Cristache Gheorghiu
Emigrat acasă
roman
Editura BETTA
2020
© Editura BETTA &
Cristache GHEORGHIU
Tehnoredactare
și corectură: Autorul
Realizare
coperte: Alexandru PETREA
Editura Betta:
Tel.: 0723 674 974
e-mail:
bettarosu@yahoo.com; arenaliterara@yahoo.com
Cristache Gheorghiu
Emigrat acasă
roman
Partea a patra
Editura BETTA
2020
A semnat contractul de cumpărare a unui apartament în Palaio Faliro. Blocul de locuinţe este în construcţie, aşa că va putea să-l amenajeze cum vrea ea. L-a cunoscut şi pe dirigintele de şantier. Pare să fie un om cu care se va putea înţelege în privinţa modificărilor la care deja s-a gândit.
Blocul este la nici cinci minute de mare. Chiar pe litoral nu ar fi fost foarte bine, deşi ar fi putut vedea marea pe fereastră. Între blocuri şi mare se află Bulevardul Poseidonos, unde şuvoiul autovehiculelor este continuu pe şase benzi de circulaţie. Zgomotul şi gazele de eşapament sunt şi ele o prezenţă continuă. În plus, briza mării uneori este vânt, iar iarna poate fi rece. Din blocul ei – este de-acum proprietară, nu-i aşa? – nu vede marea din cauza clădirilor din faţă. Tot ele însă oferă o protecţie perfectă faţă de zgomot, poluare şi vânt. Strada este una liniştită, în apropierea unei biserici, iar marea este la doi paşi. Toate, sau aproape, toate străzile din zonă au denumiri din mitologie. A ei se numeşte Alkionis. Este al uneia dintre Pleiade, cele şapte fiice al zeului Apollo (după unii ale titanului Atlas) şi ale nimfei Pleione. Legenda spune că, deoarece Orion – vânător îndrăgostit - le urmărea stăruitor prin păduri împreună cu câinii lui, Zeus le-a strămutat în cer, împreună cu urmăritorul şi câinii lui. Au rezultat astfel trei constelaţii: Pleiadele, Orion şi Câinii. Odată pe an, în luna august, bolta cerească este luminată de minunata strălucire a constelaţiei Pleiadelor.
Prea bisericoasă n-a fost ea niciodată, dar acum, că se pregăteşte să treacă dincolo de vârsta a doua, parcă nu strică să fie mai aproape de Dumnezeu. Până acum, Cel de Sus n-a prea văzut-o, dar . . cine ştie . . poate de acum înainte. . . La şcoală, în Anglia, toate fetele erau duse în coloană la o biserică din apropiere. Era, bineînţeles una anglicană. Mai târziu, în America, luase moda localnicilor, care merg – dacă merg – la biserica cea mai apropiată indiferent de confesiune. În New York existau şi biserici ortodoxe, dar ele erau departe de locuinţa lor. Acum, va avea una aproape şi încă una grecească. Conaţionalii ei nu şi-au pierdut credinţa; bisericile sunt pline, iar de sărbători sunt arhipline. Poate va merge şi ea. Nu la slujbe, când incantaţiile preoţilor o deprimă; în restul timpului. Bisericile ortodoxe, spre deosebire de cele catolice şi protestante, sunt deschise în fiecare zi, de dimineaţă şi până seara. În lipsa preoţilor, când doar câţiva credincioşi vin să se închine, interiorul oricărei biserici este un spaţiu unde poţi veni cu gândurile tale. Atmosfera din interior, chiar dacă nu îţi dă soluţia concretă de rezolvare a problemelor tale, îţi redă încrederea şi liniştea sufletească necesară pentru a te lupta cu greutăţile de-afară.
* *
*
Acum este seară şi – după o zi plină – marea îi oferă atmosfera perfectă pentru relaxarea mai mult decât necesară.
În Glyfada, locuinţa lor era relativ departe de mare; mergea cam un sfert de oră pe jos. Acolo magazinele erau superbe, dar nu îţi petreci tot timpul printre exponate, pe care nu îţi poţi permite să le cumperi. Cea mai apropiată plajă nu este prea frumoasă şi nu are o faleză prea agreabilă. Aici, în Palaio Faliro, este cu totul altceva. Faleza largă, luminată, cu bănci din loc în loc, este special amenajată pentru relaxare. Vine multă lume. Unii aleargă sau merg repede (fac jogging), alţii se plimbă sau stau pe bănci, privind la mare. Aproape la orice oră, chiar şi seara târziu, sunt persoane care fac baie în mare, indiferent de vreme, chiar şi iarna.
Este deja întuneric acum iar apropierea portului Pireu face ca luminile vapoarelor - ce vin, pleacă sau aşteaptă să li se permită intrarea în port - să sclipească precum licuricii. Printre vapoare, mişună ambarcaţiuni mai mici, chiar şi câteva iole. Unele dintre ele au câte un reflector în vârful catargelor ce luminează pânza. În întunericul serii par nişte fantome, ce se mişcă de colo-acolo. Năluci simpatice. Printre stele, avioane şi elicoptere străbat cerul fără să se audă. Completează doar jocul de lumini.
Iar mica peninsulă din faţa portului Pireu, cu o colină în mijloc cu mii de lumini de diferite culori, pare o broşă imensă, cu un ac îndreptat spre largul mării. După o curbă, faleza creează un mic golf, din care luminile oraşului se reflectă în apa mării. Este un peisaj ce merită pictat. Nu-şi aminteşte să fi văzut ceva mai frumos, nici măcar în Miami.
Gata! E prea frumos aici şi . . dacă ne fură peisajul . . .
Acasă, că mâine avem treabă!
* *
*
Alegerea s-a
dovedit inspirată. Marele avantaj era însă cel oferit de către
locuitorii din Palaio Faliro,
mulţi dintre ei greci veniţi din alte ţări, în special din
fostul U.R.R.S., după dezmembrarea acestuia. Aceştia nu au nimic în
plus, dar au ceva foarte important în minus: tradiţii anacronice. Deşi mai săraci, ei sunt mai
decenţi şi civilizaţi. Dacă în Ano
Kipsely – un cartier mai vechi – tavernele şi
cafenelele sunt pline de bărbaţi de dimineaţă şi
până seara, în timp ce femeile aduse de spate cară sacoşe de la
piaţă şi muncesc toată ziua, ei bine, în Palaio Faliro, cafenelele sunt la
fel de pline, dar cu clienţi de ambele sexe, iar femeile sunt cu mult mai
sănătoase; aş zice aproape frumoase, dar nu vreau să risc
în acest domeniu.
Palaio Faliro chiar a devenit un cartier elegant, în care îţi face plăcere să te plimbi până noaptea târziu pe faleză sau pe strada principală, unde sunt magazine frumoase dar la preţuri rezonabile şi cafenele la tot pasul. Asta dacă plaja – la care ajungi în câteva minute – nu te-a obosit suficient.
Din acest punct de vedere Anastasia are toate motivele să fie mulţumită. Din altele, rămâne de discutat. Motive de nemulţumire găseşte oricine, indiferent de situaţia lui socială, financiară, sentimentală sau de orice altă natură. Fericit este doar cel care reuşeşte echilibrul între dorinţe şi realizări. Desigur, locuinţa nu este poate cel mai important factor. Ea creează doar condiţii mai bune sau mai rele de viaţă, ceea ce nu este deloc de neglijat. Ea este un suport pentru celelalte, iar fără suport este greu să construieşti ceva.
* *
*
De la ferestrele blocului ei, Anastasia nu vede marea, dar are balcoanele altor patru blocuri cu câte şapte etaje, plus unul cu patru, aşa că simte mai bine pulsul cartierului. O doamnă din blocul de vizavi hrăneşte zilnic un grup de pisici. Sunt cel puţin şase. Atunci când nu dorm, se plimbă maiestuoase pe gardul din piatră dintre blocuri. Toate sunt mari şi grase; una dintre ele însă este imensă. Uneori, în timpul nopţilor, emit câte un mieunat asemenea plânsetului unui copil. Uneori chiar crede că este un copil, dar se calmează imediat ce aude cum se scuipă între ele, ceea ce pruncii încă nu ştiu să facă. Probabil relaţiile cu alte pisici din vecini nu sunt dintre cele mai bune, sau nu întotdeauna.
Cea mai „realizată” din punct de vedere estetic este una cu capul negru, picioarele albe, coada vărgată şi spatele cu o paletă multicoloră de la maro deschis la gri închis. Se plimbă de parcă ar fi un tablou într-o expoziţie, pe care cineva îl mişcă de colo-colo, pentru a fi văzut de toata lumea.
Pe Miki al ei, Anastasia îl ţine în casă; iar atunci când pleacă cu el undeva îl poartă în braţe. Deşi are întotdeauna o lesă cu ea, nu-i place să-l ţină legat, iar să-l lase să meargă pe stradă nici nu poate fi vorba; s-ar murdări pe picioruşe. Doar când ajunge pe la vreo prietenă îl lasă jos. Dacă îi spune „Caţi cato” (stai jos) acolo rămâne, până îl ia ea în braţe. Zilele trecute a stat cuminte timp de cinci ore. Dacă îi spune „Agapi mu” (dragostea mea), indiferent unde se află, sare şi vine s-o lingă pe faţă. „Vezi bine, el este un căţel inteligent, nu o pisică”.
* *
*
-
Sper că mergem cu tramvaiul, nu cu autobuzele alea infecte şi
aglomerate. Nici nu poţi să respiri acolo. Iar dacă se mai
nimereşte să intre şi vreo ţaţă cu gura mare,
îţi vine să cobori la prima staţie, sau mai bine să fi
coborât deja la precedenta.
o Stai liniştit. Mergem
cu tramvaiul.
-
Mă bucur. Chiar îmi plac tramvaiele astea italiene. Sunt
silenţioase şi au aer condiţionat. Şi călătorii
se comportă altfel. Parcă eşti în altă ţară.
Mergem până la capăt?
o Sigur că da. De acolo
mai avem de mers încă trei sau patru staţii. Vom lua un autobuz, sau troleibus, depinde care vine mai repede.
În staţia de tramvai
o Curios, nu e nimeni în
staţie.
-
E clar! Scrie pe panou: grevă 24 de ore.
o Vezi dacă nu ne
uităm la televizor? Am fi aflat din timp şi nu ne mai făceam
planuri.
-
Bine, ai găsit un motiv să mă uit la televizor. Ştii
că nu-mi place. Ai vrut să spui că ne făceam alte planuri.
Şi acum, ce plan ai?
o Eu mă întorc
acasă. Ce plan să mai am? Am destule de făcut. Îmi pare rău
că m-am întrerupt.
-
Eu aş încerca să mă duc, totuşi. Am promis că
voi participa.
o Şi cum vrei să
ajungi acolo?
-
Aş lua un taxi, dar se pare că şi ele sunt în
grevă. N-am văzut nici unul trecând. Poate mă ia cineva cu
maşina. Încerc la „ia-mă nene”.
o Încearcă! Eu am plecat
acasă. Pa!
-
Pa!
Kostas va întârzia la cenaclu, dar speră să prindă esenţialul. Cum la greci punctualitatea este ceva de care nu vor să audă, are chiar mari şanse. Are scuza grevei celor de la transportul în comun, de care nu ştia. A aflat abia după ce a constatat că tramvaiul nu vine şi nu era nimeni în staţie. A avut noroc să-l ia cineva cu maşina. Altfel, i-ar fi fost imposibil să ajungă. Din Palaio Faliro până în centrul Atenei, tramvaiului îi trebuie peste o jumătate de oră; pe jos, n-a încercat niciodată, dar este de presupus că nici două ore n-ar fi fost suficiente. Să-l ducă până la destinaţie ar fi fost prea mult. L-a scutit însă de cea mai mare parte a drumului. Ciudată naţia asta; uneori sunt foarte amabili, săritori, gata să te ajute; alteori însă . . . Acum, pentru gestul acestuia, trebuie iertaţi de păcate. Chiar şi lipsa de punctualitate ar putea fi trecută cu vederea, având în vedere că azi el este cel care întârzie, ce-i drept nu din vina lui. Pentru care punctualitatea este unul dintre atributele esenţiale ale omului civilizat. Acum mai are o bucată destul de mare de mers pe jos.
Tocmai a
trecut de Piaţa Syntagma. Ca să ajungă
aici, a trecut printre „Olympeion” şi „Zappeion” şi apoi pe lângă Parcul Central,
până la clădirea Parlamentului. Coloanele templului lui Zeus-Olimpianul priveau
încremenite cerul, de parcă s-ar întreba „Oare ce, Doamne, li s-a
întâmplat?”.
Până aici, drumul a urcat un pic; el a mers repede, aşa că a început să gâfâie. De aici înainte panta este descendentă, ceea ce este foarte bine, fiindcă nu vrea să transpire şi să atragă atenţia celor din sală în acest mod. Este de dorit să-şi facă intrarea în mod discret. Că nu va fi prezent de la început, nu va fi o tragedie; nu este printre personajele principale ale cenaclului; abia dacă este cunoscut, după cele două întâlniri precedente, la care a fost mai mult martor decât participant. Acum însă, gustă o clipă de satisfacţie: traseul parcurs i-a făcut întotdeauna plăcere. Despre „Zappeion” nu ştie mare lucru, dar „Olympeion”-ul şi Parcul Central sunt menite să desfete orice persoană. Primul este o pagină de istorie: Templul lui Zeus Olimpianul şi Arcul lui Hadrian. Din Templu au rămas doar câteva coloane, dar ele sunt puse excelent în valoare de către arhitecţii oraşului. Nici nu este nevoie să te apropii de ele; de la distanţă sunt chiar mai impresionante. Depărtarea şi spaţiul înconjurător – vegetaţie din abundenţă, o biserică mică, perspectiva Acropolelui sau a colinei Lykavittos (depinde din ce unghi priveşti) – face ca totul să pară mai misterios. Cât despre Parcul Central, acesta este o excepţională oază de linişte în mijlocul vacarmului creat de traficul marilor bulevarde. A gustat-o din plin de mai multe ori, după ce treburile l-au obligat să bată cu pasul distanţe mari prin zona centrală a oraşului.
Trece acum prin faţa Universităţii. Aici au învăţat bunicul şi străbunicul lui. Mama nu scapă nici o ocazie să-i amintească, de fiecare dată când trec prin faţa Universităţii. Aşa cum era de aşteptat, în faţa clădirii sunt câteva statui. Toată Atena este plină de statui ale principalilor zei şi eroi mitologici, dar şi ale modernilor. Cea mai impunătoare este, bineînţeles, a Athenei, pe frontonul clădirii. Jos, sunt cele ale filosofilor. Printre ele, mai modestă, cea a lui Ioannis Antonios Kapodistias, fondatorul Universităţii este cea cu adevărat specifică locului. Stă aşezat pe un scaun, cu mâna stângă sprijinită pe o carte. Pare să fi fost un bărbat frumos. Statuia putea să-l fi reprezentat şi în picioare.
Odată cu Piaţa Omonia, atmosfera elegantă a oraşului dispare. Se zice că azi, după sistematizarea impusă de construirea staţiei de metrou, arată bine. Nu pot să-mi închipui cum arăta înainte. Este prin excelenţă zona comercianţilor de mâna a treia.
Urmează bulevardul Patission, în prima porţiune numit şi „28 octombrie”, ziua în care Grecia a spus NU lui Mussolini, prin decizia primului ministru, refuzând cererea italianului de a traversa Grecia cu armata sa. Nu e clar în ce direcţie dorea s-o traverseze şi în ce scop, dar grecii se mândresc cu refuzul lor, deşi asta i-a costat tragediile celui de al Doilea Război Mondial, de care se puteau lipsi. Din punct de vedere strategic, Grecia nu reprezenta un obiectiv major pentru nici unul dintre combatanţi.
O deschidere plăcută ochiului este clădirea Muzeului de Arheologie. Va trebui să-l viziteze într-o zi şi el. Şi-a propus de multe ori, dar n-a apucat s-o facă. Sunt atât de multe muzee în Atena . . . A citit că într-un muzeu - i-a uitat numele – se află câteva statui antice, pe care s-au păstrat culorile originale cu care erau pictate. Este curios să le vadă, deşi este convins că nu pot fi mai frumoase decât cele albe, aşa cum arată acum, după ce vopseaua a dispărut. Doar albe sunt elegante şi pun în evidenţă statuia propriu-zisă.
A trecut şi de „Pedion Areos Gardens”; în sfârşit, a ajuns! Respiră adânc, să poată intra în sală liniştit. Mai are doar de urcat scările la primul etaj.
STUPOARE !
Doar câteva persoane sunt prezente în sală, insuficient pentru a începe. Dacă pe el greva l-a făcut să întârzie, deşi vine de departe, pe alţii i-a făcut să abandoneze, cu toate că locuiesc mai aproape şi ar fi putut să vină chiar şi pe jos. Cei prezenţi au venit cu maşini proprii. Au şi alţii maşini şi ar fi putut să vină; ei au presupus însă că majoritatea membrilor cenaclului vor absenta şi au găsit argumentul suficient pentru a absenta şi ei. Au fost mai inteligenţi? Se pare că da, dar au probat astfel şi lipsa unui interes real pentru discuţii cu colegii.
Cei câţiva, care au venit, stau de vorbă în grupuri mici. Despre subiecte literare sau artistice? Aşi! Banalităţi cotidiene! Într-un colţ, câţiva se distrează:
-
Afirmaţia lui Pascal
cum că omul ar fi o trestie gânditoare este de bine sau de rău?
o Cred
că, într-o primă aproximaţie, a fost de rău. El se gândise
că, la fel ca trestia, omul se înclină după cum bate vântul,
ceea ce dovedeşte o gravă lipsă de caracter. Ulterior, a
încercat să îndulcească afirmaţia şi a strecurat cuvântul
„gânditoare”.
-
Nu ştiu unde a
văzut el trestie care gândeşte.
o Cred
că a vrut să spună că omul gândeşte cât o trestie.
-
Firesc, dacă te gândeşti că Dumnezeu a înzestrat oamenii
cu ce i-a rămas după crearea celorlalte vietăţi, plante
şi toate celelalte.
§ După
părerea mea, ceea ce l-a ridicat pe om deasupra animalelor a fost
vorbirea.
·
Mai întâi a fost
poziţia bipedă.
§ Aşa
se spune, dar nu e sigur dacă asta a fost cronologia şi, oricum,
saltul cel mare tot vorbirea rămâne.
-
Dacă picioarele sunt
deţinătoarele inteligenţei, atunci miriapodele ar trebui să
domine lumea.
o Încă
nu-i târziu să-şi revendice superioritatea.
§ Poziţia
bipedă, nu numărul picioarelor. Faptul că s-a ridicat de pe
patru picioare pe două.
-
Adică invers:
numărul picioarelor dăunează inteligenţei. Atunci
păsările sunt pe o treaptă superioară a evoluţiei.
o Nu
gâştele au salvat Roma?
§ Eu
vorbeam serios.
·
Da’ ce-ţi veni? Vorbeai
despre vorbire.
§ Vorbire
înseamnă comunicare, iar de comunicat, comunică şi animalele,
unele chiar foarte bine.
-
Chiar mai bine decât
oamenii. Ele cel puţin se înţeleg între ele. Ca dovadă că
noi ne străduim să le facem pe ele să înţeleagă graiul
nostru, fiindcă e clar că noi nu suntem capabili să
înţelegem graiul lor.
§ Cu
voi nu se poate discuta serios.
-
Spune că vrei să
vorbeşti tu şi noi să te ascultăm. Bine, hai vorbeşte.
Spune ce ai de spus. Văd eu că altfel nu scăpăm.
§ Ziceam
că vorbirea a contribuit în cel mai înalt grad la…
·
La domesticirea oamenilor.
§ Nu!
La evoluţia lor . . . deşi, într-o oarecare măsură, ai
dreptate.
-
Ţi-ai amintit de zicala
„Nu vom aprecia niciodată suficient contribuţia câinilor, prin
credinţa şi devotamentul lor, la domesticirea oamenilor”.
§ Ce
vreau eu să spun este că tocmai vorbirea este acum cea care îi
distruge.
o A
ieşit filosoful la iveală. Da, orice idee bună, prin exagerare,
devine rea. Asta ai vrut să spui?
§ Ai
început să gândeşti. Da, la animale, spre exemplu, selecţia
naturală se face după criterii specifice: forţă,
frumuseţe etc. Păunul se împăunează pentru ca să
impresioneze păuniţele, leul se luptă pentru teritoriu şi
aşa mai departe. Omul, care este tot un animal, are şi el instincte,
dar, prin vorbire, şi-a denaturat comportarea. Femeile, spre exemplu, discută
despre modă: haine, coafuri etc. Discutând între ele, însă,
şi-au creat propriile lor criterii de evaluare, după gustul lor,
independente de opiniile bărbaţilor.
-
Stai liniştit, că
instinctele sunt mai puternice. Moda nu va fi niciodată un criteriu de selecţie.
Orice bărbat este preocupat de ceea ce se ascunde dincolo de haine.
Femeile nu realizează ridicolul modei, nici măcar atunci când le
dezavantajează.
§ Exact
asta vroiam să spun. Prin vorbire, se abat de la obiectivul principal.
-
Aici ai ceva dreptate. Moda
pantalonilor cu talia joasă este de-a dreptul dizgraţioasă. A
fost împrumutată de la turci, din filmele cu dansatoare din buric, dar
asta nu merge cu blugi, mai ales peste un fund gras şi îi scoate în
evidenţă şuncile.
o Moda
e de-a dreptul greţoasă, dar eu am un exemplu mai clar de prostie.
Vezi câte o femeie cu picioare urâte, care încalţă pantofi
sclipitori. Ea vrea să compenseze urâţenia gleznelor cu
frumuseţea pantofilor, dar nu face decât să atragă atenţia
asupra lor.
·
Da, în loc să
atragă atenţia asupra a ceea ce are mai frumos şi s-o
distragă de la ce o dezavantajează.
o Deşi vara este foarte
cald, majoritatea grecoaicelor – chiar cele în vârstă – poartă
părul lung, de cele mai multe ori încreţit la coafor, chiar dacă
nu au bani pentru pantofi.
·
Asta ca să pară mai tinere.
o O
adolescentă nu are viitor; ea va deveni o babă, evident, cu
condiţia să trăiască suficient. Dacă tot se
transformă, ar fi bine s-o facă frumos. Şansa ei stă în
devenire, nu în stagnare.
-
Ei bine, moda a fost doar un
exemplu. Acelaşi lucru se întâmplă şi în domenii cu mult mai
importante: filosofie, literatură, artă, politică, aproape peste
tot.
o Ştiam
eu că tot la politică o să ajungem.
·
Nu, că el e filosof.
§ Mai
rău.
-
Râdeţi voi, dar e
adevărat ce spun.
o Vrei
să ne provoci la dialoguri maieutice?
-
Eu nu am maieul pe mine.
o Tu
nu gândeşti decât în maiou?
§ Uite-aşa
se leagă moda cu filosofia.
·
Cu moda la maieuri.
o Filosofia
în maiou – titlu de roman modern.
Sunt simpatici dar, după efortul de a veni şi
nemulţumirea de a găsi sala aproape goală, Kostas nu mai are
chef de glumele lor. Într-un alt colţ, se discută, bineînţeles,
politică. Ăştia nici măcar nu au haz. Să se lamenteze
este tot ce ştiu. Sunt însă plini de importanţă, se
încrâncenează, fiecare crede că este în posesia adevărului; doar
politicienii sunt incompetenţi, cu excepţia unuia – care diferă
de la un vorbitor la altul – şi, bineînţeles, băncile şi
Uniunea Europeană, care pretind ca Grecia să-şi
plătească datoriile, fie şi reduse de mai multe ori.
Agitaţia lor este acum amplificată de apropiatele alegeri
parlamentare. Tot atunci, va fi lună nouă, se gândeşte Kostas.
Şi Parlamentul va fi unul nou. Ca şi luna: aceeaşi, doar cu alte
părţi luminate şi mult mai multe rămase în umbră,
pentru o vreme. Veşnica Reîntoarcere este un ciclu natural de când lumea
şi pământul. Adică nu! Pământul, nu! Doar lumea, şi nu
chiar de la început; doar de când filosofii au inventat sintagma „Veşnica
reîntoarcere”. De atunci ne tot întoarcem şi noi de pe o parte pe alta,
poate-poate ne vom odihni mai bine. Odihna plăcută, oameni buni!
Domnul veghează! Ne vedem la Judecata de Apoi. Mă întreb
dacă Judecata de Apoi nu cumva a fost deja, iar ceea ce ni se
întâmplă sunt consecinţele ei. Până una-alta, cum ziceam, Domnul
veghează să nu vi se
întâmple ceva ce v-aţi dori, fiindcă tot nu ştiţi ce
să vă doriţi. Deocamdată! Eu sunt optimist. Cândva
veţi şti. Atenţie, nu când e lună plină. Atunci, se
ştie, nu puteţi dormi bine şi, cu mintea neodihnită,
puteţi greşi din nou. Aţi mai făcut-o şi în trecut,
dar nu disperaţi. Se spune că, dacă atunci când vezi luna
nouă, pui mâna pe bani, vei avea mulţi bani în toată perioada
următoare. Din nefericire, luna nouă nu poate fi văzută,
fiindcă tocmai atunci se află în dreptul soarelui. „Sic transit gloria mundi!”
Mai e ceva de făcut pe-aici? Da,
retraşi într-un colţ, trei domni ceva mai în vârstă discută
discret. Unul dintre ei povesteşte.
-
Cu ani în urmă, eram cu câţiva
prieteni într-o excursie printr-o zonă foarte frumoasă, pe atunci
încă nevalorificată turistic. (Astăzi, trebuie să-ţi
rezervi din timp o cameră la hotel sau la particulari.) Noi, eu şi
soţia mea, tineri căsătoriţi pe atunci, tocmai ne
cumpărasem la mâna a doua un FIAT 850. Cu noi se mai aflau sora mea cu
soţul ei, cu un Renault 10 şi încă o familie de prieteni. Nu-mi
amintesc ce maşină aveau, dar ştiu că era una la fel de
modestă ca ale noastre. Eram tineri cu toţii. Regiunea montană
pe care o străbăteam era - şi este încă - splendidă,
timpul era minunat, aşa că – de unde iniţial ne propusesem doar
să o traversăm - ne-am hotărât să înnoptăm într-un
sat, aşezat în punctul cel mai înalt al drumului, pe o şa între doi
munţi. Se lăsa seara şi cu greu am găsit pe cineva dispus
să ne găzduiască, evident contra cost. Oamenii din zonă nu
erau obişnuiţi cu turişti şi ne tratau ca pe nişte
ciudaţi.
o V-ar
fi găzduit poate bucuroşi într-un şopron, dacă eraţi
nevoiaşi şi aţi fi cerut adăpost pentru o noapte.
Veniţi în maşini şi dispuşi să plătiţi
pentru cazare era probabil ceva cu totul nou pentru ei.
-
Exact. O femeie mică de statură
şi foarte iute a acceptat oferta noastră. Nu-mi amintesc unde spunea
că se afla soţul ei şi nici dacă exista unul. Oricum nu
exista nici un bărbat acolo. Casa, mare şi frumoasă, se afla la
şosea, dar puţin mai sus, pe o pantă înclinată, cu o
peluză mare în faţă. Sigura ei pretenţie a fost să
parcăm maşinile în faţa casei, pe acea peluză. Trei
maşini aliniate pe un plan înclinat arătau ca la o expoziţie,
mai ales că şoseaua făcea acolo o curbă, astfel încât se
vedeau de la distanţă. După ce i-am îndeplinit dorinţa,
femeia era atât de mândră de realizare, cum rareori am văzut pe
cineva. Avea două camere de oaspeţi, pe care ni le-a oferit.
§ Orice
casă ţărănească are o cameră care este
păstrată curată pentru eventualii oaspeţi. Dacă vor,
acolo ei pot caza oricând pe cineva, dar n-o fac.
o Acolo
sunt depozitate obiectele mai valoroase, zestrea copiilor şi cele
fără întrebuinţare zilnică. Oaspeţii pot fi copii
plecaţi prin alte localităţi şi veniţi în vizită
la părinţi, nepoţi sau alte rude. Nicicum străini!
§ Alte
ori pot să rămână nelocuite pe toată durata existenţei
lor.
-
Această casă avea două
asemenea camere, tocmai bune pentru noi şase.
§ Aţi
avut noroc să găsiţi o femeie deschisă la minte.
-
Da, am avut noroc. Surpriza a venit a doua
zi dimineaţa. Noi am cerut un litru sau doi de lapte, bineînţeles tot
contra cost. A fost bucuroasă să ne ofere oricât, dar a pretins un
preţ exorbitant. După ce am închis gura – rămasă
deschisă de uimire – mi-am zis: iată ce înseamnă să fii
izolat de lume. Dacă i-am oferit bani pentru ceva ce nu se aştepta
să primească, pentru laptele –
care ştia că se vinde şi poate chiar îl vindea - ne-a cerut un
preţ de cel puţin 100 (o sută) de ori mai mare decât cel cu care
se vindea laptele în mod obişnuit.
§ E
clar! Pentru ea, eraţi nişte indivizi ce pot fi speculaţi.
Şi v-au speculat?
-
Naivi eram, dar nici chiar atât de
proşti.
Cu teama de a fi inoportun, Kostas îşi
ia inima în dinţi şi intervine şi el în discuţie, deşi
era cu mult mai tânăr decât ceilalţi.
-
Să vă spun eu o întâmplare
recentă, nu din secolul trecut şi nu de la ţară, ci de-aici
din capitală. Chiar azi dimineaţă, la un colţ de
stradă o bătrânică
vindea pe trotuar zarzavaturi şi fructe, din câteva pungi. De curiozitate,
am întrebat-o cât costă un kilogram de mandarine. Mi-a dat un preţ de
patru ori mai mare decât cel cu care cumpărasem de dimineaţă din
magazin.
o Te-a văzut străin
şi a crezut că te poate păcăli.
-
Nu sunt străin, sunt grec.
o Nu eşti grec. Nu
vorbeşti ca un grec.
-
Ba sunt grec, dar am copilărit în Statele Unite.
o Se vede. Te-am dibuit eu!
Dar ai dreptate, aceasta este mentalitatea „comerciantului” grec.
Într-adevăr,
în Grecia, ideea de a-ţi păcăli chiar şi prietenul nu este
condamnabilă, iar prietenul nu se supără, pentru că şi
el ar fi făcut la fel. Iar dacă a fost păcălit, apreciază
isteţimea celui ce a reuşit şi îşi propune ca data viitoare
să-şi ia revanşa. Este ca un joc. Din păcate pentru ei,
asemenea „jocuri” nu funcţionează în societăţile
dezvoltate. Un om de afaceri care îşi înşeală partenerii iese
din lumea afacerilor, dacă i se duce vestea că este incorect. E mai
bine, nu? Doar că, în aceeaşi lume modernă, chiar şi
jocurile-jocuri au devenit afaceri. Unele reguli ar trebui totuşi
respectate.
Un alt domn, ce până atunci stătuse tăcut, era vizibil necăjit, fiindcă discuţia fusese deturnată de la un subiect ce, evident, îl preocupa mai mult, sau măcar era dispus să-l discute.
-
Domnilor, democraţia asta care le-a intrat în cap tuturor
imbecililor există în firea grecilor nu de azi de ieri, nici de la
creştinism şi nici măcar de la Platon, aşa cum discutam
şi mai devreme, ea există încă din mitologie, dar nu aşa,
generalizată că talpa ţării se pronunţă în
probleme de care are habar n-are.
§ Democraţie
înseamnă egalitate; şi dacă este egalitate, atunci să fure
cu toţii la fel. Oamenii protestează pentru că unii fură
mai mult decât alţii.
o Hei, cu grecul e mai
complicat. Se spune despre unii oameni că sunt duplicitari. Grecii sunt triplicitari; ei una gândesc, alta spun, iar de făcut,
nu fac nimic.
·
Eu sunt de acord cu ce spuneai tu, Iorgos,
mai devreme, dar n-am înţeles aluzia la mitologie. Poţi fi mai
explicit? Ştiu că la asta te pricepi.
o Mă refer la varianta
mitologică a Potopului. Supravieţuitorul potopului, Deucalion, după retragerea apelor, pe drumul de
întoarcere de pe muntele Parnas, are un vis. Se făcea că zeiţa Themis îl sfătuia să arunce în urma sa toţi
bolovanii întâlniţi în cale, deoarece ei simbolizează oasele
străbunicii lor, Gheea (Gaia), care este
însăşi Pământul. El s-a conformat indicaţiei, şi din
aceste oase au apărut oameni. Rezultă că, în afara
urmaşilor naturali ai lui împreună cu soţia sa Pyrrha - printre care Elen, primul lor fiu, considerat
strămoşul grecilor, elinii - apare o a doua categorie de oameni,
evident inferiori.
§ Existenţa celor
două categorii era firească pentru filosofia acelor timpuri.
o Cele două categorii de
oameni au fost simplist interpretate de către marxişti ca fiind
sclavi şi oameni liberi, pentru că societatea acelor timpuri era una
sclavagistă. Dar, un sclav putea deveni libert şi, invers, un om
liber putea deveni sclav. Urmaşii celor două categorii de după
Potop însă nu-şi puteau schimba sorgintea.
·
Asta-i drept.
o Este vorba despre două
calităţi de oameni născuţi să rămână
aşa, iar adevărul este că, în lumea reală, există
realmente aceste două categorii, chiar dacă limita dintre ele nu este
precis trasată. Sunt oameni născuţi să fie conduşi
şi oameni născuţi să conducă, să creeze, să
fie înaintaşi în epoca lor.
-
Corect! Geniul se naşte; nu este o meserie pe care s-o poţi
învăţa.
·
„Fortuna no mutat genus”.
§ Se putea fără
citate latine? Poate-mi traduci şi mie, că eu am învăţat
limba rusă la şcoala din România.
·
E din Horaţiu: Soarta nu schimbă
geniul.
o Educaţia,
experienţa se adaugă la zestrea iniţială, nu creează
geniul; doar îl îmbogăţesc.
-
Grecia antică a avut câteva genii. Poate că i-ar fi avut
şi alte popoare, dau nu au ştiut să-i folosească. Climatul
politic al Greciei de altădată a fost cel care a permis cultivarea
erudiţiei şi a artelor.
§ Sper să nu
discutăm climatul de astăzi. Politica îmi repugnă.
-
Chiar şi în trecutul nu prea îndepărtat, grecii s-au
răspândit în lume, iar lumea i-a acceptat. Nu s-au dus cu arme; erau
oameni simpli, cel mult negustori.
o Majoritatea au plecat
de-acasă ca să scape de sărăcie. Plecau ca să
muncească. Peste tot au fost bine primiţi şi apreciaţi.
-
Chiar dacă nu ştiau carte, duceau cu ei, fără
să ştie, zestrea morală moştenită de la străbunii
lor. Sărăcia nu le-o ştirbise.
§ Are asta vre-o
legătură cu grecul de azi? Se pare că nu.
o Faci ce faci şi iar
intri în politică. Ceea ce nu a reuşit sărăcia a
reuşit traiul îndestulat din ultimii ani, obţinut fără
muncă.
-
Modul de a gândi al celor de azi este asemănător cu cel din
gluma aia pentru copii:
o Ce
este mai important: soarele sau luna?
§ Luna,
pentru că ea luminează noaptea, în timp ce soarele apare doar ziua,
când oricum e lumină.
o Bună! N-o ştiam.
§ Astăzi, oamenii nu sunt
de fapt săraci. Sunt doar ceva mai săraci ca înainte. Ceea ce îi
îngrijorează nu este sărăcia, ci sărăcirea.
·
Iar pentru asta vorbesc.
§ Da, vorbesc; şi vorbesc
cu atât mai mult cu cât se pricep mai puţin, atât la economie, cât şi
– mai ales – la politică.
-
Pentru ideile lor, s-ar bate în duel ca nişte adevăraţi
cavaleri pentru regina Franţei, dar nu pot din
cauza edictului lui Richelieu, de care n-au auzit.
o Majoritatea nici măcar
de Richelieu.
-
Între anumite limite, poţi încerca să-i înţelegi. Uite
un exemplu de altă natură. Noi, eu şi soţia, nu avem copii.
o Poate soţia; tu . . .
nu se ştie.
-
Bine, bine, mulţumesc pentru încrederea acordată. La birou am
avut ocazia să ascult relatările generaţiilor de tineri ce se
căsătoreau, făceau copii, îi creşteau şi educau
fiecare după priceperea sa. Eu nu aveam drept la comentarii, fiindcă
nu aveam copii şi riscam replici tăioase, deşi acumulasem mai
multe informaţii decât ei toţi la un loc, tocmai pentru că
înregistram evenimentele şi puteam trage concluzii imparţiale. Ei,
cei în cauză, nu admiteau generalizări; vezi Doamne, cazul lor era
absolut unic, nemaiîntâlnit vreodată în istoria omenirii. Ei nu se puteau
desprinde de context şi, chiar dacă – teoretic – ştiau cum ar
trebui procedat, nereuşita personală – de cele mai multe ori din
lipsă de voinţă – îi făcea să creadă că
teoria este prea greu de aplicat.
o Am înţeles ideea
şi mi-a plăcut precizarea de la început. Ai spus „între anumite
limite”. Cred că le-ai lărgit prea tare.
-
Vreau să spun că oamenii abandonează de multe ori
subiecte cu caracter general, dacă ele au legătură cu viaţa
lor. Nu numai că devin brusc subiectivi, dar introduc elemente
particulare, care îi îndepărtează de esenţă.
o Ştiu ce vrei să
spui. Am glumit cu limitele. Am chiar un exemplu mai convingător: marii
pedagogi nu au fost recrutaţi din rândul mamelor cu mulţi copii.
§ Excelent. Într-adevăr,
foarte convingător.
-
Trebuie să fii detaşat de domeniul pe care îl analizezi,
pentru a fi obiectiv. Nu poţi avea o privire de ansamblu din interior.
Pentru că nu s-a putut abţine, Kostas nu are de lucru şi intervine şi el în discuţie.
-
Dumneavoastră aţi acuzat oamenii că vorbesc prea mult,
deşi nu se pricep. Dar şi dumneavoastră vorbiţi. Nu zic
că nu vă pricepeţi. Dar când discutaţi despre situaţia
economică a ţării faceţi filosofie. Eu, v-am spus, vin din
Statele Unite, am studii economice, dar nimeni nu mă întreabă ce
părere am despre criză
·
America a avut şi ea criza ei.
§ Din care Grecia nu a tras
nici o concluzie.
o Dragul meu, când ajungi la
vârsta metalelor, începi să ai mai puţine convingeri.
-
Asta am constatat. Ce-i cu vârsta metalelor n-am prea înţeles-o.
o Avem şi noi,
ăştia trecuţi de primele tinereţi, glumele noastre.
Păi, părul este argintiu, dinţii de aur sau alte metale, ceva
tije de titan în loc de oase, eventual un peacemaker la inimă . . .
-
Înţeleg.
L-ar fi tentat să spună şi ceva despre cap, dar s-a abţinut. Nu numai că ar fi fost nepoliticos, dar nici nu i-a venit în minte ceva ce merita să fie spus, astfel că bătrânii au continuat.
o Nu ştiu ce ai
înţeles. Eu,
când eram copil, gândeam că persoanele în vârstă ştiu totul. Pe
atunci, 50 de ani mi se părea o vârstă aproape matusalemică.
Oricum, 969 de ani era o exagerare, aşa ca eu o adaptasem la epoca
noastră. S-a întâmplat însă ca, între timp, să
depăşesc eu însumi această vârstă (50, nu 969), şi
să constat că nu sunt suficient de „copt” pentru anumite lucruri.
§ Sau că ai dat în mintea
copiilor.
-
Copii nu am şi o copie a mea n-o recomand nimănui.
Ca oricărui tânăr, lui Kostas nu-i plăcea să fie subiect de discuţie, mai ales atunci când este „pus la zid” de către bătrâni, aşa că a profitat de moment şi s-a retras. În drum spre casă însă, subiectele atacate de către bătrâni îi stăruiau încă in minte, mai ales că ele fuseseră doar atinse, nu şi discutate. Printre ele, renunţarea grecilor la mitologie şi adoptarea creştinismului era una dintre dilemele sale mai vechi. Era acum convins că, în sens ideatic, creştinismul primitiv este de sorginte mai curând grecească decât evreiască. Influenţa filosofiei grecilor asupra evreilor a fost mai mult decât firească. Ei erau nu doar vecini. După 332 î.C. adică după intrarea fără lupte a lui Alexandru Macedon în Ierusalim, evreii au stat sub guvernare grecească, până în 63 î.C., când a fost cucerit de către Imperiul Roman. Grecii nu puteau accepta iudaismul, datorită naţionalismului lui. El este o invenţie pur evreiască. Nicăieri în altă religie nu se vorbeşte despre poporul ales. Şi nu este vorba doar despre o naţie favorizată, ci despre un destin mesianic, aşteptat cu ură faţă de celelalte naţiuni şi cu speranţa celei mai cumplite răzbunări, încă neimaginată pe deplin. Iar pentru ca satisfacţia răzbunării să fie cât mai mare, ura semănată până atunci ar trebuie să fie cât mai adâncă.
Dacă grecii nu puteau accepta iudaismul, evreii săraci, în schimb, acceptau cu bucurie unele idei creştine, mai ales că cea a naţiunii alese nu-i încălzea cu nimic, cu atât mai mult cu cât fariseii erau gata să accepte colaborarea cu reprezentanţii Imperiului Roman, pentru păstrarea privilegiilor lor. Dovadă că pe Iisus l-au predat romanilor, pentru a le rezolva problema lor. Iar dacă nu au putut accepta iudaismul, grecii l-au modificat. Apostolul Pavel a studiat în Grecia înainte de a-l cunoaşte pe Iisus şi a propovăduit în Grecia după Înălţarea lui. Principalele modificări de concepţie i se datorează, începând cu renunţarea la naţiunea aleasă.
*
*
*
O surpriză
plăcută a venit din partea Ilenei, românca ce l-a îngrijit pe Fotios după venirea în Grecia. Ne mai
găsindu-şi un job convenabil, renunţase la Atena şi
revenise în România. Acum se întorsese pentru câteva zile în Atena, să
rezolve unele probleme personale. O căutase pe Anastasia la vechea
adresă din Glifada, de unde a aflat că s-a
mutat, dar nici un vecin nu i-a dat vreo informaţie utilă. Din
întâmplare, a aflat de la o vânzătoare dintr-un magazin apropiat,
numărul ei de telefon. Revederea cu ea a fost o bucurie pentru amândouă.
Este veselă şi o prezenţă plăcută. A invitat-o
chiar în România, s-o viziteze, pe ea şi familia ei.
De ce nu? Iată o idee
neaşteptată! Şi pentru că ideile bune nu trebuie amânate,
au pus-o în practică imediat. Peste patru zile vor pleca. Nu cu avionul,
pentru că nu au rezervare, biletele ar costa prea mult şi nu exista
aeroport în satul ei. Cu autobuzul. Există câteva companii care fac acest
serviciu, iar Ileana le cunoaşte bine.
La plecare, agitaţia
oamenilor pentru ocuparea unui loc cât mai bun în autobuz şi organizarea
ineficientă a descumpănit-o puţin pe Anastasia. S-ar fi putut ca
locurile să fie rezervate şi atunci busculada de la intrare ar fi
fost evitată. Îndată ce au plecat însă, atmosfera s-a destins.
Autobuzul este bun, oamenii s-au relaxat.
Din Bulgaria nu are nici o
impresie, fiindcă au traversat-o noaptea. La punctele vamale a
moţăit. Dimineaţa, au trezit-o cu adevărat
hurducăturile maşinii. Intraseră în România. Pe şosea
existau unele urme de asfalt, care însă nu făceau decât să
facă mai abrupte gropile. Fără el, pe pământ, terenul ar
fost probabil ondulat, dar mai neted. După câţiva kilometri, care
păreau că nu se vor mai termina, şoseaua a devenit ceva mai
bună, departe însă de una cu trafic internaţional. Începuse să
creadă că excursia se va transforma într-o aventură.
Cum-necum, au ajuns în
Bucureşti. Nici despre el nu ştie ce să creadă. Doar l-au
traversat. Cartiere mizerabile alternează cu altele elegante. Se vede
că a fost cândva un oraş cochet, chiar frumos. Case drăguţe
sunt acum neîntreţinute, lăsate în paragină
de zeci de ani. Se vede că locatarii nu sunt aceeaşi cu cei ce au
făcut casele. Nu banii le lipsesc. Dimpotrivă, curţile sunt
pline cu obiecte vechi şi noi aruncate sau depozitate. Ceea ce
lipseşte este dragostea pentru obiectul în care au investit bani, energie
şi speranţe. Acolo unde au fost straturi cu flori, acum sunt gunoaie.
Centrul oraşului este, la fel, un amestec de clădiri vechi, la fel de
prost întreţinute, cu unele ultramoderne, din sticlă şi beton, ce
fac notă discordantă cu vechea arhitectură. Face excepţie
un cartier de blocuri noi, toate la fel, la capătul căruia se
zăreşte clădirea uriaşă a parlamentului.
Odată cu ieşirea
din Bucureşti, atât şoseaua cât şi peisajul se schimbă în
mod favorabil. După o sută de kilometri au intrat într-o zonă de
munte, cu adevărat pitorească. La un moment dat, pe fereastra
autocarului, se zărea un castel ca în cărţile pentru copii. I
s-a spus că în interior este şi mai frumos şi că ar merita
vizitat. Din nefericite, nu se poate acum. Nu numai că autocarul nu
opreşte aici, dar vizitarea castelului durează câteva ore bune. Poate
la întoarcere.
Către seară, au
ajuns în sfârşit la destinaţie. Călătoria a durat aproape
24 de ore, cu mici pauze cam din patru în patru ore.
Satul în care locuieşte
familia Ilenei se află la poalele Munţilor Făgăraş,
un lanţ de circa 80 de kilometri, cu înălţimea maximă de
aproape 2500 de metri. Aşa i s-a spus. Ea nu i-a măsurat. Gazdele îi
aşteptau cu masa plină de tot felul de mâncăruri, în special
carne. După o călătorie atât de lungă şi obositoare,
ar fi preferat să doarmă, dar nu era posibil. Părinţii
Ilenei ar fi fost jigniţi. De bun-venit au primit un pahar cu o
băutură alcoolică foarte tare, asemănătoare cu uzo, dar mai puţin parfumată. A simţit
imediat că trebuie să mănânce ceva, altfel băutura i s-ar
fi urcat la cap. Şi, dacă a mâncat, a mai primit un pahar. Acum nu-i
mai era somn. Cu mâncarea a fost mai dificil: mult prea multă, mai ales în
acel moment. Nu aveai cui să-i explici însă şi nici cum.
Părinţii Ilenei nu ştiu altă limbă decât româna. Fiica
lor cea mai mică învaţă engleza la şcoală, dar
vocabularul ei este limitat la cel şcolăresc. Profesorii nu au
pregătit elevii pentru discuţii reale. Mai are un frate mai mare,
care ştie bine limba germană, dar aceasta îi este cu
desăvârşire necunoscută Anastasiei. Somnul îi trecuse de tot
după ce a început dansul. Un fel de a spune dans. Toată lumea se
înveselise datorită băuturii şi acum ţopăiau unul în
faţa altuia şi râdeau din orice. Atmosfera conta şi ea era
grozavă.
S-au culcat spre
dimineaţă, aşa că s-au trezit la prânz, când masa la care
au mâncat aseară era din nou plină. Singura diferenţă era o
oală mare, din care ieşea un abur plăcut mirositor. Era,
desigur, ciorba.
Totuşi, înainte de
masă, a reuşit să facă o plimbare de recunoaştere prin
jur. Casa este la poalele muntelui, pe malul unui râu, mai sus faţă
de acesta cu circa 20 de metri. Între casă şi râu, terenul a fost
nivelat, astfel că acolo au amenajat o frumoasă grădină de
zarzavaturi, alături de o foarte mică livadă.
În ultimul timp, o parte din
grădină a fost sacrificată, pentru a face loc unui bazin pentru
peşti, o adevărată mini-păstrăvărie. Apa
necesară este adusă din râu, printr-un jgheab în amonte cu 100 de
metri. Râul are un debit mare pe tot parcursul anului, iar jgheabul are şi
el debitul unui pârâu serios. Prin grădină, jgheabul are aspectul
unui pârâu cu un farmec deosebit, fără a mai vorbi de utilitatea lui.
O deviaţie a jgheabului
alimentează o micro-hidrocentrală electrică. Cu o foarte
mică investiţie, au energia electrică asigurată gratis.
Asemenea micro-hidrocentrale s-ar putea construi din 20 în 20 de metri pe toate
râurile de la poalele munţilor, acolo unde sunt oameni vrednici să le
supravegheze şi întreţine, mai ales că întreţinerea lor ar
fi o bagatelă. În această gospodărie, oamenii au dovedit că
se poate.
Mai mult decât atât,
deşi aici soarele străluceşte pe cer mai puţin decât în
Atena, proprietarii au investit şi într-o instalaţie de captare a
energiei solare, pentru apă caldă menajeră.
Casa are încălzire
centrală cu energia asigurată de micro-centrala electrică
proprie. Pentru siguranţă, sunt conectaţi şi la
reţeaua electrică naţională, din care însă
consumă foarte puţin sau deloc.
O casă, în
aparenţă modestă, într-un sat modest, are confortul ce
lipseşte multor vile cu pretenţii. Deci, se poate!
Zona de munte în care se
află este săracă şi oferă puţine
oportunităţi. În consecinţă, oamenii nu sunt bogaţi,
dar sunt vrednici.
* *
*
Din jurnalul lui Kostas:
Nu-mi daţi sfaturi; pot să
greşesc şi singur.
----------------------
Zilele trecute, s-a inaugurat o nouă
statuie în Palaio Faliro,
chiar pe malul mării. Îl reprezintă pe împăratul Constantin
Paleologul, ultimul împărat al Imperiului Bizantin. N-aş zice că
e frumoasă, dar gusturile sunt întotdeauna relative. De obicei, statuile
ecvestre sunt mai dinamice. Aceasta este voit statică.
Călăreţul are un braţ ridicat, parcă ar vrea să
binecuvânteze. Nu cred că şi-a propus să-i creştineze pe
turci. Calul parcă tocmai atunci s-a oprit brusc. Stă bine înfipt pe
picioarele din faţă, iar poziţia capului arată că nu
va merge mai departe. Desigur, este voinţa călăreţului, dar
se poate interpreta şi ca dorinţa calului de a sta, fiindcă vrea
să facă ceva. Poziţia cozii spune ce vrea el să facă.
Este aceasta o modalitate de a ilustra cucerirea Constantinopolelui
de către turci?
Oricum, îmi place ideea ridicării de
monumente în onoarea celor ce au marcat istoria ţării. Chiar şi
a regilor, deşi grecii de azi nu vor să audă de monarhie; au
alergie la ea. Ei sunt democraţi convinşi. Cu toate acestea, îşi
respectă şi cultivă istoria, regii fiind şi ei parte a
istoriei lor. În parcul central, plăcuţe indicatoare precizează
că a fost parcul palatului regal, iar două alei poartă numele
primului rege, Otto, şi a soţiei sale, Amalia. Dealtfel, prenumele
Amalia, de origine germană, este astăzi larg folosit în Grecia.
Bulevardul din faţa parcului poartă şi el numele Amalia, ca
şi hotelul de vizavi. La intrarea în parcul Pediou
Areos Gardens
străjuieşte imensa statuie a regelui Constantin. Pe bulevardul Stadiou se află o statuie a cuiva cu un coif, dar nu
ştiu pe cine reprezintă.
----------------------
Grecia, ţară a
contradicţiilor
Şoferii, nu numai că respectă
regulile de circulaţie, dar sunt deosebit de politicoşi şi
înţelegători cu partenerii de trafic şi chiar cu pietonii. Pe
trotuare însă, aceiaşi oameni sunt de bădărănie,
neîntâlnită nicăieri în lume, nici în cele mai umile
aşezări. Bărbaţii, nu şi femeile! Dacă doi
bărbaţi se intersectează într-un spaţiu îngust, se
laminează şi trec simultan, fiindcă nici unul nu vrea să
cedeze. Dacă însă se întâlneşte un bărbat cu o femeie,
atunci femeia aşteaptă resemnată să treacă mai întâi
mitocanul. De fiecare dată când am acordat prioritate unei femei am
văzut că i-am creat o bucurie, cu care nu se mai întâlnise de foarte
mult timp, poate niciodată.
Din occident au luat moda plimbatului
căţeilor pe stradă. Este un bun prilej de socializare, mai ales
pentru femeile în căutarea unui viitor soţ. Nici nu le trece prin
minte însă să cureţe rahatul lăsat de căţei.
Dimpotrivă, folosesc plimbarea pentru a nu-şi murdări casa, ceea
ce nu mai este un semn de civilizaţie, ci – dimpotrivă – o
dovadă de nesimţire sau de necunoaştere a ceea ce însemnă
de fapt civilizaţia, cu prima ei regulă, cea mai elementară:
respectă-ţi concetăţenii.
Da, Grecia este o ţară a
contradicţiilor. Preocuparea lor pentru vegetaţie, faptul că în
orice zi a anului există flori pe toate străzile şi în
majoritatea balcoanelor, creează o atmosferă ce te obligă
să tragi concluzia că locatarii sunt oameni cu o mare sensibilitate.
Florile nu cresc singure, pe stânci. Ele sunt cultivate, udate,
întreţinute, ceea ce presupune muncă şi bani, adică tocmai
ceea ce grecilor le lipseşte. Pentru flori însă sunt dispuşi
să facă sacrificii. Asta n-au luat-o din occident. În Florida,
vegetaţia creşte singură şi oamenii se străduiesc
să scape de ea. Plăcerea de a admira şi cultiva flori este o
calitate ce le aparţine grecilor. Unele lucrări de construcţii
sunt foarte bine făcute şi nu aşa cum văd prin alte
părţi. Administraţia merită felicitări. Dar, pe
indicatoarele de străzi şi cele din staţiile de autobuze,
cetăţenii lipesc afişe peste afişe, astfel că, în scurt
timp, textul nu mai poate fi citit. Deşi autorii lor pot fi
identificaţi cu uşurinţă chiar după adresa
lăsată de ei înşişi pe afişe, nimeni nu ia
măsuri.
-------------------
Grecii
gesticulează mult când vorbesc. O fac chiar şi la telefon. De aceea,
dispozitivele hands-free le sunt de mare ajutor,
fiindcă pot folosi ambele mâini. Când merg pe stradă, nu e
întotdeauna clar dacă fac jogging, vorbesc la telefonul mobil, sau vorbesc
singuri (obicei destul de frecvent).
-------------------
În faţa unui obiect de artă
orientală, spre exemplu, apreciezi calităţile lui estetice, dar
obiectul îţi este străin. Un templu grec, o statuie sau un simplu
obiect de artă populară greacă te fac să te simţi
acasă. Nu în apartamentul tău din bloc, ci acasă, în interiorul
tău cel mai intim. Obiectul te reprezintă, iar tu eşti în el.
-------------------
Există câteva persoane, care fac baie
în mare în fiecare zi, inclusiv iarna. Dacă plouă, se adăpostesc
sub o copertină, unde joacă table, mănâncă, stau de
vorbă sau nu fac nimic şi, din când în când intră în apă.
Unii o singură dată, alţii de mai multe ori. Programul lor
zilnic cuprinde câteva ore la mare, pentru unii, aproape toată ziua.
O doamna cam la 50 de ani vine cu bicicleta,
semn că locuieşte mai departe. Nu foarte departe, fiindcă am
văzut-o in piaţa din cartierul nostru. Se dezbracă sub cerul
liber şi îşi lasă hainele acolo. Dacă plouă, are o
pelerină, cu care acoperă lenjeria, dar care se udă oricum,
chiar în timp ce se dezbracă. Face puţină gimnastică
şi apoi intră in apă. Înoată cel puţin un sfert de
oră, apoi aleargă pe nisip, se îmbracă şi pleacă pe
bicicletă. În jumătatea de jos a corpului are o suferinţă,
vizibilă în timpul alergării. Este întotdeauna singură. Rareori
am văzut-o schimbând câteva vorbe cu cineva.
-------------------
Afrodita a apărut din spuma mării,
dar nu spuma a creat-o, ci marea, şi nu singură, ci fecundată de
cer, prin penisul lui Uranus, aruncat de către Cronos, după ce i l-a
tăiat. Cerul şi marea s-au cuplat deci pentru a crea simbolul
frumuseţii.
-------------------
Când
se îmbrăţişează Zeus cu Hera se produce furtună în
Univers. Astăzi a plouat torenţial, ploaia fiind precedată de
furtună. Nu se ştie ca, în timpul din urmă, cei doi să mai
fi făcut copii. Au îmbătrânit şi ei! În consecinţă, a
plouat degeaba. Ba nu, la ceva tot a folosit: a spălat trotuarele de
rahatul căţeilor, pe care nesimţiţii îi scot la plimbare.
-------------------
Am aflat: pe bulevardul Stadiou
se află statuia lui Theodoros Kolokotronis. Nu a
fost rege, ci feld-mareşal în armata
greacă, în timpul Războiului de Independenţă.
----------------------
Privesc la balcoanele blocului din faţa
mea. Au rastele pentru întins rufele la uscat montate pe balustradă,
astfel că rufele atârnă în exterior, cu toate că, în magazine,
există rastele mobile, ce pot fi aşezate oriunde, în interior. De la
unele balcoane, cearşafurile atârnă peste balconul de la etajul
inferior, acoperind aproape complet vederea locatarilor de acolo. Cum de grecii
– impulsivi şi arţăgoşi – sunt toleranţi
faţă de lipsa de civilizaţie a vecinilor? Singura
explicaţie este faptul că majoritatea sunt oameni de aceeaşi
factură, procedează la fel, se simt cu musca pe căciulă
şi nu îndrăznesc să-şi admonesteze vecinul. Cei câţiva
cu altă educaţie sunt minoritari şi – ne-având încotro –
suportă.
S-au inspirat probabil din filmele italiene
sau despre italieni. Le-a scăpat însă din vedere că
cineaştii folosesc asemenea imagini pentru a sugera locul de
desfăşurare a acţiunii: o mahala populată de oameni
fără educaţie. Ideea că au mentalităţi de mahala
în cartiere cu pretenţia de a fi selecte nu le-ar conveni grecilor mei,
dar aşa este.
Bine fac americanii că nu pun ferestre
la blocurile înalte. Doar geamuri, ce nu se pot deschide. Dintr-un bloc cu
peste 100 de etaje, cineva ar arunca ceva pe fereastră cel puţin
odată pe minut. Străzile ar avea nevoie de plasă de
protecţie a trecătorilor.
---------------------
Trecând prin diferitele cartiere ale Atenei,
ai senzaţia că traversezi oraşe diferite, chiar epoci diferite.
Şi nu e vorba doar de construcţii şi străzi. Şi în
alte oraşe, ba chiar în majoritatea celor mai vechi, poţi identifica
cartiere foarte diferite între ele, în funcţie de istoria lor. În Atena
însă şi populaţia este diferită. În cartierele mai vechi,
predomină populaţia autohtonă a Greciei, cu oameni scunzi.
Bărbaţii sunt mai viguroşi. Femeile în vârstă însă
merg greu; se vede că au beteşuguri în jumătatea de jos a
corpului. Dintre cele mai tinere, multe sunt formidabil de grase. Dacă,
vreodată, ţi-ai închipuit că ştii totul despre graşi,
constaţi că nu ştiai nimic. Se spune despre americani că
sunt graşi. Este adevărat; pe an ce trece sunt tot mai graşi. Ei
sunt însă şi înalţi, iar kilogramele suplimentare se distribuie
pe toată înălţimea. La un metru şi jumătate însă
– uneori chiar mai puţin - câteva kilograme în plus transformă corpul
într-un balon. Acesta este cazul fericit. Uneori, numărul kilogramelor
suplimentare este cu mult mai mare. Rezultatul este o masă de
grăsime, pe care pielea cu greu o mai poate reţine şi te
aştepţi să se spargă în orice clipă. Iar când
această masă începe să se mişte, trebuie să te
uiţi în altă direcţie. Pare de necrezut, dar ceea ce părea
un balon este o fiinţă. Imaginea este cumplită.
Cum au ajuns în asemenea hal nu ştiu.
Cea mai simplă explicaţie este lenea, asociată cu mâncarea
bună, cu care strămoşii lor nu erau obişnuiţi. Ar mai
putea fi şi un tratament greşit din partea părinţilor, ce
şi-au dorit copii înalţi şi frumoşi, dar care le-a
mărit diametrul şi nu înălţimea. Mi-e milă de ele, dar
pe lângă grăsime se vede şi o foarte mare doză de nesimţire,
ceea ce susţine prima ipoteză: mănâncă la o singură
masă mai mult decât mine toată ziua. Şi au cel puţin patru
mese pe zi. M-aş aştepta ca măcar între mese să facă
puţină mişcare. Aşi! Stau la cafenea unde . . . mai
gustă câte ceva, de obicei dulce. Atunci când discută – deşi mai
mult moţăie – subiectul preferat este „ce să mănânce pentru
ca să slăbească?”.
Dar, am scris despre grase şi am uitat
de unde am plecat. Despre cartiere. Glyfada şi Voula sunt cartierele snoabe de la malul mării. Acolo
locuiesc oameni bogaţi, mulţi străini. Păduri de catarge
ale ambarcaţiunilor de lux ocupă cea mai mare parte a litoralului. Nu
e mai nimic grecesc acolo. Kifisia este un alt
cartier de lux, la cealaltă extremitate a oraşului, către
aeroport. Şi aici locuiesc oameni cu bani. Pe străzi se află
prea puţini pietoni, pentru ca să-ţi poţi face o impresie
despre specificul locului. Toată lumea circulă în maşini.
Mie cel mai mult îmi place Palaio Faliro. Aici se află
mulţi greci veniţi din alte ţări, pe unde ei, sau părinţii
lor au ajuns din varii motive. Acolo, s-au amestecat cu localnicii şi au
rezultat copii mai înalţi, unii
chiar blonzi. Există chiar şi prin alte cartiere asemenea exemplare,
în special prin cartierele centrale, cum ar fi Kolonaki.
Cei ce vor să facă jogging tot în Palaio Faliro vin, pentru că aici faleza este lată
şi luminată noaptea. Unii fac jogging pe biciclete. Vin cu ele în
tramvai, autobuz sau autoturism şi se plimbă pe litoral. Pe
lângă bicicletă, mai important decât ea, este echipamentul, identic
cu cel al cicliştilor profesionişti. Cea mai amuzantă a fost o
fetiţă de 3-4 ani, cu trotinetă şi cască de biciclist.
Este un loc de plimbare pentru toată lumea: bătrâni, tineri
îndrăgostiţi, mame şi chiar taţi împingând cărucioare
cu bebeluşi; tot ce vrei. Te simţi ca într-o staţiune de
odihnă în orice zi a anului. Vara sunt şi turişti, dar iarna
faleza este la fel de animată de către localnici. În apropiere se
vede Pireul, feeric noaptea, cu luminile reflectate în apa mării, iar în
apropiere cartierul Kalithea, ceea ce înseamnă
„vedere frumoasă”, deşi tot la Palaio Faliro e mai frumos.
-----------------------
Se
apropie Crăciunul. Pe multe balcoane au apărut Moş Crăciuni în diferite poziţii, sugerând că
vine cu cadouri şi intră pe fereastră. Arată frumos! Prin
magazine sunt şi brazi artificiali de toate culorile, nu neapărat
verzi. O doamnă spunea că grecii nu acordă prea mare
importanţă obiceiurilor de Crăciun, argumentând că sunt de
sorginte germană şi ei nu-i agreează pe nemţi.
Aşteaptă mai curând Anul Nou.
Alegerea
zilei de 25 decembrie ca zi a naşterii lui Christos este un compromis
între creştini şi adepţii cultului soarelui. Însuşi
împăratul Constantin cel Mare era adept al acestui cult, în care Mithra, zeul luminii, "Soarele nebiruit", s-a născut
după unele legende dintr-o piatră sau dintr-o peşteră în
ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se
închine. El s-a luptat cu soarele şi a capturat taurul divin, din al
cărui sânge au apărut toate plantele şi animalele folositoare
omului. Străbătând ziua cerul, Mithra vede
şi aude totul din cer sau de pe pământ întrucât el are 10.000 de ochi
şi 1000 de urechi. El este înarmat cu o măciucă, cu care
alungă demonii (alegorie pentru nori) ce năvălesc spre el.
-------------------
Trebuie făcută distincţie
între credinţă, religie, biserică şi preotul de lângă
tine. Credinţa este imanentă oricărui individ şi ea depinde
de personalitatea fiecăruia, de factori psihologici şi
motivaţionali. Religiile sunt încercări de răspuns la
credinţa oamenilor şi ele
depind de societatea în care s-au format şi evoluţia lor
istorică. Biserica este materializarea în plan social a religiei
respective. Ea este o instituţie. Preotul de lângă tine este un om ca
toţi oamenii. Relaţia dintre preot şi enoriaşi depinde de
gradul lor de cultură, de cât de apropiaţi sunt cei doi din acest
punct de vedere.
Nevoia de a crede este naturală. Ea va
exista întotdeauna, şi, prin ea, şi religia. Oamenii au nevoie de un
suport psihologic, de o motivaţie a propriei lor lupte pentru
existenţă.
Divinitatea este ca soarele. Ne dă,
fără să pretindă nimic de la noi. Este problema
noastră dacă suntem sau nu capabili să-i folosim darurile. De
asemenea, dacă acţionăm sau ne poziţionăm nepotrivit,
s-ar putea să suferim unele consecinţe neplăcute, aşa
după cum şederea sub razele soarelui – atât de folositoare
vieţii pe pământ – ne arde pielea la expunere exagerată. „Unirea
cu Dumnezeu”, căutarea punţii de trecere către mântuire, este similară
cu dorinţa de a ne muta locuinţa în soare. Ne-am arde înainte de a
ajunge acolo.
-------------------
Religia este ca o fereastra frumos
colorată; din acest motiv însă nu mai este transparentă, deci nu
mai vezi nimic prin ea.
-----------------------
Zi de primăvară de 1 ianuarie. Au
ieşit pe faleză cu mic cu mare – de fapt, cei mari să-i plimbe
pe cei mici – dar şi amatorii de jogging sau doar de plimbare prin aer
curat şi soare. Este un adevărat exod. Câţiva
ambiţioşi, înoată în mare. De altfel, după solstiţiul
de iarnă, ziua a început să crească, deci vine primăvara.
(Sa nu spună careva că sunt pesimist) Spre deosebire de Miami, unde
era umed, şi New York, unde era frig, în Atena este cald şi uscat.
Pe când mă plimbam, m-am întâlnit cu o
pereche mai în vârstă, soţ-soţie, prieteni de-ai mamei. Ei
locuiesc câteva străzi mai sus. El este grec, dintre copiii refugiaţi
în România, în urma Războiul Civil. Spre deosebire de majoritatea celor
din această categorie, care au vederi comuniste radicale, el este un om
inteligent şi ponderat. Nu l-am auzit niciodată rostind frazele lor
standard. Pare curios, dar mai avântată în discuţii patriotarde este
soţia lui, ateniană prin naştere, zice ea, deşi pare cam
rurală.
Le-am relatat că, aseară, înainte
de ora 12, am ieşit pe faleză, să vedem de acolo artificiile
şi bucuria cu care oamenii intră în noul an. În Omonia, unde fusesem
cu câţiva ani în urmă, a fost foarte frumos. Oraşul era
scăldat în luminile artificiilor, pe străzi era plin de tineri de
toate culorile, de pe toate continentele. După o mică glumă a domnului
(Scânteile, oricât de multe, nu fac lumină), mi-au spus că ştiau
şi ei de la televizor că şi în New York lumea iese pe
stradă să sărbătorească Anul Nou. Le-am răspuns
că acolo, în New York, artificiile nu au haz din cauza blocurilor înalte,
iar aglomeraţia din Time Square era cumplită. Trebuia să vii din
timp pentru ca să pătrunzi în piaţa propriu zisă. Veselia
oamenilor, buna dispoziţie, poate şi băutura, creau însă o
atmosferă care compensa orice efort. În Miami, în schimb, artificiile erau
deosebit de frumoase, datorită caselor mai rarefiate, dar lumea în
stradă era mai puţină. Aici, în Palaio
Faliro, atmosfera dăruită de Cel de Sus a
fost deosebit de plăcută. După două zile de ploaie, era
aproape senin şi surprinzător de cald. Nici o adiere de vânt. La ora
0, spre Pireu se vedeau artificii multicolore. Când însă mi-am exprimat
dezamăgirea pentru că, în Palaio Faliro, totul era pustiu, ea mi-a explicat că
liniştea de aici se datorează temerii ca hoţii să nu-i
jefuiască. Ca urmare, ei rămân în casă, s-o păzească..
Într-adevăr, doar un grup de şase tineri, băieţi şi
fete, am întâlnit pe faleză. Pe Sf. Alexandru, strada principală din
cartier, nu era nici un om. Nici vorbă de artificii. Nu ştiu unde
erau şi ce făceau toţi de aici, fiindcă doar câteva ferestre
erau luminate. Chiar şi restaurantele erau toate închise. Mă gândeam
să-i spun gluma cu ce fac unii oamenii când nu au ce face (se
dezbracă şi îşi păzesc hainele), dar m-am abţinut.
Soţul doamnei, în schimb, m-a ajutat:
-
În România, am auzit o
vorbă: „dormeai cu punga cu galbeni sub cap şi-ţi era frică
să nu ţi-o furi singur”.
Oricum, argumentaţia doamnei nu
stătea în picioare. Ea ar putea fi valabilă pentru persoanele în
vârstă. Majoritatea celor ce ies în stradă şi privesc sau
lansează artificii sunt tineri şi adolescenţi. Are deci cine
să păzească casa.
Soto voce, în speranţa că soţia
lui nu va auzi, s-a destăinuit, spunându-mi că unul dintre cei patru
tineri, ce-i văzusem aseară pe faleză, era probabil fiul lor,
împreună cu prietenii lui.
-----------------------
Am în faţă circa 20 de porumbei,
care ciugulesc grăunţe: Printre ei, este unul care nu
mănâncă; este preocupat să-i alunge pe ceilalţi. Se apropie
ameninţător de câte un porumbel, acesta recepţionează
mesajul şi zboară un metru sau doi mai încolo şi ciuguleşte
în continuare. Hrană este destulă şi pe o suprafaţă
destul de mare. Cel agresiv se îndreaptă atunci spre alt porumbel, care
procedează la fel. Lupta continuă. Porumbeii – deşi aleşi
de Picasso ca simbol al păcii (de ce?) - se bat între ei fără
milă. Chiar dacă grămada de grăunţe este imensă,
suficientă să alimenteze timp de 100 de ani toţi porumbeii din
lume, se găseşte câte unul care vrea să-i alunge pe toţi
ceilalţi, din dorinţa de a păstra grămada doar pentru el.
Are asta vreo legătură cu faptul că porumbeii formează
perechi stabile pe tot parcursul vieţii lor?
-----------------------
Astăzi sunt câţiva oameni în
apă; pe plajă sunt doar porumbei. Este înnourat; mai devreme chiar a
plouat.
-----------------------
Îmi
place că majoritatea denumirilor din spaţiul public sunt scrise
şi cu caractere latine, dar când văd
scris ’polis’ eu mă gândesc la poliţie; aici însă este
vorba despre ceva orăşenesc, cu sensul de public, de la „póli”, care înseamnă oraş. De exemplu „parcare
publică” şi nu parcarea poliţiei.
-----------------------
Mai
demult, am construit o glumă,
pornind de la o întâmplare reală. Era cam aşa: „Dacă unei
grecoaice îi acorzi prioritate la trecerea printr-un spaţiu îngust sau la
intrarea într-un mijloc de transport în comun, îţi va mulţumi
printr-un „Thank you”,
chiar dacă nu ştie limba engleză. Nu este fandoseală;
explicaţia e simplă: nici un grec nu va face un asemenea gest, deci
autorul este un străin, şi trebuie să-i mulţumească
într-o limbă de circulaţie internaţională.” Între timp,
am constatat că nu a fost o întâmplare, ci crudul adevăr. Mi s-a
întâmplat nu odată, ci de cele mai multe ori, cu varianta „Merci beaucoup. Vous ętes trčs aimable”,
în special din partea doamnelor mai în vârstă, care ştiu limba franceză.
-----------------------
Atât
mama cât şi tata sunt greci. Ambii şi-au păstrat
naţionalitatea greacă, deşi au fost educaţi în Anglia
şi au primit cetăţenie engleză, pentru ca, ulterior să
devină americani. Eu am fost conceput în Anglia (sau poate în Elveţia
– nu-mi este încă destul de clar), m-am născut în Australia, dar
prima mea cetăţenie, adică după ce am devenit major, a fost
cea de american. În sinea mea însă, m-am considerat întotdeauna grec, iar
Grecia a fost pentru mine un ideal, ţara care a însămânţat
cultura mai întâi în Europa şi apoi, prin intermediul Europei, în SUA. Am
fost mândru că sunt grec şi poate că uneori păream exagerat
în faţa colegilor şi prietenilor americani, lăudând istoria
şi civilizaţia antică. Cum americanii nu au o istorie
comparabilă nici măcar cu a celorlalte ţări europene,
insistenţele mele asupra istoriei antice a Greciei erau dezavuate, dar eu
tot mândru eram: „sunteţi voi, americanii, nişte inculţi. Noi,
grecii, v-am făcut ceea ce sunteţi”. Uneori eram chiar mai abrupt
şi foloseam expresii dure, făcându-i pe americani simpli
parveniţi, ceea ce nu mă avantaja, dar eram satisfăcut.
Acum
sunt un grec în Grecia. Cunoştinţele mă . . . era să zic admiră, dar ar fi
exagerat . . . consideră că aş avea unele atu-uri. Mie mi se par
dezavantaje din două motive:
-
din punct de vedere psihologic sunt
încă un inadaptat;
-
din punct de vedere practic, de
fiecare dată când eu fac sau vreau să fac ceva aşa cum
obişnuiam să procedez în USA, constat că, în Grecia este
neadecvat. Se întâmplă în unele situaţii dintre cele mai simple. În
cele mai complexe e cu atât mai grav.
În
privinţa problemelor economice, sunt de-a dreptul derutat. Specialitatea
mea este tocmai economia; sunt absolvent al unei universităţi cu
acest profil. Ceea ce face Grecia în acest moment nu se încadrează nicicum
în recomandările de progres ale vreunei doctrine economice, începând cu
cea a lui Adam Smith şi terminând cu cele mai moderne. Ba, parcă,
dimpotrivă, face totul pentru regres şi nu pentru progres. K.K.E. –
Partidul Comunist Grec – de fapt o sucursală a propagandei ruseşti,
speculează înclinaţiile „democratice” ale grecilor şi îi
agită, provocând doar anarhie. În Statele Unite ar fi fost arestaţi.
Dacă Marx a fost filosof, atunci a fost primul care a construit o doctrină
bazată pe ură şi crimă. El nu a intuit evoluţia societăţii. A fost doar un
ideolog al timpului său, care a ştiut să speculeze ceea ce
ştia toată lumea şi să instige prostimea împotriva
vârfurilor societăţii. În condiţiile în care industria era în plină
dezvoltare, el a apreciat că muncitorii vor deveni majoritari şi vor
conduce societatea. Nu numai că este o prostie (agricultorii erau
majoritari şi n-au condus niciodată), dar ei nu sunt majoritari nici
azi. Dimpotrivă, numărul lor scade treptat. Ceea ce contează nu
este numărul celor ce pot fi mobilizaţi, ci ideea care
mobilizează.
Există şi o
variantă optimistă: aprecierile mele sunt naive, poate chiar
greşite. De fapt, eu sunt cu totul lipsit de experienţă şi
judec doar după cele învăţate la facultate şi pe care,
poate, nici nu le-am înţeles prea bine. Îmi lipseşte experienţa,
practica. În varianta pesimistă, însă . . . nu, asta mă
cutremură; Grecia este acum ţara în care locuiesc.
-----------------------
1. Civilizaţiile
s-au format în jurul apelor, în special al marilor. Apa a favorizat
comerţul, iar o flotă bună puterea politică.
2. Astăzi,
marea are un rol cu mult mai mic.
3. Grecia
nu mai este un nod de comunicaţii.
4. Comerţul,
mai ales cel mare, nu mai are nevoie de sedii în nodurile de comunicaţii.
El se dirijează din birouri, aflate oriunde în lume, fie şi pe plaja
din Miami. La faţa locului se află trepăduşii.
-----------------------
Grecii
nu merg la cafenea să-şi bea cafeaua de după masă. Nu,
după masă se culcă. Ei vin la cafenea de două ori pe zi.
Mai întâi, dimineaţa, după cum reuşesc să se scoale. Orele
de vârf sunt între 11 şi 12, după care pleacă la masă. A
doua repriză este seara, începând cu ora 19. Vârful este între 22 şi
23, dar se prelungeşte după miezul nopţii, în special vara.
-----------------------
Am învăţat la geometrie să
desenăm figuri geometrice simple în plan. Mai complicat a fost să
desenăm pe hârtie obiecte cu trei dimensiuni, deşi spaţiul în
care vieţuim are trei dimensiuni. Obiecte cu patru dimensiuni nu putem
nici să ne imaginăm, dar mite să le desenăm. Şi
totuşi, matematicienii au elaborat teorii în spaţiu cu patru
dimensiuni şi chiar mai multe. Teoretic, nici nu-i greu. Dacă putem
scrie x+y+z, de ce nu am scrie şi x+y+z+w? Dar dacă spaţiu cu patru sau n
dimensiuni chiar există? Nu-l vom sesiza niciodată, pentru că nu
avem organele de simţ necesare.
-----------------------------
Vorbind
cu vecinul de apartament, un grec în vârstă, despre instalatorul ce urma
să efectueze o reparaţie comună, m-a întrebat dacă este
grec. Răspunsul meu afirmativ l-a dezamăgit.
-----------------------
Shakespeare e mare nu pentru că a pus
întrebarea „A fi sau a nu fi?”, ci pentru că a avut înţelepciunea
să nu răspundă la ea.
-----------------------
Grecul, dacă nu ştie,
fabulează. Nu spune niciodată că nu ştie.
-----------------------
Viaţa mi-a fost dată şi îmi
va fi luată; deci nu-mi aparţine. Doar modul în care mi-o
trăiesc îmi aparţine. De el depinde felul în care o voi valorifica,
roadele pe care le voi culege. Trupul meu este ca o bucată de pământ,
ce mi s-a împrumutat pentru un timp limitat. Recolta, dacă va fi vreuna,
depinde de ştiinţa cu care voi cultiva acest pământ (trupul
meu), dar şi de calitatea lui, pe de o parte, şi de condiţiile
meteorologice, pe de altă parte. Tocmai am spus o banalitate, dar puteam
să n-o spun?
-----------------------
Creştinismul a preluat obiceiuri,
sărbători şi chiar mituri străvechi şi le-a dat o
nouă haină, potrivită noii religii: Crăciunul, Sf. Dimitrie
etc.
-----------------------
Religiile nu se diferenţiază între
ele după criterii simpliste ca monoteiste, bi, tri, tetra sau politeiste. Criteriile sunt cu mult mai
subtile. În plus, naşterea lor este doar în mod simbolic legată de un
anume moment sau persoană: Budha, Aketanon, Iisus, Mahomed sau oricare
altul. Cât despre Iisus, el nici nu a afirmat că doreşte să
producă o schismă în sânul religiei iudaice, nici vorbă de o
nouă religie. El vroia doar să îndrepte greşelile
preoţilor. Idei creştine existau însă cu mult înaintea sa, iar
altele au apărut după el, astfel că ceea ce înţelegem noi
astăzi prin creştinism este un complex de idei format în timp.
Religia, filosofia, mentalităţile oamenilor evoluează continuu
şi se influenţează reciproc.
--------------
-
Elicopterele şi avioanele cu reacţie,
deşi au mecanisme de propulsare diferite, fac un zgomot
asemănător.
-
Plânge aerul lovit. Altă explicaţie nu e!
* *
*
-
Dormeai?
o Tocmai
m-ai întrerupt din lectură; visam că citesc.
-
Era măcar frumos ce
visai?
o Visam
despre societatea perfectă.
-
Atunci am făcut bine
că te-am trezit.
o Stai
să vezi! Adică să văd şi eu ce-am gândit în somn.
-
Somnul raţiunii
naşte monştri.
o Uite!
Hoţia, corupţia şi toate celelalte rele sunt tendinţe
universale. Ele se manifestă însă numai acolo unde societatea este
permisivă. În localităţile rurale tradiţionale, opinia
publică – „ochiul satului”, cum se spunea – este cea mai puternică
frână în calea fărădelegilor. Acolo, pentru că totul este
la vedere, nu se poate ascunde nimic; funcţionează ruşinea.
-
De unde ştii tu cum e
la ţară? N-ai trăit niciodată acolo.
o Ei,
lasă că ştiu. Din literatură, din filme . . . Să
continui! La polul opus, în marile aglomeraţii urbane, ar putea
funcţiona civilizaţia. Realitatea dovedeşte că soluţia
nu este viabilă. Doar frica de teama legii funcţionează şi
numai acolo unde ea este impusă cu fermitate. Ar rezulta de aici că
dictatura este de preferat. Deşi termenul este compromis, soluţia
merită analizată, evitând, bineînţeles variante de genul
„dictatura proletariatului”. Despre ea nu merită să vorbim. „Dictatura
legii” este insă o inepţie asemănătoare. Aşa după
cum societatea comunistă s-a dovedit a fi o utopie, un cod legislativ
perfect nu este altceva decât o altă variantă, la fel de
utopică.
-
Justiţia modernă
pleacă de la ideea că ansamblul legilor trebuie să fie perfect,
iar procesele trebuie să se desfăşoare potrivit regulilor
şi nu după opinia judecătorilor, care pot greşi. Dacă
legile nu sunt încă perfecte, ele pot fi perfecţionate.
o Ar
fi grozav, dacă nu ar fi utopic. Un concept asemănător, cel de
societate comunistă ideală, cu planificare centralizată, a fost
deja experimentat. Efectele lui le cunoaştem. Însăşi ideea de
perfecţiune denotă deja infatuare şi un nivel de
ignoranţă inacceptabil. Natura nu este un mecanism perfect şi
tocmai dezechilibrele, imperfecţiunile, sunt cele care o menţin vie.
Societatea umană este şi ea o parte a Naturii.
-
Mie mi se pare că cel
mai bine este să nu ai de-a face cu justiţia. Acum scoală-te,
că azi avem treabă împreună.
* *
*
Zilele trecute, la cafenea, Miky a sărit din braţele Anastasiei şi a alergat să miroase câinele unui bărbat, care se oprise să stea de vorbă cu un prieten. Era un câine alb, foarte frumos, cu blana curată, dar foarte mare pentru Miky - o bijuterie de 20 centimetri, din rasa yorkshire terrier. Nu-l interesa botul celuilalt, care ar fi putut să se aplece, deşi nu părea interesat. Miky voia să-i miroase fundul, motiv pentru care se ridica pe lăbuţele din spate. Cum nici aşa nu ajungea prea bine, din când în când sărea în sus; apoi, întorcea capul către stăpâna lui şi lătra scurt, încercând astfel să-i spună ceva, după care sărea parcă cu mai mult elan. Era mai mult decât nostim. Toţi cei din jur, clienţi ai cafenelei sau trecători, priveau la el şi se amuzau. Miky era actor aplaudat la scenă deschisă.
-
Vorbiţi despre
sentimentele oamenilor cu privire la animale. Eu am încă în memorie un caz
foarte concret, fiindcă l-am simţit pe pielea mea. Cu mai mulţi
ani în urmă, vizavi de blocul în care tocmai mă mutasem, unul abia
construit, se afla o casă, locuită de către o familie în
vârstă, ce ţinea un câine. Pentru a nu strica cele câteva straturi de
zarzavat, libertatea lui de mişcare era limitată la un ţarc de 2
x 1,5 metri. Necazul nostru, al locatarilor blocului, era faptul că, în
timpul nopţii, acest câine scotea la fiecare 30 de secunde un sunet
jalnic, mai mult un scheunat decât lătrat, exprimând o stare
sufletească şi nimic altceva. În timpul zilei dormea. Proprietarilor,
probabil cu auzul mai slab, nu le-a păsat de necazurile provocate
nouă. După câtva timp, câinele a murit. Nu ştiu dacă de
bătrâneţe sau otrăvit de cineva, fiindcă nopţile
noastre deveniseră sinistre. După câteva zile, au primit de la copiii
lor un alt câine tânăr. Câţiva ani a fost bine. De câtva timp
însă, a dobândit aceleaşi reacţii. Are un alt timbru, viguros
încă. Din fericire, deocamdată este activ doar în timpul zilei.
Noaptea tace. Nu ştiu pentru cât timp. Este evident că evoluţia
lui este aceeaşi, indusă de aceleaşi condiţii.
o Şi
câinii se pot îmbolnăvi de astenie nervoasă, dacă li se
creează condiţii omeneşti de viaţă.
-
Da, am auzit şi eu
gluma asta. Afirmaţia „Omul poate îmbolnăvi de astenie nervoasă
chiar şi un câine” este, din păcate, mai adevărată.
o Eu
am o amintire cu oameni, nu cu animale. Nu era un câine, ci un copil. Într-o
vară, în fiecare dimineaţă, o vecină de la o altă
scară a blocului unde stau îşi aşeza copilul de sub un an pe o
pătură pe peluza din spatele blocului. Îl lăsa acolo,
fără nici o supraveghere. El încă nu putea să meargă,
aşa că era condamnat să stea acolo, pe pătură.
Spaţiul îi oferea siguranţă, dar copilul era singur. Scâncea,
asemenea câinelui despre care vorbeai tu, cam tot la 30 de secunde. Singura
diferenţă era sunetul: ceva ce, poate, ar fi vrut să semene cu
„mama”, dar încă nu era suficient de articulat.
§ Eu
mă declar incapabilă să comentez pe această temă. Îmi
sfâşie inima. Uneori, oamenii nu sunt umani.
-
Am impresia că uzo mă
prosteşte.
o Cred că,
dimpotrivă, te deşteaptă, fiindcă ţi-a oferit
posibilitatea să constaţi acest lucru.
-
Oh, dar ce colier grozav are căţelul tău! Are chiar
şi o cruce atârnată de el. L-ai botezat cumva?
o Nu fii rău, Vezi
că te aude Anastasia. Este cadoul ei.
-
Cu ce ocazie? Este ziua lui, sau a ta?
o Nu e ziua lui şi nici a
mea. Este copilul lui Dixi, căţeluşa
ei.
-
Nu al lui Miki?
o Nu, că Miki e băiat. Dixi,
cealaltă căţeluşă. Mi l-a făcut mie cadou, dar îl
iubeşte ca şi cum ar fi încă al ei.
-
Da, dragostea ei pentru animale este într-adevăr formidabilă.
o Pe urâtul ăsta, cum îl
vede, îl sărută pe toate părţile.
-
Nu trebuie s-o judeci prea dur. Trebuie să-şi manifeste
şi ea dragostea faţă de cineva.
o Aici ai dreptate.
Comportarea Anastasiei poate părea deplasată, dar ea trebuie
înţeleasă. O persoană care nu a fost mângâiată
niciodată, care nu a primit cadouri decât unele nesemnificative în
copilărie, poate simţi nevoia să facă ea pentru alţii,
ceea ce nu au făcut alţii pentru ea. Şi cum, mai ales după
o anumită vârstă, nu-şi poate permite cu alţi oameni, o
face cu animalele. Sentimentele ei nu s-au tocit, ci – dimpotrivă – s-au
amplificat. Privind-o cum îşi mângâie şi alintă căţelul (Miki mu, agápi mu), înţelegi că
nu este nimic formal, că sunt sentimente autentice deosebit de puternice.
Impresionant este că şi căţelul răspunde la fel. Nu am
văzut două persoane să-şi exprime sentimentele cu
aceeaşi dăruire.
-
Despre iubitorii de animale
de casă se spune că ei nu au un surplus de dragoste pentru animale,
ci o nevoie de dragoste din partea altora, către ei. Ei nu întreţin
orice animal, ci numai pe cele ce pot fi dresate să-şi manifeste
ataşamentul faţă de cel ce le mângâie şi le dă de
mâncare. Aceşti oameni simt nevoia de a fi iubiţi de cineva. Nu este
vorba despre iubirea pentru animale, ci despre nevoia de a fi iubit.
o Ceea
ce Anastasiei nu prea i s-a întâmplat.
Ar părea firesc să credem că cei ce s-au bucurat de sănătate şi o copilărie fericită la adăpostul şi protecţia unor părinţi iubitori să fie la rândul lor generoşi cu cei din jur şi în special cu copiii lor. Găsim cu uşurinţă circumstanţe atenuante pentru cei cu o soartă diferită. Le iertăm acestora din urmă răutăţile, avariţia, lipsa de scrupule şi altele asemenea, punându-le pe seama lipsei de educaţie, dar şi a unei copilării nefericite, plină de lipsuri, motiv pentru care au trebuit să lupte. Ea, lupta, i-a îndârjit şi le-a format caracterul. Poate că aşa şi este în general, dar nu întotdeauna.
Anastasia este exemplul opus. Era aproape oarbă la naştere şi a avut nevoie de tratamente îndelungate pentru a vedea, niciodată suficient de bine. A fost îndrumată către sport, pentru care avea unele calităţi fizice, dar un accident – datorat tot vederii slabe – i-a oprit evoluţia. Primul vis i s-a risipit brusc. Dacă tatăl i-a mai acordat oarecare atenţie, mama nu a avut nimic din ceea ce numim instinct matern. Nu i-a zâmbit niciodată şi, în locul mângâierilor i-a aplicat aproape zilnic câteva palme. Probabil că nu şi-a dorit acest copil. După o copilărie în lacrimi, şi-a petrecut adolescenţa printre străini, într-o ţară străină, la internatul unei şcoli pentru copii cu probleme, de asemenea străini. Problema ei era văzul; ale altora erau chiar mai grave. A fost căsătorită fără să fie întrebată. Ce-i drept, soţul era un bărbat atrăgător, titrat, dar care nu a iubit-o nici o clipă. Avusese suficiente relaţii amoroase înainte de căsătorie şi a întreţinut cu mult mai multe după. Erau să se despartă de mai multe ori şi, pentru scurte perioade chiar au făcut-o. Înaintea accidentului trăia mai mult cu una dintre fostele lui secretare decât cu soţia, iar despărţirea era iminentă.
Cu toate acestea, ea îşi îngrijeşte soţul invalid cu toată atenţia, îşi iubeşte copiii, pentru educaţia cărora a făcut tot ce a putut, şi este cunoscută ca o persoană generoasă; intuieşte nevoile celorlalţi şi îi ajută din proprie iniţiativă cu ceea crede ea că le-ar fi de folos. Nu dă bani cerşetorilor, în special minorilor; acesta ar fi un gest de ipocrizie, chiar dăunător copilului, deoarece el ar trage concluzia că poate trăi toată viaţa în acest mod şi nu mai caută alte soluţii. Ea îi ajută pe cei activi, din dorinţa de a-i sprijini, de a le face viaţa mai bună, de a le uşura activitate, mai ales atunci când trec printr-un moment dificil.
Iată suficiente argumente pentru a demonstra că afirmaţia iniţială, conform căreia o copilărie fericită modelează un om generos şi invers, nu este aplicabilă în mod absolut. Cazul Anastasiei ne arată că, dimpotrivă, o copilărie nefericită a sensibilizat copilul, l-a făcut să privească cu condescendenţă necazurile altora, are înţelegere pentru ei şi încearcă să-i ajute.
Axel Muntel, în „Cartea de la Sant Michele”, relatează afirmaţia unui cerşetor, cum că italienii săraci sunt cei mai generoşi, spre deosebire ce cei bogaţi, de la care nu primeşte nimic.
Poate că, uneori, a
greşit şi ea. Oricare dintre noi putem fi vinovaţi sau nevinovaţi
în anumite situaţii concrete. Pretenţia de a fi nevinovaţi în
general, cu alte cuvinte, de a nu fi greşit niciodată, este însă
mai gravă decât vinovăţiile întâmplătoare, mai ales atunci
când sunt făcute fără voie, pentru că, înainte de a fi
vinovat sau nevinovat, se află starea de spirit, orientată către
a face bine sau rău. Cine îşi propune să fie nevinovat
înseamnă că, mai întâi, a gândit răul şi apoi s-a
abţinut să-l facă. Celor bine intenţionaţi nici nu
le-a trecut prin cap ideea că ar putea face rău.
Criteriile
după care ne formăm opiniile sunt diferite de la o persoană la
alta. De aceea, atunci când îi judecăm pe alţii după criteriile
noastre putem greşi foarte tare. Iată un exemplu. Între delfin
şi rechin pare să fie o asemănare mai mare decât între delfin
şi şoarece. Asta dacă nu avem în vedere clasificarea speciilor
după Linné, conform căreia delfinul şi
şoarecele sunt mamifere (vivipare), în timp ce rechinul este peşte
(ovipar). Desigur, Linné ar fi putut să
găsească şi alte criterii. Dacă el putea, noi nu putem?
În existenţa ei de persoană matură, Anastasia şi-a amintit de multe ori, mai ales în momentele cele mai grele, de o fabulă învăţată în copilărie. Nu i-a înţeles atunci pe deplin morala, poate de aceea a ţinut-o minte, dar s-a convins de ea ulterior.
Se spunea în fabulă că, într-o bună zi, măgarul unui ţăran a căzut într-o fântână. Ţăranul s-a gândit că măgarul era bătrân, că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată şi că nu mai merită osteneala să-l scoată pe măgar din adâncul fântânei. În consecinţă, a început să arunce pământ în fântână. Cu fiecare lopată de pământ însă, măgarul cel bătrân se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. Spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, măgarul a ajuns până sus şi a ieşit.
Viaţa va arunca, poate, şi peste tine cu tot felul de necazuri. Secretul este să te scuturi de ele şi, mai întărit, să continui. Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Viaţa merită trăită, indiferent cum ni se pare: bună sau rea.
Vederea slabă a Anastasiei i-a făcut pe părinţi şi pe cei din jurul ei s-o considere handicapată şi, în consecinţă, lipsită de perspective şi i-au anulat orice posibilitate de afirmare intelectuală. Nimic mai fals! În realitate, Anastasia este o femeie deşteaptă, iar handicapul i-a ascuţit şi mai mult mintea. În ciuda ghinioanelor, ea nu s-a lăsat înfrântă. În alte condiţii, mintea ei ar fi putut fi valorificată la nivele superioare.
Deşi târziu, soarta i-a surâs în sfârşit Anastasiei. Pe lângă asigurarea ce o primeşte cu regularitate din S.U.A., a moştenit mai multe proprietăţi de la părinţi şi rude, astfel că acum se poate considera o femeie, dacă nu bogată, cel puţin fără probleme financiare. Este mândră de avuţia ei şi o afişează ostentativ. De câtva timp, povesteşte întâmplări imaginare sau pe care le-a trăit realmente, dar le înfloreşte. Pe faţa ei însă se citeşte nemulţumirea unei vieţi lipsite de iubire. Kostas s-a căsătorit, are familia lui, aşa că îl vede fugitiv. Nicki este plecată în Cipru. Fotios trăieşte, dar este mai mult legumă decât om. Merge cu greutate, nesigur şi numai însoţit. Nu poate vorbi decât extrem de greu, despre necesităţile lui cele mai simple.
„Odiseu” s-a întors
acasă, dar nu cu scutul şi suliţa în mână, ci adus de mână,
de mâna Anastasiei. Suliţa şi scutul au fost şi de această
dată în mâinile femeii. Poate că nu întâmplător Atena, zeiţa
înţelepciunii, este reprezentată cu lance şi scut:
înţelepciunea trebuie apărată. Ea nu se impune de la sine, este
vulnerabilă.
Cum a apărut dragostea, nu ştim, dar ne prefacem că ştim. Conform unui mit clasic, Divinitatea l-a făcut pe om fără sex. Din motive incerte, l-a tăiat în două şi, de atunci, cele două jumătăţi se caută fără să se găsească. Este mitul androginului. El explică însă dorinţa. Pentru ea, avem deci explicaţii. Nu avem pentru dragoste. Când mama lui Bulă i-a cerut soţului să-i facă fiului puţină educaţie sexuală – dar să-i explice delicat, cu exemple de la plante şi animale, fiindcă fiul lor este un copil sensibil -, tatăl, după una dintre vizitele lor obişnuite la bordel i-a spus: „Uite, tată, să ştii de la mine că la plante şi chiar la animale e la fel ca la oameni”. Desigur, există şi alte explicaţii, nu mult diferite. Şi totuşi, reproducerea pomilor, spre exemplu, nu se face prin sâmburi şi nici măcar prin fructe, ci prin flori. Acolo se întâlnesc cele două sexe şi, poate, şi dragostea lor, pe care noi ne străduim s-o înţelegem cu mijloace raţionale.
Despre bunătate suntem săraci în mituri. Cât adevăr conţine afirmaţia „omul se naşte bun, dar viaţa îl înrăieşte”? Prima caracteristică a oricărei fiinţe este instinctul de supravieţuire. Omul se naşte ca luptător; lupta pentru viaţă este cea care îl caracterizează. Bunătatea sau răutatea – aşa cum le definim noi în lumea pe care o poreclim civilizată – chiar dacă sunt şi genetice, ele se conturează în relaţiile cu ceilalţi. Orice celulă vie încearcă să se dezvolte pe seama mediului înconjurător; evoluţia ei se opreşte la întâlnirea cu celulele similare, care fac acelaşi lucru.
Mai mult decât alte fiinţe, omul este o fiinţă socială. Pentru el contează nu doar relaţia cu mediul natural, ci şi cea cu semenii lui din societatea în care trăieşte. De aceea, a fi civilizat înseamnă să-i respecţi pe ceilalţi, astfel încât toţi cetăţenii cetăţii să convieţuiască în armonie. Omonia, una dintre pieţele principale ale Atenei, chiar asta înseamnă: armonie. Acolo se adunau oamenii să se împace la un pahar de ceva. Sună bine, dar astăzi este bine să nu te afli în zonă pe timpul nopţii. Cum se face că, după milenii de educaţie creştină şi mai puţin creştină, oamenii devin tot mai răi?
Majoritatea
mitologiilor au la baza cosmogoniei lor Haosul sau un simbol al răului; a
trebuit să vină zeul cel bun, să-l învingă şi să
creeze spaţiul organizat, în care omul poate trăi. Marduk a alcătuit lumea din trupul monstrului marin Tiamat. Înseamnă că răul este primordial.
Binele a apărut prin civilizaţie. Omul nu face altceva decât să
imite faptele zeilor. Dacă zeii au fost nevoiţi să doboare un
monstru marin ori o fiinţă primordială ca să
alcătuiască apoi lumea, omul trebuie, la rândul său, să–l
imite atunci când îşi clădeşte o lume a lui, o cetate ori o
casă. Aceasta este şi justificarea jertfelor - sângeroase sau
simbolice – la execuţia unor construcţii. Dedal pentru
construcţia Labirintului, sau Ana meşterului Manole din legendele
românilor. Creştinismul, vorbind doar despre Dumnezeu şi uitând
răul primordial, şi-a pierdut filonul filosofic. În mitologie, existau
şi zei buni şi zei răi. Credinţa reflecta viaţa. Zeii
erau printre oameni. În creştinism există doar sfinţi buni.
Răufăcătorul
este, într-o oarecare măsură, sinucigaş, fiindcă trebuie
să-şi ascundă o parte a identităţii. Ca
fiinţă socială, el nu mai este pe deplin integrat în societate,
deci îşi omoară o parte a fiinţei sale. Liber? Nici măcar
libertatea de exprimare nu o are. Vorbeşte doar în şoaptă, cu
tovarăşii lui. Îşi ascunde faţa şi privirea chiar
şi atunci când nu a făcut nimic rău. Obişnuinţa
şi conştiinţa incorectitudinii sale îl determină să se
auto-izoleze. Îşi construieşte o închisoare artificială în jurul
său chiar şi atunci când este în libertate. Nu mai este deschis
către societate. Ca parte a societăţii, el este neghina ei.
Chiar dacă lumea nu l-a identificat ca atare, el ştie mai bine decât
ceilalţi cine este şi nu riscă să fie pus la locul lui. Se
pune singur. Din punct de vedere social, este un om mort.
Religia creştină, plecând de la ideea că omul se naşte rău, propovăduieşte bunătatea extremă, prin frica de Dumnezeu şi altele asemănătoare, în speranţa că omul real îşi va îmbunătăţi poziţia între cele două extreme. După cum era de aşteptat, nu reuşeşte, fiindcă argumentele nu sunt convingătoare, iar idealul, ca orice ideal, este imposibil de atins. Propovăduirea unei soluţii mai realiste ar fi avut cu mult mai mult succes.
S-ar crede, din cele ce am spus până aici, că omul se naşte rău, dar contactul cu ceilalţi, societatea, îl îmblânzeşte. Poate că rău este un cuvânt prea dur. Se naşte acaparator, rapace, nu neapărat rău. Pe de altă parte, societatea nu îl face mai bun, ci mai tolerant. El îi acceptă pe ceilalţi, învaţă să-şi înfrâneze pornirile, dar nu pentru că a devenit mai bun, ci pentru că a constatat că nu se poate altfel. Părinţii sunt toleranţi cu copiii atunci când s-au plictisit să le facă observaţii, să-i îndrume, sau nu au făcut-o niciodată. „Lasă-l că-i doar un copil”, ca şi cum va primi educaţia la bătrâneţe.
Răutatea, ca şi bunătatea ar trebui definite altfel. Nu ştiu cum, dar nici nu cred că asta ar fi problema noastră. Fapt e că ele există în fiinţa noastră – şi nu numai a noastră, ci şi în cea a unor animale – în proporţii diferite. Un alt termen, pe care îl folosim fără să-l fi definit, este sufletul. Mai demult, oamenii încercau să explice prin el nu numai caracterul oamenilor, ci şi sursa vieţii. Unii l-au plasat în ficat, de unde şi expresia „îi voi mânca ficaţii”. Unele triburi chiar o făceau, atunci când ieşeau învingători în luptă, de unde s-a avansat ideea că sălbaticii ar fi canibali. Biserica catolică a avansat-o, însoţind-o cu minciuna potrivit căreia creştinismul i-ar fi dezvăţat pe oameni de acest prost obicei. Oamenii, ca şi animalele dealtfel, nu se mănâncă unii pe alţii dintr-un motiv foarte simplu: eventualele boli ale celui decedat s-ar transmite celorlalţi. Acesta este şi motivul îngropării sau arderii cadavrelor. În mitologia etruscă, macrocosmosului celest îi corespunde un microcosmos în ficatul fiecărui om şi chiar animal.
Desigur, sufletul nu se află în ficat; dar atunci, unde se află? Librăriile sunt pline de cărţi cu subiecte oculte. Cum librarii sunt comercianţi, înseamnă că asemenea cărţi se vând, deci există cumpărători, oameni care îşi pun asemenea probleme şi speră să găsească răspunsul în aceste cărţi. Dacă ar face-o câţiva savanţi nu m-ar deranja, dar au asemenea preocupări tocmai cei ce nu sunt capabili să rezolve probleme simple. (Metafizica este ştiinţa corijenţilor la fizică.) Ce şanse avem să găsim răspunsuri la asemenea probleme? Plec de la o constatare: văd la televizor cum un crocodil îşi mănâncă prada cu gura deschisă, deşi apa în care se află este mizerabilă, plină de noroi şi o mulţime de alte vietăţi scârboase. Lui nu-i pasă. Dar şi noi facem la fel. Aerul nu este pur, ci plin cu tot felul de particule minerale, vegetale şi animale, moarte sau vii, pe care însă noi nu le sesizăm. Un alt exemplu: meduzele ce le vedem în apa mărilor şi a oceanelor sunt semitransparente şi gelatinoase. Dacă ar fi complet transparente şi încă mai gelatinoase, nici nu le-am sesiza prezenţa. Asta nu înseamnă că ele nu există. Pot exista deci în jurul nostru obiecte, fiinţe, medii pe care simţurile noastre nu le percep. Iar dacă nu le percepem, nu vom şti niciodată ce sunt; putem cel mult constata că există şi să le identificăm unele caracteristici. Un exemplu elocvent este lumina, despre a cărei natură, cu toate eforturile savanţilor, nu ştim mare lucru. Există o teorie ondulatorie, alta corpusculară, putem vorbi şi despre fotoni, dar ele ne servesc doar în aplicaţii tehnice. Ce este de fapt lumina, nu ştim. Ştim însă s-o folosim. La fel şi cu undele de diferite feluri. Am constatat prin experienţe cum se comportă şi am învăţat să le folosim. Pentru radio, televizor, construim antene corespunzătoare scopului, deşi habar n-avem ce sunt de fapt undele respective, nici vorbă să punem mâna pe ele.
În toată această nebuloasă în care ne aflăm, ceva îmi este totuşi clar: nu vom afla niciodată unde ne este sufletul, dar asta nu înseamnă că el nu există. Ce deosebire este între credinţa celor vechi că sufletul s-ar afla în ficat şi convingerea noastră că unele comportări sunt programate genetic prin ADN? Poate doar faptul că expresia „îi mănânc ficaţii” nu mai are nici o semnificaţie, deoarece nu putem mânca ADN-ul duşmanilor noştri.
Problema serioasă este: cum educăm tinerii să-şi găsească propriul lor drum în societate? Cum vor şti ei să-şi valorifice în interesul lor şi al societăţii înclinaţiile naturale pe care le au, indiferent unde s-ar afla, aşa după cum unui atlet i se recomandă o probă sportivă sau alta, în funcţie de aptitudinile sale? Cum va şti să aleagă între bine şi rău? Sufletul lui, va fi în final personalitatea lui, iar ea este modelabilă.
* *
*
Ca toţi meridionalii,
grecii sunt oameni pasionali. Printre pasiuni, nu poate lipsi iubirea. Latinii
îl aveau pe Amor; grecii pe Eros. Nu ştiu cum era atunci, dar astăzi
cuvântul amor este folosit pentru o dragoste platonică, în timp ce erotic
pentru una carnală. De altfel, în
limba greacă, eros înseamnă dorinţă, deci diferenţa
este clară. Doar Platon i-a dat o interpretare aparte, şi anume de
joc al hazardului, simbolizat prin jocul de arşice. Într-adevăr,
dragostea nu se supune raţiunii şi, din acest punct de vedere,
trebuie să-i dăm dreptate filosofului, deşi interpretarea lui nu
are legătură cu sensul iniţial de zeu al dorinţei. În plus,
lumea noastră, a celor şcoliţi cu litere, poate greşi
uşor şi trece de la Eros la Eris.
Greşeala este gravă. Nu pentru că Eros era un zeu şi Eris o zeiţă. Nu suntem misogini, dar Eris era zeiţa vrajbei. Ce-i drept, vrajba este
şi ea tot aleatorie; nu ştii niciodată când, unde şi de ce
apare. Interesant este că tot Zeus a conceput-o, într-una din numeroase
sale escapade amoroase, de fapt mai mult erotice.
* *
*
Ar trebui să ne
exersăm admiraţia atât pentru Voltaire cât şi pentru Rousseau,
ambii figurând pe panoplia marilor spirite ale omenirii. Un om normal însă
nu poate să-i accepte pe amândoi, decât dacă nu i-a înţeles cu
adevărat pe nici unul. Ei înşişi, Voltaire şi Rousseau,
s-au războit între ei, fără să se pună de acord.
Şi totuşi, uneori,
suntem tentaţi să dăm dreptate când unuia, când altuia, în
funcţie de starea de spirit în care ne aflăm în acel moment.
Se poate să avem
dreptate în ambele cazuri? Se pot împăca raţiunea cu sentimentele?
Aşa ar trebui . . . sau aşa ne-ar plăcea. Nu, nu se pot
împăca, dar trebuie să coexiste. Soluţia este, de aceea, un
modus vivendi.
Este absurdă dorinţa de a crea un sistem filosofic non-contradictoriu, când viaţa însăşi este născută din contradicţii ontologice. Nu doar plină de ele, ci născută din ele: din pozitiv şi negativ, din bine şi rău, din negru şi alb, din diavolesc şi divin şi aşa mai departe. Doar cine nu gândeşte îndeajuns poate crede că face filosofie emiţând astfel de pretenţii.
La fel stau lucrurile
şi cu dicotomia apolinic vs. dionisiac. În fiecare dintre noi există
un Apollo, dar şi un Dionysos. Cum acordul dintre cei doi nu este
posibilă, armistiţiul este cel ce ne asigură liniştea. Dar
ea însemnă în aceeaşi măsură mediocritatea. Încălcarea
temporară a armistiţiului îi face pe unii să
strălucească. Temporar!
Şi atunci, care este
soluţia înţeleaptă? Dacă fiul risipitor din parabola
biblică ar fi ştiut că se va întoarce umil de unde a plecat, nu
ar mai fi plecat. Există deci o doză necesară de neştiinţă.
Cei doi fraţi aveau aceleaşi cunoştinţe, pentru că
avuseseră aceeaşi educaţie, dar unul era mai supus, iar altul
mai neascultător; nu a avut deplină încredere în poveţe.
Diferenţa este doar de mentalitate.
În final, fiul risipitor poate spune: „Îţi
mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptăţii, setea
orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia, şi ura. Cu
ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu.”
Să fim, aşadar, toleranţi
şi cu cei care se comportă altfel de cum credem noi că ar fi
bine. Raţiunea noastră poate fi la fel de greşită ca a lor.
Şi chiar dacă n-ar fi, ea are un mare defect: este previzibilă. De
aceea poate fi contracarată de către cei ce au interesul s-o
facă. Patima, în schimb, este imprevizibilă. Uneori are succes tocmai
datorită surprizei ce o provoacă. De aceea e bine să ştim
că, în cotloane ascunse, ea stă la pândă.
E nevoie de multă înţelepciune pentru a-ţi acorda corzile firii cu muzica naturii şi să-ţi înţelegi rolul ce-l joci în societate, ca parte a naturii.
* *
*
Anastasia are
prieteni, pentru că nu este rea. În plus, este corectă, iar
conversaţia cu ea este plăcută, fiindcă este
inteligentă. Doar
oamenii răi nu au prieteni; ei au cel mult tovarăşi la unele
dintre fărădelegile lor.
Fie că sunt două
caracteristici diferite, fie că sunt valori pe aceeaşi scală,
bunătatea şi răutatea ţin de firea individului. Sunt
genetice. Viaţa îi oferă doar oportunităţile, în care firea
lui se va manifesta.
După o
bătălie pierdută, trebuie să ai curajul să-ţi
revii. Anastasia a pierdut multe bătălii şi, după toate,
şi-a revenit. Curajul ei s-a întărit, a fortificat-o.
Sunt
necăjiţi unii oamenii că sunt „datori cu o moarte”. Moartea nu
este decât sfârşitul vieţii. Nu asculţi un concert
aşteptându-i sfârşitul, decât dacă nu-ţi place, şi
atunci te bucuri că s-a terminat. Dacă însă concertul e bun, te
bucuri de muzica ce o asculţi, în timp ce o asculţi. Când s-a
sfârşit, s-a terminat şi plăcerea. Ar trebui să
considerăm că suntem „condamnaţi la viaţă”. În acest
caz, ar trebui măcar să ne executăm pedeapsa aşa cum se
cuvine.
Bunătatea va fi cultivată, fără doar şi poate, cu condiţia ca cel ce o are din belşug să fie îndrumat şi cum să se apere împotriva celui rău şi, pe de altă parte, cel rău să fie convins că răutatea nu-i este de mare folos, societatea etichetându-l ca atare, în timp ce bunătatea, pe care va trebui s-o înveţe, îi poate servi pentru câştigarea unui loc mai bun printre semeni. Ar trebui cultivată bunătatea, aşa cum se cultivă deşteptăciunea, pe care o avem cu toții în cantități diferite.
* *
*
Prenumele lui Fotios, în mod ironic, înseamnă opusul a ceea ce i s-a întâmplat. În limba greacă, Fotízo înseamnă a lumina, ori el, în loc să lumineze, şi-a pierdut propriul mijloc de a recepţiona lumina: ochiul.
Anástasi, în limba greacă, înseamnă înviere, reanimare. Să fi fost şi acesta un nume predestinat? Ea a ştiut de fiecare dată să renască asemenea păsării Phonix. Multe femei se străduiesc să păstreze cât mai mult frumuseţea trecută a tinereţii. Greşit! Frumuseţea este un dar trecător. („Forma bonum fragile est” – Ovidiu) Secretul vieţii este să ştii să îmbătrâneşti frumos.
Sfârşit
Cuprins
Miami, S.U.A, 2000 7
Insula Lemnos, Grecia, 1955 11
Insula Creta, Grecia 1956-1966 21
Anglia, 1966-68 31
Insula Creta, 1969 46
Anglia, 1970-1971 56
Elveția, 1971 62
Australia, 1972-1974 73
Grecia, 1974 88
New York, 1975-1984 91
Atena, 1985 106
New York, 1986 137
Atena, 1987 148
New York, 1988-96 168
Miami, 1997 188
New York, 2001 204
Omonia, 2001 209
Glyfada, 2001-2003 232
Palaio Faliro, 2003-2011 261
Atena, 2012 332
APRECIERI CRITICE
Mișcând-se cu dezinvoltură într-un areal cultural divers, autorul e un spadasin neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu anacronismele și sclerozele sociale, cu încăpățânarea închistată în menghina obișnuințelor, dar și cu nerăbdarea frivolă a carierismului oportunist de conjunctură. Din dialogul cu sinele, a rezultat un fel de tratat de morală, alcătuit din eseuri, reflecții, aforisme, dialoguri sau scrisori, având alura unui jurnal al unui spirit critic și lucid, iar, în subsidiar, o carte de învățătură din propria experiență. Tranșant, exact și pragmatic, de o sinceritate periculoasă, Cristache Gheorghiu nu vrea să șocheze, ci, în maniera proprie eseului, notează, amendează, și stigmatizează, ca într-un insectar social, metehne românești. O întreprindere curajoasă, ca lupta unui boxer cu garda jos, în care, pe vremea asta bolnavă, nu există învingător prin k.o., nici la puncte, nici măcar o remiză a bunului simț, ci doar dezamăgirea că meciul n-a mai avut loc.
Doru Munteanu,
președintele filialei Brașov a USR
* *
*
Creativitatea, bazată pe o solidă pregătire profesională, este amprenta pe care o poată lucrările lui Cristache Gheorghiu. Peste spiritul creativ, dacă așezi eleganța, stilul, frumusețea exprimărilor și inspirația în alegerea cuvintelor ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu.... Domnului Cristache Gheorghiu, îi voi purta veșnic un respect deosebit și mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viața îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral și intelectual.
Dr. Constantin Duguleană,
prorector al Universității „Transilvania”
* *
*
Filosofia unui Bolovan – o carte absolut remarcabilă. . . Asemenea cărții din 2008 (Memoriile unui cățel adult), receptată favorabil chiar în momentul lansării, când a beneficiat de aprecierile unei autorități critice incontestabile, scoate mai pregnant la vedere disponibilitățile scriitoricești ale lui Cristache Gheorghiu. . . De altfel, cartea în sine nu se lasă ușor integrată unei anume specii literare, cele 389 de pagini fiind în măsură să ofere cititorului spectacolul alternării seducătoare a fragmentelor de jurnal și memorialistică evocatoare cu tehnici specifice prozei narative, genului epistolar, dar și publicisticii de atitudine, cu aforismul. . . Judicios elaborată, structura volumului face apel la ficțiune, modalitate anticipată de titlu, astfel că „personajele” care susțin referențialitatea textului sunt: Bolovanul, Zidul, Piatra, Țânțarul Anofel, precum și Prietenul și Ne-prietenul. Acestea se confesează, intră în dialog, ascultă și, mai ales, povestesc, nuanțează interogarea permanentă a sinelui de către autor. Cristache Gheorghiu face figura unui scriitor capabil să observe amănuntele relevante ale realității, să creioneze în doar câteva cuvinte destine. . .
Prof. Nicolae Stoie,
în volumul de
critică literară Biblioteca de
unică folosință
* *
*
WHERE IS MY WAY? is a presentation,
very generally addressed, of many of the major practical and spiritual
considerations of today. Let me at once say that to this reader at least, a
principal quality of the book is its accessibility. It expresses advanced,
sometimes complex and intellectual concepts in a pleasing and very
communicative literary style. The style is important; it is calm, it is not
argumentative, it is persuasive. Christache has created a book that, through personal
circumstances and memories, examines generality. This is writing that is part
autobiography, part commentary on our times, and part philosophical
speculation. The author does not take up a polemical stance. Christache is a humanist who examines in particular the
universality of message, and gives the reader a clear way to positive
thought. … Christache
is a writer who communicates with the reader in the language of truth and inner
spirituality, with elegance and perception, and avoids cliché. It presents a
poetically intellectual distillation of much thought and wisdom, in a frame
that is contemporary but also timeless. There is much in this volume that will
remain with the reader. Books dealing with thought, spirituality and a search
for identity, soul and meaning are much read both in the United States and the
UK, and if this project proceeds, we would envisage a simultaneous publication
in Britain and the USA.
Mark Sykes, Editor-In-Chief
(WHERE IS MY WAY? este o prezentare, foarte general
adresată, a multora dintre considerațiile majore practice și
spirituale de astăzi. Permiteți-mi să spun imediat că,
pentru cititor, o calitate principală a cărții este
accesibilitatea ei. Exprimă concepte avansate, uneori complexe și
intelectuale, într-un stil literar plăcut și foarte comunicativ.
Stilul este important; este calm, nu este certăreț, este persuasiv. Christache a creat o carte care, prin circumstanțe
și amintiri personale, examinează generalitatea. Aceasta scriere,
este parțial autobiografică, parțial comentariu la vremurile
noastre și parțial speculație filosofică. Autorul nu ia o
atitudine polemică. Christache este un umanist
care examinează în special universalitatea mesajului și oferă
cititorului o cale clară către gândirea pozitivă. ... Christache este un scriitor care comunică cu cititorul
în limbajul adevărului și al spiritualității interioarei,
cu eleganță și percepție, și evită clișeele.
Prezintă o distilare poetică intelectuală a multor gânduri
și înțelepciune, într-un cadru contemporan, dar și atemporal.
Există multe în acest volum care vor rămâne la dispoziția
cititorului. Cărțile care se ocupă de gândire, spiritualitate
și căutarea identității, sufletului și
semnificației sunt citite mult atât în Statele Unite, cât și în Marea Britanie și, dacă acest proiect continuă, am avea în vedere o publicare
simultană în Marea Britanie și SUA.)
* *
*
Tradiție sau liberul arbitru? Mișcând-se cu dezinvoltură într-un areal cultural divers, autorul e un spadasin neîntrecut într-un duel cu mentalitățile, cu anacronismele și sclerozele sociale, cu încăpățânarea închistată în menghina obișnuințelor, dar și cu nerăbdarea frivolă a carierismului oportunist de conjunctură. Din dialogul cu sinele, a rezultat un fel de tratat de morală, alcătuit din eseuri, reflecții, aforisme, dialoguri sau scrisori, având alura unui jurnal al unui spirit critic și lucid, iar, în subsidiar, o carte de învățătură din propria experiență. Tranșant, exact și pragmatic, de o sinceritate periculoasă, Cristache Gheorghiu nu vrea să șocheze, ci, în maniera proprie eseului, notează, amendează, și stigmatizează, ca într-un insectar social, metehne românești. O întreprindere curajoasă, ca lupta unui boxer cu garda jos, în care, pe vremea asta bolnavă, nu există învingător prin k.o., nici la puncte, nici măcar o remiză a bunului simț, ci doar dezamăgirea că meciul n-a mai avut loc.
Doru Munteanu, Președintele filialei Brașov a USR
* *
*
America After America is an interesting collection of thoughts,
impressions and ideas about the American way of life. The author has used his
personal travel experiences to contrast the American lifestyle with life in
Europe. Chrstache Gheorghiu’s
careful observation of people going about their day-to-day activities, and his
free-thought associations and reactions, provided the foundation for an
entertaining and insightful comparative study. By combining charming
descriptions of the American landscape with the social interaction of people in
airports, bus stations, and in the many villages and towns he visited, the
author found excellent material for his book, and discovered a country that is
filled with contradiction and surprise. Travel and People are always great
ingredients for storytelling; in this work Gheorghiu has blended them with
skill and a sound understanding of the human condition. James Crawshaw, Editor review
(America
After America este o
colecție interesantă de gânduri, impresii și idei despre modul
de viață american. Autorul și-a folosit experiențele
personale de călătorie pentru a contrasta stilul de viață
american cu viața din Europa.
Observația atentă a lui Chrstache Gheorghiu asupra oamenilor care
își desfășurau activitățile de zi cu zi, precum
și asocierile și reacțiile sale de liberă gândire au
constituit fundamentul unui studiu comparativ distractiv și perspicace.
Combinând descrieri fermecătoare ale peisajului american cu
interacțiunea socială a oamenilor din aeroporturi, stații de
autobuz și din numeroasele sate și orașe pe care le-a vizitat,
autorul a găsit materiale excelente pentru cartea sa și a descoperit
o țară plină de contradicție și surpriză. .
Călătoriile și oamenii sunt întotdeauna ingrediente excelente
pentru povestiri; în această lucrare Gheorghiu le-a amestecat cu pricepere
și o bună înțelegere a condiției umane.)
* *
*
E o plăcere să te delectezi în stilul lui Descartes și Voltaire, citind acest frumos eseu al domnului Cristache Gheorghiu: Între două idealuri. E a treia carte, primele, Singur printre americani, respectiv America after America, apărute cu câțiva ani în urmă, redau experiența inedită a unei călătorii în S.U.A., traversând spațiul nord-american în lung și-n lat, preferând, ca mijloc de transport autobuzul, fiindcă, mai ales acest autovehicul - după cum mărturisește și-n cartea de față - îi oferă turistului posibilitatea, cât de cât reală și completă, de a cunoaște locuri și oameni, deloc ușor, mai ales din punct de vedere material. Da, domnul inginer Cristache Gheorghiu este un peregrin dintre aceia care scormonesc lumea pentru a o cunoaște. Astfel își creează acești peregrini cadrul de a se cunoaște pe ei înșiși. „Vreau să-mi dau seama cine sunt eu ca ființă omenească", pare să ne spună și domnul Gheorghiu, urmând o dorință mărturisită de atâția înaintași, călători sau filozofi, de la Marco Polo, la Descartes, Voltaire, Leibniz, sau Spinoza. Pentru o mărturie însă, e nevoie de o inițiere (pregătire sufletească, intelectuală, în general) și de un cadru adecvat, pentru a o depune, mărturia. Acest cadru este însăși viața celui ce grăiește, iar mijlocul de comunicare - cuvântul scris. Și astfel s-au născut cărțile Singur printre americani și Între două idealuri. De fapt, două dileme: A trăi pentru a trăi sau A trăi pentru a cunoaște și a te cunoaște? Domnul Gheorghiu merge pe cea de a doua coordonată, oferindu-ne un comentariu suplu, ca material faptic, erudiție, stil (acesta venind din talent și studiu), mai ales al umaniștilor raționaliști (Erasmus, Voltaire și Descartes, citați și de domnia sa) și al clasicilor iluminiști, cu finețea aceea pe care post-modernismul a cam distrus-o, din păcate. Sunt în acest eseu lucruri de o mare frumusețe literară: proporțiile, expresia artistică, observația de profunzime, concluziile educative. Deci, cam ceea ce făceau clasiciștii. Daca adaug la toate acestea și o anume culoare a timpului și a locului (domnul Gheorghiu este și un remarcabil pictor), cred că am surprins câteva din trăsăturile definitorii ale acestei cărți frumoase, spre care-i îndemnăm pe cititori, pentru a trăi și ei aventura inegalabilă a cunoașterii, pentru a rămâne oameni, cum spune, în final, autorul.
Prof. Ion Topolog Popescu
* *
*
Changing Traditions, originally titled Tradition or Free Will? in
Romanian, navigates the evolution of religion in Western Europe from the birth
of Christianity to its adoption by the Roman state and its subversion by later
generations of statesmen. The book
discusses democracy and political philosophies such as Marxism. Having lived in
a Soviet satellite state since the end of World War II, the author’s brings first hand experience of the failings of communism. … Essentially
the book gives a history lesson in the evolution of religion in Western Europe
from the birth of Christianity as a religion of the poor, its hijacking by
politicians from Constantine onwards, the search for an alternative starting
with Sir Thomas More’s ‘Utopia’, which led the way to Marxism, and then to
today’s post-religious epoch. The author
is clearly very knowledgeable and writes in an accessible, amusing and selfdeprecating manner. Having lived in a Soviet satellite
state since the end of World War II, he brings first hand
experience of the failings of communism. So what is his way? What is his
recommendation? He self-effacingly denies he has any solutions, just questions.
But in essence his conclusion for how to make the world a better place is
twofold: (1) improve the quality of our education systems, and (2) do not
succumb to fanaticism or idealism given the precedents (the Inquisition, soviet
communism, etc.) of politicians using belief systems against the people they
govern.
James Crawshaw, Editor review
(Changing Traditions, intitulat inițial Tradiție sau liber arbitru? în română, navighează prin evoluția religiei în Europa de Vest de la nașterea creștinismului până la adoptarea ei de către statul roman și subversiunea acesteia de către oameni de stat din generațiile ulterioare. Cartea discută democrația și filozofiile politice, cum ar fi marxismul. Trăind într-un stat satelit sovietic de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, autorul aduce experiența directă a eșecurilor comunismului. ... În esență, cartea oferă o lecție de istorie despre evoluția religiei în Europa de Vest de la nașterea creștinismului ca religie a săracilor, deturnarea ei de către politicieni de la Constantin încoace, căutarea unei alternative începând cu „Utopia” lui Sir Thomas More, care a condus la calea către marxism și apoi spre epoca post-religioasă de astăzi. Autorul este în mod clar foarte bine informat și scrie într-un mod accesibil, amuzant și auto-depreciat. După ce a trăit într-un stat satelit sovietic de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, el aduce experiența directă a eșecurilor comunismului. Deci, care este calea lui? Care este recomandarea lui? El neagă în mod propriu că are soluții, doar întrebări. Dar, în esență, concluzia sa cu privire la modul de a face lumea un loc mai bun este dublă: (1) îmbunătățirea calității sistemelor noastre de învățământ și (2) nu cedează fanatismului sau idealismului, având în vedere precedentele (Inchiziția, comunismul sovietic etc.) .) a politicienilor care folosesc sisteme de credință împotriva oamenilor pe care îi guvernează.)
De același autor
· U.S.A. '95 (Culegere de articole publicate)
· Singur printre americani
· America After America, Bibliotastic, New
York
· America after America, JustFiction Edition,
Germany,
· Între două idealuri
· Tradiție sau liberul arbitru?
· Where Is My Way?
· Remanențe informatice
· Memoriile unui cățel adult
· asFORisme - un fel de cugetări
· asFORisms - A Kind of Thoughts
· Filosofia unui bolovan
· Grecia - note de călătorie
· Scrisori din Atena
· A Boulder’s Philosophy
· With Love from Athens
· Anastasia
· Anastasia (în limba engleză)
· asFORisme 2 - Un fel de cugetări
· asFORisms 2 - A Kind of Thoughts
· Eseuri vesele și triste
· Căutări
· Dicționar român-grec de verbe pentru
începători
· După 50 de ani
· Memoria timpului pierdut
· asFORisme 3 - Un fel de cugetări
· asFORisms 3 - A Kind of Thoughts
· Filosofia unui bolovan, volumul 2
· Maieutica de buzunar, volumul 1
· Însemnări neînsemnate