Redactor: Aurel Ștefanachi

Coordonator serie: Valeriu Stancu

 

 

 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

GHEORGHIU, CRISTACHE

   Filosofia unui bolovan / Cristache Gheorghiu – vol.2 –

Iași: Tipo Moldova, 2018

   ISBN 978-606-42-0282-6

821.135.1

 

 

Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie (PB-II-ACRED-ED-2012-0285)și istorie și studii culturale (PB-II-ACRED-ED-2012-0355).

 

Iași 2018

 

Editura Tipo Moldova

E-mail: office@tipomoldova.ro

Clădirea Solomon’s, str. Moara de foc nr. 35, etaj 2, Iași

www.tipmoldova.ro

0232.278.709

 

 

Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

Filosofia unui bolovan

Volumul 2

Prima parte

 

 

 

Colecția OPERA OMNIA

Romanul de azi

 

 

 

 

 

 

TIPO

MOLDOVA

 

 

Cuvânt înainte

 

Pe când eram salariat la stat, obișnuiam să-mi semnez lucrările C. Gheorghiu. Ofeream astfel unor colegi prilejul de a se întreba ritos: „Ce Gheorghiu? Care Gheorghiu?” Era însă o ușoară încercare de frondă, fiindcă uzanțele cereau să scriem mai întâi numele și apoi prenumele, deși prefixul „pre” ne spunea că ar trebui invers. Dar cine știa asta, dintre cei ce stabileau regulile?... Cristache Gheorghiu era însă prea lung și putea să bată la ochi.

După ce „m-am privatizat” (scuzați termenul!), mă obișnuisem să spun „gheorghiu srl” atât de des, încât eram tentat să mă prezint cu aceeași sintagmă. Acum, că am lichidat firma, sunt bucuros că am scăpat de acest risc.

În Grecia însă, am avut o altă surpriză. Când m-am prezentat unui tânăr, el a crezut că glumesc. După ce l-am lămurit că acesta este numele meu real, mi-a răspuns: „Nu se poate!”. A fost rândul meu să-l întreb : „De ce?”. Mi-a explicat că sufixul „che” denotă un diminutiv, ceea ce știam deja. Problema e că există două cuvinte „Cristos”, care ar putea fi rădăcină pentru Cristache, diferențiate prin accentul pe prima sau pe ultima silabă. Primul este un nume propriu, frecvent utilizat în Grecia, în timp ce al doilea este însuși Iisus Cristos, adică cel uns (cu aur, bineînțeles). Eu aș fi fost deci un Iisus mai mic, ceea ce nu era admisibil. Curios este că tânărul care m-a luminat era grec 100%, student însă la Londra. Toți ceilalți greci, pe care i-am cunoscut, nu au protestat împotriva numelui meu. Se mirau doar că nu știu limba greacă.

În asemenea condiții, nu puteam să nu-mi pun întrebarea: „Cum se face că am fost dotat cu acest nume?”. Gheorghiu este destul de comun și are o explicație. Atunci când în România s-au atribuit nume de familie, printre terminația „escu” – utilizată în Muntenia și mai ales în Oltenia – prefixul „a” (Amariei, Ababei etc.) – uzual în  nordul Moldovei – a existat și acel „u” genetival, împrumutat de la greci și însemnând „al lui”. Sunt deci un urmaș al unui Gheorghe, deci și al zeiței Ghea (a pământului), Gheorghe însemnând agricultor.

Nu cunosc nici un agricultor în arborele genealogic al familiei (bunicul patern nu a fost așa ceva), dar cu siguranță că au existat chiar foarte mulți. Asta îmi aduce aminte de o broșurică, cu care făceam valuri în șuetele cu prietenii. În funcție de data nașterii, textul preciza ce profesiunea ai avut într-o viață anterioară. Bineînțeles că, în atmosfera specifică, orice meserie stârnea replici glumețe, de genul „Tu cântăreț? Cu vocea ta? Imposibil! Ai fi speriat și găinile.” Amuzant este că nu exista ocupația de agricultor, deși, în urmă cu câteva sute de ani, marea majoritate a oamenilor asta făceau.

Nici greci nu am depistat în arborele genealogic, deși un unchi de-al meu, ofițer, în calitate de comandant al Jandarmeriei unui județ, a avut acces la tot felul de documente și a studiat originea soției sale, sora mamei mele. Nu a avut interes și pentru tatăl meu. Ar fi făcut-o mai târziu, dacă nu din proprie inițiativă, sigur la insistențele mele, dar a murit cu ziarul în mână, când a aflat că a căzut Parisul la 14 iunie 1940. Țin minte data, fiindcă era exact cu o lună înaintea Zilei Naționale a Franței, căderea Bastiliei. Poate că e invers, dar nu are importanță. Probabil că asocierea celor două evenimente a contribuit la memorarea datei. Eu nu mai citesc demult ziare.

Cum se face că mă numesc și Cristache, e o poveste mai lungă. Poate v-o spun cu altă ocazie. Și eu am aflat destul de târziu.

Când eram mic, mama mă striga Cristel. Probabil că așa mă vedea ea, limpede ca un cristal. Cristel era deci tot un diminutiv. Îmi amintesc că, înainte de a merge la școală, am întrebat-o de ce nu mi-a pus un nume mai serios. Toți copiii vor râde de mine cu numele ăsta. Mi-a răspuns tristă: „Lasă că ai tu un nume prea serios”, dar nu mi-a spus care. Familia nu căzuse în unanimitate la un acord în privința numelui meu, astfel că, la primărie, tata, împreună cu un unchi la fel de glumeț, au preluat inițiativa, spre marea dezamăgire a mamei. Așa se face că, în prima zi de școală, când învățătorul striga catalogul, nu a răspuns nimeni la numele Gheorghiu Cristache. A trebuit să repete chiar de două ori, pentru ca eu să-l informez că Gheorghiu este numele meu (asta aflasem), dar nu cunosc nici un Cristache. După ce s-a lămurit cum stau lucrurile, mi-a spus că, de acum încolo, mă va striga Cristaș. Se vede că era filo-francez, ceea ce n-a folosit nimănui. Rușii tocmai intraseră în țară. Eram în 1944. Sunt educat deci în întregime în „epoca de aur”, deși mi s-a reproșat deseori că educația mea este imperfectă, deoarece a fost infiltrată cu rămășițe din mentalitatea părinților, profesorilor, în general ale adulților din vremea copilăriei și adolescenței mele, care nu cunoșteau valorile societății comuniste. Nu le-am aflat nici eu, dar mite ei. Nu-i de mirare! „Trupul mumificat al lui Lenin a rezistat mai mult decât ideile lui” – a observat cineva

 

Sunt doar o frunză

 

Dar nu sunt o frunză’n vânt. Am fost multe cândva. Parcă era ieri! Am apărut pe lume aproape toate deodată. Eram la fel de verzi și dornice să ne afirmăm în fața soarelui. E drept că unele țineau umbră altora, dar nu era vina lor. Așa am fost născute, în poziții mai mult sau mai puțin avantajoase. Nu eram invidioase și ne bucuram de fiecare zi, în care creșteam văzând cu ochii. Despre adevăratele avantaje și dezavantaje aveam să aflăm și să le evaluăm mai târziu: vânt, soare prea arzător, secetă, grindină și altele. Fapt e că, odată ajunse la maturitate, nu mai eram chiar la fel. Unele mai mari, altele mai mici, fiecare după cum a putut să valorifice sursele ce le-a avut la dispoziție. Asta nu ne-a împiedicat să ne considerăm în continuare surori, să ne bucurăm împreună si să suferim împreună, deși mari motive de suferință încă nu aveam.

Discordia a apărut când am prins gustul culorilor. De unde înainte eram toate la fel – verzi – acum fiecare se străduia să se coloreze cât mai divers și să pară mai grozavă decât alta. Invidia a devenit astfel sentimentul numărul unu. Ba, cele mai arogante au început să emită ifose, cu pretenția că noi, celelalte nu suntem de rangul lor și chiar arborele pe care, întâmplător au apărut, este prea modest pentru valoarea lor. Vântul este cel care le-a băgat în cap – ca și cum ar avea unul – că lumea este cu mult mai largă, mai diversă, chiar minunată pe ici pe colo. E drept, el văzuse multe de unde venea el și promitea că, acolo unde se duce este o adevărată feerie. Era, evident, o minciună, fiindcă el însuși nu avea de unde să știe ce-l așteaptă. Pleca într-o direcție ce-i era cu totul necunoscută, dar îi plăcea să se dea mare și, probabil, îi făcea plăcere să se simtă însoțit de câteva frunze frumoase.

A avut putere de convingere, fiindcă marea majoritate a colegelor mele, câte una-două la început și apoi în corpore au plecat pe aripile vântului cel mincinos. Unele au căzut repede, fiindcă s-au lovit de arborii din apropiere. Le-am văzut eu. Altele au mers mai departe. Nu știu ce s-a ales de ele, fiindcă au dispărut din raza mea vizuală. Nu știu nici care era relația lor cu vântul, cât de departe era el dispus să le poarte și care era prețul pentru acest serviciu. Se știe bine că nimic nu este gratis pe lumea asta. Eu am rămas. Îmi lipsește probabil spiritul de aventură. A nu se crede că aș avea vreun complex de inferioritate pe motive de frumusețe. E drept că m-am hotărât să mă colorez mai târziu. Nu discut motivele. Când am făcut-o însă, am profitat de experiența celorlalte și am folosit cele mai bune culori, ca să nu mai vorbesc despre tehnica aplicării lor. Nu-mi place să mă laud, dar cred că în cele din urmă, am devenit una dintre cele mai apreciate. Vântul a cochetat îndelung cu mine, dar fără succes.

Acum, am rămas doar câteva. Nu știu dacă sentimentul meu este împărtășit și de către colege, dar cred că prietenia de altădată a revenit printre noi. Există acum parcă un sentiment de solidaritate, al noastre, ele ce am rămas.

 

 

Bun venit, frunză!

 

-        Sper că te simți bine, frunză, pe pajiștea mea.

-        Bine te-am găsit, piatră, deși – drept să-ți spun – am ajuns aici cam fără voia mea.

-        Sper că nu-ți pare rău.

-        Nu știu ce să-ți spun. Sinceră să fiu, îmi plăcea cum mă legănam în cădere. Mai demult, nu știam că așa ceva este posibil. Eu mă gândeam încă dacă nu cumva ar fi mai plăcut să mă las purtată de vând peste munți și văi la nesfârșit, să văd lumea de sus. Așa ne ademenea vântul.

-        Ai avut ghinionul să prinzi o vreme ploioasă. Vântul te-a vrăjit o vară întreagă și, când să ți se întâmple, ploua torențial. Eu te-am observat de când erai mică. Ai crescut – ca să zic așa – sub ochii mei, deși erai deasupra mea. Îmi plăcea de tine, că ai crescut repede și frumoasă.

-        Unele frunze au rămas la locul lor, dar eu am crezut că sunt aleasa vântului.

-        Așa a și fost, dar nu te impacienta: le vine și lor rândul.

-        Și tot aici vor ajunge?

-        Oh, nu vor avea ele acest noroc. Cele mai multe vor zbura, duse de vânt, așa cum spuneai că ți-ar fi plăcut ție, dar nu foarte departe și vor deveni praf înainte de a afla ce li s-a întâmplat.

-        Vrei să apui că eu sunt o norocoasă, fiindcă am căzut aici și nu în altă parte?

-        Probabil că îți voi părea îngâmfat dacă îți spun că da, deși norocul este al meu, fiindcă am astfel posibilitatea să discut cu tine de aproape.

-        Și eu sunt norocoasă pentru același motiv. Și eu te-am văzut din copilărie, deși pe atunci mă uitam mai mult în sus. Abia mai târziu te-am privit cu interes. Am apreciat că ești mai solid și îmi doream să am stabilitatea ta.

-        N-aș zice că tu ești mai fluidă. Ești, în schimb, foarte ușoară și poți să te strecori printre greutăți. Eu, ca bolovanul, mă încăpățânez să stau pe loc și să rezolv problemele, nu să mă strecor printre ele.

-        Ai vrea și tu să spui: „Pe aici nu se trece”, dar apa trece pe lângă tine.

-        Ah, nu! Dimpotrivă! Îmi place să curgă apa, să mă spele sub braț. Etica mea este să rămân consecvent principiilor mele”: „Apa trece, pietrele rămân”.

-        Rămân ude.

-        Tocmai ăsta-i dichisul: veșnic ud și viu.

-        Viu ca piatra. Hai că ai haz! Apropo! Mă întrebam de multe ori cum de nu te plictisești, stând aici nemișcat.

-        Acesta este avantajul și nu dezavantajul meu. Apa știe să se strecoare în mod delicat. Și-apoi, viu sau mort este o chestiune relativă. Depinde din ce punct de vedere privești. Mort este ceva ce a încetat să mai fie (viu), dar cândva a fost.

-        Păi, dacă n-a fost, însemnă că nici nu există, deci nu avem despre ce vorbi.

-        Mai există însă și cele ce sunt etichetate ca a fi neființe, adică ceva ce există fără a fi. O absurditate caracteristică celor ce se cred ființe și vor să se departajeze de obiecte.

-        Deci, din acest punct de vedere, tu ești un obiect. Aici, unde te afli, era un vad și treceau căruțele peste tine, eu te compătimeam. Doar animalele te ocoleau.

-        Asta pentru că cele din fața căruțelor sunt mai inteligente decât cele dinăuntru. Ele nu riscau să-și rupă picioarele.

-        Totuși, cele din căruțe au construit podul puțin mai sus și ai scăpat de chin.

-        Nu ei, ci unul mai deștept, o excepție, i-a adunat pe alții  și i-au forțat să lucreze. Genul acesta de animale – să le spunem totuși oameni, pentru că așa le place să se autodefinească – sunt asemenea furnicilor. Indivizii nu valorează nimic și nici nu ar putea viețui singuri. Devin o forță numai în grup. Și asta dacă se nimerește printre ei unul cu veleități de lider.

-        Am observat și eu în scurta mea existență. Singuri sau în doi, pot doar să zgârie copacii. În grup însă, pot să distrugă o pădure, cum s-a întâmplat în apropiere. Eu însă spuneam că îmi părea rău de tine când vedeam cu roțile căruțelor trecând peste tine și, cu banda lor metalică, smulgeau câte o părticică din trupul tău. Deveneai astfel din ce în ce mai mic.

-        Da, este adevărat, dar eram și foarte mândru, pentru că fiecare dintre acele particule era ca un copil al meu.

-        Și nu te durea?

-        Toate nașterile se fac cu dureri și sacrificii.

-        Nu mă refer doar la actul nașterii, ci și la faptul că ceva se desprindea din tine în mod irevocabil; era o pierdere.

-        Gândești foarte simplist, ca un economist. Comparația o datorez unui prieten de-al meu, care îi este zid unui asemenea personaj.

-        Cum adică?

-        Ei, nu doar el. Împreună cu mulți alții și ceva material de umplutură s-au constituit în zidul unei case, în care doarme tipul.

-        Doar doarme?

-        Când nu doarme, visează.

-        Spun oamenii că e bine să lași o urmă după tine, să știe lumea ce ai fost. Eu, ca bolovan, nu pot să-mi doresc să las o urmă, asemenea unei ghiulele, Doamne ferește! Bucățile desprinse din mine sunt copiii mei, ei sunt urmele mele, pentru că ei – vrând, nevrând – vorbesc despre mine atunci când trebuie să-și etaleze originea. Eu le creez doar condițiile: posibilitatea de a-și prezenta o descendență onorabilă, un bolovan cu principii.

-        Sper ca sacrificiul tău să fie de bun augur. Păstrezi legătura cu acești „copii” ai tăi? Ai posibilitatea să afli cum te descriu ei? Sunt mândri de tine?

-        Din moment ce discut cu tine acest subiect, îți poți da seama că răspunsul este DA, la toate cele trei întrebări.

-        Ai dreptate, ar fi trebuit să-mi dau seama. Îmi cer scuze. Recunosc acum că nu am calitățile unui bolovan. Sunt doar o frunză în vânt.

-        Te înșeli! La îndepărtata ta origine ai fost probabil tot un bolovan sau ceva asemănător. Chimia naturii e prea complexă chiar și pentru mințile cele mai avansate, fără a mai vorbi despre cele ale unor entități mai efemere.  În lanțul descendenților tăi s-a produs o ruptură – poate chiar mai multe – și ți-ai pierdut sensul existenței.

-        Îmi cer scuze că te-am deranjat. Ți-am tulburat liniștea. Iartă-mă dacă ți-am spus lucruri neplăcute.

-        Nu trebuie să te scuzi. Nu m-ai deranjat deloc.

-        Mă gândeam că te plictiseai în nemișcarea ta și m-am oferit să te trezesc din amorțeală.

-        Te înșeli foarte tare. Vezi tu, frunză, pentru unii, mișcarea este esențială. Ea pare a fi chiar sensul existenței lor, fiindcă, fără mișcare, ar muri, așa după cum se exprimă ei înșiși. Este o eroare, dar asta-i treaba lor. Ar muri – într-adevăr – dacă ar înceta să mai fie ceea ce sunt, fiindcă nu înțeleg că ar putea fi și altceva. Abia când nu se mai pot deplasa și trebuie să se mulțumească cu informațiile ce ajung la ei pe diverse căi, își dau seama că existența lor nu este deloc plictisitoare și că ar trebui să-și dorească îmbunătățirea capacității lor de prelucrare a informațiilor primite și nu să-și dorească mereu informații suplimentare, cărora nu sunt capabili să le înțeleagă rostul.

-        În comparație cu experiența ta de viață, îmi dau seamă că existența mea este ceva foarte aproape de un infinit mic. Am apărut astă primăvară și peste câteva zile nu voi mai fi deloc.

-        Asta pentru că n-ai înțeles chimia naturii, care te-a făcut să fii ceea ce ești și nu te interesează urmașii tăi: firicele de praf duse de vânt, care vor trăi o cu totul altă existență, despre care – de asemenea – nu ai știință.

-        Cam dur ceea ce-mi spui. Eram bucuroasă când, desprinsă din arborele în care am crescut, am crezut pentru puțin timp că zbor, dar am aterizat aici, pe tine, unde – recunosc – mă simt bine, cel puțin din punct de vedere fizic. Observațiile tale însă mă pun pe gânduri și mi-e teamă că nu voi avea timpul necesar să le „rumeg” așa cum s-ar cuveni.

-        Ai avut noroc de o toamnă mai umedă și ai căzut pe mușchiul ce, la rândul lui, s-a așezat pe mine. El este cel care te-a prins, ca să zic așa. Altfel, erai demult doar praf în vânt.

-        Deci trebuie să-i mulțumesc lui, mușchiului. Dar el este mai efemer chiar decât mine.

-        Așa este; el dispare la fel de repede precum a apărut, înainte de a învăța să vorbească, nici vorbă să mai și gândească.

-        Cei ce pleacă, indiferent cum și de ce, sunt pierduți dacă vor să-și uite originea, din dorința de a se integra cât mai bine în noul mediu în care au pătruns, cu sau fără de voie. Ajung asemenea nisipului pe malul mării, călcat în picioare de oameni și animale, dintre care unii nu se sfiesc să-și reverse pe-acolo preaplinul.

-        Vântul mi-a suflat că unele asemene particule se înnobilează, devenind componente ale unor aparate sofisticate. Este chiar o zonă în care s-au adunat niște oameni foarte deștepți, specialiști în așa ceva. „Silicon Valley” îi spune, sau cam așa ceva. Vântul nu are o dicție prea bună și nu sunt sigură că am reținut perfect denumirea.

-        Discutabil. Însăși noțiunea de noblețe este un  relativă. Depinde din ce punct de vedere privești. În ceea ce te privește, te felicit că nu te-ai lăsat luată de vânt. Te asigur că suratele tale dornice de aventură nu au ajuns prea departe. În plus, în lipsa sevei primită de la arbore, s-au uscat foarte repede, iar fragmentele rezultate, din ce  in ce mai mici, au ajuns care’ncotro. Vântul le-a lepădat pe unde i s-a năzărit.

-        Înseamnă că și eu mă voi usca, fiindcă nu mai primesc sevă. Adevărul este că deja nu mai primeam. Acesta este și motivul pentru care am renunțat să mai stau agățată fără rost, mai ales că ultimele zile au fost cam friguroase. Adevărul este că mă simțeam bătrână. Am preferat să mă desprind singură, tocmai într-o zi fără vânt, pentru ca să nu mă îndepărtez prea tare și să ajung alături de aceste frunze moarte, pe care le-am compătimit, dar se pare că aceasta va fi și soarta mea.

-        Așa este și nu are rost să-ți plângi de milă. Tot ce se naște moare. Întrebarea este ce rămâne. O frunză purtată de vânt – ți-am spus – devine praf și se risipește prin cele mai îndepărtate locuri. O frunză moartă rămâne pe loc. Cu timpul poate putrezi, dar nu se risipește. Dacă are noroc, va prinde din nou viață, sub o altă formă. Acesta este ciclul natural în lumea vie.

-        De unde știi atât de bine ce se întâmplă în lumea vie, deși tu aparții materiei moarte.

-        Deja ai comis o greșeală. Ai spus „materie moartă”. Ca să fi murit înseamnă să fi fost mai întâi vie. Este o dovadă de superficialitate să împarți materia în vie și moartă. Materia e materie și atâta tot. La o analiză mai profundă, vei constata că și voi frunzele și noi pietrele ne compunem din particule extrem de mici, dar asemănătoare. Diferența este modul în care aceste particule se combină. Cei care fac disjuncția dintre viu și neviu au o gândire limitată, explicabilă prin faptul că ciclul lor de viață este foarte scurt. Prin comparația, al nostru este aproape infinit.

-        Foarte interesant!

 

Desprinsă dintr-un grup de turiști ce coborau din amonte, o tânără s-a aplecat și a ridicat frunza. I-a admirat coloritul și a plecat cu ea. Ghinion? Noroc? Cine știe!

 

 

Eu sunt Elena

 

Nu cea din Troia. Nu am celebritatea celei din mitologia elenă și nici frumusețea cu care au investit-o povestitorii (de prostie nu-mi place să vorbesc) și mă mândresc că sunt o femeie normală. Unii îmi spun domnișoară, fiindcă nu sunt încă măritată, dar am trecut demult de vârsta adolescenței. Sper totuși să nu ajung o fată bătrână.

Am descoperit cu câteva minute în urmă un caiet, ce mi-a fost dăruit de către bunicul meu când am împlinit 20 de ani. E mult de atunci. Are cam doi centimetri grosime, hârtie de bună calitate și coperți elegante, pe care scrie cu litere aurii „Pro Memoria”. Pe el ar fi trebuit să scriu eu ceva ce memoria ar fi trebuit să rețină. „Verba volant, scripta manent” – mi-a spus atunci bunicul. Cu alte cuvinte, este mai sănătos să nu mă bazez doar pe memorie. Dar, cum nu mai eram o adolescentă (prea romantică n-am fost niciodată, cred), ideea de jurnal intim am respins-o imediat și am pus caietul în bibliotecă, în ideea că poate va fi de folos cândva la altceva. Era prea frumos ca să-l arunc. Așa se face că abia acum am dat peste el, căutând o carte, între filele căreia să pun o frunză, pe care am cules-o de pe munte. Până să mă hotărăsc ce fel de carte să iau, am descoperit acest caiet uitat. Și dacă tot l-am găsit, mă gândesc să-l folosesc conform destinației lui inițiale. Parcă totuși unele gânduri ar merita să le notez. Mi s-a mai întâmplat de mai multe ori ca idei, pe care le consideram stabile în memoria mea, să nu le mai găsesc tocmai când aveam nevoie de ele. Și am mai constatat ceva: prietene care, în urma unui eveniment, își formaseră o părere despre o altă persoană, au uitat evenimentul și, implicit, opinia formată atunci, care era definitorie. Evident, nu puteam să constat că același lucru mi se întâmplă și mie, dar asta nu înseamnă că eu aș fi absolvită de asemenea erori. Am citit mai demult în jurnalul regelui Carol al II-lea al României că, deși ideea întreținerii unui jurnal îi repugnă, își propune ca totuși s-o facă din ziua în care a devenit rege, din motive de responsabilitate. Se vede că, în ciuda erorilor sale, avea totuși unele calități. Da, jurnalul personalitățile de rang foarte înalt este un document istoric. În el nu trebuie înregistrate opinii intime, ci doar evenimente, de genul „L-am primit pe Cutărescu la cererea lui și am discutat subiectul . . .”. Eu nu sunt om politic și nici nu-mi doresc să intru în mizeriile specifice dar, la școală, unele discuții din cancelarie parcă ar merita notate. Sunt sigură că directoarea o face, nu pentru că notițele ei ar avea vreodată valoarea unui document istoric, ci pentru a ne domina (să nu zic manipula) pe noi, profesoarele din subordinea ei. Pe profesori are grijă să și-i apropie altfel.

 Am cam deviat. În fond, faptul că am luat o frunză frumoasă, cu intenția de a o păstra presată într-o carte, dovedește că sunt încă suficient de romantică, așa că nu ar trebui să-mi fie rușine să țin un jurnal. Adevărul este că m-am gândit de multe ori că unele evenimente ar trebui consemnate din motive practice și nu doar sentimentale. Sunt geloasă acum pe cei care, în copilărie, au fost îndrumați să-și facă fișe pentru fiecare carte citită. Acum, cu informațiile strânse în acele fișe par oameni culți, chiar dacă aparențele sunt înșelătoare. Nu mai vorbesc despre cei care, adunând acele fișe, cu puțină prelucrare, scot volume intitulate prețios „Istoria literaturii . . .”.

Nu-i acordam prea mare atenție atunci bunicului. Mi se părea o cetate rece și inexpugnabilă. În plus, nu vedeam de ce m-aș osteni s-o cuceresc. Aveam în memorie imaginea interioarelor unor asemenea castele-cetăți, precum cele ale Corvinilor, de lângă Hunedoara. Îi compătimeam pe castelani, când vedeam acele camere mari, cu ziduri de piatră și un singur foc, deschis într-un șemineu, care încălzea o parte a corpului și o lăsa pe cealaltă pradă curenților de aer rece. Nici Castelul Bran, de lângă Brașov, nu arăta mai bine, deși a fost relativ recent, în 1920, transformat din fortăreață în castel regal de către regina Maria. Prima schimbare a opticii mele despre bunicul a fost după moartea tatălui. Atunci, în spatele zidurilor cetății am văzut un templu antic. Era cu mult mai frumos, dar tot rece. După ieșirea lui la pensie însă, s-a produs o adevărată revelație. Nu știu dacă el s-a transformat brusc sau, eliberat de obligațiile de serviciu, și-a făcut timp și de mine. Am fost parcă și eu pentru el o descoperire. Am constatat că este deosebit de activ pentru vârsta lui, glumeț, vorbăreț și uimitor de cult. Nici nu știu când și cum a acumulat atâtea cunoștințe din diferite domenii. Deși este medic, știe mai multă literatură decât un filolog și – mai ales – o comentează altfel, parcă mai inteligent și – în mod sigur – mai personal și nu conform celor învățate la facultate. Uneori mă simt umilită, fiindcă mie – profesoară de limba și literatura română, îmi dă peste nas cu informații despre care eu nu am habar. E drept, informațiile de bază și criteriile de evaluare și le-a format în alte condiții decât cele în care am fost eu școlarizată în „epoca de aur”.

Acum, aș vrea să-l cunosc mai bine. Am impresia că semănăm, dacă nu cumva mă supraestimez.

Aceasta fiind prima pagină de jurnal, ar trebui să scriu ce rost are el, jurnalul. Nu sunt o adolescentă romantică și nici o personalitate politică, care ar trebui să-și noteze activitățile zilnice, realizând astfel o pagină de istorie autentică. Între cele două extreme, mă aflu și eu în treabă. Îmi propun să notez opinii și nu evenimente, deși evenimentele sunt cele ce declanșează opinii. Mă gândesc că, peste ani, ar fi interesant să citesc ce scriu acum și să reconstitui starea psihică și argumentele care m-au determinat să iau anumite decizii importante pentru viața mea. Am luat și până acum asemenea decizii, dar nu m-aș încumeta să le analizez doar după acești puțini ani. Voi fi subiectivă și, pentru unele, nici nu mi-ar face plăcere. Jurnalul va deci unul intim, dar sper că nu în maniera unei adolescente, care nu mai sunt, deși mi-ar plăcea.

„Cunoaște-te pe tine însuți” a spus nu-mi amintesc ce grec celebru, așa că ceea ce fac eu este tocmai o încercare de a mă cunoaște mai bine. Ideea nu este nouă. Am antecedente. Elevă fiind, în clasa a noua, eram apreciată de profesoara de chimie. Era o domnișoară bătrână, destul de urâtă (deși de vină se poate să fi fost vârsta), dar dedicată profesiunii de dascăl. În clasa a zecea, a venit la chimie o altă profesoară, mai tânără, cu caracteristici aproape opuse ca inteligență, dăruire profesională etc. Cea veche ne preda fizica. Preferințele mele s-au schimbat și ele. Acum începuse să-mi placă fizica. Cum aveam vârsta la care mă preocupa viitorul, m-am întrebat: ce profesiune mi se potrivește mie? Fizica sau chimia? Nu cumva devin victima întâmplării? Cam în același timp începusem să practic atletismul. Întrebarea primea de data aceasta un răspuns concret. Corpul meu este adecvat pentru anumite probe și total impropriu pentru altele. Asemenea constatări mi-au atras atenția asupra faptului că este esențial să te cunoști pe tine însăți. Zicala grecului mi s-a părut inițial superfluă, dar constat astăzi că prea puțină lume o ia în seamă. Nu vreau să fiu printre ei. Așa dar, să curgă jurnalul!

 

 

Șueta foilor

 

Foile jurnalului comunică între ele mai ceva ca femeile din lumea satelor din trecut la o clacă. Secrete nu există, pentru că apăsarea pixului pe o filă oarecare se simte, chiar dacă nu perfect, pe două-trei de sub ea.

Drept urmare, pentru a nu risca acuzații de tăinuire sau altele chiar mai grave, imediat ce caietul se închide, toate foile intră într-un dialog frenetic. Cele ce știu, comunică celor la care mesajul nu a fost recepționat și, ca în jocul „telefonul fără fir”, apar noi și noi înțelesuri și percepții. Comentariile nu încetează decât la apariția altui eveniment major. Cauza nu este atât plictisul șederii într-un spațiu închis, cât un exercițiul de imaginație, însemnările fetei fiind doar fragmente ale gândurilor ei subiective și redând doar unele aspecte din viața ei. Filele jurnalului încearcă să reconstituie faptele reale și să completeze lacunele. Sunt conștiente, bineînțeles, de relativitatea construcției lor, evadând uneori în elucubrații fantastice, dar – cum totul este un joc – își permit fantezia. Fiecare dintre ele își dorește să iasă în evidență cu o observație pertinentă, un comentariu inteligent sau cu o idee năstrușnică. Glumele nu lipsesc. Veselia se încinge și învinge plictiseala închisorii într-un caiet bine ascuns și ferit de curiozitatea oamenilor. Într-adevăr, caietul odată închis este ascuns în fundul unui sertar. Acolo, cozeria, la care participă și coperta, este deplină.

 

 

Eu sunt coperta

 

A nu se crede că mă erijez într-un personaj ce-și dă importanță și vrea să iasă în evidență. Nu, am fost delegat de către toate filele ce le îmbrățișez, să fiu purtătorul lor de cuvânt – cum se spune – , chiar dacă suntem necuvântătoare, din punctul de vedere al celor ce își fac un titlu de glorie din faptul că vorbesc fără rost. Nu sunt temnicerul filelor, așa cum insinuează unii răuvoitori. Dimpotrivă, am fost creată pentru a le proteja de intemperii. De asemenea, eu sunt cea care le oferă posibilitatea să rămână împreună și să nu se risipească, ceea ce ar fi catastrofal pentru ele, zilele fiind numărate pentru cele ce, din diferite motive sunt înstrăinate. Împreună, formăm o familie. Sunt temnicer fără voie, dacă vreți neapărat, deși nici eu și nici foile nu acceptăm această etichetare.

Pentru o cuvântătoare – că tot le-am menționat – suntem ceea ce cheamă un caiet. Aceasta a fost destinația inițială. S-au făcut multe făpturi similare. Rostul nostru este să permitem cuvântătoarelor – altele decât cele ce ne-au creat – să scrijelească pe file cuvintele ce nu au curajul să le rostească în prezența semenilor lor sau, dimpotrivă, să-și facă cunoscute opiniile celor pe care doresc ele să le informeze (ca să nu spun îndoctrineze). Noi, familia noastră, am primit o destinație specială: mi-au imprimat o imagine colorată, pentru a arăta mai atrăgătoare. Nu atât pentru mine, ci pentru caiet, care se dorește a fi unul deosebit. Vă asigur că n-a fost deloc plăcut, dar mi s-a întâmplat o singură dată. De altfel, sunt și mai dolofană decât alte coperte. Așa se face, că am devenit un „jurnal”, menit să servească utilizatorului – în cazul nostru o utilizatoare – să-și noteze gândurile. O face pe file, câte una pe zi, dar nu în toate zilele, așa cum se presupune că ar trebui să fie un jurnal. Era să zic un jurnal zilnic, ceea ce ar fi un pleonasm grosolan.  Eu și foile caietului, deși avem roluri diferite, suntem egale.

 

Comentariul frunzei

 

În primele zile, prezența mea printre foile caietului a fost stânjenitoare pentru ambele părți. Afirmația „primele zile” este relativă, deoarece razele de lumină nu pătrund în întunecimea sertarului în care este ascuns caietul, astfel că alternanța noapte-zi nu este decelabilă. Atmosfera s-a destins cu timpul, dar nu tocmai repede. Ea a început cu întrebări de identificare. De mare ajutor a fost descoperirea că avem origini comune prin copacii pădurilor de foioase. Oricare ar fi divergențele de opinii, dialogul poate avea loc atunci când participanții găsesc elemente comune de interes, afinități sau orice altceva, oricât de neînsemnat. Pornind de le ce au în comun, din aproape în aproape, pas cu pas, cele mai puternice dezacorduri se estompează. Acum, foile caietului au un subiect nou de discuție.

N-a trecut mult și proprietara caietului, cea care m-a cules pe mine din pădure și m-a așezat printre filele lui, a început să scrie în el, transformându-l din simplu caiet în jurnal. Nu știu dacă eu am avut sau nu un rol în această transformare. Cred că a fost o simplă coincidența, dar asta nu mai are acum nici o importanță.

Pe când mă aflam împreună cu suratele mele pe același arbore, în bătaia vântului și a ploii, sau arse de soarele verii eram permanent în activitate, timpul pentru discuții fiind foarte limitat. În plus, nu exista un interes comun, fiecare dintre noi exacerbându-și personalitatea. Invidia și ironia reciprocă erau la ordinea zilei, în dauna unei comunicări sincere. Acum, în anturajul foilor din caiet, mi-am însușit cu bucurie mentalitatea foilor, stabilită de ele după o lungă experiență.

Nu odată s-a întâmplat ca Elena, proprietara caietului și acum autoarea jurnalului, să-l lase deschis, în speranța că – după puțin timp – va fi mai inspirată. De obicei, televizorul este cel care îi captează atenția și – dacă găsește un film bun – uită de jurnal. Uneori adoarme. Așa se face că și eu, frunza, pot să privesc întreg programul de seară, uneori până noaptea târziu. Bineînțeles, filele caietului fac același lucru, dar se feresc să comenteze. Nu știu de ce. Oricum, pe mine mă consideră novice și – cu un aer de superioritate – nu se ostenesc nici măcar să-mi răspundă la întrebări.

 

 

 

Sunt eu, Zidul

 

Am luat mai demult obiceiul de a relata unele conversații ale locatarilor mei. Nu toate discuțiile sunt filosofice sau foarte inteligente, dar ele pot reflecta preocupările oamenilor, interesele lor, nivelul lor cultural etc. Sunt oameni și atâta tot. În casă au și câini, pisici sau alte animale de companie, cum se spune. Și ele gândesc, dar altfel. Diferit nu este atât modul de gândire, cât preocupările și interesele lor. Cu toate acestea, există și elemente comune. Dragostea, spre exemplu. Mai evidentă este în lumea heterosexualilor, fără de care nu s-ar putea reproduce, dar ea există peste tot, chiar dacă nu este vizibilă pentru oricine.

„Nu sunt deștept, dar când privesc în jur prind curaj." Nu vă faceți iluzii! Nu-mi aparține această observație. Am auzit-o și eu de la locatari. Au ei pe unul, Ion Creangă, foarte savuros în asemenea poante.

Iată un dialog fără pretenții, la sfârșitul unei mese. Participanții sunt două persoane în vârstă. Apropo, este uimitor cât de mult pot să mănânce acești oameni.

-        În portocala asta, unele felii nu au nici un sâmbure, în timp ce altele au câte trei sau chiar patru.

-        S-au dus și ei acolo unde gazdele aveau mai mult sexapil.

-        Ăsta vrea să fie un apropo?

-        Încă mai aștepți complimente după cincizeci de ani de căsnicie?

-        De ce nu?

-        ?!?!  Mă gândeam că relația noastră – împotriva vicisitudinilor inerente – a fost ca un curcubeu peste cei cincizeci de ani.

-        Ce-a fost sub curcubeu știm numai noi.

-         „Și restul e tăcere”, ar fi spus Hamlet. . . Află că am pentru după masă un plan grozav.

-        Ce plan?

-        Să mă culc.

-        Puteam să-mi închipui, după cât ai mâncat.

-        Am mâncat boierește.

-        Spui așa, pentru că ai mâncat ce ți-a plăcut.

-        Eu nu apreciez mâncărurile sofisticate. Îmi închipui că se amestecă ce nu s-a mâncat ieri, cu ce nu s-a mâncat alaltăieri și se servește azi, cu o denumire pompoasă, dacă se poate franțuzească.

-        Și o parfumezi cu mujdei, că tot vine din franceză: mousse d'ail, adică spumă de usturoi.

-        Bună! Nu m-am gândit. Mie îmi plac mâncărurile simple. Unele amestecuri îmi place să le fac în farfurie. Spre exemplu, friptura la grătar cu cartofi prăjiți și murături. Le mănânc separat, când dintr-una, când dintr-alta, și nu le dau prin mixer.

-        N-ai încercat. S-ar putea să iasă ceva bun.

-        S-ar putea, dar nu risc. Poate doar dacă friptura are consistența unei tălpi de pantofi. În farfurie, iau din fiecare după cum simt în acel moment. Fiecare îmbucătură este diferită de celelalte. Ăsta-i tot farmecul.

-        Mai ales dacă, între ele, bei și o gură de vin.

-        Greșit! Vinul se bea între feluri, pentru a-ți pregăti cavitatea bucală. Trebuie să neutralizez gustul unui fel, pentru a-l gusta cum trebuie pe următorul.

-        Ai dreptate, greșesc chiar și cei care beau apă în timpul mesei. Trebuie să produci saliva necesară digestiei, nu s-o înlocuiești cu apă.

-        A vorbit medicul din tine.

-        Așa este, dar eu o știu de la mama, care nu era medic.

-        Și aici ai dreptate, fiindcă majoritatea medicilor au devenit doar operatori la aparate. Medicina tradițională nici nu au învățat-o.

-        „Pe măsură ce instrumentele și metodele științifice progresează, valoarea oamenilor descrește.” spunea J. B. Charcot (citat din memorie).

-        Când aveau cunoștințe anatomice mai puține și nu aveau aparate, vindecătorii de altă dată gândeau mai bine, făceau observații mai fine, chiar dacă emiteau și bazaconii. Se spunea, spre exemplu, că ochii sunt oglinda corpului.

-        Cum, spre exemplu, icterul, care se mai numea și gălbinare, fiindcă colora în galben albul ochilor.

-        Și pielea.

-        Da, și pielea, dar ea nu este întotdeauna vizibilă, dacă pacientul este îmbrăcat, iar tenul feței este foarte diferit de la o persoană la alta.

-        Care oftalmolog mai poate recunoaște astăzi alte boli decât cele specifice ochiului?

-        Glaucomul și cataracta sunt singurele preocupări ale majorității oftalmologilor.

-        Mai evident este exemplul dermatologilor.

-        Ai dreptate. Pielea este cea mai afectată de numeroase boli, pe care oamenii simpli le recunosc, dar despre care dermatologii nu au habar.

 

Sau, un altul, după ce Elena le aduce ceva de-ale gurii oaspeților ei:

 

-        N-aveți de unde să știți, așa că vă informez eu: salata este excepțională. Dacă nu vă place e deci vina voastră.

-        Dar de unde știi tu că e atât de bună?

-        Păi, eu am făcut-o.

-        Ah, da? Atunci trebuie să fie grozavă. Rămâne de văzut dacă e și comestibilă.

-        Este! A mâncat și pisica din ea și n-a pățit nimic. Până să vin aici am scăpat puțină pe jos.

-        Convingător argument. Păcat că nu ai pisică, fiindcă te-am crede.

-        Pisicile mănâncă salată?

-        Doar dacă e făcută din carne.

-        Poate există și pisici vegetariene.

-        Doar omul este omnivor.

-        Omul și porcul. Nu întâmplător au cel mai apropiat ADN.

-        Omul este mai evoluat, tocmai pentru că este multiplu adaptat.

-        La Biblie spune că suntem cu toții egali.

-        Oamenii sunt egali poate în cer, nu pe pământ.

-        Adică în Rai.

-        Poate și în Iad, nu se știe. Mai sigur sub pământ.

-        Da, da, mai repede în Iad, în același cazan cu smoală topită.

-        În nici un caz pe pământ. Smoala costă.

-        Mai simplu și în termeni mai realiști, după moarte.

-        Cam funest, dar adevărat. Se nasc diferiți, fiindcă au gene diferite, evoluează diferit, așa că doar după moarte pot spera să fie egali, deși nici această ipoteză nu e tocmai sigură.

-        Nu e deloc sigură. Noi, românii, spunem că, după moarte devenim oale și ulcele. Iată o primă diferență: sau oale sau ulcele. Nu-i totuna!

-        D-aia ceramica românească e cunoscută de milenii. Am văzut la Cucuteni.

-        Dar ne-au luat-o înainte francezii și italienii, cu celebra lor faianță.

-        Descoperită de nemți.

-        Vorbești despre faianța chinezească, pe care au descoperit-o europenii, precum Popov aparatul de radio.

-        Nu înțeleg.

-        E o glumă din timpul copilăriei mele. Pe atunci, propaganda sovietică era exagerat de insistentă, astfel că noi, copiii, făceam tot felul de glume. Totul era politizat: orice lucru bun exista datorită ajutorului marii Uniuni Sovietice și al tovarășului Stalin. În orice domeniu, savanții ruși erau autorii principalelor descoperiri. În această categorie, era prezentat și acest Popov. Noi am completat legenda, cu următoarea precizare: Popov a fost un mare savant rus, care – ca toți savanții celebri – era preocupat doar de cercetările lui și neatent cu orice altceva se întâmpla pe pământ. Așa se face că, într-o zi, sosind acasă obosit după o zi de muncă, soția lui l-a întâmpinat îmbrăcată elegant și foarte veselă.  Era ziua lui de naștere, de care el uitase. În sufragerie, pe lângă o masă foarte frumos decorată, cu flori și două pahare de șampanie, i-a arătat un obiect paralelipipedic, acoperit cu milieu foarte frumos. Cunoștea milieul; era moștenire de la bunica lui. La rugămintea soției, îl ridică. Sub el, se afla un aparat de radio. Așa a descoperit Popov aparatul de radio.

-        Clasic pentru modul în care au suportat românii ocupația sovietică.

-        Printre altele. Dar știi cum a murit Miciurin?

-        Acesta cine mai e?

-        Tot un savant rus. El încrucișa tot felul de plante, pentru a obține soiuri deosebite. Reușise astfel să obțină mere mai mari de un kilogram.

-        Bravo lui. Și cum a murit?

-        A căzut dintr-un căpșun.

-        Drăguț! Și ceramica tot sovieticii au descoperit-o?

-        Nu cunosc; armata sovietică s-a retras din România în 1958, eu terminasem deja liceul, așa că nu știu ce progrese au mai făcut, sau erau în stare să facă.

-        V-au învățat democrația sovietică și au plecat.

-        DemoNcrația.

-        După modelul lui Socrate, că și el avea un demon.

-        El a rezolvat-o simplu. A luat cucută.

-        Suc de cucută; tratament naturist.

-        Dacă Socrate ar fi avut umor, n-ar fi fost nevoit să bea cucută.

-        Ar fi fost otrăvit fără să știe.

 

*     *

*

 

-        Îmi place halatul tău de baie. Are culori pastelate și totuși vii, datorită combinației dintre ele. Se armonizează foarte bine.

-        Ți l-aș da, dacă îți place atât de mult, dar ce să faci tu cu el? Poate să te duci la un bal mascat ca om bine spălat. Iartă-mă, te rog, m-a furat rima.

-        Mi-am dat seama demult că trebuia să te faci poet.

-        Un poet ratat în plus n-ar observa nimeni. Ar fi ca o picătură de apă într-un ocean.

-        Vrei să spui că un instalator în minus ar fi o pagubă?

-        Nu prea mare, dar una mică ar fi. Sunt căutați azi instalatorii.

 

*     *

*

            Abia intrat pe ușă, venind de la serviciu, tatăl este întâmpinat de fetița de doi ani.

-        Tată, mama m-o bătut.

Acesta o ia în brațe, o mângâie și îi spune drăgăstos:

-        Bine ț-o făcut.

Fetița se liniștește, bucuroasă că a primit satisfacție. Se consideră răzbunată pe mama „cea rea”.

 

Din cugetările Bolovanului

 

Deși suntem rude de sânge – cum ar spune oamenii – simt uneori nevoia să mă detașez de cleveteala zidului. Pe vremea când erau din piatră, zidurile erau mai decente. Acum, datorită înălțimii, a început să-și dea importanță. Deși se sprijină pe o fundație eminamente din piatră și chiar în compoziția lui se află miliarde de fire de nisip – deci tot piatră – el se consideră altceva. Uită că fără fundație n-ar rezista nici un an. Apa și vegetația – principalii lui dușmani – l-ar distruge fără menajamente. Cu toate acestea, el își dă aere de superioritate, chiar și față de acoperișul de deasupra lui. Deși este făcut din alte materiale, acesta, acoperișul, veghează și el la integritatea zidului. El, zidul, uită că este doar un element în structura unui obiect – a casei – și se consideră independent, calitatea ce nu a avut-o niciodată. Seamănă cu un om care acordă atenție doar organelor lui de simț – urechi, ochi etc. – și își ignoră corpul. Poate că de la ei a împrumutat și modelul de comportare, fără să observe că această strategie este sortită eșecului. Face pe „eruditul”, din categoria celor ce adoptă principiul „cap să fie, că minte nu îți trebuie”. Dar, uite că am început și eu să bârfesc. Trebuie să mă opresc. Suntem totuși rude. Dacă el se consideră superior, nu înseamnă că trebuie să mă cobor și eu la nivelul lui. Sunt convins că, în timp, îi va trece. Viața îl va învăța să fie mai înțelept. Sper să nu fie prea târziu. Pentru el.

 

 

File din jurnalul Elenei

 

Mișu a plecat în Franța. Definitiv. A fost prietenul meu din adolescență. Eram – cum se spune – împreună. Prin asta se înțelege că făceam și sex, ca marea majoritate a adolescenților de azi. Ne iubeam. Oare? Dacă dragostea noastră era una adevărată, nu ar fi plecat. Nu a fost un gest spontan, ci unul îndelung gândit și pregătit. L-am discutat de nenumărate ori, pozițiile noastre fiind ireconciliabile din acest punct de vedere. Este ciudat, fiindcă nu au existat între noi diferențe majore din alte puncte de vedere. Deși eram necăsătoriți eram atașați unul de celălalt asemenea unei familii bine consolidate. (Credeam eu!) Doar copiii ne lipseau. Poate că prezența lor ar fi fost un argument pentru el să rămânem împreună. Poate! Acum am unele îndoieli. Cu toată prietenia noastră de lungă durată, îmi dau seama că nu l-am cunoscut foarte bine sau, mai exact, nu am vrut să privesc adevărul în față. Am înlocuit realitatea cu ceea ce doream eu să fie. Rezultă că nu el este vinovat, ci eu. A existat un Mișu real și unul virtual: imaginea mea despre el. Am iubit o ficțiune. Dar l-am iubit cu adevărat? Nu cumva a fost doar o rutină? Am fost împreună de mult timp, relația noastră devenise o obișnuință, consideram că ne aparținem unul altuia. Acum, că a plecat, simt că mi s-a luat ceva, iar acel ceva nu este un obiect oarecare, fiindcă am senzația că nu mai sunt întreagă. Lipsește ceva din mine. Se pare că totuși îl iubeam, ceea ce nu pot spune și despre el. Ar trebui să definim mai clar noțiuni ca iubire, dragoste, amor, sex și altele. Deocamdată ar trebui să judec mai clar cu ceea ce am la îndemână. Fapt e că nu i-a păsat de mine și că eu, ca profesoară de limba română nu m-aș fi putut afirma în străinătate, așa cum speră să reușească el. Îi doresc succes dar, în ceea ce mă privește, nu-mi doresc să-mi câștig existența ca femeie de serviciu, babysitter sau să îngrijesc persoane în vârstă ori handicapate, așa cum au ajuns majoritatea celor ce au emigrat, în speranța unui trai mai bun. În plus, nu cred că aș putea suporta aroganța localnicilor față de imigranți. E frumos cântecul „Le métčque” al lui Georges Moustaki. Tipul a fost o celebritate, dar cântecul este trist. N-aș vrea să fiu în pielea lui.

Cu toții folosim aproximativ aceleași criterii de evaluare. Există, ce-i drept, diferențe între aprecierea valorii lor, dar mai importantă este ordinea în care așezăm criteriile. Dacă le-am simboliza cu litere, atunci succesiunea bfac conduce la alte decizii decât cfab. Mai clar, dacă înlocuim literele cu cifre, avem două numere diferite: 2513 și 3512. Criteriul notat cu 2 are o valoare mai mare în primul număr decât în la doilea. Criteriile noastre, ale mele și ale lui Mișu, erau în această situație. Dragostea ocupă poziții diferite. Are cea mai mare importanță la mine și mult mai puțin importantă la el. El crede că realizarea lui pe plan profesional este mai importantă. În România, eu mă consider mai realizată decât el. E drept, eu sunt profesoară, în timp ce el este artist plastic și se simte jignit de inepția economiștilor de a-i numi „prestatori de servicii”, fie ele și artistice. Franța este capitala artelor plastice și numai acolo te poți afirma pe deplin, spune el. Asemenea lui Pygmalion, Mișu își iubește doar propriile lui creații. Necazul lui este că supără atunci când alții au alte opinii.

Acum, nu mai e nimic de făcut. Ridică-te Elena și mergi mai departe!

 

Din relatările Zidului

 

Este interesant cât de diferită este lumea din exteriorul clădirii față de cea din interior. Par aceeași oameni, dar se comportă diferit. Nu știu de ce și nici nu mă interesează. E treaba lor. Menirea mea este tocmai aceasta: să-i separ. Ei m-au construit special în acest scop. Ciudat mi se pare faptul că au făcut și ziduri interioare, pentru a se separa unii de alții. N-a fost întotdeauna așa. În antichitate se mulțumeau să stea în corturi. Acum se ceartă mai mult și nu vor să se facă de râs în fața tuturor. Au și un principiu, conform căruia e bine „să-ți speli rufele în familie”. Între certuri, au nevoie de odihnă și – cum nu se pot organiza, astfel încât toată lumea să se certe și să se odihnească în același timp – au recurs la separare. Și mai e ceva: când sunt singuri își pot pregăti în liniște argumentele pentru următoarea ceartă.

Cred că acum sunt puțin malițios, ceea ce nu e bine. Se vede că m-am molipsit de la ei. Nu degeaba se spune că lucru rău se ia repede. Va trebui totuși să rezist la astfel de tentații. Sunt totuși un zid serios și trebuie să-mi păstrez prestanța. Nu-i tocmai ușor. Eu sunt zidul unui bloc de apartamente, așa că văd și aud multe. Sunt peste o sută de locatari: bărbați și femei de toate vârstele, de la noi născuți și până la bătrâni, care abia își mai duc zilele, dar nu se lasă.

Majoritatea oamenilor văd pereți; puțini văd zidul. Eu sunt un zid de treabă. Cred unii că nu fac nici o treabă și că doar stau, dar ei spun asta fiindcă cunosc doar o jumătate de adevăr. Este ca și cum ar privi un zid văzând doar un perete, cel exterior sau cel interior, fără să realizeze zidul ca atare. Pe de altă parte, se știe că eu nu mă bag în treburile altora. Păi tocmai asta-i treaba mea: să-i feresc și pe cei se stau de o parte a zidului să nu se amestece în treburile celor ce stau de cealaltă parte. Cu alte cuvinte, să-i separ pe cei ce nu știu să-și vadă de treaba lor. Cam așa stau lucrurile cu treaba.

Acum, cred că este evident pentru oricine că am toate motivele să mă consider un zid de treabă. Doar Bolovanul, din care s-au desprins numeroase fire de pietriș din componența mea, mă mai critică prin intermediul firelor de praf aduse de vânt, dar așa este el, mai cârcotaș, ca să nu zic mai rămas în urmă. Uită că, în structura mea se află numeroase alte componente, desprinse din același munte ca și el, deci sunt mai evoluat.

Într-o zi, am auzit un locatar cum își acuza musafirul că este „dicotomic”, fiindcă una gândește și alta face. Mi-a plăcut cuvântul. Eu cred însă că amândoi erau „tricotomici”, fiindcă una gândesc, alta spun și cu totul altceva fac, atunci când fac, deși de obicei nu fac nimic. Cel puțin atunci când sunt acasă, în interior. Pardon, ceva fac totuși: mănâncă.

 

File de jurnal

 

Mă gândeam zilele trecute că noțiuni ca dragoste, iubire etc. ar trebui definite mai bine. Nu intenționez să fac eu asemenea studii dar, între timp, am citit cartea lui Liviu Antonesei „Despre dragoste – anatomia unui sentiment”. Un fel de spune că am citit-o. Nu se poate citi, decât dacă suferi de insomnie. După două pagini adormi sigur. Este un amestec de banalități și inepții, prezentate însă cu o prețiozitate jenantă. Îl citează printre alții și pe Henry Miller, cu „Tropicul Capricornului”, care se limitează la sex. Nici din asta n-am citit decât începutul, fiindcă mi-a lăsat impresia că nu voi mai putea să fac niciodată sex de plăcere, dacă voi continua lectura. Liviu Antonesei afirmă că dragostea există numai la oameni. În Ramayana scrie că ea a fost dată oamenilor și animalelor deopotrivă, iar eu cred că la animale – cel puțin la unele – ea se află în stare mai pură decât la oameni.

Câteva precizări ar trebui să fac, nu de dragul filologiei, ci pentru mine însămi. Mă feresc de definiții și încerc să fac doar câteva diferențieri: sex, atracție sexuală, dragoste la prima vedere (se confundă cu atracția sexuală?), iubire juvenilă, dragostea dintre doi soți cu vechime etc. Prea complicat pentru azi. Poate altă dată . . .

 

Eu, Cupidon

 

Îmi place acest nume, cu care m-au gratulat oamenii. Mi-au creat chiar și o imagine, sub forma unui copilaș durduliu, care aruncă săgeți spre cei ce urmează să se îndrăgostească. Bineînțeles că toate acestea nu au nici o legătură cu realitatea. Este doar o încercarea a lor de a-și imagina inimaginabilul. Pe de o parte, îi înțeleg. S-au învățat să găsească o explicație logică (în logica lor) și, dacă n-o găsesc își imaginează ceva ce li se pare logic. Aici rolul artiștilor este important. Ei sunt creatori. Pe de altă parte, au învățat să folosească pentru scopuri practice particularități ale unor lucruri despre care nu știu mare lucru. Au inventat, spre exemplu, cuvântul „undă” – inspirat din undele pe care le face o piatră aruncată într-un lac – și pe care îl atribuie unor substanțe despre care nu au nici cea mai vagă idee, dar pe care le folosesc pentru a-și construi aparate de radio, televizoare etc. Nici despre lumină nu știu mare lucru, dar au descoperit unele proprietăți ale ei, prin care reușesc să-și explice unele dintre efecte ei, evident, la puterea lor de înțelegere.

Dar am deviat puțin. Nu prea mult, fiindcă iubirea – cea care îmi este pusă mie în sarcină – nu este singura mea activitate. Adevărul este că tot ce mișcă în univers este interconectat. La fel de adevărat este și faptul că tot universul se află în mișcare, ceea ce face imposibilă cunoașterea completă la lui ca un întreg de către o parte a sa. Și încă de una minusculă. Am în vedere aici acel corpuscul de neuroni, aflat în capul oamenilor, căruia îi spun creier și cu care speră să înțeleagă mecanismul de funcționare al Universului. E clar că speranța lor este ilogică, ca să mă exprim blând. O explicație ar exista: au fost dotați cu acest mecanism, dar nu li s-au dat și instrucțiunile de utilizare. Nu sunt sigur că acesta este cauza și dacă nu cumva este un argument ce l-am găsit eu, din dorința de a le acorda circumstanțe atenuante. Indiferent de cauze, consecința clară este că își folosesc creierul după cum cred ei de cuviință. Mai nou și-au pierdut și buna-cuviință, așa că nu trebuie să ne mai mire nimic. Și pentru că nu le ajunge niciodată un singur cuvânt, au inventat pentru creier încă unul: minte. Asta ca să arate că funcționează. Pe acesta îl folosesc când vor să denigreze pe cineva. Expresia uzuală este: „minte de îngheață apele”.

Iubirea este și ea ceva ce ar trebui înțeles ca un principiu și nu ca o materie. Ea este prezentă peste tot, chiar dacă nu este întotdeauna vizibilă, mai ales că – uneori – se comportă ciudat, astfel că oamenii au inventat două cuvinte – dragoste și ură – pentru două aspecte contrare (din punctul lor de vedere) ale ei.

De altfel, la fel de neînțeleasă este pentru ei și posibilitatea de comunicare la distanță a ceea ce ar trebui să numească „non-materie”, materie fiind ceva pe care pot pune mâna. Cuvântul l-am inventat eu, pentru că ei nu-l vor accepta niciodată. Au inventat însă termenul „suflet”, prin care încearcă să-și explice unele fenomene inexplicabile pentru nivelul lor de cunoaștere.

 

File de jurnal

 

Am primit de la Mișu o vedere din Paris. Așteptam o scrisoare. Vrea să spună prin asta că nu m-a uitat, dar nu are timp să-mi scrie. Dacă ar fi vrut, și-ar fi găsit. Îl scuz, știind bine că acomodarea este stresantă.

Încă sunt tulburată de plecarea lui, iar vederea primită nu face decât să-mi mențină această proastă stare de spirit.

 

 

Din cugetările Bolovanului

 

Am aflat din surse despre relația Elena-Mișu și am fost curios să cunosc mai multe, pentru a-mi elucida unele dileme.

Se spune că succesul și dezastrul sunt egali; încearcă să le faci față ambilor.

Am ajuns la concluzia că Mișu este o persoană cu treceri rapide de la extremă la alta, de la atașament la abandon, spre exemplu. Abia terminase facultatea și a dorit să aibă propriul său atelier de pictură în centrul orașului, fiindcă numai așa putea deveni cunoscut marelui public, cel care urma să-i recunoască valoare. Pentru început, subvenția părinților era, bineînțeles indispensabilă, măcar pentru a-și plăti chiria. De altfel, ei au fost cei care l-au îndrumat în această direcție, convinși fiind că odorul lor nu putea fi altceva decât un geniu. Pentru muzică li s-a spus că urechea lui muzicală nu-i permite o carieră strălucită în acest domeniu. Rămânea deci arta plastică. Din nefericire, aici nu există criterii clare de evaluare și nici mijloace de verificare a aptitudinilor reale ale candidatului la celebritate. Chiar  și un daltonist poate deveni expert în grafica alb/negru.

Admiratorii nu s-au îngrămădit la ușa lui, dar el nu s-a descurajat. Trebuiau găsite însă explicațiile, ceea ce nici nu era greu. Într-o zi, se lamenta în fața unor persoane pe care abia le cunoscuse:

-        Îmi lipsește expunere la stradă, ceea ce este dezavantajos din punct de vedere comercial. Atelierul meu este la etaj. Lumea nu află de existența lui, decât în mod indirect, prin publicitate prin ziare etc. Am pus un afiș mare cât fereastra, dar degeaba. Românii merg cu capul plecat. Se uită doar pe unde merg, în jos, de teamă să nu calce în gropi, deși aici, în centru, strada este asfaltată. Am construit chiar și un mic panou – capră, cum i se spunea – amplasat în stradă, pe trotuar, în dreptul intrării în clădire. Răutatea unor persoane, rămase necunoscute mie, am constatat-o și datorită acestui panou. Deși erau zeci pe aceeași stradă, pe al meu în găseam de multe ori deplasat cu câțiva zeci de metri, indicând o altă clădire. Odată dispăruse și l-am găsit câteva zile mai târziu pe altă stradă.

Obișnuia să repete ceea ce citise sau auzise pe undeva: „tot ce se face în România seamănă cu o construcție în nisip și din nisip”, deși „din nisip” puteau fi și lucrările sale.

Plecarea la Paris a fost urmarea firească a convingerii sale că publicul românesc este ignorant și că numai acolo va fi înțeles și recunoscut.

Un lucru e sigur: Mișu s-a iubit cu adevărat numai pe el însuși.

 

File de jurnal

 

Am început să comunic prin e-mail cu bunicul meu. Este un tip sfătos, iar acum, la bătrânețe, îi place să filosofeze. A început să-mi placă, chiar dacă uneori bate câmpii, dar – vorba lui Alexandru Odobescu – reușește „să bată câmpii cu grație”.

Eu l-am cunoscut cu adevărat în timpul studenției. Îl mai văzusem odată, pe când aveam cinci sau șase ani, dar nu-mi amintesc nimic altceva despre el decât o imagine ștearsă, la masă de prânz, el tăind pepenele. Un pepene verde foarte mare, frumos și foarte dulce, deosebit de apetisant pentru mine, neobișnuită cu asemenea bunătate.

Trebuie să mă explic. Când eram încă destul de mică, părinții mei s-au despărțit și mama nu a dorit să păstreze legătura cu rudele tatălui. În plus, mulți dintre ei au plecat la București. Astăzi, toate rudele mele până la gradul trei sunt în capitală. A fost un curent printre orășeni să se mute în capitală, care le oferea unele avantaje. A început în Moldova imediat după unirea cu Țara Românească și pierderea statutului de capitală a Iașului, dar și mai târziu, de teama rușilor, care ocupaseră Basarabia. O situație asemănătoare era și pentru cei din Transilvania, după marea unire, la care se adăuga teama de unguri, cu ambițiile și răutatea lor. A existat însă și un dezavantaj: capitala – în plină dezvoltare – avea nevoie de forță de muncă necalificată, pentru activități gospodărești. Așa se face că  populația săracă și ignorantă din satele din apropierea Bucureștiului a invadat Bucureștiul. Dacă, în micile orașe din provincie, slugile erau bine ținute în frâu de către stăpân, într-un oraș foarte mare, similarii lor sunt slujbași la primărie și alte instituții, iar în condițiile politice de după al doilea război mondial, au pretins și pretind încă să fie cei ce stabilesc regulile jocului. (Politica nu e chiar un joc, dar se înscrie în caracteristicile unui joc fără reguli, mai exact a unei lupte. Nu întâmplător se folosește expresia „lupta politică”.) Între timp, tata a murit. Eu am încercat să iau legătura cu rudele din București, dar majoritatea deveniseră aroganți. Vezi Doamne, ei locuiau în capitală, în timp ce eu eram o biată provincială. Puțini au fost cei care m-au luat în seamă, printre ei și bunicul, mai ales în ultimul timp.

Am cam deviat de la subiect. Fapt e că pe l-am revăzut din când în când, în timpul studenției. Apropierea s-a întâmplat mai târziu, când am început să comunicăm cu adevărat. Eu eram cea care aveam nevoie de sfaturile unei persoane cu mai multă experiență, iar el a fost singurul care avea răbdarea necesară să mă asculte, să înțeleagă conjunctura în care mă aflam și să caute împreună cu mine cea mai bună soluție. Acum, că este văduv, are mai mult timp și este chiar încântat, nu doar să mă povățuiască, ci să comenteze cu cineva – fie și cu „puștoaica”, care sunt eu – diverse evenimente și, mai ales să discute tot felul de subiecte pe cele mai diferite teme, mai puțin pe cele politice, pentru a nu ne strica buna dispoziție.

Îmi propun să copiez unele dintre mesajele lui și să le strâng într-un dosar. Nu se știe la ce ar putea fi de folos vreodată. Păstrarea pe suport magnetic este o soluție comodă dar – culmea ironiei – dezvoltarea tehnologică face ca, în timp, tocmai suportul să nu mai poată fi citit. Aparatura se modernizează, iar dispozitivele vechi sunt abandonate, astfel că vechile înregistrări nu mai pot fi citite. (Scrierile pe piatră au rezistat mii de ani; cu cât tehnologia a avansat, suportul a devenit tot mai perisabil. Observația Bolovanului.)

 

Iată un mesaj:

 

Cică să-mi scriu memoriile. . . Eu am o singură memorie și nici asta nu-i prea bună. Nu știu cum aș putea să fac din ea mai multe și nici nu văd la ce ar folosi. Am învățat că unele vietăți se înmulțesc prin diviziune dar, în cazul lor, fiecare parte are capacitatea de a se dezvolta autonom, în timp ce memoria mea, în loc să se dezvolte, parcă se diminuează pe zi ce trece. Mă gândesc să scriu totuși ce-mi trece prin minte. Poate așa să-mi amintesc câte ceva din ce voi uita.

 

Se schimbă lumea, sau mi se pare?

 

Când eram tânăr, am fost intens denigrat pe la spate sau bârfit. Pe măsură ce îmbătrânesc, criticile îmi sunt spuse direct, fără prea multe menajamente. Nu știu dacă respectul pentru persoanele în vârstă este un mit sau a existat cu adevărat, dar a dispărut. Una dintre primele întâmplări de acest gen este chiar amuzantă. Eram în birou, aflat la primul etaj, într-o clădire din centrul orașului. Era o încăpere foarte mare și – mai ales – foarte înaltă, ceea ce era bine, fiindcă mirosurile și fumul de țigară se ridicau la peste patru metri înălțime. Eu mă lăsasem de fumat, dar nu și partenerii și clienții mei. Ferestrele, se deschideau spre o curte interioară și nu spre strada principală, ceea ce era avantajos, fiindcă eram ferit de zgomotul circulației. Într-o zi, din comoditate, am aruncat pe fereastră în curtea interioară, de obicei goală, câțiva stropi de apă din paharul din care băusem în ziua anterioară. Nu aveam chiuvetă în birou, iar pentru baie trebuia deschid două uși.  S-a nimerit însă tocmai atunci să treacă un grup de tineri, în drum spre intrarea într-un bar aflat la subsol. Barul era frecventat doar seara și noaptea târziu, așa că prezența tinerilor acolo era neașteptată. Probabil nici ei nu știau că acel local este închis dimineața. Așa se face că pe primul din grup l-am stropit puțin. El a bodogănit ceva, dar a mers mai departe, fără să știe de unde i-au venit picăturile. Dacă era superstițios, poate a crezut că vreo păsărică l-a anunțat că tocmai a căzut norocul peste el. Ultimul din grup însă a realizat cauza și a strigat la mine: „Intră în casă Hodorogea, să nu răcești!”. Hodorogea era numele unui fotbalist. Nu putea fi vorba despre nici o confuzie. Semnificația adjectivală era evidentă. Ajunsesem, în opinia lui, un hodorog, deși abia împlinisem 60 de ani. Ce-i drept, aveam părul alb, dar asta mi se întâmplase încă de pe când aveam mai puțin de 30 de ani.

------------------

 

Nu cred că a fost o idee bună să copiez acest text în jurnalul meu. Acesta trebuie să rămână un jurnal al gândurilor mele și nu ale altora. Mesajele bunicului le voi printa și pune într-un dosar, intitulat chiar așa: „Din epistolele bunicului”.

 

Din epistolele bunicului

 

Citesc pentru a nu știu câta oară aceeași recomandare, ce însoțește unele produse farmaceutice naturiste, prin care se interzice utilizarea obiectelor de metal la manipularea lor. Este permisă doar a celor din lemn, ceramică și sticlă. În ambalajul unora chiar se găsește o baghetă din lemn, pentru amestec, dizolvare etc. M-am întrebat, firește, de ce se interzice metalul, dar nu am găsit decât contra-argumente, ca de exemplu:

-        oricât de bine ar fi spălat, lemnul reține substanțe străine;

-        lemnul este o substanță organică, care suferă transformări în timp;

-        unele componente ale lemnului pot reacționa cu substanțele cu care intră în contact;

-        etc.

Metalul, în schimb, este imun la toate aceste neajunsuri. Bineînțeles, am în vedere, metalele inoxidabile, din care sunt făcute astăzi tacâmurile. Asta ar putea fi și explicația recomandării cu pricina: autorii lor au rămas tributari mentalității străbunilor lor, din epoca în care primele tacâmuri din metal, ajunse la îndemâna păturilor sărace ale populației, erau confecționate din materiale de proastă calitate. În asemenea condiții, este de crezut că o lingură de lemn era de preferat uneia de tablă ruginită.

Ce ne facem însă cu „specialiștii”, care au rămas la lingura de lemn?

 

 

*     *

*

 

Se spune că bătrânii trăiesc din amintiri. Cu câțiva ani în urmă, această afirmație mă cam irita. Acum însă, că m-am obișnuit cu ea, începe să-mi placă. Se produce, bineînțeles, o selecție: amintirile neplăcute sunt date uitării și ne bucurăm de cele amuzante, ca și cum s-ar petrece chiar acum. Nu sunt singurul caz și – culmea – recordul l-au dețin tinerii, care tocmai se „liberau” (urăsc termenul) din armată și reveneau la casele lor, mai copți, disciplinați și cu simțul apartenenței la o comunitate. Ei bine, în relatările lor despre zilele petrecute în timpul stagiului militar abundă întâmplările vesele, în timp ce aspectele neplăcute sunt neglijate. Am scris frazele precedente la trecut, fiindcă acum armata este formată din profesioniști.

Eu mi-am amintit acum o întâmplare drăguță de la Marea Neagră. Încă nu mă căsătorisem. Plecasem pe litoral cu cortul, pe care mi-l confecționasem după modelul celor cu care se escaladase Everestul cu câțiva ani în urmă. Era deci un cort mic, de munte, dar foarte bine conceput. Campasem la „Camping Nord”, în Mamaia. Era, într-adevăr, cea mai nordică „așezare” din stațiune, așa cum era ea la timpul acela. Doi sau trei ani mai târziu a dispărut, fiindcă s-au construit numeroase hoteluri și de fiecare dată apărea un nou camping, cu aceeași denumire, dar fără nici una dintre calitățile primului. Acesta avea grupuri sanitare extrem de bine îngrijite, cu apă caldă la orice oră și femei de serviciu, care dezinfectau WC-urile după fiecare utilizare, chiar și în plină noapte. Am stat o lună încheiată atunci și eram printre puținii români, dacă nu cumva singurul. Se întâmpla în perioada în care România se deschisese către occident și străinii pasionați de turism începuseră să ne viziteze. Cei aduși prin agențiile ONT au apărut mai târziu. Primii veniți o făceau pe cont propriu, din curiozitate și cu un ușor spirit de aventură. Erau foarte bine dotați cu ustensile de campare, semn că aveau o bogată experiență. Majoritatea declarau că vizitaseră nu numai aproape toate țările din Europa de vest, dar chiar și o parte din Africa. Micul meu cort era o curiozitate printre mașinile și corturile lor foarte mari, unele imense. Într-o dimineață, supărat că posesorii corturilor care mă încadrau vorbeau peste micul meu cort, ca și cum acesta n-ar fi existat, am început să fluier melodia „Silance”, recent lansată la trompetă de Nini Rosso, cred. Mie îmi plăcea să dorm mai mult dimineața, fiindcă seara mă culcam mai târziu. Oameni educați, mi-au respectat somnul în toate zilele cât au stat acolo. Începeau să vorbească numai după vedeau că m-am sculat.

 

Tradiție și modernitate

 

De curând, am aflat că Brâncuși a fost omagiat la Madrid. Într-adevăr, se împlinesc 51 de ani de la moartea sa, la Paris, pe 16 martie 1957. De ce la Madrid? Pentru că este o personalitate mondială și probabil că a fost omagiat și în multe alte localități de pe glob. De ce nu ne amintim și noi asemenea evenimente? Hai să nu ne enervăm! Mă gândesc acum la un aspect al artei în general, aspect pe care „cazul Brâncuși” doar mi l-a sugerat.

Da, românul nostru a plecat din Gorj, după ce a absolvit Școala de Belle-Arte din București, a studiat șase luni la München și apoi la cunoscuta École Nationale Supérieure des Beaux-Arts din Paris, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale. Cunoscător perfect al artei lui Rodin, de care s-a despărțit cu celebra maximă  "Rien ne pousse ŕ l’ombre des grands arbres", pentru noi, românii, este mai mult decât evident că Brâncuși a rămas român în toate fibrele sale, că arta lui este pur românească, moștenită din tradiții ancestrale, artă pe care el a preluat-o și, prin rafinare, a ridicat-o pe cele mai înalte trepte, iar cea mai puternică dovadă în acest sens stă faptul că stilul său era deja configurat, încă înainte de a pleca din tara. La Paris nu a făcut decât să-l cizeleze. Acum, oamenii de pe tot globul îl cunosc ca fiind celebrul artist ce a introdus modernismul în sculptură, poate că cel mai cunoscut și recunoscut. Omagierea lui nu este, deci, deloc o surpriză pentru cei ce iubesc cu adevărat arta, iar spaniolii cu siguranță o fac. De curiozitate, am consultat mai multe enciclopedii și site-uri pe Internet, să văd cum este el prezentat în străinătate. Peste tot, apare ca fiind un sculptor francez. Unele surse fac precizarea „născut în România”, ca și cum părinții săi ar fi fost în trecere pe aici. Foarte puține sunt cele ce folosesc expresia „de origine română”. În privința stilului, așa cum mă așteptam, nici un cuvânt despre România. Pare inutil să spun, dar este necesar să accentuez (acesta da paradox!) că marea majoritate a occidentalilor nu aveau nici cea mai vagă idee despre stilul tradițional românesc și, în consecință, nu aveau cum să-l recunoască în opera lui Brâncuși. Ba, culmea stupidității, am citit chiar afirmații cum că s-ar fi inspirat din arta africană. Toată lumea, însă, a apreciat efectul final: artă sută la sută. Arta sa a fost recunoscută fără ca cei ce l-au elogiat să cunoască sursa inspirației sale. Cu siguranță că mulți nu cunoșteau nici măcar poziția geografică a României. Este dovada că la arta de mare ținută nu se ajunge prin imitarea celor ce se află deja acolo, ci prin afirmarea cu sinceritate a unui crez autentic.

Exemplul lui Brâncuși ne arată nu numai că, prin respectul fată de tradiție, poți deveni celebru, dar și că sau mai ales că exprimarea cu sinceritate a sentimentelor intrinseci este singura cale către arta autentică și, implicit, către succes. Or, sentimentele noastre nu pot veni decât din tradiție. Invers, împrumutarea unor sentimente străine conduce doar la manierism și eșec, pe cât de lamentabil, pe atât de sigur, indiferent de o eventuală critică favorabilă interesată și, evident, efemeră. Cubismul, inventat de Picasso și lansat odată cu celebrul său tablou „Les Demoiselles d'Avignon”, a mai produs câteva lucrări celebre realizate de el însuși și alți câțiva pictori din vremea lui, dar și un uriaș val de imitatori fără valoare, imitatori care, la mai bine de o sută de ani, corijenți la matematica, fără să fi înțeles diferența dintre cub și pătrat, au crezut că prin imitație se pot molipsi de talent. Nu, doar prin sinceritate se produc opere de artă.

Am vorbit doar despre artă. Sper că nu trebuie să insist asupra ideii că sinceritatea este valabilă nu numai aici, ci peste tot și mai ales în literatură. Nu știu cum se face, însă, că tocmai în literatură sinceritatea este minimalizată. Evident, nu în mod direct. Ni se spune, spre exemplu, că ficțiunea se află pe o treaptă superioară față de memorialistică. Afirmația este din capul locului falsă, pentru că orice autor scrie ceva ce, mai întâi, a gândit, chiar dacă acel gând i-a fost indus. Din momentul în care gândul îi aparține, înseamnă că face parte din ființa sa, deci relatarea lui este autobiografică. Că el relatează la persoana a treia și construiește un scenariu mai mult sau mai puțin inspirat, înseamnă că nu face altceva decât să se ascundă în spatele unui personaj căruia îi dă un alt nume. Este, de altfel, cât se poate de evident aproape în orice roman că personajele în gura cărora sunt puse ideile autorului sunt mult mai bine realizate decât cele de circumstanță, existente doar din necesități impuse de scenariu. Ba, există chiar și situația inversă: Gilles Leroy, conștient de faptul că stilul autobiografic este mai convingător, în „Alabama Song” (premiul Goncourt în 2007), a „intrat în pielea” Zeldei Fitzgerald, soția celebrului scriitor Scott Fitzgerald, și a scris romanul ca pe un jurnal al Zeldei. Eu însumi am scris un eseu, unde, pentru a evita rigiditatea impusă de conținut, am abordat stilul autobiografic și am prezentat diferitele idei ca pe niște concluzii trase în urma unor evenimente, chiar dacă unele dintre acestea nu-mi erau favorabile. Cartea lui Cesare Pavese, „Casa de pe colină”, este, de asemenea, scrisă la persoana întâia singular, ceea îi conferă un plus de autenticitate. Soluția este excelentă, pentru că relatările sunt din Italia sfâșiată de lupte interne la sfârșitul celui de al doilea Război Mondial și ar fi fost greu din partea oricui să păstreze echidistanța față de fasciști, anti-fasciști, nemți sau revoluționari. Eroul romanului se auto-declară încă de la început ca fiind un las. Mai departe, pe tot parcursul romanului, el nu face altceva decât să fugă din fața asumări oricărei obligații ce i s-ar fi ivit, neîncetând să se auto-condamne pentru lașitatea sa. De altfel, nici nu i-a fost greu să procedeze astfel, Cesare Pavese fiind în realitate un om laș. Calitatea sa constă în faptul că și-a recunoscut caracterul. Din păcate, și l-a cultivat cu perseverență, astfel încât, scârbit de el însuși, s-a sinucis, dar asta este o altă poveste.

Ce rezultă de aici? Că cei ce, în mod aprioric, acordă prioritate ficțiunii în fața memorialisticii, o fac probabil din ipocrizie, ei înșiși nefiind suficient de sinceri să spună ce gândesc sau, mai grav, nu au nimic de spus.

În concluzie, inspirația vine din interior, atunci când vine. Când nu, nu!

 

 

Sf. Gheorghe Deltă - Raport de vacanta

 

Am fost câteva zile la Sfântul Gheorghe Deltă să mă plimb pe canale, să mănânc peste, să fac baie în mare. Am făcut două băi în mare și restul la vânt (apa era prea rece). M-am cazat la o gazdă, recomandată de cineva care mai fusese acolo, pentru calitatea preparatelor din peste. Cel mai bun a fost oul (de găină) prăjit ce ni-l dădea la micul dejun.

Cu siguranță că excursia mea ratată nu interesează pe nimeni. Transformarea localnicilor odată cu evoluția localității merită însă atenție și despre asta vreau să vorbesc acum, mai ales pentru că ea este un exemplu local a ceea ce poate fi cu mult mai general. Mă refer la cei râmași în sat, fiindcă majoritatea a plecat, ceea ce se vede după numărul mare de locuințe părăsite.

Până nu demult, Delta Dunării era o țintă turistică nu numai pentru pescarii amatori, ci și pentru orășenii dispuși să renunțe pentru câteva zile la confortul urban, în schimbul contactului cu natura neafectată de om, plimbări cu barca printr-un peisaj mirific, dar și a unor festinuri pe bază de peste, preparat „ca la el acasă” de către specialiști. Serviciile turistice – să le zicem așa – erau oferite de către pescari, bucuroși să câștige un ban în plus, dar și din ospitalitate. Îmi amintesc de o excursie în Deltă, efectuată cu mulți ani în urmă, când, un pescar, dintr-un sat izolat, din dorința de a ne oferi ceva deosebit, ne-a dat salam în loc de peste. Sărmanul om, îl comandase de la oraș special pentru noi; vizita noastră îi fusese anunțată, iar el se străduise să ne primească cum putea mai bine. A fost cândva! Astăzi, asemenea obiective sunt posibile doar cu cortul, în locuri izolate și cu festinul limitat la priceperea personală în arta culinară. Explicația este evoluția localității, cu bunele și cu relele ei.

Eu am ales satul Sfântul Gheorghe, care oferă în plus și o plajă cu nisip fin la malul Mării Negre. Acest avantaj este și unul dintre motivele evoluției mai rapide a localității, preconizată să devină în curând oraș. Dacă, în prezent, se poate ajunge acolo doar cu vaporul, sunt convins că, în viitor, va exista șosea asfaltată până la malul mării.

Unele lucruri m-au încântat. Printre ele o plimbare pe malul Dunării, chiar în zona unor vile și – mai ales – una cu barca în rezervația de păsări. Desigur, imaginile se pot vedea și la televizor, dar atunci când pășești, așa cum am făcut noi, cu piciorul prin nisip, dar și prin găinaț de păsări, depus în straturi de grosimi apreciabile, totul pare altfel. Chiar și băile în mare, așa puține câte au fost, le am încă în memorie, împreună cu o observație interesantă, chiar dacă măruntă: în timp ce pe plajele marilor stațiuni, de gen Mamaia, o parte dintre femei aleg să-și bronzeze sânii, la Sf. Gheorghe moda toplessness nu se practică, ceea ce dovedește că turiștii, adepți ai acestui spațiu, au alte concepții.

Sursele dezvoltării localității sunt două: investiții ale magnaților din marile orașe și încercările unor localnici de a-și adapta casele necesităților turismului modern. Prima este benefică, chiar lăudabilă, în contrast cu înstrăinarea banilor în străinătate. A doua este însă discutabilă.

Faptul că oamenii se schimbă ar fi, teoretic, foarte bine, dacă rezultatul nu ar fi negativ, iar cauza acestui rezultat este mentalitatea. Iată câteva mici exemple: un scaun de W.C. la șase dormitoare, care nu este dezinfectat niciodată, este mai puțin igienic decât cel vechi, pe vine, în grădină. Pentru că oamenii au astăzi frigidere, peștele nu mai este proaspăt, ci din congelator; se prepară dimineața și se încălzește pentru prânz și cină, iar ce nu s-a mâncat într-o zi, va fi oferit în zilele următoare, eventual transformat în plachie sau saramură. Ciorba de peste este, de fapt, una de zarzavat cu iz de peste, în care se adaugă câte ceva în fiecare zi peste cea veche, pe tot parcursul sezonului. Festinul cu peste „ca la el acasă” a devenit o amintire.

În trecut, pentru siguranță, pescarii își luau vâslele acasă după o zi de muncă. Vâsla era o prelungire a brațului lor și nu riscau să le fie furată. Acum au bărci cu motor. Motorul este mai greu însă și ar fi incomod să-l ducă în spate. Ca urmare, au apărut hoții de motoare. Dacă o pereche de vâsle nu costa mare lucru, un motor costă, iar furtul lui a devenit, pentru nostalgici, un motiv de condamnare a societății moderne. Nu s-ar fi ajuns aici, dacă oamenii ar fi cooperat și ar fi amenajat un spațiu păzit. Altfel, bărcile lăsate printre boschete, în zone întunecoase, sunt pradă ușoară, iar recuperarea motoarelor furate aproape iluzorie, fiindcă politia veghează doar asupra intereselor statului, nu și ale oamenilor.

Evoluția pare a fi un joc cu suma nulă; ce se câștigă într-o parte se pierde în altă parte. Fapt este că Sfântul Gheorghe nu mai este ce-a fost.

Ar fi putut să nu se întâmple așa, dacă mentalitatea ar fi fost cea care s-ar fi modificat prima într-una favorabilă progresului. A intervenit însă rapacitatea. Și nu numai rapacitatea, ci pur și simplu neadaptarea la schimbare. Ar fi fost cu mult mai bine dacă, în loc să se repeadă la câștiguri, ar fi întrebat, s-ar fi informat asupra soluțiilor optime etc. Investițiile lor ar fi fost mai sigure și mai eficiente.

Spuneam că unele observații locale pot fi generalizate. Venind dintr-o zonă urbană dezvoltată, mi-a fost ușor să identific erorile pescarilor din Sf. Gheorghe, ce încearcă să se ridice la nivelul celorlalte localități ale țării. România, la rândul ei, încearcă să se integreze spațiului european. Oare nu cumva, la nivel național, facem și noi greșeli similare? Cu siguranță că da. Cum nu-mi propun să dau soluții – oricum, nu le-ar lua nimeni în seamă – mă opresc aici.

 

Despre civilizație

 

Oamenilor le place să folosească cuvântul „civilizație” și – evident – să-și atribuie calitatea de a fi în top din acest punct de vedere. Din păcate, termenul este adesea greșit folosit. Unii îl asociază cu nivelul de dezvoltare tehnologică, alții cu stilul de viață al zonei geografice în care locuiește sau pe care o admiră. Eu prefer să pornesc de la sintagma „a fi civilizat”, ceea ce înseamnă să respecți cutumele locului în care te afli fie și momentan.

Iată o scenă ce mi s-a relatat cu mulți ani în urmă. Puțin după ora prânzului, un grup de tineri turiști bucureșteni treceau printr-un sat de munte. Unul dintre ei purta un aparat de radio portabil, cu volumul dat la maximum, astfel că deranja nu doar localnicii, dar speria și găinile. Aparatele cu tranzistori erau la vremea aceea o noutate, motiv pentru care tânărul era foarte mândru, fără să realizeze că isprava lui era cea a unui om necivilizat. Era la curent cu tehnologia modernă, dar nu și cu bunul simț.

Putem vorbi despre civilizația egipteană, romană, occidentală, japoneză, rurală, urbană, montană și altele.

Iată un alt exemplu. Vecinul Elenei este un tânăr născut în Brașov. Părinții lui au venit de la țară prin anii 60 ai secolului trecut, să lucreze ca muncitori necalificați într-una dintre marile uzine brașovene. Între timp, au murit, astfel că tânărul de aproape 40 de ani acum este singurul proprietar al apartamentului. Este de presupus că bunicii lui erau oameni civilizați și se îngrijeau să păstreze curățenia pe uliță în fața casei lor. Așa cereau normele de civilizație rurală și nu am nici un motiv că ei procedau altfel. Cei veniți la oraș, mai ales dacă erau foarte tineri, s-au considerat absolviți de obligativitatea respectării cutumelor satului. Opinia publică locală, „ochiul satului” nu-i mai stresa. În schimb, încurajați de partid, nu doar că nu s-au străduit să-și însușească normele urbane de conduită, ci dimpotrivă, să le ignore și chiar să le încalce cu bună știință. Ei formau „clasa conducătoare” și noile reguli erau mai presus de cele vechi. Așa se face că astăzi, vecinul Elenei scoate în fața ușii obiectele netrebuincioase și chiar resturile menajere. Casa scării nu-i aparține.

Nici ulița nu-i aparținea bunicului său, dar el era un om civilizat. Respecta regulile satului. Întregul comportament al locuitorilor unui sat trebuia să fie unul decent, pentru că opinia publică nu putea fi ignorată. Pe noii veniți la oraș opinia publică nu-i mai interesează, mai ales dacă recomandările vin din partea „dușmanilor poporului”.

În ceea ce îi privește pe urmașii primilor imigranți, aceștia nu au apucat să învețe civilizația rurală, nu și-au însușit-o pe cea urbană, astfel că rezultatul nu poate fi decât un om în afara civilizației. Pe scurt, un necivilizat.

Îmi cer scuze celor cărora bunul simț i-a îndemnat să procedeze altfel decât le-a spus partidul și au devenit cetățeni de bună calitate ai urbei în care soarta i-a adus.

 

 

Din relatările Zidului

 

            Bunicul în vizită la Elena. După depășirea dialogului uzual al revederii și informarea reciprocă cu privire la evoluția cunoștințelor comune, au început să atace și alte subiecte teoretice, interesante și fără vreo atingere cu interesele lor concrete. Deci discuții de dragul discuțiilor. Elena, mai tânără și puțin dispusă să se antreneze în conversații pe teme filosofice, replică dur:

- Alegația „Dumnezeu l-a trimis pe Iisus pe pământ pentru a absolvi omenirea de păcate” mi se pare o prostie.

- Am putea totuși admite că Dumnezeu ne trimite din când în când indicații, în speranța că noi le vom recepționa, înțelege, interpreta corect și aplica. Iisus se poate să fi fost purtătorul unui asemenea mesaj.

- Și care ar fi mesajul?

- Eu nu sunt teolog, așa că nu mă întreba pe mine. Nu am vocația sfințeniei.

- Ah, da, tu ești filozof.

- Accept ironia ta, dacă mă scutești de alte întrebări pe această temă.

- Nu te scutesc, așa că poți să nu accepți ironia.

- Iar tu să accepți o observație: oi fi eu iubitor de zoo sau de “zoi” – adică de viață, suflet – dar cred că tu ai vrut să spui filosof, cu ‚s’, adică iubitor de înțelepciune, de la grecescul “sofia”.

- Dacă mă iei așa, mi-e teamă să-ți mai pun întrebări, că cine știe ce lacune mi le mai descoperi.

- Eu nu mă feresc de ele, fiindcă din fiecare observație am ceva de învățat. Din laude, în schimb, nu învăț nimic.

- Bine, să revenim la subiect. Pe scurt, care a fost mesajul lui Iisus?

- Pentru cine este preocupat de istoria civilizațiilor, de evoluția omenirii, mesajul lui Iisus a fost atât de scurt, că mi-e teamă că nu-l pot defini. Este în schimb o legendă pe gustul oamenilor de atunci, menită să atragă oamenii la „adevărata credință”. Dacă ne referim la apariția Creștinismului, atunci ideologul a fost Paul. El este cel care a desprins Creștinismul de Iudaism, prin eliminarea naționalismului evreiesc și adoptarea unei  idei mai generoase.

- Adică?

- Este creștin oricine îl recunoaște pe Dumnezeu, indiferent de naționalitate.

- Biserica vorbește despre recunoașterea lui Iisus, fiindcă pe Dumnezeu îl recunoșteau și evreii.

- Ai spus bine: biserica. În plus, contrar doctrinei iudaice, în care Dumnezeu este un zbir, pentru creștin, Dumnezeu este bun, prima zeitate cumsecade.

- Atunci, cum se face că acest Dumnezeu bun i-a trimis pe oameni în cruciade, a inițiat Inchiziția și multe altele?

- Omul nu știe care este voința lui Dumnezeu, iar când crede că știe se lasă cu vărsare de sânge. Trebuie să facem diferența între creștinismul primitiv – să-i zicem astfel – adică cel de la început, și evoluția lui ulterioară, mai ales în occidentul catolic. Asta însă nu mai este filosofie, ci politică.

- De ce spui așa?

- Orice doctrină nouă este idealistă. Așa a fost și creștinismul în prima fază. Creștinarea apostolică a avut efecte diferite față de creștinarea cu sabia, ca în occident. Din clipa când biserica și-a dat mâna cu politica, a devenit instrumentul ei de propagandă și ideile fundamentale au fost deformate pentru a servi stăpânului. Ea împarte oamenii în două: propovăduitori și ascultători. Monumentele egiptene a rezistat timp de cinci milenii. Au fost distruse în doar câțiva ani, începând cu anul 389, când împăratul Teodosiu a ordonat distrugerea lor, ștergând chiar și imaginile aflate pe pereți indestructibili. Creștinismul a fost cel mai mare distrugător de civilizații. A fost doar un exemplu de intoleranță religioasă. Musulmanii de azi le calcă timid pe urme. Invazia arabilor în Egipt din 640 a fost salutată ca o eliberare.

- La fel cum ideile socialismului utopic au servit propagandei comuniste.

- Exact.

 

Dialoguri energetice

 

-        Ce faci Frunză? Dormi între filele jurnalului? Primesc mai multe vești de la praful pe care Elena îl șterge de pe copertă, de fiecare dată când vrea să scrie ceva, decât de la tine.

-        Eu abia m-am acomodat cu noile mele colege și nu îndrăznesc să intervin în conversația lor, decât dacă am ceva cu adevărat interesant de spus.

-        Am observat eu că ești cam timidă.

-        Poate că ai dreptate, dar acum mai e și altceva. De când Elena a început să scrie în caiet, m-a mutat de unde eram – pe la mijloc – și m-a așezat între ultima foaie și copertă.

-        Probabil pentru ca să te protejeze. Uscată, cum ești acum, te-ai fărâmița foarte repede, dacă te-ar muta în fiecare zi dintr-un loc într-altul.

-        Cu siguranță. Adevărul e că mă simt mult mai liniștită aici. Știi, după aventura desprinderii mele din copac și până am ajuns la tine, am rămas încă ușor stresată. Nu mi-a trecut de tot.

-        Te cred. A fost un șoc puternic pentru tine.

-        E adevărat. Aproape în fiecare zi mă gândesc la tine și nu știu cum să-ți mulțumesc pentru blândețea cu care m-ai tratat. Parcă aud și acum cuvintele tale. Ai fost ca o insulă în mijlocul unui șuvoi de apă. De altfel, tu asta și ești, acolo unde te afli. Pentru mine însă, naufragiată pe calea aerului, ai fost insula salvatoare.

-        Drăguț ce spui, dar acum i-ați soarta în mâini, ca să zic așa, și trăiește-ți viața ce ți s-a dat.

 

Dragă Bolovanule,

Elena a scris ceva în jurnal și l-a închis. Mă aflu acum și eu închisă în sertarul biroului ei, unde este întuneric și nu mai am noțiunea timpului. De obicei, ea face acest lucru seara, motiv pentru care presupun că tu dormi în acest moment, dar s-ar putea să mă înșel. Sper totuși că mesajul meu va ajunge cumva la tine.

Spun foile jurnalului că între arta din trecut și cea modernă este o diferență fundamentală, astfel încât ele nu pot fi comparate. Înainte să devină jurnalul intim al Elenei, caietul în care mă aflu și eu acum, s-a aflat prin diferite locuri, unde a putut să vadă multe tablouri și să audă comentariile oamenilor despre ele. Eu, cu o experiență de viață mai limitată, nu prea înțeleg ce spun ele. Elena are în casă doar un tablou, așa că nu pot face nici o comparație. Pentru că nu vreau să mă fac de râs și să par ignorantă, te rog pe tine să mă luminezi.

Cică în trecut, se urmărea perfecțiunea formelor cunoscute. În arta modernă se caută noutatea. Au folosit și un nume, Pygmalion, care mie nu-mi spune chiar nimic. Dacă despre tablourile sau sculpturile antichității putem spune că au atins sau nu perfecțiunea, în arta modernă nu avem criterii de evaluare. Se poate spune, spre exemplu, că acest tablou place unei persoane sau nu, în timp ce altă persoană poate avea o părere diferită.

                                                     Cu drag,

Frunza

 

P.S. Cam lung acest mesaj. Să-mi spui dacă a ajuns sau nu la tine, ca să știu cum să procedez în viitor. Mie îmi convin asemenea mesaje, fiindcă îmi umplu timpul când sunt claustrată în sertar. În plus, într-un dialog direct sunt emoționată și grăbită să dau un răspuns imediat. Abia după aceea îmi dau seama că puteam să am o replică mai inteligentă.

 

Dragă Frunză,

Mă bucură părerea ta foarte bună despre mine și cunoștințele mele multilaterale, dar mă întristează constatarea că nu sunt chiar atât de cult pe cât mi-aș dori. Fapt este că habar nu am despre subiectul lansat de tine în discuție. Promit însă să mă interesez. Eu, personal, nu am văzut nici un tablou în viața mea. Știu despre ce este vorba, dar sunt departe de a avea opinii despre istoria artei. Ce știu este din relatările surselor mele de informații.

Pentru că îmi place și mie ideea mesajelor, am să completez discuția noastră de acum câteva zile, generată de relatările Elenei cu privire la opinia ei despre propria sa mamă.

Atunci când vorbești despre mama ta, nu poți exprima decât fraze unanim acceptate. Dacă încerci să particularizezi, îți faci singur rău. Asta nu înseamnă că nu poți să gândești asupra acestui subiect. Poți, și ar trebui s-o faci, ținând însă seama de  trei lucruri: mentalitatea ei, zestrea ta genetică și experiențele de viață ale ambelor. Orice mamă se străduiește să dea copiilor cele mai bune sfaturi, adecvate firii și vârstei lor, dar mai puțin conjuncturii, pe care probabil că n-o cunoaște prea bine. Cum informațiile sunt esențiale, rezultă că sfaturile oricui, inclusiv ale mamelor, depind mai mult de copii, decât de ea. Un singur lucru este sigur: este ființa cea mai bine intenționată în ceea ce privește viitorul copilului. De sinceritatea ei nu te poți îndoiești. Dacă sfatul ei a fost adecvat conjuncturii, sau dacă interpretarea copilului a fost inteligentă sau nu, sunt chestiuni care pot fi discutate. În cazul concret al Elenei, faptele sunt astăzi istorie. Sunt sigur că ai deschis discuția despre Elena și mama ei, pentru că – de fapt – îți pui întrebări asemănătoare și despre tine. În cazul tău, conjunctura a jucat un rol chiar mai importat. Asta este însă doar problema ta personală, despre care poți discuta cu tine însuți și numai cu tine.

 

Din epistolele bunicului

 

Îmi scrii că, nefiind artist plastic, nu poți să apreciezi lucrările de artă modernă. Nici eu nu sunt artist plastic, dar nu mă feresc să-mi spun opiniile. Evident, opiniile mele nu sunt verdicte. Sunt doar opinii și nu văd de ce le-aș ține ascunse. Exprimându-le, aflu și opiniile altora și, astfel, mi le rafinez pe ale mele. Cât despre arta modernă, ca să fiu pe deplin sincer, nici eu nu am prea multe cuvinte de laudă. Într-o oarecare măsură – și asta era valabil mai demult – trebuie să admitem și strădaniile artiștilor de a imagina alte forme de exprimare decât cele tradiționale. A trecut vremea grecilor din antichitate, care căutau să realizeze din ce în ce mai bine și mai frumos ceea ce se făcuse înaintea lor de mii de ori. Artiștii de azi nu vor să repete, probabil fiindcă își dau seama că este greu să-și depășească predecesorii și atunci își propun să facă ceva ce nu s-a mai făcut. Uneori reușesc. Din nefericire, extrem de rar. Timpul este cel care va selecta.

Apropo! Mi-am adus aminte de o întâmplare ce confirmă rolul timpului. Ea mi-a sugerat ideea că un criteriu de evaluare a artei este remanența memoriei. Există filme, tablouri, romane, piese de teatru, care mi-au rămas în memorie peste ani, deși – unele – nu mi-au plăcut pentru moment. Îmi amintesc, de exemplu, un film japonez, pe care l-am văzut în timpul studenției. Sunt peste 60 de ani de atunci. Nu numai mie mi-a displăcut. Marea majoritate a spectatorilor au părăsit sala, deși în prima zi s-au dat adevărate lupte pentru obținerea unui bilet. După trei zile a fost retras, din lipsă de spectatori. Cred că, la sfârșitul spectacolului, erau mai puțin de 20 de persoane rămase în sală, printre care și eu, din curiozitate să văd până unde merge „prostia”. A fost o probă a voinței. Se pare că de vină era necunoașterea noastră a stilului de artă japoneză. Cineva a apreciat totuși acest film, din moment ce a fost difuzat în rețeaua cinematografelor din toată țara, sau cel puțin în marile orașe. Și totuși, mi-l amintesc și azi, chiar dacă nu în întregime. Doar unele scene și – mai ales – stilul. Trag deci concluzia că a fost un film bun. Quod erat demonstrandum!

 

 

 

 

 

 

 

Sfârșitul primei părți