei plus Danemarca de azi. Dacă ne uităm puțin pe hartă, observăm că nordul Germaniei și Polonia – spațiul de origine a slavilor – nu este deloc departe. O logică elementară ne obligă să admitem că  nici cele două popoare nu erau foarte diferite și probabil nici limbile ce le vorbeau, cu atât mai mult cu cât nu există un munte de netrecut, care să le separe. Nu avem nici un motiv să credem că lor, vikingilor, le-a plăcut să se afirme doar în vest. Au făcut-o, bineînțeles și în est și sud-est. Împăratul bizantin Theophilos (813–842, împărat din 829 până la moarte) le-a constatat abilitățile războinice, și i-a invitat să facă parte din garda lui personală, cunoscută sub numele de „garda varegă”. Fapt este că vikingii erau cunoscuți demult în toată Europa.

Să ne amintim că, în Peninsula Balcanică, secolul 9 a fost marcat de revolte și chiar războaie cu autoritatea bizantină, dar și între etniile din zonă. Cum au fost ele tratate? Aflăm din enciclopedii că, prin 670, bulgarii ar fi pătruns în peninsula Balcanică, „trecând Dunărea cu o hoardă de 50.000 de oameni și au cucerit Moesia și Scythia Minor de la Imperiul Bizantin”. În primul rând, denumirea „Imperiul Bizantin” a fost inventat în 1557 de istoricul german Hieronymus Wolf, deci la aproximativ un secol după căderea Constantinopolului. Numele imperiului a fost permanent Imperium Romanorum. Pentru secolul 7, noi putem folosi termenul uzual „Imperiul Roman de Răsărit”. Logica ne spune că o hoardă de 50.000 de oameni nu reprezenta nimic pentru armatele imperiale. Unii cercetători afirmă chiar că bulgarii au fost aduși de către conducerea Imperiului, care s-a folosit de ei, pentru a crea discordii și a stăpâni, prin intermediari, multiplele încercări de revoltă ale localnicilor. Chiar dacă nu au fost aduși, în mod sigur au fost folosiți. Nu au avut o cultură, nu și-au impus limba dar, grație sprijinului de la centru, au dobândit putere politică.

Putem presupune un scenariu asemănător și în cazul slavilor, veniți sub forma unor formații militare de genul celor dragi împăratului Theophilos, ideea fiind deci mai veche.

Și încă o coincidență: frații Chiril (826–869) si Metodie (827–885), creatorii alfabetului chirilic, folosit în toată lumea slavă, au activat exact pe timpul lui Theophilos. Cam prea multe coincidențe, pentru a nu le lua în seamă.

Revenind la vikingi, cei suedezi, denumiți „rusii (sau „varegii rus”), sunt considerați adevărații fondatorii ai Rusiei Kieviene. Varegi este numele sub care erau cunoscuți de către greci. Un vareg (viking) pe nume Rurik și-a așezat reședința în Novgorod, după care și-a extins autoritatea și asupra Kievului. Cronica îl desemnează ca întemeietor al Dinastiei Rurik. Vladimir I, numit și cel Sfânt, cel Mare, a fost din 980 până în 1015 cneaz al Kievului. A fost cel mai tânăr fiu nelegitim al cneazului Sviatoslav I, din dinastia ruricidă (de origine scandinavă). În anul 988, cu prilejul căsătoriei sale cu Ana de Bizanț, fiica împăratului Romanos al II-lea, a adoptat pentru sine și pentru Rusia Kieveană creștinismul răsăritean. Un nume cu valoare de simbol este cel purtat de Yuri Dolgoruky, ce poate fi tradus: dolgo-ruka = mână lungă. Într-adevăr, au ajuns departe. Treptat, Rusia kieviană și-a pierdut puterea și, în cele din urmă a fost ocupată se Hoarda de Aur a tătarilor.

În drumul lor spre sud și est, vikingii s-au folosit de ostași recrutați din teritoriile în care erau deja stăpâni. În acest mod s-a răspândit limba vorbită în zona Poloniei. Nu a existat nici o migrațiune slavă, ci doar o răspândire a limbii, odată cu oștile create și instruite de către militari vikingi. Este cunoscut faptul că și mai târziu, chiar mult mai târziu, țarii proaspătului stat rus creat în jurul Moscovei de azi au apelat la ofițeri recrutați din zona Suediei.

Etnia rușilor este cea de la nord de Moscova. Foarte blonzi, cu fete foarte frumoase, care se îngrașă exagerat și sunt de nerecunoscut după căsătorie. Primele formațiuni statale au apărut după 1300, prin unirea unor cnezate din jurul Moscovei, în luptele împotriva tătarilor. Ulterior proaspăt înființatului stat rus s-au extins spre sud, de-a lungul Volgăi. Ivan cel Groaznic este cel ce a cucerit mai multe hanate spre sud și est – în Siberia – conferind astfel puterea economică de care a profitat Petru cel Mare. Turlele bisericii Vasili Blajenâi, din fața Kremlinului, simbolizează victoria asupra triburilor tătare Cele opt cupole reprezintă căpeteniile tătare, învinse și ucise de către țar, care purtau calpace (Căciulă mare sferică sau cilindrică, de piele neagră, tivită cu blană scumpă).

Fără Ivan cel Groaznic, cu toate păcatele lui, Petru ar fi fost cu mult mai mic și Rusia de azi poate că nici n-ar fi existat. Ulterior, pe măsură ce au prins putere, proaspătul stat i-a alungat pe vikingi, de care nu mai vor să audă, și s-au extins spre vest.

Ce limbă vorbeau rușii de rând înainte de 1300 nu știu și nici nu am găsit vreo informație în acest sens. Ce știu este că Alexandru Nevski, ca om de încredere al tătarilor, a primit ajutor de la aceștia să lupte împotriva suedezilor și a lituanienilor. La vremea aceea, cnezatele de la granița Hoardei de Aur plăteau tribut tătarilor, ce aveau capitala în orașul Sarai pe râul Volga, în apropierea orașului Volgograd, iar cnezii erau acceptați în măsura în care se ocupau de colectarea dărilor. După victoria sa în lupte, Nevski a devenit încrezător în forțele sale, și a început să-i atace chiar pe tătari. A fost scânteia care a declanșat dorința de eliberare, finalizată mai târziu de Ivan cel Groaznic.

 

Din relatările Zidului

 

Elena are musafiri: pe Alina și soțul ei Ianoș, maghiar, ambii ingineri. După câteva minute, apare și Dan, profesor de limba engleză fost coleg la aceeași școală cu Elena, acum asistent universitar. Ei se apreciază reciproc și au deseori discuții teoretice pe diverse teme, dar nu merg mai departe. Amândoi, și ea și Dan, citesc mult, chiar dacă din domenii diferite, și le place să comenteze. Au avut o încercare scurtă de apropiere, la un an și ceva după emigrarea lui George, dar au constatat că au firi și tabieturi diferite, greu de armonizat. Elena este o fire meditativă, îi place liniștea, în timp ce Dan este dinamic, zgomotos și dornic de informații. De cum intră în casă, apasă pe toate butoanele aparatelor: televizor, radio și, dacă nu este mulțumit de ce vede sau aude, pornește calculatorul, unde ascultă muzică pe Internet sau de pe propriile lui discuri. Are o vastă colecție. Era bine când stăteau separat și se întâlneau seara să discute, dar nu să stea împreună, în același apartament. S-au despărți după câteva săptămâni, ajungând amândoi la concluzia că prietenia lor este mai prețioasă decât un menaj în comun, generator doar de disconfort.

La venirea lui, nici nu apucă să-și scoată paltonul, că prin ușa deschisă de la hol aude vocea lui Ianoș:

-        Salut, căpitane!

Era o aluzie la poemul patriotic „Dan, căpitan de plai” al lui Vasile Alecsandri, subiect de tachinare pentru ei doi. Ianoș este un tip inteligent, cu care se pot discuta și asemenea subiecte delicate pentru doi bărbați de etnii diferite, iar Dan știe să nu exagereze.

-        Tocmai am fost avansat locotenent major în rezervă. Până la căpitan mai am. Bună seara tuturor!

-        Să fii iubit!

-        Copiii au făcut afară un om de zăpadă.

-        L-am văzut și noi. Tocmai lucrau la el. Îi puseseră și nasul, dar nu găseau o pălărie.

-        Asta pentru că își respectă părinții. Morcovul pentru nas l-au găsit în cămară, dar o pălărie de-a părinților n-au îndrăznit să ia.

-        Probabil pentru că toată lumea ar fi recunoscut în el pe posesorul pălăriei, care era suspectat astfel că este bețiv.

-        La noi, imediat după ce a căzut zăpada, alaltăieri, câțiva copii mai măricei se aruncau în zăpada mare și uscată. Era încă ger. Se balansau mai întâi într-un leagăn, de unde săreau doi-trei metri. Cei mai forțoși ajungeau chiar la patru. Cei mai mici stăteau pe margine și ardeau de nerăbdare să-și încerce și ei forțele, dar nu erau lăsați. Asta până când zăpada s-a bătătorit și cei mari au plecat. Când a venit rândul și celor mici, n-au înțeles care era farmecul, fiindcă aterizau pe un teren foarte dur. Noroc că nu puteau sări prea departe.

-        Apropo de omul de zăpadă. După exemplul lui Dumnezeu, care i-a dăruit lui Adam o tovarășă de viață, copiii ar trebui să facă și ei o femeie de zăpadă.

-        A existat o fată de zăpadă – intervine Elena – în ajutorul Alinei, cea care a emis ideea anterioară.

-        Unde ai văzut-o?

-        N-am văzut-o, dar am citit basmul „Fata de zăpadă” al lui Ostrovski.

-        Eu știam de opera „Fata de zăpadă” de Rimski-Korsakov. – completează Dan. Ce-i drept, trebuia să existe și un libret.

-        Nu știu cum o fi opera, dar basmul e foarte drăguț.

-        Ia uite ce profesori culți avem noi! Mă întreb: de ce elevii sunt la polul opus?

-        Replică de inginer. Nu te mai întreba, că știi răspunsul: nici profesorii și nici elevii nu sunt toți la fel.

-        Bine! Subiect delicat! Eu zic acum să te lași de basme și să scoți paharele alea frumoase, ce le ai de la mama ta. Nu de alta, dar dacă nu-ți place ce am adus noi, în punga adusă de Dan intuiesc că se află un lichid prețios, care se încălzește și-i păcat. Presupun că l-a primit de la părinții vreunui copil pe care îl meditează la engleză.

-        Te înșeli. L-am cumpărat de la Lidl, cei drept cu bani obținuți de la o meditație.

-        Îi pregătești pentru străinătate?

-        Dintre toți cei pe care i-am meditat, unul singur a rămas în țară, la o firmă de turism. El știa însă și germana. La restul materiilor era aut. Ceilalți au plecat. Unii imediat după terminarea liceului, alții după absolvirea facultății, eventual câțiva ani mai târziu. Aproape toți s-au specializat în IT.

-        Meditezi și studenți?

-        Mai ales.

-        Dar tu ești doar asistent universitar.

-        Da, dar, din aproape în aproape, am devenit cunoscut printre cei interesați.

-        Uite dovada concretă că nu toți profesorii sunt la fel – intervine cu mândrie Elena.

-        Mulțumim pentru pahare, dar nu trebuia să te mai complici și cu prăjiturelele ale. Noi am mâncat deja.

-        Le-am făcut eu, așa că va trebui să gustați măcar câte una. Altfel nu veți avea posibilitatea să le lăudați.

-        Alt subiect delicat.

. . . . . .

-        Hai noroc!

-        Vezi că alcoolul distruge celulele nervoase.

-        E bine! Rămân cele calme.

-        Ave!

-        Ave Maria, gratia plena, Dominus tecumBenedicta . . .

-        Avem, n-avem, bem.

-        Avem credință

-        Dacă avem ce bea.

-        Pentru asta trebuie să te afli la locul potrivit.

-        De unde și zicala „Omul potrivit la locul potrivit”.

-        Căci bine se zice „Omul sfințește locul”.

-        Deci, oriunde te-ai afla, e bine să ai ceva de băut.

-        Căci din credință sa născut ideea împărtășaniei cu vin.

-        Că doar n-o să trăim doar cu agheasmă.

-        Doar știm cu toții versurile:

Sfântă-i slana, bună-i ceapa,

Da' pălinca-i leacu' nost',

Nu știu pentru ce-o fi apa

Că așa beteag n-am fost...!

-        Aghesmuiești-mă Dane și pe mine cu licoarea asta roșie a ta, că te-oi aghesmui și eu cu . . .

-        Nu e roșie, e bordo. Nu-i chiar din Bordeaux, dar parcă-i chiar mai bună. Cică unul dintre cele mai folosite cuvinte din Biblie este substantivul „vin”. Cineva le-a numărat, iar rezultatul este mai mult decât surprinzător. Nu-mi amintesc de câte ori apare, dar cu siguranță că în nici o altă scriere autorul n-a îndrăznit să-l utilizeze în aceeași măsură, decât poate în tratate de specialitate.

-        Cum se face că tu ești atât de vorbăreț și Alina abia dacă deschide gura odată pe oră?

-        Ea este mai austeră; îi place să ne privească de sus. Se trage din neamul Cezarilor, fiindcă s-a născut prin cezariană.

-        Termenul „cezariană” nu vine de la vreun împărat, ci despre mamoșul, care a efectuat prima operație de acest gen, și care se numea Cezar.

-        N-am știut. De altfel, nu mi-am pus niciodată problema.

 

. . . .

Ianoș - Acum, că suntem asupra unui pahar de vin, am prins curaj să abordăm și subiectul învățământului.

Elena - Tu nu ești beat, dar te folosești de acest pretext.

Dan -   Cuvintele unui om beat sunt gândurile lui, de pe când era treaz dar, din timiditate, nu avea curajul să le rostească.

Elena - Tu și timiditatea. Las-o baltă! De ce vă preocupă pe voi, inginerii, situația învățământului românesc? Nu vă ajunge că ne chinuim noi, profesorii?

Ianoș - Pentru că noi, cei care trăim în lumea reală, lucrăm cu cei pe care ar trebui să-i școlarizați voi. Uite, noi dorim să angajăm muncitori calificați și nu găsim. De ingineri nici vorbă. Cei foarte buni au plecat, iar ceilalți lucrează în comerț sau în alte domenii la fel de ne-inginerești.

Dan -   Poate că ți-aș explica, dacă n-ai fi fost și tu elev, așa că știi foarte bine care este atmosfera din școli. Ce se întâmplă în cancelarii nu ți-aș dori să fi cunoscut pe pielea ta. Dar nu știu de ce pui astfel de întrebări.

Ianoș - Eu am urmat liceul german, la Honterus și credeam că numai acolo învățământul este slab.

Elena - Dar tu ești maghiar.

Ianoș - Da, dar părinții mei, și mai ales bunicul, hotărâseră că e bine să știu mai multe limbi.

Dan -   Deșteaptă decizie! Într-adevăr, s-a constatat că cei ce știu din copilărie mai multe limbi sunt mai inteligenți. Creierul este mai stimulat.

Alina - Fără a mai vorbi despre utilitate.

Ianoș - În plus, bunicul insista ca fiecare adult să-mi vorbească numai în limba pe care o cunoaște cel mai bine. Doar el avea voie să-mi vorbească românește.

Elena - Dar el cum de știa românește atât de bine?

Ianoș - Mama lui, străbunica mea, a fost servitoare în București, la o familie de boieri. El bunicul, copil fiind, se juca cu alți copii români și a făcut școala primară în limba română la București.

Elena - Acum înțeleg.

Ianoș - Tata, sas, vorbea săsește, iar mama și bunica ungurește.

Elena - Deci, până la urmă, care consideri că este limba ta maternă?

Ianoș - Maghiara este limba mea maternă domestică. Apropo, un prieten maghiar sută la sută mi-a povestit într-o zi că i-a sugerat soției sale – tot unguroaică – să-i vorbească englezește fetiței lor de doar un an și ceva, ca să aibă două limbi materne. Ea este profesoară de engleză. Care credeți că a fost răspunsul? „Dragă, eu pot să-i vorbesc în engleză despre Shakespeare, dar nu pot să-i spun „Stai, dracului, aici pe oală cum trebuie”.

Dan -   Drăguț! Ai spus că maghiara este limba ta domestică. Celelalte cum sunt?

Ianoș - Săseasca nu e chiar germană, iar când am vizitat Germania, după ce absolvisem liceul Honterus, unde se preda germana clasică, iar eu consideram că o vorbesc perfect, fiindcă ascultam posturile de radio nemțești, am avut surpriza să constat că, dacă eu înțelegeam ce vorbesc ei, ei aveau ușoare dificultăți în a mă înțelege pe mine. Uneori trebuia să repet.

Dan -   Și româna?

Ianoș - Româna este limba mea de intelectual. Dacă vreau să mă consider om de cultură, asta nu se poate întâmpla decât în limba română.

Elena - Într-adevăr, tu ești printre puținii maghiari care vorbesc românește fără accent și mai corect chiar decât unii români.

Ianoș - A vorbit profesoara de limba română. Mulțumesc. Te rog să nu crezi că am spus toate astea pentru că vreau să vă lingușesc pe voi, fiindcă sunteți români.

Dan -   Cred că nici n-ai fi în stare. Am constatat și eu că vorbesc românește cu accent cei cărora în copilărie li l-a vorbit amestecat. Am un coleg de serviciu, mai bătrân decât mine, urmează să iasă la pensie, care vorbește stricat, deși de aproape 30 de ani lucrează printre români. Dar, stai ușor, că nu te iert. Am deviat de la subiect și crezi probabil că ai scăpat. Ne-ai acuzat pe noi, cei din învățământ, că nu vă furnizăm vouă, celor din lumea reală, materia primă, adică muncitorii super-calificați. Nu știu cum ar trebui să procedă. Eu îi învăț – pe cei care vor – limba engleză. Ar trebui s-o fac într-un atelier de strungărie?

Elena - Pe mine m-a deranjat formularea ta. Ai spus că doar voi trăiți în lumea reală, de parcă noi am fi într-una imaginară.

Ianoș - Cred că am formulat greșit întrebarea. Școlarizarea este reală, în sensul că elevii merg la școală. Ce învață este problema.     Lumea voastră nu este imaginară, dar este ruptă de realitățile economice. Uite, România stă bine la profesioniștii din unele domenii tehnico-științifice. La cultură însă . . .

Dan -   Spui asta pentru că ești inginer.

Ianoș - Nu, e invers; sunt inginer fiindcă sunt lucid.          Iar când vorbești cu un inginer – cu unul autentic – e bine să fii atentă.  Eu sunt maghiar, dar cred că pot să predau un curs de gramatica limbii române.

Alina - Iertați-mă că intervin și eu în disputa voastră fără rost.

Ianoș - Intervii fără rost sau disputa este fără rost?

Alina - Și una și alta, cred. E clar că, acolo unde au existat profesori de calitate, elevii care au vrut să învețe au făcut-o. Dovada o fac cei despre care tu, Ianoș, spuneai ca pleacă în străinătate, unde sunt căutați tocmai pentru sunt calificați, deci au învățat bine. Din păcate, aceștia sunt puțini.

Ianoș - Și de ce sunt puțini?

Alina - Pentru asta trebuie să sapi mai adânc, iar tu, deși ești inginer, în acest caz ești superficial.

Ianoș - Atac la persoană. Mă retrag.

Elena - Dacă tot ai deschis discuția, hai să lămurim un lucru. Mai demult – și asta o știu nu numai din cărți, ci și de la cei mai în vârstă decât noi, cu care mie îmi place să discut – mai demult zic, existau școli de ucenici, mai târziu școli profesionale, menite să scoată muncitori calificați. Din dorințe egalitariste, ele au fost desființate. Toți copiii trebuie să aibă șanse egale.

Dan -   Wax!

Elena - La școală, cei ce nu pot sau nu doresc să facă mai mult, se plictisesc și consideră școală inutilă. În consecință, dacă nu abandonează fac dezordine și nu-i lasă nici pe ceilalți să învețe. Profesorii vorbesc în van, iar dacă insistă devin ridicoli.

Ianoș – Caz clasic:

-        Ce faci Popescu? Dormi?

-        Aș dormi, dom’profesor, dacă ați vorbi mai încet.

Dan -   Iar dacă e să săpăm și mai adânc, să nu uităm că la indicația fratelui mai mare, încă din primii ani de oblăduire sovietică, se lansase sloganul creării „omului de tip nou”. Acest om era format printr-o educație corespunzătoare în școli, deci – mai întâi – trebuia creat profesorul de tip nou. Cei care au acceptat directiva au fost promovați iar ceilalți admonestați. Invidia, corupția și celelalte, existente și în lumea reală, au avut teren propice de afirmare.

Elena - Și atunci, de ce ne mirăm?

Dan -   Cu alte argumente, războiul continuă și azi.

Alina - Război larvar. Există doar excepții.

Ianoș - Iar excepțiile nu le găsești la tot pasul.

Alina - Avem lacune în educație chiar mai mari și mai vechi. Uite, cele mai multe basme și legende ale popoarelor sunt comune, unele cu o ușoară diferență de nuanță, care însă se reflectă o diferență majoră în etică. La japonezi, zeii nu au caracteristici umane,  dar sunt muritori, în timp ce zeii europeni au caracteristicile oamenilor, dar sunt nemuritori. Iată un exemplu concret. Se zice că meșterul Manole și-a zidit soția, fiindcă – nu-i așa – arta cere sacrificii. Eu cred că doar i-a pus piciorul în ghips, fiindcă și-l rupsese pe șantier sau a căzut de pe schele. Legenda n-a făcut decât să umfle realitatea. Din păcate, rezultatul final este relatarea unei crime. Prin comparație, există o legendă rusească, cu mult mai educativă. Nu sunt un fan al rușilor – dimpotrivă! – dar nu pot să trec cu vederea diferența față de varianta românească. O relatez pe scurt din memorie, deci cu aproximație, fiindcă nu am la îndemână textul original. Un constructor de clopote era disperat fiindcă nu reușea să execute o comandă, în ciuda diverselor compoziții ale aliajelor ce le încercase, iar comanditarul îl amenințase cu moartea în caz de nereușită. Îngrijorată, fiica lui s-a dus la un prezicător, să afle ce este de făcut. Acesta i-a spus că este necesar sacrificiul unei fete. Fără să ezite, ea s-a dus pe șantierul tatălui ei și s-a aruncat în metalul topit, pregătit pentru ultima încercare, rostind cuvintele „Pentru tine, tată”. Aici este vorba despre sacrificiul personal și nu omucidere. Da, arta cere sacrificii, dar  ale autorului și nu a altei persoane. Cu regret trebuie să spun, că e greu de intrat în literatura universală cu mentalități de genul celei din legenda meșterului Manole.

Dan -   Nu te-am întrerupt, pentru că mi-a plăcut ideea. Trebuie să fac însă o precizare. Nu neg că, acolo unde ai citit această legendă, scria că ar fi rusească. Propaganda stalinistă a lăsat urme adânci. Eu am citi exact aceeași poveste într-o carte de legende japoneze. Și dacă Elena îmi dă voie, cred că pot să-ți citesc exact textul. Știu exact unde se află cartea în bibliotecă ei. O văd de aici.

Elena - Îți dau voie.

Dan -   Iată: „Împăratul i-a cerut meșterului Kouen-yu să construiască un clopot foarte mare, al cărui sunet să se audă de la foarte mare distanță. Deși meșterul a folosit cele mai bune metode, amestecând cuprul chiar și cu aur și argint, rezultatul nu a fost nici pe departe mulțumitor. Salvarea a venit de la fiica lui, care îl iubea foarte mult. Disperată că împăratul îl amenințase cu moartea pe tatăl său, dacă acesta nu reușește să execute comanda, ea a cerut sfatul unui astrolog. Soluția acestuia a fost sacrificiul unei fecioare. Fără a ezita, fata s-a aruncat în cuptorul încins, în care tată ei încerca o nouă compoziție, cu cuvintele „Fiindcă te iubesc, tată!” Personal, deși nu-mi plac sacrificiile de nici un fel, apreciez totuși că sacrificiul personal este un gest nobil, în timp ce sacrificarea altei persoane – oricât de iubită ar fi ea – rămâne o crimă.

Elena - Mi-ai adus aminte de o altă legendă japoneză. O zeiță a dorit să anihileze ravagiile făcute oamenilor de un dragon rău, dar s-a gândit că răutatea dragonului are o cauză. A existat probabil în antecedentele lui un eveniment care l-a marcat sau măcar pentru că era singur și ura tot ce-l înconjura, mai ales faptul că oamenii comunicau între ei și – uneori – chiar se iubeau. În consecință, zeița cea cumsecade i-a propus să se căsătorească. Va avea astfel proprii săi copii, pe care îi va iubi și nu va mai ataca alți copii. Așa s-a și întâmplat.

Dan -   Bun exemplul. Morala: educația noastră, în care încă de pe băncile școlii este indusă competiția în mentalitatea copiilor este greșită. Rezultatele sunt imorale. Cum nu pot fi toți pe locul întâi, codașii își vor căuta satisfacții în alte domenii și devin astfel delicvenți sau politicieni, diferența fiind doar în modul în care reușesc să se descurce cu organele de justiție.

Ianoș: Dacă și voi, doi profesori deștepți, sunteți atât de pesimiști, mă întreb ce șanse avem? Dintre toate căile ce le avem la dispoziție se pare că doar Calea Lactee ne-a mai rămas, dar nimeni nu-și dorește să ia această decizie. Poate englezii s-o facă; ei au o denumire atât de drăguță: Milky Way.

Alina - Iată o rază de lumină.

Dan -   O rază reflectată într-o băltoacă.

Elena - O băltoacă de lumină

Ianoș - M-ați întristat de tot. Să bem pentru un viitor mai optimist! Noroc! Ah, dar ce miros a apărut din senin?

Elena – Nu e din senin. E de la etajul inferior. E o bătrână acolo, care gătește cu fereastra de la bucătărie închisă, de frică să nu răcească.

Ianoș – Unde a învățat ea această „tehnică”?

Elena – Aia e, că n-a învățat-o nimeni. A rămas văduvă și fiica ei, căsătorită la Brașov, adus-o de la țară lângă ea. Nu cunoaște pe nimeni din oraș, decât vreo două-trei vecine de același calibru și, în loc să se adapteze, urăște tot ce o înconjoară.

. . .

Alina - Noi trebuie să plecăm. Mâine trebuie să fim la serviciu devreme.

Elena - Vai, dar mai stați

Ianoș - Mai stai, mai stai, mai stai, nu pleca, vai, vai, vai, cât mai stai . . . – cântă bine-cunoscuta melodie. Astea’s singurele versuri pe care le știu.

Elena - Ar trebui să mai înveți.

Ianoș - Am încercat și am aflat că omul învață toată viața și tot prost moare.

Elena - Și ai abandonat tocmai când erai pe drumul cel bun.

Ianoș - Tocmai asta e, că nu-mi plăcea drumul.

 

Comentariul filelor

 

Alina și mai ales Ianoș par puțin cam agresivi, uneori cam nepoliticoși. Nu sunt însă niciodată rău intenționați. Este doar dorința lor de comunicare, iar ea are o explicație. Amândoi au stat la internat în timpul liceului și în cămine studențești în timpul studiilor universitate. La cămin erau câte doi într-o cameră, dar la internat (evident diferite), camerele erau de zece și chiar 15 elevi. În asemenea colective discuțiile sunt nonstop, iar tinerii – se știe – nu sunt deloc formaliști atunci când își aruncă reciproc săgeți ironice, fără ca prin asta să se dușmănească. Dimpotrivă, este un semn de prietenie, fiindcă numai unui prieten îi poți spune adevăruri mai puțin măgulitoare. Este un exercițiu îndelungat, pe care cei doi l-au deprins în atâția ani.

În plus, internatele sunt organizate pe lângă școli cu elevi numeroși. Acești colegi, împrăștiați ulterior prin țară, se bucură de fiecare dată, când se regăsesc din întâmplare pe alte meleaguri. Se ajută reciproc atunci când au ocazia și sunt astfel mai eficienți în societate decât cei crescuți în casa părintească.

Bineînțeles, reciproca nu lipsește. Alături de varianta idilică, există și cealaltă, a celor rău intenționați, care se unesc pentru a săvârși cele mai abominabile fărădelegi. „Dormim toți în aceeași încăpere, dar visăm diferit”, zice un proverb chinezesc. (Lucrăm în același birou, dar avem interese diferite – am spune noi, românii, azi.) Mulți foști lideri comuniști au aceeași sursă de lansare. Așa se și explică alianțele lor.

Fiecare cu avantajele și dezavantajele sale!

 

Eu sunt Zidul

 

            Bunicul Elenei a venit în vizită la Brașov. De când a rămas văduv, nu are stare și circulă. Este încă relativ tânăr, are energie și vrea să recupereze timpul, să facă ce nu avea timp când era se implicat în probleme de serviciu.

-        Săptămâna viitoare voi pleca în Grecia.

-        Știu că te duci în Atena pentru climă, deși Bucureștiul mi se pare excelent din acest punct de vedere.

-        Asta pentru că nu stai acolo. Când ești tânăr, suporți mai ușor diferențele de temperatură și nu acorzi atenție nici măcar ploii, decât poate dacă te preocupa ideea că ți se pot strica hainele sau coafura.

-        Nu mă coafam pe vremea aceea. De altfel nici acum.

-        Chiar zilele trecute discutam cu un prieten și remarcasem că, în amintirile mele nu figurează nici o ploaie, de parcă în toată copilăria mea nu a plouat niciodată. Memoria înregistrează numai ce-i place ei.

-        Totuși, nu se compară clima Brașovului cu cea a Bucureștiului.

-        Asta-i adevărat. În Brașov nu cred că aș rezista. Pentru oasele mele însă și Bucureștiul a devenit greu de suportat.

-        În viziunea mea, Bucureștiul înseamnă flori, soare și căldură. Îmi place să mă plimb prin parcuri, deși asta e mai mult o dorință, fiindcă nu am timp. Vin numai cu treburi și nu reușesc nici să-mi vizitez rudele, dar mite să mă mai și plimb prin parcuri.

-        Se vede că, în ultimul timp, ai mers în București numai primăvara. Atunci este, într-adevăr, foarte frumos.

-        Exact anotimpul în care la Brașov plouă.

-        Vara, în schimb, este prea cald, iar iarna este de-a dreptul urât.

-        Și toamna?

-        Toamna îmi place la munte, mai ales atunci când îngălbenește frunza.

-        Iată soluția!

-        Te deplasezi de colo colo. Ce cauți în Atena? Căldură prea mare, poluare, aglomerație . . .

-        Ți-am descris excursia de astă primăvară.

-        Îmi amintesc. M-a frapat și pe mine. Erau 28 de grade când ai plecat din Atena și ningea când ai ajuns în România.

-        Da, asta m-a convins.

-        Mă bucur că măcar acolo te vei simți bine. Înseamnă că îmi vei trimite e-mailuri. Sper că îți iei laptopul cu tine.

-        Fără laptop parcă n-aș avea toate simțurile în funcțiune.

-        Un pensionar modern. Eu am început să simt nevoia unor sfaturi, ca să nu mai vorbesc despre impresiile ce le vei culege de acolo și sper să mi le trimiți și mie.

-        Promit să nu te plictisesc cu descrierea obiectivelor turistice, despre care poți citi în publicații turistice. Impresii, DA, cu plăcere. Am înregistrat și dorința ta de a te sfătui. Înseamnă că te-ai maturizat. Tinerii refuză sfaturile, deși au nevoie de ele. Abia la maturitate și le doresc, dar atunci nu mai găsesc sfătuitori. Lupta pentru existență, pentru o poziție socială mai bună, îi face pe toți concurenți. Colegii și prieteniile dezinteresate dispar în ceață.

 

 

Panseuri ateniene

 

Am parcat. Sunt prea obosit să mai conduc. Voi dormi aici, în acest mic refugiu al șoselei, cu marea în dreapta și muntele împădurit în stânga. După ce am depășit zona stâncoasă, copacii care coboară până jos dau din nou viață peisajului. Curios! Verdele pădurii este o culoare rece. Și totuși, viața pădurii – ideea de viață – mă fac să simt zona mai caldă decât cea prin care am trecut, deși calcarul alb al pietrei are pete roșcate. Teoretic, culoarea peretelui de stâncă este una caldă, dar fără viață.

Am dormit puțin. M-a trezit răpăitul ploii, ce se auzea amplificat pe capota mașinii. Acum, ploaia a stat și norii încep să se risipească. Pe cer, luna iese de după câte un nor, de parcă se joacă de-a „v-ați ascunselea”. Norii sunt din ce în ce mai rari iar când vreunul mai gros acoperă luna se văd stele. Prin aerul curățat de ploaie, sunt parcă mai multe. În oglinda retrovizoare, acum bine spălată de ploaie, se văd cerul și marea. Pe rama oglinzii, o picătură de apă, ca o oglindă convexă, reflectă și ea stelele. În acest spațiu minuscul, densitatea lor pare chiar mai mare. Interesant cum o picătură poate oglindi cerul, cu mulțimea lui de stele; un întreg univers, în toată profunzimea lui, cu mii de constelații, în care ar putea exista viață la fel ca a noastră – sau diferită – dar cu locuitori, fiecare cu bucuriile și necazurile lui. Și totul într-o picătură de apă, cu condiția să poți citi imaginea oglindită.

 

*     *

*

 

Intrasem într-o mică localitate și doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete și mai aveam încă mult de mers până la destinație. Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar și nici măcar un chioșc cu răcoritoare, am ieșit din mașină și am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă și mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puțin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie.

Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă și foarte îngrijită. Nu știu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar și casă, de o parte și de alta a „porții”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existența unei persoane sensibile. Ușa era și ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat și am bătut la ușă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uși erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Și tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curățenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin ușa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria - și poate că așa fusese cândva - dar acum în încăpere se afla doar masa și șase scaune. Apa se putea încălzi într-un fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai știu să fac. Când totul a fost gata și îmi sorbeam încet licoarea, simțeam cum, la fiecare înghițitură, primeam informațiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea inițială cu privire la aceasta casă și localitate, deși nu-mi vorbea nimeni.

Proprietara era o cântăreață de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, nu mai mare cât un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de localitate, dar nu și de oamenii care au ajutat-o în copilărie și pe care i-a ajutat și ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă și, cu cât celebritatea ei creștea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie. Desigur, principalii membri erau profesioniști, dar, pe lângă aceștia, a reușit să racoleze mulți concetățeni, pentru activități mai puțin pretențioase. Avea și un avantaj: aceștia îi erau sinceri și devotați. Pe cei mai talentați dintre copiii lor i-a trimis la școli și, după absolvire, i-a angajat ca profesioniști. Nu știu dacă, în acest moment, ea mai era în viață sau nu. Oricum, nu mai are mare importanță. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o și îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezența ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puține, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente și, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o ușă, nimeni nu o păzește. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineață pentru curățenie. În mod oficial, nimeni nu o plătește, dar toți concetățenii o ajută, fiindcă toți se ajută între ei. Acum am înțeles și rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un șef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuții, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observații la propunerile făcute.

Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la mașina salubrității, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 și jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, așa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva, deși mi-a plăcut acest vis.

 

*     *

*

 

Cică la orizont pământul se unește cu cerul. Aici, unde stau eu acum, doar apa se unește cu cerul. Un cer lapislazulian. În depărtare valurile nu se mai văd și poți crede că au dispărut. Asta dacă privesc spre mare. În direcția opusă, pământul parcă ridică degete sau chiar pumni amenințători către cer. Cu cât privești mai departe, ei nu se estompează. Dimpotrivă, au vârfuri ascuțite, de parcă s-ar fi înarmat pentru o luptă. Nici vorbă să se unească. Se vede că afirmația inițială a fost emisă de către cineva care locuia la șes. Nu tu un deal pe care să-ți proptești privirea. (Comentariul Bolovanului: și dacă nu ai limite, poți fi sigur că o iei razna.)

Pentru orice om, indiferent de religie, cerul și pământul se află la antipozi; cerul este al zeilor, în timp ce pământul este aici, al nostru. Pământul e concret, cerul este virtual. Și totuși, se spune că la orizont se întâlnesc. Asimptotic, deci la infinit. Care infinit? Al spațiului sau al timpului? Anticii nu și-au pus asemenea probleme. Infinitul era pentru ei y compris și nu aveau nevoie să-l definească. A făcut-o religia, inventând un început. Și dacă există un început, trebuie inventat și un sfârșit, iar infinitul s-a restrâns la puterea de înțelegere a celor cu imaginația mai limitată.

 

*     *

*

 

Tocmai am stabilit cu certitudine că sunt unic. Stau pe malul mării și privesc un val. Sunt singur. La prima vedere, valul nu este cu nimic deosebit față de alte valuri. Și totuși, privit cu atenție, nici val nu este perfect identic cu altul. Cum însă doar eu privesc acest val unic, rezultă că și eu sunt unic.

Valurile mării se ridică tot mai sus, pentru ca să vadă mai bine, mai ales că soarele se îndreaptă către apus. Acum, mai zăbovește puțin în coroana unui pom, de pe o minusculă insulă, de parcă și lui îi este greu să se despartă de această zi minunată.

Gata! A apus. Nu este încă întuneric, așa că nu se văd încă stelele. Uneori îmi place să „croșetez” pe seama lor. În lipsa oricărui subiect, încep să „filosofez în suc propriu” și uite că tocmai am găsit un subiect: există o similitudine între comportarea valurilor și a oamenilor. Înaintează în viață împinși de la spate de alții și se sting pe o plajă ca și cum n-ar fi fost. Asta dacă nu întâlnesc un mal abrupt, când se sparg cu furie, cu atât mai zgomotos, cu cât sunt mai mari.

*     *

*

 

„Informații” turistice

Din România, mi-am adus ceva material documentar orientativ. Printre broșuri, un ghid turistic, editat de agenția Christian Tour din Brașov și intitulat „Grecia & Corfu 2010”, în care citesc următoare frază: „După doar 25 de minute de navigare, vom găsi peștera Mourtos, locul unde s-a ascuns flota grecească în timpul celui de-al 2-lea război mondial” (pagina 18). Îmi este greu să-mi imaginez o peșteră în care să încapă o întreagă flotă militară modernă și care să mai fie și secretă. Flota, nu peștera, care se află într-o zonă turistică bine-cunoscută încă de pe vremea când Veneția era o mare putere maritimă. Însăși împărăteasa Sisi, soția lui Franz Joseph I al Austriei, și-a construit în insula Corfu un castel, în care și-a petrecut ultimii 10 ani din viață. Cum nu pot să neg afirmația din ghid - preluată probabil dintr-o sursă serioasă – nu-mi rămâne decât să-mi imaginez dimensiunile flotei grecești.

Ce știu este faptul că, pentru conservare, vasul amiral, „George Averof”, a fost ascuns ceva mai departe, mai exact în zona Bombay. Pe acesta l-am vizitat (vasul). (De acolo am și informația.) Se află expus la Muzeul Marinei din Atena, lângă Parco Flisvo.

Cu adevărat impresionante sunt apartamentele amiralului și ale ofițerilor superiori. Sala de consiliu – cu mobilierul și vesela din dotare - este o bijuterie.

Bineînțeles că luxul scade odată cu gradele militarilor, ajungând la minimul necesar pentru supraviețuire în camerele rezervate soldaților simpli, probabil putini marinari și mulți bucătari și servitori. Surprinzător este spațiul prea mic pentru a adăposti marinarii necesari pentru deservirea celor câtorva tunuri mari, motiv pentru care presupun că n-au fost folosite niciodată.


 

Muzeul Acropole

 

Se află, bineînțeles, la poalele dealului. (Despre Acropole nu are rost să scriu, pentru că surse de documentare se găsesc pretutindeni.) Primul lucru care te impresionează este clădirea: mare, modernă, frumoasă, adecvată scopului.

Obiectivul meu era să văd cele câteva statui care păstrează urmele culorilor, cu care au fost pictate inițial. Timpul este un artist mai bun. El a șters ceea ce a considerat inutil. Le-am văzut. Într-adevăr, sunt doar urme. Din fericire, muzeografii au creat alături copii colorate, aidoma celor originale, sau pe-aproape. Fotografiatul este interzis în muzeu, dar am reușit să „fur” câteva imagini.

Al doilea obiectiv era copia frizelor Parthenonului (casa zeiței), după originalele ce se află la Londra. Le-am fotografiat și pe ele. Este vorba despre așa numita „Marmura Elgin”, pe care grecii o cer înapoi fără succes. Iată istoria: în 1801, guvernul turc i-a permis lordului Elgin, ambasador al Marii Britanii, să ia „câteva pietre și sculpturi” din ce mai rămăsese din Acropolele năruit, pe care acesta le-a vândut ulterior către British Museum. Aproape 200 de ani mai târziu, grecii și-au dat seama ce au pierdut și le revendică. Răspunsul englezilor era de așteptat: dacă nu le recuperau ei, ele ar fi dispărut demult, fiindcă nu doar turcii, dar chiar și grecii foloseau marmura din Acropole ca material de construcții pentru lucrări dintre cele mai rudimentare. În plus, la British Museum, ele stârnesc admirația și curiozitatea a mii de oameni, care își propun să viziteze Atena, contribuind astfel la veniturile din turism ale Greciei.

Ce reprezintă aceste frize? Una ilustrează nașterea zeiței Athena din capul lui Zeus. Cealaltă redă legenda conform căreia locuitorii orașului trebuiau, conform tradiției, să-și aleagă un zeu protector. (Democrație nu glumă) S-au oferit Athena și Poseidon. Darul Athenei, măslinul, i-a impresionat mai mult pe cei din juriu, motiv pentru care și astăzi există pe Acropole un măslin. În centrul scenei sunt, bineînțeles protagoniștii. În dreapta și stânga se află câte opt persoane mature și un copil. Ce mi-a atras mie atenția este faptul că cel puțin jumătate dintre maturi sunt femei. În plus, femeile par mai interesate de dezbatere, în timp ce bărbații stau tolăniți sau sunt atrași de alte subiecte.

De asemenea, de remarcat și originalele cariatidelor de la templul Erechteion din Acropole, ce pot fi admirate aici de aproape. Au cam doi metri și jumătate înălțime.

În rest, risipite în spații largi, bucăți de statui și basoreliefuri, dovezi ale trecutului, dar prea puțin interesante pentru un vizitator comun ca mine. De la capete fără nas și penisuri fără corp, se găsesc sute de fragmente, din care muzeografii încearcă să reconstituie originalele.

Ah, era să uit! Din punct de vedere artistic, cel puțin în opinia mea, vasele pictate merită toată atenția.


 

 

De Ziua Națională a Greciei

 

Nu sunt eu persoana indicată să stabilească direcțiile de dezvoltare ale unei nații, dar sunt sigur că natalitatea și educația se află printre ele. Și n-am spus patrie, pentru a evita faptul că Grecia este o țară recent apărută pe mapamond, ci nație, fiindcă etnia lor a rezistat în ciuda vicisitudinilor, sau poate că tocmai de aceea.

Ziua de 25 martie este cea a sărbătoririi anunțurilor. Pe lângă cel creștinesc, grecii l-au adăugat și pe cel al episcopului Germanos din 1821, marcând începutul Războiului de Independentă și celebrat azi ca Zi Națională.

Defilarea tradițională este deschisă aici, în Palaio Faliro, de câteva vehicule militare din vremea războiului, urmate de lunga coloană a elevilor. Ceea ce impresionează încă de la început este convingerea cu care cei mici participă la eveniment. Școlile primare sunt primele. Continuă gimnaziile, liceele și școlile speciale. Convingerea rolului persistă și la cei mai mari, chiar dacă manifestarea ei este mai estompată.

Ca spectator, crește uimirea în fața numărului imens de copii. Am numărat 14 scoli, 6 gimnazii, 5 licee, dar ele sunt probabil mai multe, plus școlile speciale, pe care nu am reușit să le număr. Într-adevăr, grecii fac mulți copii și îi îngrijesc cum pot ei mai bine. Dacă cei mici încântă ochiul cu costume populare multicolore, cei mari poartă uniforme, demult abandonate în România. Chiar și preșcolarii sunt aduși de către părinți ca spectatori, îmbrăcați în costume populare.

Independența României este chiar mai recentă decât a Greciei, dar sentimentele patriotice au fost înlocuite cu altele, mai puțin folositoare și deloc onorabile.

Grecia are viitorul asigurat.

 

 

Keramicos

 

Dincolo de vechiul zid de apărare al Atenei, în drumul către Pireu, legând Poarta Dipylon (cea mai importantă din zid și principala intrare în oraș) cu Academia lui Platon, se află cel mai celebru cimitir din antichitate. Poartă numele „Keramikos”. Dipylon nu era o poartă simplă, ci o construcție cu patru turnuri, ce închideau o curte. Accesul se făcea prin două porți, de unde și numele ei. A fost construită în 478 î.H. odată cu „Zidul Temistoclean” și a dăinuit până la cucerirea romană.

Pe ambele pârți ale drumului, în zona numită Demosion Sema (ceea ce înseamnă un fel de cimitir public) au fost înmormântate personalități ale orașului sau eroi ce s-au remarcat pe câmpurile de luptă. Pericle însuși a fost înmormântat aici. Astăzi, noi identificăm doar câteva nume, ca Agathon, Dionysios sau faimosul Alcibiades.

În lipsa crucilor, este de apreciat diversitatea monumentelor, unele chiar foarte frumoase.

Nu știu dacă numele cimitirului, Keramikos, sau altceva i-a determinat pe arheologii atenieni să amenajeze în vecinătatea cimitirului un muzeu al ceramicii. Este cu adevărat foarte frumos. Pe lângă valoarea arheologică a obiectelor expuse, unele vase sunt chiar deosebit de frumoase.

 

 

Vine, vine primăvara

 

Ziua de mâine va fi egală cu cea de azi. Cel puțin din punct de vedere astronomic. Rezultă că la noapte va fi echinocțiul de primăvară. După el, ziua se mărește. Vine deci primăvara. La Atena! Cei din România trebuie să mai aștepte o zi, fiindcă acolo ziua continuă să se scurteze cu două secunde. Poate de poimâine! Par mici secundele, dar se cunoaște. Adunate, fac ca diferența dintre lungimea zilei dintre Brașov și Atena să fie de  aproape o oră. E mult? E puțin? Este sigur suficient pentru ca să avem aici mandarine, portocale, lămâi și multe flori, așa că asocierea nu este chiar atât de surprinzătoare. Și toate se găsesc pe stradă. În România este zăpadă. Oare de ce se vorbește de lungimea zilei și nu de înălțimea ei? Sau de grosime? Nu, de grosime, nu; n-ar fi frumos, dar înălțimea chiar că mi-ar plăcea.

 

Dimineața

Ieri a fost o zi în care zicala „socoteala de-acasă nu se potrivește cu ce din târg” a fost cât se poate de potrivită. Se anunțase o zi ploioasă. Deși rar, se întâmplă și în Atena. Cerul era într-adevăr înnourat, dar norii, destul de conturați; nu păreau a fi amenințători. Doar spre seară s-au uniformizat. Acum, în schimb, la ora șase dimineața, când scriu (nu știu de ce m-am trezit atât de devreme), plouă abundent, cu tunete. Pe o hartă meteorologică de pe Internet se vede cum plouă în tot bazinul mediteraneean și este relativ senin în nord, unde a fost înnourat până acum. De mâine însă, va fi senin de la ora 8 dimineața. Așa spune prognoza. Sunt curios! Tot de acolo am aflat că ziua va fi mai scurtă mâine la Atena cu 9 secunde; la Brașov cu 11 secunde. Este o diferență de zi-lumină de aproape o oră în acest sezon. În curând, după solstițiul de iarnă, va începe să crească. Vine deci primăvara. Acum însă plouă torențial.

Revin la ziua de ieri. Îmi propusesem să vizitez cartierul Psiri, despre care citisem într-un ghid că ar fi interesant. Cunoscut demult ca o zonă rău famată, este acum una remarcabilă pentru restaurantele și tavernele, în care, la vreme de seară, străinii își pot face o idee despre spiritul autentic grec, prin muzică, dans și modul în care localnicii petrec asemenea momente. Se menționează și existența unui bazar, deși orașul este plin de mici magazine cu această firmă. Până să ajung acolo, mă gândeam să traversez cartierul Plaka, probabil pustiu acum, în lipsa turiștilor, unde aș putea cumpăra o încălțăminte adecvată apartamentelor din Atena, cu pardoseala din marmură și încălzite doar seara, timp de două, maximum trei ore. La întoarcere, urma să iau un troleibuz, din Piața Syntagma.

La plecare, ghinion: autobuzul care trebuia să mă ducă acolo tocmai plecase, iar următorul era peste aproape jumătate de oră. Duminica circulă mai rar, deși n-aș fi crezut că așa ceva este posibil, după cât de rar și aglomerat circulă în zilele obișnuite. Aici însă orice este posibil. Am luat, de aceea, un troleibuz, dintre cele cu care trebuia să mă întorc. Am inversat deci traseul, și am început cu Plaka.

Surpriză! În locul unor străzi aproape pustii, așa cum se preconizau în urmă cu câteva săptămâni, de când sezonul turistic se terminase, am întâlnit cea mai mare aglomerație pomenită vreodată în cele mai efervescente zile. De data aceasta, nu erau turiști, ci localnici ieșiți la promenadă cu copii de toate vârstele, în leagăne sau pe picioare proprii. Intrasem în sezonul sărbătorilor de iarnă. Peste o săptămână va fi Crăciunul. Abia aveai pe unde să te strecori, sau să-ți deschizi singur pârtie printre convivi, folosind orice mijloc, metodă frecvent practicată de către atenienii zilelor noastre. Era greu să ajungi la vitrine, așa că am renunțat la cumpărături. Am reușit doar să traversez cartierul. A fost totuși interesant pentru spectacolul străzii.

De multe ori, m-am gândit că multe persoane se grăbesc să vorbească despre locuitorii orașelor vizitate, deși strada nu spune aproape nimic despre aceștia. Într-un oraș modern, oamenii circulă cu mașinile, intră în parcarea din subsolul blocurilor unde au serviciu și unde există restaurante, magazine și – în general – tot ceea ce le trebuie, pentru a nu avea motive să părăsească incinta. Pe stradă se găsesc doar nevoiașii și vizitatorii. O imagine aparte o oferă Las Vegas-ul, unde spectacolul străzii este fascinant. El este oferit în exclusivitate de către vizitatori, fiecare dintre ei fiind un spectator și un actor – pentru ceilalți – în același timp. De data aceasta, spectacolul din Plaka era realizat de către localnici.

S-a nimerit ca, din Piața Monastiraki, să intru în Psiri chiar prin renumitul bazar. Este, de fapt, un talcioc, plin cu „vânzători” de toate culorile, cei mai mulți în nuanțe de cafeniu închis. El ocupă trotuarul unei străzi pe o porțiune de aproximativ două sute de metri și este una dintre laturile cartierului. Circulația prin zonă este dificilă și cât se poate de neplăcută. Există însă și câteva magazine de antichități. Aici, pe spații mici, se poate găsi o bogăție de obiecte ce depășește orice magazin de specialitate din București. Odată intrați în cartier, atmosfera se schimbă. Din punct de vedere arhitectonic, seamănă cu un târg de acum o suta-două de ani. Este, probabil, imaginea vechii Atene. Abia în centru se dezvăluie atracția promisă în ghid. Taverne drăguțe chiar și în mijlocul zilei, original decorate, majoritatea cu mese scoase afară.

Odată terminat programul zilei, urma să mă întorc acasă cu autobuzul cu care ar fi trebuit să plec. Am așteptat mai bine de o oră, până a venit primul. Nu toată lumea a reușit să intre. Doar cei mai viguroși, iar eu nu eram printre ei. Venise deja arhiplin. În acest interval au trecut trei autobuze în sens opus. Am crezut că următorul va veni mai repede și va fi mai puțin aglomerat. Ași! A mai trecut aproape o oră, în care am avut posibilitatea să observ pe îndelete circulația în Atena: totul la mica înțelegere. De data aceasta am reușit totuși să-mi fac loc înăuntru. Astfel am ajuns acasă. M-am consolat și încălzit cu o sticlă de vin, cadou din partea proprietarului locuinței, mândru să se laude cu produsele obținute din recolta proprie.

 

A doua zi, seara

Din multe puncte de vedere, Grecia este foarte departe de Europa, chiar mai departe decât România. La prima vedere este o țară înfloritoare, dar aprecierile favorabile dispar la o privire mai atentă a Greciei profunde.

Ieri am așteptat două ore un autobuz și am călătorit în condiții mai inumane decât cele din România, de pe vremea împușcatului. Ca să cumpăr timbre, cu câteva zile în urmă, am așteptat la poștă peste o jumătate de oră. Astăzi am fost la o agenție fiscală să scot ceea se numește „număr fiscal” sau cam așa ceva. După aproape două ore de stat la coadă avansasem cam 1,5 metri, din cei aproximativ 10. Nu cred că aș fi ajuns în față până la sfârșitul programului, așa că am renunțat. Grecii stau cuminți, înjură și așteaptă. Mi s-a spus că „asta-i în Grecia”.

În troleibuzul cu care m-am dus, doi bărbați discutau aprins politică, ca și cum chiar s-ar pricepe. Sunt pe cât de convinși pe atât de ignoranți. Își închipuie că, dacă democrația este un cuvânt grecesc, ei chiar sunt exponenții ei. În realitate nu sunt decât anarhiști, iar revendicările lor, pentru care fac greve și manifestații în spațiul public, blocând circulația, țintesc doar probleme generale și pretenții absurde, de regulă sfârșindu-se cu „jos” guvernul, parlamentul și toate cuvintele despre care au auzit câte ceva, dar n-ar ști să spună cu ce se ocupă, de fapt.

În relațiile lor directe cu instituțiile statului însă stau cuminți și rabdă. Nu știu să se concentreze pe probleme concrete, rezolvabile și să militeze pentru soluționarea lor în favoarea cetățeanului.

Ceea ce au grecii cu adevărat este libertatea. Pot face orice vor și nu li se întâmplă nimic. Dacă într-o dictatură „cumințenia” oamenilor este explicabilă, în condiție de libertate ale grecilor ea este înlocuită cu anarhia. Pe un zid am văzut chiar o lozincă cu textul „Război civil global”.

Ceea ce mi se pare semnificativ este gradul în care un astfel de popor poate fi manipulat, situație de care, bineînțeles, se găsește întotdeauna cineva care să profite, atât pe plan intern, cât și extern. Pe plan intern este treaba lor; pe plan extern însă, sper ca Europa occidentală să nu lase Grecia din mână. Dacă din punct de vedere militar sunt convins că nu o vor face, din punct de vedere cultural am mari semne de întrebare.

Este grav, fiindcă la baza anarhismului din gândirea grecilor stă tocmai ignoranța lor, explicabilă prin istoria Greciei, dar inacceptabilă cultural. Prosperitatea oricărui popor stă în cultura clasei de mijloc. Nu întâmplător țările avansate își păstrează poziția fruntașă chiar și după cele mai grele lovituri. Oamenii știu să coopereze, știu să muncească împreună. Germania are cea mai solidă economie, după ce a pierdut două războaie mondiale.

Am toată admirația pentru patriotismul grecilor, dar nu și pentru ignoranța lor în probleme economice și sociale. Îi scuz, gândindu-mă că, după dobândirea independenței, nu au avut o elită intelectuală în stare să educe poporul. Capitala Imperiului Otoman era la Istanbul. Cetățile antice Sparta și Atena sunt relicve arheologice. Sparta de azi este doar un sat. În Salonic, al doilea oraș ca mărime din Grecia, datorită politicii turcilor de menținere a grecilor la nivel suburban și în urma exodului evreilor din Spania, pe la 1500 au fost aduși peste 20.000 de evrei, astfel că la o statistică din 1519, numărul acestora era de 15,715, reprezentând 54% din populația orașului. Între timp, aceștia au plecat. Localitatea are încă un însemnat procent de turci. Atena, în schimb, în noua ei calitate de capitată a unui stat independent, a avut o dezvoltare pe cât de fulminantă, pe atât de haotică. Populația ei reprezintă azi aproape o treime din populația întregii țări. S-a format, bineînțeles, și o pătură de intelectuali; cei mai mulți locuitori însă au devenit orășeni fără să fi avut o tradiție în acest sens, fără să aibă o bază culturală corespunzătoare. În plus, prin schimburile de populație cu Turcia, noii veniți erau oameni sărmani, fără educație.

Pe de altă parte, mentalitatea concurențială, ce pare să-i caracterizeze pe greci și care, poate, explică succesele anticilor în filosofie, îi dezavantajează astăzi, când societatea modernă se bazează pe colaborare, pe lucru în echipă. În acest scop, în universitățile Germane, spre exemplu, studenții execută proiecte în echipe, fiecare dintre ei efectuând o parte a proiectului, părțile trebuind să se asambleze corect. Studentul trebuie să cunoască deci ansamblul, să colaboreze cu colegii și să aprofundeze partea lui de proiect. Ce fac grecii? După fiecare victorie, fruntașii politici s-au certat între ei, provocând pagube mai mari decât dușmanii din afară. Au devenit, în schimb, experți în manipularea populației în direcții partizane și nu în cele real avantajoase pentru națiune. Așa se face că au și astăzi comuniști cu un nivel de ignoranță ce i-ar surprinde și pe africani. Amuzant este că micii politicieni de cafenea își pun speranțele în sprijinul american – țara în care comunismul este condamnat mai mult ca oriunde -, în timp ce Europa înseamnă pentru ei Germania față de care au resentimente și pe care o acuză de toate relele ce li se întâmplă lor, ca și cum Germania ar fi vinovată de proasta organizare grecească, în loc să învețe de la nemți ce înseamnă buna organizare.

Perspective de viitor? Sumbre.

 

Eu, Zidul

 

În timp ce Elena și prietenii ei discutau liniștiți, Ianoș intră agitat și le întrerupe conversația, convins fiind că subiectul lui este mai interesant. Greu de aflat dacă este așa, dar de actualitate este sigur.

-        Am fost la Fabrica de sticlă din Azuga.

-        Mai există? Nu s-a desființat? – îl întrerupe chiar soția lui, Alina.

-        Ai dreptate, nu mai există, dar nu s-a desființat.

-        Ăsta-i încă unul dintre paradoxurile României de azi.

-        Fabrica este de fapt închisă de o bună bucată de vreme, ceea ce însă nu o împiedică să aibă câțiva directori. Unul dintre ei este directorul comercial, deși - neproducând nimic - nu este nimic de comercializat. Ca aspect exterior, seamănă mai mult cu ruinele Cetății Neamțului (fabrica, nu directorul). Ziduri fără ferestre, pe unde doar păsările mai circulă. Partea cea mai nostimă aparține directorului general. Acesta este plecat nici mai aproape și nici mai departe decât în Africa de Sud.

-        Pentru ce?

-        Aici e poanta: pentru tratative comerciale. Ce anume să comercializeze, în numele cui? Fabrica practic nu mai există. Doar terenul urmează să fie vândut, fiindcă tot ce se putea fura s-a furat deja.

-        Certă și cu adevărat remarcabilă este această culme a obrăzniciei: să pleci tocmai în Africa de Sud, sub pretextul afacerilor comerciale ale unei întreprinderi care nu mai există.

-        Țara arde și baba se pieptănă este o zicală deja perimată.

-        Așa suntem noi românii. Nu avem simțul măsurii. Sărim întotdeauna calul.

-        Exact! Acum mi-a venit în minte de unde vine această zicală, a cărei semnificație o știe toată lumea.

-        Luminează-ne tu!

-        Când încearcă să încalece un cal fără șea, își ia prea mult avânt și cade în partea cealaltă.

-        Bună. Și la pământ fiind, își contemplă vânătăile și dă vina pe cal.

-        Unde el n-a stat nici o secundă, dar a devenit brusc un specialist la modului în care ar fi trebuit strunit calul.

 

 

Panseuri ateniene

 

Hălăduind prin Plaka

 

Există aici o fostă ușă sau poartă, înconjurată de verdeață, care atrage atenția tuturor turiștilor. De fapt ruinele ei. Ancadramentul este din piatră sculptată, iar interiorul a fost zidit și spoit, astfel că acum totul pare făcut dint același material. Desigur, nu este un monument, dar nu poate fi ignorată. Arată frumos. Poate că nici nu a fost ușă sau poartă, ci ne aflăm în fața unui fragment de gard, artistic construit. Cam prea artistic, pentru un gard.

Am crezut că este doar impresia mea subiectivă, dar mulți alți turiști o fotografiază, semn că atracția este reală. Nu știam ce clădire fusese acolo, nu există nici un indicator, așa că m-am interesat. Are o istorie mai mult decât interesantă. A fost o școală teologică construită de turci. Tot ei au folosit-o ca închisoare în timpul Războiului de Independență. În platanul din curte, au fost spânzurați mulți patrioți greci. După război, grecii l-au folosit în același scop. Ca efect, în mintea atenienilor, locul a devenit unul damnat. În 1843, poetul Achilleas Paraschos a prezis că, într-o zi, arborele va fi lovit de fulger iar rămășițele tăiate și folosite pentru foc. În 1919, prezicerea s-a înfăptuit întocmai. Clădirea a fost demolată și ea, cu excepția ușii, care, între timp, a dobândit valențe estetice.

Să fi fost o întâmplare, sau demolatorii au intuit viitorul artistic al ușii? Ipoteza a doua este puțin probabilă. Iată încă o dovadă că valorile estetice sunt rareori proiectate. Cel mai adesea sunt produse ale întâmplării. Simțul artistic al privitorului este cel care le conferă sau nu atribute estetice.

 

*     *

*

 

Vizavi de mine, în tramvai, stă o doamnă puțin trecută de vârsta a doua cu un tricou, ce are imprimat pe el chipul unei tinere foarte frumoase. Poate și posesoarea să fi fost cândva agreabilă. Corpul îl are încă frumos, cel puțin picioarele de al genunchi în jos, adică ce pot eu să văd acum. Multe grecoaice au corpuri frumoase. Doar fețele le dezavantajează. Cea din fața mea este opusul celei din portretul de pe tricou.

Multe femei fac greșeala de a-și atașa ceva frumos, în speranța că, astfel, un anume defect va fi estompat. Efectul este opus. Îmi amintesc de o pantofărie din București, unde veneau doar femei cu picioare urâte, să-și comande pantofi eleganți, care nu făceau decât să atragă atenția asupra unui defect ce trebuia trecut cu vederea, nu pus în evidență.

 

*     *

*

 

În mitologia greacă, eroul se luptă – nu chiar cu zeii, ci – cu creaturile nefaste ale zeilor. Este o metaforă a luptei sale cu natura, în formele ei ostile omului. În nici un caz, el nu se luptă cu alți oameni. (Iliada și Odiseea nu fac parte din mitologie; ele sunt istorie romanțată.) În literatura medievală europeană, în schimb, eroul se luptă adversarii seniorului în slujba căruia se află eroul.

 

*     *

*

 

În plimbarea mea cvasi-zilnică, am cunoscut o pereche de tineri. După ce i-am ascultat puțin vorbind între ei, i-am întrebat ce limbă folosesc. Așa am aflat că sunt polonezi și vorbesc poloneza. M-am mirat, fiindcă semăna cu germana. Când le-am spus-o, au reacționat neașteptat: „Oh! Nu!!! Germana este mult mai dură.” Ai crede că, în opinia polonezilor, limba lor este melodioasă.

 

*     *

*

 

Lunea curata

 

Am fost surprins astăzi să constat că, în Atena, unele magazine erau închise. Nu știam să fie vreo sărbătoare, dar de la greci te poți aștepta la orice, mai ales că în materie de sărbători sunt specialiști. Am aflat că este „Lunea curată”. Bineînțeles că prima interpretare a fost de zi a curățeniei. O singură zi pe an pentru curățenie pare totuși cam puțin. Poate pentru curățenia de primăvară. Înseamnă că ar mai trebui să fie și una de toamnă. Prea multe presupuneri strică, așa că am apelat la surse oficiale. Am aflat astfel că sunt două sărbători de Lăsata secului, și nu una, așa cum credeam eu: de carne și de brânză. Anul acesta, prima a fost pe 15 februarie, iar a doua ieri, pe 22, când se consideră că începe postul propriu zis. Din punctul meu de vedere, el a început odată cu interzicerea consumului de carne, cel de brânză fiind mai puțin sever. A fost deci ziua de ieri, când mai puteam încă să mâncăm fără restricții extrem de severe. Rezultă de aici două interpretări pentru „Lunea curată”. Una preoțească, de zi a curățirii noastre interne fizice și sufletești și a doua, mai puțin religioasă, de curățenie în sens laic, după cheful din ziua precedentă, deci tot o zi a curățeniei.

Nu sunt specialist în obiceiurile oamenilor în asemenea ocazii, așa că mă voi limita la unul singur, cel mai vizibil de aici: înălțatul zmeielor. Sute de asemenea obiecte zburătoare brăzdează cerul, mai ales pe litoral. Tehnologia modernă a realizat și fire subțiri și rezistente, astfel că unele se ridică la peste 100 de metri. Momentul nu a fost nici el ales întâmplător. Sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie este cea mai urâtă perioadă din Atica, în special datorită vântului și cum martie (și nu Marta) nu poate lipsi din post, momentul este ideal pentru „zmeit”. Este frumos. Pe lângă zmeiele cumpărate din comerț, am văzut și unul încropit cu tricolorul românesc. Chiar dacă nu era cel mai frumos, a fost singurul care mi-a rămas în memorie. Celelalte au contat doar prin efectul de ansamblu.

Am avut prilejul să asist și la o scenă deosebită. Imediat ce am ieșit la plimbare, după primii metri am văzut o pereche de tineri – aproximativ 25 de ani – care se chinuiau să-și recupereze zmeul, încurcat în sârmele liniei de tramvai. La ea se vedea dorința de a recupera obiectul, iar la el dorința de a-i fi ei pe plac. Amândoi aveau un zâmbet plăcut, ceea le sporea simpatia cu care erau priviți nu numai de către mine.

Mi-am continuat plimbarea de circa un kilometru, cu pauze destul de mari, admirând performanțele unora și străduința altora, mai ales că peisajul era frumos și ziua agreabilă, cu vânt acceptabil, adică nu foarte puternic. Deși cerul era în general închis, soarele reușea să-și strecoare razele printre nori chiar deasupra noastră, luminând marea, de un verde neașteptat de deschis. Valurile înspumate – destul de mari pentru Marea Egee, unde mulțimea insulelor împiedică deplasarea lor – erau puse în evidență, ceea ce mă făcea să regret că plecasem fără aparatul de fotografiat.

La întoarcere, i-am găsit pe cei doi tineri în aceeași poziție. Între timp un tramvai se oprise, deși putea trece liniștit. O biată ață nu putea să-l stânjenească cu nimic. Amabilitatea vatmanului ar fi fost intens apreciată dacă așteptarea nu ar fi durat cu mult peste limitele acceptabile de către cel mai răbdător călători. Acum, tramvaiul era gol. Toți călătorii coborâseră. Unii probabil aveau treabă. Cea mai simplă soluție ar fi fost să rupă firul zmeului. Dar nu, tinerii continuau să țină de sfoară și să zâmbească, deși cam stânjeniți. Alt tramvai nu a venit, deși ar fi trebuit să treacă chiar mai multe în acest interval de timp. Înseamnă că celelalte au fost oprite în alte stații, sau chiar la cap de linie. Cum nu aveam nici o treabă, m-am gândit să rămân să văd cât de mult poate dura această scenă. Între timp însă a început să mi se facă foame și nu erau semne de schimbare. Salvarea a fost o mașină a firmei de transport, din care au coborât doi lucrători cu o cange lungă, cu care au dat jos zmeul. În tot acest timp, vatmanul a stat pe scaunul lui, în tramvai. Era și el probabil ostenit după obositoarea zi de ieri. A avut totuși o inițiativă: presupun că el a fost cel care a dat un telefon celor de la firmă, în urma căruia au venit cei doi lucrători. Prima lor manevră a fost să desprindă sfoara de zmeu, spre dezamăgirea domnișoarei. A doua a fost distrugerea completă a OZC-ului (Obiect Zburător Cunoscut). În sfârșit, tramvaiul a plecat. Cei doi au mai rămas câteva minute să contemple momentul, după care au plecat și ei. Fără zâmbet, mi-au părut mai puțin frumoși. Am plecat și eu, cu două întrebări. Nu are rost să le scriu, fiindcă sunt prea evidente.

P.S. Nimic nu rămâne nepedepsit. Ieri, am bârfit. Astăzi am fost eu călător într-un tramvai. În drum spre centrul orașului, acesta s-a oprit dintr-un motiv necunoscut mie. Printre blocuri nu este un loc propice pentru înălțat zmeie, dar motive pentru întrerupt circulația se pot găsi oriunde. Aveam cu mine un pachet destul de greu, așa că mi-ar fi fost greu să continui drumul pe jos. În consecință, m-am înarmat cu răbdare și am așteptat. Cam un sfert de oră. Adevărul este că am avut noroc: când am ajuns la destinație, am constatat că în centru plouase. Clima este foarte instabilă în timpul primăverii și cu diferențe mari între diferitele zone ale Atenei. La distanță de numai câțiva kilometri, poate fi urât în centru și mai ales pe dealuri, în timp ce pe litoral – unde este cu mult mai constantă – soarele să strălucească. Era să scriu că oamenii fac baie în mare, dar există câțiva perseverenți, care se ambiționează s-o facă în fiecare zi, indiferent de vreme.

 

*     *

*

 

Excursie la templul lui Poseidon de la Cap Sounion

 

Bineînțeles că templul lui Poseidon merită văzut. Cum însă până acolo pitorescul peisajului străbătut de șosea te încântă pe tot parcursul din Atena și înapoi, nu mai știi care a fost de fapt obiectivul excursiei.

După ce treci de zona – să-i zicem – orășenească a litoralului (Glifada, Voula, Vouliagmenis) plajele amenajate pe lângă localitățile-stațiuni alternează cu salbe de mici golfuri sălbatice, cu plaje aproape intime, străjuite de pereți înalți de stâncă. Reședințele luxoase nu-ți sar în ochi, fiindcă sunt mascate de garduri înalte, majoritatea din piatră, adevărate ziduri înconjurătoare. Combinațiile de golfuri mici și mari, casele albe, cocoțate pe dealuri, unele coagulate în mici localități, vegetația veșnic verde, colorată ici-colo cu flori în plină iarnă, plus marea sclipind în soare, dau peisajului un farmec deosebit.

La capătul drumului – templul lui Poseidon. Cândva a fost frumos decorat. Astăzi, mai vedem doar un schelet și nici acela întreg. Poate e mai bine! Frizele, statuile, basoreliefurile ne-ar fi furat privirea. Privind doar cele câteva coloane rămase, înțepând cerul ca un protest, ne rămâne timp pentru reflexie. Se spune că, privit de aici, apusul de soare este foarte frumos. Sunt convins, dar nu cred că m-aș lăsa impresionat atât de ușor de peisaje banalizate prin excesul de clișee fotografice. Oricum, noi am ajuns acolo în plină zi și nu aveam intenția să zăbovim la restaurantul din apropiere doar pentru un apus de soare. Cu adevărat impresionată este însă poziția templului, la extremitatea de Sud a peninsulei, pe un promontoriu foarte înalt, ce privește spre largul mării. Marea Egee! Ni-l imaginăm pe Egeu, tatăl lui Tezeu, așteptându-și fiul, nerăbdător să vadă dacă pânza de pe corabie va fi albă sau neagră. Este impresionant să ți-l imaginezi, în culmea disperării, aruncându-se în mare de la înălțimea acestei stânci (60 de metri).

Templul este totuși închinat lui Poseidon. Ca zeu al mării, m-aș aștepta să aibă un edificiu construit chiar pe mare. Recunosc, ar fi fost mai greu. Aici însă pare a fi construit de pământeni, în încercarea de a atrage atenția zeului că există și ei și vor și să spună ceva. Prin ofranda adusă astfel zeului i-au cerut probabil să-i protejeze pe navigatorilor. Sau, poate, el este adresat direct mării, cerându-i să protejeze uscatul. Marea catastrofă de la Santorini, urmată de un tsunami cum nu se mai văzuse a rămas multe veacuri în memoria grecilor, generație după generație.

Săpăturile arheologice au descoperit că aici n-a fost doar un templu. O întreagă localitate s-a aflat în vale, cu depozite și port. Era de așteptat! Poziția strategică în care se află nu putea fi neglijată.

Astăzi, vasele militare se află undeva departe de privirile noastre, capul peninsulei fiind doar un obiectiv turistic bine valorificat.

 

Eu, Zidul

 

De obicei, Bunicul vine în România odată pe an, în timpul verii, când în Atena este foarte cald. Stă câtva timp în București, pentru rezolvarea problemelor ivite între timp – în special a celor administrative – și apoi pleacă în zone mai răcoroase. Poiana Brașov este una dintre țintele preferate. Ar putea sta la Elena, dar nu vrea să deranjeze. În schimb, o invită aproape zilnic pe ea să-l viziteze. Ea vine, bineînțeles când poate, sau mai exact când are chef, fiindcă vara ea este în vacanță, așa că are timp suficient.

-        Ar trebui, bunicule, să scrii o carte de amintiri. Din câte mi-ai povestit mie, ar ieși câteva volume.

-        Știu, dar nu mai am răbdare pentru așa ceva. Prefer să lâncezesc.

-        Spune-i asta altcuiva, nu mie. Să lâncezești este ceva ce nu ești în stare să faci. Nu-ți este în fire. N-ai stat locului niciodată. Și nu este doar observația mea. O spunea și bunica.

-        Ei, dacă spunea ea, înseamnă că așa e. Eu nu am îndrăznit niciodată s-o contrazic.

-        Cunosc și motivația: „Ce n-am minte?”.

-        Asta de unde o știi?

-        De la tine. Am auzul fin. Era completarea poantei, rostită aproape șoptit, doar pentru cei ce considerai că merită s-o audă.

-        Am cam uitat acele vremuri.

-        Spune-mi, te rog, te-ai considerat un om fericit, sau măcar acum, la bătrânețe, ești un om împlinit?

-        Am avut momente când am fost fericit.

-        Presupun că atunci când reușeai o operație grea, puneai un diagnostic dificil și altele de genul acesta.

-        Da. În probleme profesionale. Aceste momente însă nu țin mult. După ce rezolvi o problemă, vine alta și pe prima o uiți. Fericirea de durată vine din dragoste. Nu din amorul trecător, ci din dragostea permanentă pentru cineva.

-        Ai cunoscut deci acest sentiment. Nu te întreb față de cine.

-        Ba poți să mă întrebi. Față de soția mea.

-        Mă bucur să aflu, mai ales că știu că ați avut și dispute.

-        Disputele sunt inerente în viață. Depinde cum le depășești.

-        Așa este.

-        Și până să vă căsătoriți, cum a fost?

-        Am să-ți relatez visul pe care l-am avut după examenul de stat, în noaptea premergătoare repartiției, ce urma să fie, bineînțeles, la țară. Se făcea că eram într-o hală industrială. Interesant este că eu nu văzusem încă așa ceva în realitate, dar ceea ce visam era aidoma cu cele pe care le-am văzut ulterior. Doar utilajele erau mai neclare și într-un plan mai îndepărtat. În jurul meu alergau oameni în toate direcțiile, fugind de exploziile ce apăreau peste tot, aproape în fiecare secundă, uneori mai multe deodată. Pe mine nu m-a atins nici una, deși alergam și eu disperat în căutarea unei ieșiri. Se deschideau mereu uși mari, pe care intrau și ieșeau oameni și mașinării de ucis, dar de fiecare dată când mă îndreptam către o astfel de ușă, în speranța evadării din acel haos, ușa mi se închidea în nas. Fumul mă asfixia, zgomotul exploziilor mă asurzea și teama mă cuprindea din ce în ce mai puternic. M-am trezit transpirat și speriat.

-        A fost un coșmar.

-        Da, deși  nu exista nici un motiv să mi se întâmple așa ceva.

-        A fost o premoniție a ceva ce urma să se întâmple?

-        Ai intuit perfect. A fost ca o metaforă a vieții mele de medic.

 

 

Sfârșitul părții a doua