Cristache Gheorghiu

Emigrat acasă

roman

Editura BETTA

2020

© Editura BETTA & Cristache GHEORGHIU

Tehnoredactare și corectură: Autorul

Realizare coperte: Alexandru PETREA 

Editura Betta:

Tel.: 0723 674 974

e-mail:

bettarosu@yahoo.com; arenaliterara@yahoo.com

Cristache Gheorghiu

Emigrat acasă

roman

Partea a treia

Editura BETTA

2020

Din jurnalul lui Kostas:

Pietrele Atenei? Depinde cum le priveşti. Uneori, tocmai prin pietrele moarte învie trecutul din scrumul anilor. Grozavă frază! Poet trebuia să mă fi făcut. Am auzit că ăia mor tineri. Mai bine economist, ca tata. Înveţi puţin şi te dai mare. Văd că matematică nu ştie nici cât mine. Uneori îi invidiez pe poliţişti. Ei sunt cei mai tari. Păcat că râde lumea de ei. Numai asta n-aş vrea: să râdă lumea de mine. Piatră trebuia să fiu, poate mă face cineva statuie, să mă admire trecătorii. Până să ajung statuie, dă unul cu dalta în mine, că dacă n-o face, rămân piatră de pavaj, să calce toţi proştii pe mine.

------------------------

În perioada Imperiului Bizantin, nu numai centrul de putere s-a mutat de la Atena la Constantinopol. Vechiul spirit grecesc a căzut şi el în desuetudine, începând cu eradicarea păgânismului ca şi sistarea Jocurilor Olimpice – o tradiţie-simbol a spiritului grecesc. Eradicarea păgânismului a însemnat şi renunţarea la mitologie, relevantă fiind închiderea Oracolului din Delfi, considerat de vechii greci ca fiind centrul lumii. Majoritatea întrebărilor de acum 3000 de ani erau aceleaşi ca în zilele noastre: ce carieră să urmeze, dacă să aibă, sau nu, încredere în cel/cea care se oferă să-i fie partener de viaţă, sau – în ipoteza că are unul – dacă îi este devotat, sau nu, etc. Aceleaşi întrebări le am şi eu. Înţeleg să fi găsit alte metode de a afla răspunsuri la întrebări, dar nu să interzici oamenilor dreptul de a-şi pune întrebări. Cred că acesta este şi păcatul religiilor: vor să-ţi dea răspunsuri prefabricate la întrebări pe care, poate, nici nu ţi le-ai pus.

------------------------

Interesant este că, astăzi, mulţi dintre grecii veniţi în Atena pretind că sunt veniţi din Constantinopol. Am putea înţelege că se referă la Istambul, dar nu le place denumirea turcească a oraşului şi o înlocuiesc cu cea veche, de dinainte de cucerirea lui de către turci. De fapt, ei nu vin numai din Istambul, ci din întreaga zonă aflată astăzi pe teritoriul Turciei. Constantinopol este însă denumirea dată de romani, după numele împăratului Constantin, care l-a fondat peste mai vechea aşezare grecească, Bizanţ, de unde şi numele imperiului: bizantin. Ne-am aştepta deci ca grecii de azi să folosească cu mândrie această denumire: Bizanţ. Ei bine, nu! Ei preferă Constantinopol, creând astfel o ambiguitate care nu-i avantajează. Sau poate că nu înţeleg eu subtilitatea, dar dacă nu o înţeleg eu, înseamnă că nu o înţeleg nici alţii, ceea ce le multiplică dezavantajul.

------------------------

Dacă te limitezi la cultură, Atena devine obositoare; prea multe monumente, ruine, muzee; Plaka este locul care poate contrabalansa senzaţia de stres, aşa că o plimbare prin acest cartier este binevenită. Asta dacă reuşeşti să eviţi kitschurile. Nici o şansă! Sunt prea multe şi peste tot. Singura soluţie este să te amuzi şi să le neglijezi. Plaka este în ansamblu un cartier nostim. Atenţie însă, printre kitschuri, în puzderia de lucruri derizorii, există şi artă adevărată.

Oricum, Plaka nu este ratată de către nici un turist, fie şi datorită poziţiei; este la poalele Acropole-lui.

------------------------

În timpul regimurilor democrate nu s-au construit monumente remarcabile. Nu numai în Grecia.

-------------------

Am citit o frază care mi-a plăcut: „Legătura grecilor cu trecutul este cerul şi marea, la care oamenii au adăugat nişte pietre, cărora le atribuie sensuri”. Da, aici pietrele reprezintă zei şi eroi legendari.

-------------------

Pe lângă „Zorba grecul”, Nikos Kazantzakis a scris şi „Ultima ispită a lui Hristos”, care se pare că este mult mai apreciată de către specialişti. Am citit-o. Este mai mult o carte de filosofie. S-a făcut şi un film după ea, dar nu l-am văzut. De fapt, este un eseu. Pare o răstălmăcire a Noului Testament, dar este mai mult decât atât. Personajele sunt descrise ca oameni cu personalităţi diferite, fiecare cu preocupările şi filosofia lui de viaţă.

- Iisus este visător şi este bun;

- Iuda era preocupat de problemele curente (ocupaţia romană etc.) şi nerezolvarea lor îl nemulţumea. Îl acuză pe Iisus că nu se implică în probleme reale fiindcă este fricos. („Fricosule, nu furi, nu preacurveşti, nu ucizi, pentru că te temi; toate virtuţile tale sunt fiice ale fricii.”)

- Magdalena este o luptătoare realistă. Şi ea spune că Iisus este fricos:

o Lupt eu singură, nu cer ajutor nici de la oameni, nici de la demoni, nici de la zei; lupt să scap şi-o să scap.

o Să scapi de ce? De cine?

o Nu de mocirlă, cum îţi închipui - să fie bine-cuvântată, în ea îmi pun toate nădejdile - ea este pentru mine drumul spre izbăvire.

o …

o când te prinzi de poalele mamei tale, când de ale mele, când de poalele lui Dumnezeu. Nu poţi să rămâi singur, pentru că ţi-e frică … Şi te duci în pustiu să te-ascunzi, să-ţi vâri nasul în nisip, pentru că ţi-e frică.

Se pare că Noul Testament a început să fie re-interpretat chiar de greci, unul dintre cele mai credincioase popoare creştine. Dealtfel, încă din Parabola Fiului Risipitor aflăm că cel ce alege viaţa şi riscul este până la urmă iertat de greşelile comise pe parcurs. Fratele lui, model de cuminţenie, este de fapt un mediocru şi un fricos.

-------------------

Toţi cercetătorii religiilor consideră credinţele ca fiind imanente omului primitiv, că ar fi apărut din dorinţa acestuia de a-şi explica fenomenele naturii şi de a-şi găsi un sprijin în momentele psihologic delicate. Fals! Dacă religia ar fi imanentă omului, cum omul se trage din maimuţă, ar trebui să admitem că ea este imanentă si maimuţelor.

Dorinţa de a-şi găsi un sprijin este rezultatul fricii, iar frica este inoculată. Copilul nu ştie ce este frica. De asemenea, explicaţia fenomenelor naturii nu-i aparţine omului simplu. El probabil că nici nu îşi punea asemenea probleme. În plus, aceste „explicaţii” nu pleacă de la constatări cât de cât reale. Dimpotrivă, sunt produse ale imaginaţiei. Autorii lor nu au crezut nici o secundă în adevărul propriilor lor născociri. Invenţiile lor au avut drept scop găsirea unei modalităţi de a-i determina pe oamenii simpli să se comporte conform eticii timpului sau dorinţei liderilor lor. Prin ele se construiau ritualuri, iar omul simplu era îndrumat să respecte ritualul. Spre exemplu, îngroparea morţilor. Fără ritual, oamenii ar fi fost suficient de leneşi să abandoneze cadavrele. Era nevoie de ceva mai mult decât indicaţia vagă: „e bine să faci aşa”. Chiar şi Biblia, conţine indicaţii despre cum e bine să-ţi faci cortul şi multe altele. Autorii miturilor sunt conducătorii spirituali ai triburilor primitive. Mentalităţile astfel modelate aveau la bază intenţii bune sau rele, în funcţie de puternicii zilei.

Ceea ce surprinde este faptul că religiile – chiar şi cele mai recente – sunt mai puţin înţelepte decât vechile mitologii. Pentru aceasta există însă o explicaţie: teologii sunt preocupaţi ca doctrina elaborată de ei să fie cât mai convingătoare, să-i facă pe credincioşi cât mai încrezători în preceptele ei, să fie cât mai supuşi. Pentru aceasta, ideile avansate trebuie să nu poată fi verificate. Cu cât sunt mai stranii, cu atât mai bine. În această privinţă, au avansat mult faţă de miturile primitivilor.

-----------------------

La orice încercare de a-l convinge pe grec că meritele trecutului aparţin celor de atunci, că ar trebui să facă şi el ceva pentru a putea fi declarat un demn urmaş al lor, el va repeta ca o poezie ceea ce toată lumea ştie: din cele 7 minuni ale lumii antice, patru sunt greceşti, dintre care trei în Grecia iar două chiar în Atena:

- statuia lui Zeus, de 12 m., de Fidias, în Templul lui Zeus Olimpianul, secolul 5 î.C.;

- templul zeiţei Artemis la Efes, 356 î.C., distrusă de goţi în 262;

- colosul din Rhodos, 30 m., statuie din bronz a zeului soarelui, Helios, 280 î.C., la intrarea în golf, a fost distrusă 55 de ani mai târziu;

- farul din Alexandria, 280 î.C., 134 m, a fost distrus în secolul 14.

Din păcate, nici una nu mai există azi. Minunata civilizaţie antică a devenit o construcţie imaginară pentru cei ce se apleacă să-i cunoască şi să-i înţeleagă semnificaţiile. Ea a lăsat într-adevăr posterităţii ceva. Grecul comun din zilele noastre nu are însă aproape nici o legătură cu antichitatea.

Este acesta un motiv să nu-ţi mai doreşti să faci ceva folositor azi?

* *

*

Ca de obicei, cu un aer preocupat, Fotios vine spre seară acasă.

- A telefonat mama.

o Înseamnă că e grav. Este al doilea telefon de când suntem noi în New York.

- Vor veni la New York.

o Cu boala lui?

- Întocmai: cu boala şi din cauza bolii.

o Din partea mamei tale era de aşteptat că nu va avea intenţia să poarte grija cuiva. Te-a expediat ea pe tine, fiica ei; ce contează un soţ?

- De data aceasta nu este decizia ei.

o Ea întotdeauna i-a pus pe alţii să „decidă” ce dorea ea.

- Nu, nu, e pe bune. Spune că s-au consultat cu mai mulţi medici şi cu toţii, chiar şi prietenii, l-au sfătuit să meargă în Europa sau în America să se trateze. Medicina din Grecia nu poate face prea mult pentru el.

o Aici au dreptate. Cred că şi tatăl meu ar fi trăit dacă era bine tratat. Adevărul este că Grecia este încă departe de a fi o ţară cu adevărat europeană. Este prea orientalizată, şi evoluţia din ultimii ani mă îngrijorează şi pe mine. Cei câţiva oameni educaţi în Occident sunt preocupaţi să facă avere, în timp ce majoritatea celorlalţi se mulţumesc să fie slugi la investitorii străini. Ei cred că „s-au ajuns”, dar este doar o iluzie.

- Eu îţi vorbesc de tata şi ţie ţi s-au trezit sentimentele patriotice. Foloseşte-ţi cunoştinţele economice la serviciu. Acum spune-mi cum ne descurcăm.

o Şi ce trebuie să fac eu?

- Tu? Nimic, ca de obicei. Au discutat ei cu nu ştiu ce clinică de cardiologie din New York – nu i-am reţinut numele, dar voi întreba – şi de la aeroport vor merge direct acolo. Mama însă va sta cu noi.

o Asta e o problemă.

- Şi încă una mare.

Tatăl Anastasiei a fost internat. Sub tratament, starea bolnavului se îmbunătăţeşte vizibil. Toată lumea e optimistă. Cea mai optimistă este însă Anastasia. Vizitele ei aproape zilnice la spital, preocuparea, grija faţă de bolnav, interesul faţă de tot ce se întâmplă acolo atrag atenţia personalului spitalului. Au ajuns s-o considere una de-a lor, mai ales că se oferă să îndeplinească orice serviciu ce-i stă în putinţă. În rezerva vecină cu cea în care se află tatăl ei se află o familie de bătrâni. Amândoi suferă de aceeaşi afecţiune. Coincidenţă! Crede că prezenţa lor în clinică este, pe lângă boală, şi un act de caritate din partea direcţiunii spitalului. Sunt prea în vârstă pentru ca să se mai poată îngriji singuri, pe altcineva nu au, iar la un azil de bătrâni ar fi murit demult. Pentru Anastasia este chiar un caz psihologic. Sunt aici de mult timp şi nimeni nu vorbeşte cu ei decât strictul necesar, acelaşi în fiecare zi. Simte nevoia să-i mângâie, sigurul lucru pe care îl poate face pentru ei şi vede că micile ei gesturi produc o mare bucurie în sufletele bătrânilor.

În mod curios, în spital, pe lângă bolnavii a căror însănătoşire este dorită de toată lumea, există şi unii pe care familia nu şi-i doreşte acasă şi foloseşte spitalul ca pe un fel de hotel de specialitate. Unii bolnavi sunt incurabili; alţii însă pot fi vindecaţi. Tratamentul lor depinde de umanismul sau interesul ştiinţific al medicului. Pentru alţii, este doar o afacere. Situaţii impresionante sunt şi din alternativa opusă. Un domn, spre exemplu, pentru a acoperi cheltuielile necesare tratamentului soţiei, şi-a abandonat toate interesele, a vândut maşină şi tot ce a depins de el. În final, ea a fost salvată; el însă a murit înainte ca ea să părăsească spitalul. Sunt cazuri care şochează pe oricine; pe Anastasia în mod special.

Şi-a permis chiar o observaţie personală: evoluţia bolilor depinde şi de starea psihică a bolnavilor. Era conştientă că ea nu poate aprecia efectul medicaţiei în funcţie de gravitatea bolii. Statistica însă îndepărtează orice dubiu. Numărul celor optimişti ce părăsesc spitalul vindecaţi este categoric mai mare decât al celor pesimişti. Invers, adică numărul bolnavilor pesimişti vindecaţi, ei bine, acesta era foarte aproape de zero. Cel mai convingător caz era şi cel mai amuzant. O doamnă cu aspect de gospodină, de cum s-a internat, s-a aşezat pe pat, cu perna la spate şi a început să croşeteze. Cu viteza cu care mânuia andrelele – şi era clar că avea o mare experienţă în această îndeletnicire – rostogolea şi cuvintele. Făcea pauză doar între orele patru după masă şi şase, uneori şase şi jumătate, după ce fiul ei, ce o vizita zilnic, îi aducea câteva pagini ale unei reviste de cuvinte încrucişate, pasiunea ei. Rezolvarea lor cerea oarecare concentrare. În restul timpului, spre nemulţumirea colegelor de suferinţă, vorbea. Cele mai multe îşi puneau perna peste cap, să n-o mai audă, dar nu puteau sta toată ziua în această poziţie. La orice întrebare în legătură cu boala ei răspundea: „Asta-i treaba medicilor. De asta mă aflu aici”. Optimismul ei, din nefericire, nu le-a molipsit şi pe celelalte. Dintre toate pacientele din acel salon, ea – ultima internată – a fost prima vindecată. Celelalte . . .

Mai dificil era acasă. Kostas şi Fotios se descurcă. Fotios se simte bine în afara casei, iar pe Kostas a crezut că-l face fericit dacă i-a dat bani să mănânce la McDonald’s-ul din apropiere. Înainte, îi invidia pe colegii lui, care mâncau cu regularitate acolo. După câteva zile însă a început să-şi facă singur acasă câteva mâncăruri simple. Prea mult spus mâncăruri: ochiuri, carne friptă şi altele de genul acesta, dar mai ales cartofi prăjiţi cu ochiuri. Aceasta este mâncarea lui favorită, dacă şi-o face singur. Cu Fotios e cel mai simplu: vine pe-acasă cât mai rar posibil. Trebuie iertat, fiindcă vine în schimb destul de des la spital şi se interesează de starea socrului lui.

Problema e mama. Aceeaşi mamă, aceeaşi problemă. Anastasia, deşi avea grija a doi copii, se ducea la spital să-şi vadă tatăl mai des decât o făcea soţia lui, fără nici o ocupaţie în New York. Vizitarea magazinelor era însă o activitate cu mult prea tentantă pentru a putea fi neglijată. În mod normal, ar fi putut să aibă grijă de unica ei nepoată, de Nicky. Măcar s-o supravegheze, deoarece fata are o fire capricioasă, face de obicei invers decât i se cere şi nu vrea să se implice în problemele familiei. Acum profită de ocazie şi chiuleşte de la şcoală. Nu se ştie pe unde umblă şi ce face, fiindcă nu este nici acasă, nici la şcoală şi nici pe la vreo prietenă cunoscută. Nu vrea să mănânce decât mâncare proaspătă, preparată în casă de către un adult, în nici un caz cea preparată de Kostas. Ar fi putut să meargă cu Kostas să mănânce împreună la McDonald’s, dar nu vrea. O aşteaptă deci pe Anastasia, de parcă vrea cu tot dinadinsul să-i creeze o problemă suplimentară. Bunica nici nu vrea să audă de bucătărie. Nici nu-şi dau seama aceste două fiinţe, nepoată şi bunică, cât de mult seamănă. Interesant este că, în loc să se iubească, ele se urăsc. De fapt, doar nepoata îşi urăşte bunica; bunica nu vrea să ştie de existenţa nepoatei.

Şeful de secţie unde este internat tatăl Anastasiei, un medic dur la prima vedere, dar foarte cumsecade în fond, i-a propus să urmeze un curs de asistente medicale, la absolvirea căruia ar putea să lucreze într-un spital, eventual chiar aici. Dacă doreşte, va vorbi cu directorul, dar este sigur că acesta nu va avea nimic împotrivă. Bineînţeles că i-a răspuns pe loc că va fi fericită să urmeze cursul. Era visul ei din copilărie.

Se părea că – în sfârşit – a sosit un moment favorabil şi pentru Anastasia; principalele lor probleme sunt acum cât de cât rezolvate: Fotios are un serviciu destul de bine retribuit, chiar dacă nu grozav, Kostas merge la şcoală cu bune rezultate, Nicki nu mai are nevoie de dădacă, deci Anastasia ar putea să se gândească şi la ea. Să fie o întâmplare, să fie destinul? Spitalul nu este tocmai aproape; face o oră cu autobuzul. Una la dus, alta la întors, cât mai stă acolo îi ocupă aproape toată ziua. Indiferent de efort, merită! Este prima ei şansă, după cea din copilărie, când se antrena să devină înotătoare de performanţă, cu şanse de a participa la Olimpiade. O grecoaică campioană olimpică! Ar fi ridicat puţin prestigiul Greciei, prea puţin vizibilă prin rezultate sportive. Toată lumea ar fi vorbit despre ea, cel puţin până la următoarea Olimpiadă. N-a fost să fie! Un accident a scos-o din cursă. Acum însă este vorba de ceva cu mult mai serios: să ajute oamenii în suferinţă. Este visul ei încă de când era elevă în Anglia. Suferinţa ei a marcat-o mai puţin decât suferinţele altora, a celor din jur. Iar satisfacţia cea mai mare o simte acum, când – fie şi doar cu o mângâiere sau o vorbă bună - le prilejuieşte celor în suferinţă o clipă de alinare, recompensată doar printr-un gest de mulţumire, un zâmbet sau o privire în care se citea recunoştinţa.

N-a apucat să-i spună tatălui; dormea când a plecat din spital şi n-a vrut să-l trezească. Îi va spune a doua zi. Le-a comunicat însă bucuria celor de acasă, imediat ce a ajuns. Nu-şi aminteşte să fi terminat tot ce avea de spus, când a constatat că bucuria ei era unilaterală. Pentru ceilalţi părea o calamitate. „Eşti nebună?” a fost prima replică ce a venit din partea mamei. Dialogul ce a urmat nu merită să fie pus pe hârtie. Argumentele erau aceleaşi pe care le mai auzise şi în copilărie, cum că femeile din familia noastră nu lucrează, la care se adăuga frica mamei că va fi pusă să aibă grijă de casă pe toată durata şcolarizării şi, poate şi după. Cearta ce a urmat a pus capăt relaţiei mama-fiică, destul de şubrede şi până atunci. Dacă plecările ei la spital au fost tolerate – nu întotdeauna fără reproşuri, deşi era vorba de tatăl ei – ideea de a urma un curs şi – implicit – de a dobândi o calificare, urmată de prestarea unui serviciu permanent, nu era agreată.

În timpul nopţii, se gândea cum să-i spună tatălui, dacă să-i spună, ştiind că, în trecut, a avut şi el aceeaşi mentalitate. Poate, cu timpul, să şi-o fi ameliorat. Nu putea să doarmă, aşa că frământa aceleaşi gânduri, când a sunat telefonul. Era spitalul. „Ce s-a întâmplat?” „Tata, nu se simte bine”. Era un fel de a vorbi. Nu se ştie cum se simţea. Până să ajungă ea la spital, cu toate rugăminţile adresate şoferului de taxi, care gonea în noapte, tata murise. N-a apucat să-i spună bucuria ei, neîmplinită nici de această dată. Şi visul s-a oprit.

A plâns. Întreaga ei viaţă a ascultat şi urmat deciziile tatălui ei. Din respect întotdeauna şi uneori din încredere în judecata lui, deşi avea şi îndoieli, mai ales că nu toate s-au dovedit a fi de bun augur. A fost însă singurul pe care l-a iubit.

Miami, 1997

Fotios era foarte fericit pentru noul său job în Florida, fiindcă viaţa lui s-a îmbunătăţit în mod semnificativ, cu mai mulţi bani, responsabilităţi şi oportunităţi de care se putea ocupa. A renunţat demult la visul oricărui grec, de a avea propria lui afacere. El a fost educat In Londra, iar acum este american. Într-adevăr, cândva, toţi grecii voiau să fie patroni. Cum se face că se născuse în ei acest spirit de iniţiativă şi chiar de independenţă este uşor de intuit: secolele de dominaţie străină. Iar dacă au aflat că strămoşii lor se ocupau de comerţ, şi-au deschis şi ei dugheană la parterul sau subsolul blocului în care locuiesc. Să lucreze într-o întreprindere nu poate fi vorba. Ar însemna să lucreze la stăpân, să se scoale de dimineaţa şi – culmea – să-şi petreacă cele mai bune ore ale zilei lucrând. El crede că este liber dacă nu face nimic. Libertatea lui este teoretică. În realitate este sclav, dar nu ştie. Pentru grec, totul se învârte în jurul banilor. Nu ştiu cât de întâmplătoare este asemănarea dintre cuvintele „leftá” şi „lefteriá”. Primul înseamnă bani, iar al doilea libertate. (Nu trebuie să ne influenţeze faptul că cele două cuvinte se scriu uşor diferit: leftá şi leυτεριά; s-ar putea să fie doar o strategie a grămăticilor. Pronunţia este cea care contează. O limbă a fost mai întâi vorbită şi apoi scrisă. Deci, în concepţia grecilor, eşti liber dacă ai bani. Întreaga filosofie a stoicilor ne spune însă că este invers. În limba română, a fi lefter înseamnă a nu avea bani. Iată adevărata libertate!

Peste tot în lume, majoritatea oamenilor preferă să fie supuşi decât să-şi asume riscul unei iniţiative. Atunci când egiptenii erau pe punctul să-i ajungă pe evrei, aceştia s-au speriat: „Mai bine robi în Egipt, decât să murim în pustie” (Exodul 14, 12). A fost nevoie de unul ca Moise, de un conducător, pentru ieşirea din impas. Gloata preferă sclavia. Ca peste tot, există şi printre greci oameni ce au harul de a conduce. Majoritatea însă nu ştiu calea pe care ar trebui să meargă, sau se folosesc de har în scopuri personale.

Fotios învăţase că, împreună cu alţii, are mai multe şanse decât singur. Este adevărat că nici firea lui nu era a unui om cu foarte multă iniţiativă. Acum, găsise ceea ce i se potrivea. Nu era el iniţiatorul, nici măcar preşedintele unei companii înfiinţate cu o generaţie înaintea lui; ca vice-preşedinte, era totuşi în staff-ul ei. Se simţea un om important şi chiar era. Toţi cei din domeniul lui de activitate îl respectau şi îl apreciau pentru cunoştinţele sale. El era cel care făcea compania să lucreze eficient. Era admirat de mulţi oameni de afaceri din domeniu pentru modul în care conducea firma. Citea multe cărţi despre afaceri şi economie, consulta două-trei ziare zilnic, pentru a fi mereu în actualitate. Era cunoscut în toată lumea şi comunica cu alţi oameni de afaceri asemenea lui din Statele Unite ale Americii.

Miami este o localitate cu rezonanţe în toată lumea. Sună bine când spui că ai fost acolo. Să locuieşti acolo înseamnă că eşti aprioric etichetat ca fiind un personaj important, cu excepţia celor ce lucrează în domeniul serviciilor. Nu este cazul lor, dar nici ideea de a locui în zona rezidenţială sau măcar cea a turismului de lux nu poate fi vizată decât în vis. Au cumpărat o casă ceva mai departe de centru, într-o zonă liniştită, pe care o vor amenaja după gustul lor, dacă se poate cu multe flori. Ele, florile, le vor aminti de Grecia, unde clima este uscată şi terenul pietros, dar tocmai de aceea dragostea grecilor pentru flori şi – în general – pentru vegetaţie, este una specială. Aici, în Florida, este umed. Vegetaţia creşte singură, chiar şi acolo unde nu este dorită. Oamenii o îngroapă în beton. Ei însă vor avea o grădină; vor asta.

Kostas urma un colegiu privat şi se pregătea să intre la universitate. Nicky, deşi încă foarte tânără, era dificilă şi refractară. Făcuse o mulţime de lucruri rele şi a creat multe probleme. Nu dorea să meargă la şcoală, a pretins chiar că fusese abuzată de tatăl ei. Se pare că semăna cu bunica ei.

Deşi ar fi trebuit să-l preocupe educaţia copiilor săi, Fotios venea acasă din ce în ce mai rar, pretinzând că lucrează toată săptămâna, de dimineaţă până seara şi nu are timp nici măcar pentru vânătoare şi pescuit. Familia? Nu era printre pasiunile sale. Desigur, nu vorbea despre amantele sale, femeile ocupând unul dintre cele mai importante locuri printre pasiunile lui.

Erau chiar pe punctul să se despartă. A spus deschis că iubeşte o altă femeie, una dintre fostele lui secretare.

* *

*

Din jurnalul lui Kostas:

Marmura Elgin

„În 1801, Thomas Bruce, ducele de Elgin, era ambasadorul britanic la Poarta Otomană, guvernul turc care stăpânea pe atunci Atena. Turcii foloseau blocurile antice din Acropole ca materiale de construcţie. Lordului Elgin i s-a permis să păstreze câteva pietre şi sculpturi, pe care acesta le-a vândut până la urmă către British Museum în 1816. Cele mai faimoase dintre acestea, frizele Parthenonului, sunt cunoscute drept Marmura Elgin.” Aşa scrie în ghidul despre Grecia, editat de National Geografic, pe care îl am în faţă, dar nu numai. Peste tot pe unde au avut prilejul, muzeografii atenieni au menţionat această informaţie, dovedind cât de mult îşi doresc recuperarea patrimoniului naţional. Frumos din partea lor, adevăraţi patrioţi.

Totuşi, adevărul e că vestigii ale trecutului sunt destule în Grecia şi încă câteva în plus nu ar modifica situaţia în mod semnificativ. În schimb, dacă ar fi rămas toate la locul lor, ar fi astăzi cu mult mai puţine, cunoscută fiind predilecţia oamenilor pentru distrugeri. Marmura multor temple a fost folosită ca material de construcţii pentru lucrări banale, nu numai de către turci, dar şi de către grecii înşişi. În marile muzee ale lumii însă, relicvele expuse fac cunoscută arta Greciei antice întregii lumi. Turiştii care vizitează Grecia au luat mai întâi cunoştinţă despre exponatele din muzeele din ţărilor lor şi din albumele acestora. Interesul lor pentru Grecia a fost generat tocmai de aceste exponate. Altfel, ţăranul grec le-ar fi ignorat în continuare şi – eventual – ar acuza guvernanţii că îi interzic valorificarea în interes personal a ceea ce a mai rămas. Pentru el, un templu ar fi tocmai bun pentru un grajd, dacă mai este încă în picioare. Dacă nu, măcar antablamentul să-l folosească pentru pavarea curţii. Frize, metope, ce-s alea? Mofturi! Coloanele însă chiar îl încurcă. (Poate din acest motiv au rezistat mai bine timpului.) S-ar spune că furturile din patrimoniul grec, fiindcă nu a fost doar „marmura Elgin”, ci foarte multe altele, au funcţionat asemenea unui microb, un fel de Cal Troian. Obiectele ajunse la Paris sau Londra au molipsit lumea.

----------------------

Xantipa, soţia lui Socrate, era cicălitoare. Să fie o condiţie pentru filosofare?

----------------------

În antichitate, artiştii sculptau sau pictau bărbaţi goi şi femei îmbrăcate. Azi e invers.

Oamenii trec cu uşurinţă de la o extremă la alta. Excesul de sexualitate de azi a fost precedat de excesul de pudicitate impus în Evul Mediu de către biserică.

Am citit undeva că într-o copie mai veche a Bibliei scria „Dumnezeu a luat una din părţile lui (a lui Adam) şi a strâns carnea la loc. Şi partea pe care o luase din om, Dumnezeu a prefăcut-o femeie şi a adus-o către om.” Nici vorbă de coastă. De ce tocmai o coastă? Înseamnă că, înainte de asta, omul avea 13 coaste? Ar fi fost foarte dureros.

Versiunea este logică şi are legătură cu mitul androginului, existent în multe credinţe. Dumnezeu l-a făcut pe om bisexuat. Ulterior a separat sexele în acest mod. Şi aici, excesul de pudicitate i-a determinat pe teologi să modifice textul. Dacă numai pentru atât şi-au permis să se abată de la original, este de aşteptat că paragrafe cu mult mai profunde să fi fost modificate.

Mi-a spus o fată, care studiază medicina, că poate exista o coastă suplimentară în zona cervicală şi că se numeşte coastă de drac. Asta înseamnă că încă se mai nasc Adami, dar chirurgii care-i operează nu ştiu ce să facă cu coasta extrasă. Mie îmi place denumirea de coastă de drac.

Eu cred că Dumnezeu a făcut-o pe Eva din urechea lui Adam, fiindcă limba greacă are acelaşi cuvânt, atât pentru ureche, cât şi pentru pronumele „ea”: afti. Acum, omul are două urechi, pentru localizarea sunetelor în spaţiu bidimensional. Înseamnă că omul primordial avea trei urechi, probabil pentru localizarea sunetelor în spaţiu tridimensional. Dumnezeu a constatat însă că această abilitate nu-i era necesară – poate că a apreciat-o ca fiind chiar dăunătoare – şi s-a decis să dea celei de a treia urechi o altă destinaţie, Adam rămânând cu o ureche mai puţin. Aşa se face că unii oameni, anticipând evoluţia ulterioară a umanităţii, au lansat expresia „Cutare este într-o ureche”.

De altfel, chiar şi cosmogonia biblică este destul de transparentă. Se spune că Dumnezeu l-a aşezat pe Om în Rai, pe unde treceau patru râuri, dar, pentru că a mâncat din fructul cunoaşterii, l-a alungat. Două dintre numele celor patru râuri sunt Tigrul şi Eufratul, de unde putem recunoaşte poziţia Raiului: era vechea civilizaţie a Sumerului. Aici apare prima ciudăţenie: Biblia tratează cu destulă precizie evenimente istorice reale; cum se face că Sumerul nu este menţionat în nici un fel? Arheologii moderni au descoperit civilizaţia sumeriană la începutul secolului XX. Autorii Bibliei, dacă ştiau totul de la facerea lumii, ar fi trebuit să ştie şi câte ceva despre Sumer. De ce nu apare în Biblie? Explicaţia este simplă: cosmogonia biblică este o istorie romanţată. Raiul era însăşi Sumerul. Prin Om se înţelege un trib, care a fost primit „în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească”. Trecem peste faptul că Raiul nu avea nevoie să fie păzit, neexistând nimic în jur. Metafora confecţionării omului din ţărână sugerează ideea că tribul se afla asemenea nisipului dus de vânt. De altfel, numele Adam este sugestiv pentru cei ce cunosc limba greacă. El înseamnă: Ανατολή (răsărit) Δύσις (apus) Άρκτος (miazănoapte) Μεσεέμβρη (miazăzi), pentru că se spune că Dumnezeu a folosit ţărâna culeasă din cele patru zări. Cât despre cuvântul ţărână, versiunea în limba engleză a Bibliei foloseşte termenul „dust”, adică praf. Fapt este că cei din trib nu şi-au respectat contractul, au râvnit la mai mult, poate la posturi în administraţie, şi atunci conducerea Sumerului (Dumnezeu) a constatat: „Iată că omul a ajuns ca unul dintre Noi...”. Şi i-a izgonit. Istorie curată.

Ideile de mai sus nu-mi aparţin. Le-am citit într-o carte nostimă. Am uitat numele autorului, dar îmi amintesc titlul cărţii: „Filosofia unui bolovan”.

----------------------

Bun Beethoven ăsta; are câteva piese atât de bune, că parcă le-aş fi compus eu însumi. Smile!

-----------------------

Teoretic, istoricii trebuie să prezinte faptele consemnate în documente. Interpretarea faptelor aparţine cititorului, în funcţie de inteligenţa şi gradul lui de cultură.

Cei care prezintă nu doar faptele, ci şi explicaţia lor, nu sunt istorici în sens de oameni de ştiinţă, ci profesori sau persoane ce lucrează în domenii în care este implicată istoria. Ei introduc punctul lor de vedere, care nu numai că este subiectiv, dar poate avea – şi de cele mai multe ori are – o interpretare tendenţioasă, cu implicaţii propagandistice.

Pentru elevi, explicaţiile sunt folositoare şi chiar necesare, pentru deschiderea orizontului lor, pentru a-i învăţa cum să interpreteze evenimentele. De ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel? Care a fost raţiunea autorilor unor decizii importante, mentalitatea populaţiei, aspiraţiile ei, credinţele religioase, sentimentele patriotice etc.? Ei vor constata atunci că evenimentele sunt consecinţe ale universului mental al oamenilor, a filosofiei lor de viaţă şi nu invers. Mentalitatea, la rândul ei, se modelează în timp. Ea este o consecinţă a educaţiei, dar şi a concluziilor la care a ajuns poporul în urma unor evenimente trecute, concluzii cu efect direct în morala şi etica sa. Cele două se condiţionează reciproc.

Literatura este cea care avansează alte puncte de vedere, alte ipoteze – toate subiective – influenţând într-o măsură mai mare sau mai mică formarea opiniei cititorului.

-----------------------

Hippocrate (Ipocratus) nu a fost un ipocrit. Aş zice că invers, a fost opusul ipocritului. Jurământul lui este, teoretic, valabil şi azi. El cuprinde îndatoririle morale ale medicilor în exercitarea profesiunii lor. Asta se întâmpla demult. Hippocrate s-a născut în Cos în 460 î.Ch. şi a murit la Larissa în 370 î.Ch. Astăzi, există, din păcate, mulţi ipocriţi ce se cred urmaşi ai lui Hipocrat. Păcatul este însă mai vechi. Am citit undeva că, în secolul 16, Papa Clement al VII-lea a luat un medicament care conţinea pietre preţioase pisate în valoare de 40.000 de ducaţi, o suma care astăzi ar echivala cu peste 3 milioane de euro.

-----------------------

Am citit mai multe cărţi despre Grecia, înainte de a o fi vizitat. Cărţi de istorie, religie, ghiduri turistice, chiar şi un roman şi mi-am imaginat locurile unde se desfăşura acţiunea.

Am fost de curând acolo şi am constatat că realitatea era altcumva.

Nu-mi pare rău pentru nici una. Ambele au meritat, deşi în feluri diferite.

Odată întors acasă, am revăzut romanul citit. Abia atunci le-am înţeles cu adevărat.

Trei viziuni asupra aceluiaşi spaţiu: două reale – a mea şi a autorului – şi una imaginară, formată în timpul primei lecturi şi dependentă de text.

Cea mai valoroasă din punct de vedere estetic este cea imaginară şi ea îmi aparţine mie, la sugestia autorului.

New York, 2001

Ar părea ciudat să spunem despre Fotios că a avut noroc. Totuşi, după gravitatea accidentului, este surprinzător că a rămas în viaţă, iar asta a fost posibil datorită intervenţiei medicilor. După 45 de zile la reanimare în spitalul în care a fost internat iniţial, a fost transferat la New York, unde a fost operat. Alte zile de aşteptare, alte emoţii, alte cheltuieli. Deoarece costurile erau foarte mari, pe lângă asigurarea lui, a fost necesar să contribuie şi Anastasia cu Kostas, cu asigurările lor. Importantă era salvarea vieţii lui Fotios şi asta au reuşit. Acum se punea problema recuperării. Fotios trăia, dar era asemenea unui prunc: nu putea să meargă, mişcările – atât ale mâinilor cât şi ale picioarelor - îi erau necontrolate, nu mai ştia să vorbească, nu putea nici măcar să mănânce. Un ochi este definitiv pierdut. Toate speranţele erau în recuperare. Li s-a spus că există unele şanse, dar cu multă răbdare şi, bineînţeles muncă. Pe deplin normal însă nu va mai fi niciodată. Anastasia şi Kostas sunt gata să facă tot ce le stă în putinţă pentru soţul şi tatăl lor. Nicki a plecat în Grecia la o rudă. Nu vrea să se implice în problemele familiei.

Cu excepţia soţului şi a copiilor, care i-au creat mai multe probleme, Anastasia a fost mereu singură. Kostas este un copil bun, dar – cel puţin până acum – a fost doar un copil. Accidentul tatălui său a fost prima încercare majoră din viaţa lui. A dovedit cu această ocazie că are un caracter frumos. Faţă de duritatea întâmplării, s-a comportat excelent. Nu se poate spune acelaşi lucru despre Nicki. Kostas este însă la vârsta la care trebuie să-şi construiască o carieră. Este încă departe de a-şi asuma rolul de cap de familie, cu un tată invalid. Anastasia rămâne în continuare singură, cu responsabilităţi sporite. În plus, se află într-o ţară străină, fără prieteni, fără relaţii. Conform mentalităţii grecilor, relaţiile sunt ale soţului. Acum, cu toţii l-au abandonat, cu excepţia lui Nikos, vechi prieten atât cu ea cât şi cu el, dar el locuieşte în Canada. (De altfel, în curând va muri şi el.) Femeia de care Fotios era îndrăgostit - ultima lui cucerire şi cu care spunea că vrea să se căsătorească după ce va divorţa - a fost prima care s-a deszis şi n-a mai vrut s-audă de existenţa lui.

Bineînţeles, probleme financiare cereau o rezolvare imediată. Fotios avea nevoie de asistenţă socială permanentă, iar pentru următoarele luni – poate ani – de recuperare profesională într-o unitate sanitară specializată. În S.U.A., asemenea cheltuieli ar fi cu mult peste posibilităţile ei financiare. În plus, Fotios şi-a pierdut memoria şi doar cu greutate îşi aminteşte unele cuvinte greceşti. Engleza parcă n-a ştiut-o niciodată, iar personalul spitalului pretinde ca, pentru recuperare, să poată colabora cu pacientul. În Anglia, unchiul care l-a ajutat pe Fotios de-a lungul carierei este deja foarte în vârstă, singur şi el. Singura soluţie este deci Grecia, deşi nu mai are pe nimeni acolo s-o ajute. Mama nu intră in calcul. Va fi totuşi „acasă”. Nu este un străin, un venetic, iar limba greacă este limba lor maternă.

Ştie că în Grecia va avea suficient de multe probleme. De aproape 40 de ani locuieşte în străinătate. S-a obişnuit cu stilul de viaţă occidental, destul de diferit de cel grecesc. În vizitele sale în Grecia, deşi scurte, a observat nu numai diferenţe majore de mentalitate, dar şi diferenţe faţă de perioada copilăriei ei. Unele evoluţii sunt explicabile; problema este „cum se va adapta ea la aceste schimbări?”.

* *

*

- Alo!

o Sofia, tu eşti? Anastasia la telefon.

Sofia era vechea ei prietenă, cea pe care o cunoscuse la New York şi cu care a rămas în corespondenţă.

o Peste câteva zile, Fotios iese din spital. Aici nu putem rămâne. Venim în Grecia.

- Crezi că vă va fi mai bine aici?

o Nu ştiu, dar în State nu mai putem sta.

- Şi veţi sta la mama ta?

o Oh, nu! Este imposibil. Nu vorbim de peste zece ani. Vom închiria un apartament, iar pentru câteva zile vom sta la un hotel.

- Dar ea are destul spaţiu. Chiar mă întreb ce face singură în toate camerele. Într-una doarme, în alta mănâncă, în alta fumează, adică nu, că ea fumează tot timpul şi peste tot.

o Nu-i controlez eu viaţa. Am o rugăminte la tine: ajută-mă să găsesc pe cineva să stea cu Fotios. El nu poate fi lăsat singur.

- Un asistent social ar costa destul de mult. Aici însă sunt mulţi străini care se angajează pe bani puţini pentru asemenea servicii. Au invadat Atena albanezii, bulgarii, românii şi mai ales ruşii.

o Excelent! El tot nu prea poate vorbi decât foarte-foarte greu. E ca un copil mic, care învaţă să meargă şi să vorbească. Poate învaţă o limbă străină.

- Îţi mai arde şi de glume! Până să înveţe el, trebuie să te înţelegi tu cu ei. Albanezii şi bulgarii ştiu greceşte cel mai bine - doar sunt vecini cu noi.

o Bine, caută tu pe cineva.

- Albanezii trebuie evitaţi; ăştia sunt răi. Bulgarii cer mai mulţi bani. Românii şi ruşii sunt cei mai ieftini.

o Românii nu sunt ţigani?

- Oh, nu! Sunt şi ţigani printre ei, mai ales cerşetori. Majoritatea sunt normali, chiar foarte harnici. Mulţi dintre ei locuiesc aproape de noi, mai sus de Omonia şi în Kipseli. Ruşii cei mai mulţi sunt mai departe, în Kalithea.

o Bine, ia un român, sau o româncă.

- Chiar ştiu pe cineva care a angajat o româncă pentru curăţenie. Cu siguranţă că ea cunoaşte la rândul ei pe alţii. Ne vom descurca!

o Ok, mersi. Pa!

`

* *

*

Etapa americană a Anastasiei va lua sfârşit. Una nouă va începe, de data aceasta, pe tărâm natal.

Sub influenţa religiilor extrem orientale, în special a celor din India, orficii, ca şi pitagoreicii, au preluat ideile metempsihozei. Greci fiind, nu se puteau mulţumi cu atât, aşa că au inventat „Câmpiile Elizee”, unde se duc cei fără de păcat. Opusul acestui tărâm de vis este Tartarul, destinat celor răi. Nu ni se spune dacă acestora li se oferă o a doua şansă, printr-o altă reincarnare, ceea ce înseamnă că – la această oră – Tartarul trebuie să fie foarte aglomerat.

Homer plasează Câmpiile Elizee dincolo de fluviul Okeanos. Hesiod le identifică cu „Insulele fericiţilor” şi le plasează tot acolo. Unii pretinşi exegeţi au zis că ar fi Insulele Canare, dar au fost contrazişi. Francezii, cu îngâmfarea caracteristică lor, le-au plasat în Paris, sub forma unui bulevard: Champs-Élysées. Noi ar trebui să le plasăm pe continentele americane, pentru că – nu-i aşa? – asta însemnă „dincolo de ocean”.

Spre deosebire de Rai, unde sufletele celor neprihăniţi se duc să se plictisească veşnic, Câmpiile Elizee oferă doar o şedere trecătoare, până li se găseşte un corp potrivit lor, pentru reincarnare.

Să fi fost şederea Anastasiei în S.U.A. o asemenea etapă? Dacă da, atunci trebuie să modificăm conceptul conform căruia Câmpiile Elizee oferă un trai idilic, pentru că al ei nu a fost deloc aşa. Sau, poate, a fost o etapă de purificare, una în care Divinitatea i-a pus la încercare caracterul. Dacă da, urmează să vedem rezultatele testului.

Omonia, 2001

Hotelul la care Anastasia rezervase două camere duble era nu departe de Piaţa Omonia. Zona Omoniei însă nu era nici pe departe cea pe care o ştia ea: o aglomerare de taverne şi cafenele, în mijlocul unei ţesături de străzi mari şi mici, în care a avut întotdeauna probleme de orientare.

De ce se numea Omonia, adică „armonia”, n-a ştiut niciodată; a presupus doar că, în trecutul îndepărtat, bărbaţii veneau aici la o cafea sau un pahar de uzo să se împace după discuţiile violente din Agorá, acolo unde se dezbăteau problemele cetăţii. Doar ei inventaseră şi practicau democraţia. Înainte de a lua hotărâri, înainte de a vota, problemele şi, mai ales, soluţiile propuse, trebuiau discutate, ceea ce putea da naştere la animozităţi. În Omonia se restabilea armonia dintre ei. Dacă era chiar aşa nu putem şti. Mintea grecilor este mai ciudată. Harmonia este numele zeiţei „bunei înţelegeri”, fiica lui Ares şi a Afroditei. Prima ciudăţenie este chiar împreunarea celor doi, considerată nelegitimă. Ca răzbunare, la căsătoria ei cu un oarecare Kadmus - cel care a întemeiat Theba – primeşte în dar de la Hefaistos un colier şi de la Athena un veşmânt, ambele impregnate cu otravă. Viaţa ei decurge în armonie. Dintre copiii ei însă, una dintre fiice înnebuneşte, alta se îneacă iar a treia este fulgerată de Zeus. Mai mult, darurile primite la nuntă atrag interesul altora, fiind pretextul „Celor 7 contra Thebei”, din care scapă doar şeful. Cu alte cuvinte, armonie în toata regula, în variantă grecească.

Acum, în Piaţa Omonia este un uriaş şantier. În centru va fi o importantă staţie de metrou. Promite să se modernizeze. Pentru moment însă este un zgomot continuu, praf şi circulaţie blocată ba pe o stradă, ba pe alta. Va trebui să caute un apartament în care să se mute cât mai urgent posibil. Zona este populată acum mai mult de către străini decât de greci. Şi nu este vorba de cei ce lucrează pe şantier, ci de africani, asiatici şi europeni veniţi în special din fostele republici sovietice şi din ţările ocupate de ruşi după al Doilea Război Mondial.

Amestecul de limbi pe care le auzi aici te face să te gândeşti că Turnul Babel a fost un experiment la scară redusă. Lumea se schimbă. Astăzi, se construiesc turnuri mai înalte decât Turnul Babel. Tocmai s-a finalizat unul de peste 1 kilometru înălţime. Interesant este că realizarea unor asemenea turnuri este posibilă prin unirea eforturilor unor oameni de naţionalităţi diferite, vorbitori de limbi diferite, care - în interesul colaborării - sunt nevoiţi să comunice în aceeaşi limbă. Potrivit Vechiului Testament, Dumnezeu a vrut ca oamenii să nu se mai înţeleagă între ei şi le-a dat limbi diferite. De fapt, i-a învrăjbit. Nu este de mirare: iudaismul este o religie naţionalistă, afirmând existenţa „naţiunii alese”. În schimb, în Noul Testament, Dumnezeu le-a dat apostolilor darul limbilor, pentru a putea propovădui în lume noile idei. Firesc, creştinismul este o religie internaţională; creştin poate fi oricine, indiferent de etnie.

Plecând din Omonia către Piaţa Syntagma, ambianţa se schimbă brusc. Strada este chiar elegantă, deşi se lucrează şi aici la faţadele unor clădiri. Cele ale Universităţii sunt mândria oricărui grec, mai ales că sunt în stil antic. Aici însă nu sunt apartamente de închiriat. Pe cealaltă stradă, care ajunge la Acropole, aspectul este cel de bazar oriental. Aici nu şi-ar dori să locuiască, chiar dacă ar găsi un apartament liber, dar nu e cazul; nu a văzut nici un anunţ.

La nord de Omonia însă este plin de afişe în acest sens. Aproape fiecare clădire are la parter cel puţin unul; scrie negru pe hârtie galbenă: ENIKIAZETAI. Zona însă nu-i place deloc. În plină zi, africanii întind pe trotuare cearşafuri pe care îşi expun tot felul de obiecte de vânzare; unele sunt din ţările lor, dar altele sunt greceşti, la preţuri cu mult mai mici decât în magazine. Cum le-au obţinut, rămâne un mister cu multe supoziţii. Lângă Muzeul de Arheologie, pe o străduţă laterală, zeci, uneori peste o sută de indivizi dubioşi vând şi cumpără ţigări şi droguri. Noaptea i-ar fi teamă să treacă pe-aici. Pe străzile secundare nu-ţi place întotdeauna cu cine te intersectezi, iar seara nici n-ar îndrăzni să circule.

Ceva mai departe, aspectul se mai limpezeşte puţin. „Pedion Areos Gardens” a devenit un parc de toată frumuseţea. A fost frumos şi înainte; acum însă, bine îngrijit, cu aleile betonate, arată splendid. O cunoştinţă a speriat-o informând-o că tocmai aflase că unei vecine i se furase poşeta în plină zi de către doi arabi. Spre deosebire de negri, care vin în Europa cu bune intenţii, în speranţa unei vieţi mai bune şi pentru care îşi doresc să găsească de lucru, arabii vin doar în timpul sezonului estival pentru câştiguri ilicite, mai ales furtişaguri. Lucrează profesional, în grupuri organizate. Grecii însă au devenit xenofobi şi îi judecă pe străini la grămadă. Uită că, în trecut, unii dintre străbunii lor au emigrat ei înşişi, pentru că ţara era săracă. Să fi fost aceia singurii greci harnici şi întreprinzători? Nu i-ar place să creadă – este şi ea grecoaică – dar prea multe lucruri au nemulţumit-o în evoluţia recentă a conaţionalilor săi. Poate că şi contactul cu Occidentul a făcut-o mai pretenţioasă. Acum însă trebuie urgent să găsească o locuinţă. Hotelul costă mult, deşi este printre cele mai ieftine, dar mai ales incomod. În plus, în curând vor sosi lucrurile din America şi nu va avea unde să le depoziteze.

Ceva mai la nord, pe partea dreaptă a bulevardului Patision, cartierul Kipseli pare mai curăţel, mai ales după ce treci de Platia Kipseli şi urci către Ano Kipseli. Aici şi-au construit case mulţi greci veniţi de pe insule sau din munţi, şi acum închiriază camere la străini. Sunt mulţi români în zonă. Fokionos Negri, pe unde cândva se scurgea un pârâu, este acum o stradă elegantă, de departe cea mai frumoasă din zonă, poate din întreaga Atenă. Este mai mult o alee decât stradă, fiindcă, în loc de cale rutieră pentru autovehicule, se află pomi şi scuare cu bănci, iar trotuarele sunt foarte late. La parterul clădirilor riverane cafenelele şi barurile formează două şiruri aproape continui. Aici cuvântul „riveran” chiar că se potriveşte, fiindcă pe sub stradă, acoperit, curge încă vechiul pârâu. Din nefericire, zona – destul de aproape de bulevardul Patision - este nesigură, din cauza multor bruneţi ce încă nu şi-au găsit de lucru.

Mai departe, dar in direcţie opusă, către mare, atmosfera se schimbă. Este vizibil că, în perioadele favorabile, grecii şi-au însuşit câteva lucruri bune din Occident. O bună parte a bulevardului Singrou, în special treimea apropiată de litoral, deci mai nouă, impresionează prin modernismul arhitecturii. Pe de altă parte, în centrul Atenei, unele clădiri sunt în paragină, deşi – în altă ţară - ar fi fost declarate monumente de arhitectură.

Ceea ce la început părea doar o impresie, prinde acum contur din ce în ce mai clar. Centrul Atenei nu este ce credea. Oraşul s-a extins foarte mult. Cartierele elegante s-au mutat la periferie. Kifisia este unul dintre ele. Acolo însă casele sunt scumpe şi este extrem de departe. Tot scumpe, dar cu avantajul mării, sunt noile cartiere de pe litoral. În top se află Glyfada. Merită încercat.

O încearcă un regret să renunţe la centrul Atenei, dar este limpede că acesta n-o mai atrage. Desigur, unele zone îşi păstraseră eleganţa, în special în apropierea Parlamentului, dar chiar şi aici aglomeraţia şi poluarea sunt suficient de dezagreabile pentru ca, după câteva ore, să-ţi doreşti să te retragi undeva la aer curat şi linişte. Centrul Atenei este centrul de atracţie doar pentru turişti.

Pentru a-i înţelege evoluţia trebuie coborât puţin în istorie. Odată cu divizarea Imperiului Roman şi crearea Imperiului Bizantin, centrul de interes s-a mutat de la Atena la Constantinopol, noua capitală. După ocuparea Greciei de către turci, toate oraşele greceşti au decăzut şi mai mult. Dacă, în perioada bizantină, Atena a căzut în provincialism - atât la propriu, cât şi la figurat - după venirea turcilor, a căzut de tot. Sparta este şi azi un sat oarecare. Pe Acropole – simbolul Greciei antice – au construit o moschee, din Parthenon au făcut depozit de armament, care apoi a produs o uriaşă explozie, care i-a distrus acoperişul.

Adevărata dezvoltare a Atenei moderne a început după dobândirea independenţei şi Atena a devenit capitala noului stat. Interesul puterilor apusene pentru această regiune a făcut din Atena un oraş modern. În acelaşi timp însă, oraşul s-a populat cu mulţimea celor veniţi din insule şi din munţi, din dorinţa unui trai mai bun în capitală. Din Istambul în Atena nu avea nimeni interesul să vină, cel puţin din două motive:

- convieţuirea cu turcii era pentru ei demult consolidată;

- cei care luptaseră pentru independenţă, patrioţii, îi acuzau că pactizaseră cu turcii sau că erau chiar trădători ai neamului.

Era de preferat pentru ei să plece în oricare altă ţară decât în Grecia, ceea ce mulţi dintre ei au şi făcut. În aceste condiţii, Atena nu avea capacitatea să-i asimileze pe noii veniţi din mediul rural, aşa că mentalităţile lor s-au impus în faţa celor urbane.

Timpul, în loc să îmbunătăţească situaţia, a agravat-o. În urma conflictelor cu turcii şi mai ales a schimbului de populaţie de după evenimentele din Smyrna, în Grecia au venit aproape un milion şi jumătate de greci. Toţi aceştia, săraci lipiţi, nu puteau merge în sate, unde nu ar fi avut mijloace de întreţinere. Au invadat oraşele, unde puteau primi ajutor de la stat.

Astăzi, Atena cuprinde peste o treime din populaţia Greciei, iar insistenţa lor în păstrarea unor obiceiuri diferite de ale Europei civilizate se simte şi azi. Este şi unul dintre motivele pentru care noile centre de afaceri şi zonele de reşedinţă s-au deplasat în alte direcţii, cum ar fi Kifisia, dar mai ales către Marea Egee. Glyfada este una dintre ele, poate cea mai elegantă la acea vreme, în special datorită magazinelor, asemănătoare cu cele mai şic din Occident. Evident, astfel de magazine trebuie să aibă şi cumpărători, ceea ce dă o ideea despre locuitorii săi: mulţi străini bogaţi. Diversitatea limbilor ce pot fi auzite este remarcabilă.

Anastasia, după ce se mutase în Miami, căpătase gustul maşinii. Chiar îi plăcea să conducă, deşi ea nu stă prea bine cu vederea nici azi. Prin centrul Atenei n-ar îndrăzni să se aventureze. Prin comparaţie, traficul din Statele Unite pare o plimbare printr-un parc. Pe bulevardele principale din Atena, şuvoiul de maşini şi motociclete – enorm de multe motociclete – este continuu. Unele motociclete fac un zgomot asurzitor, fiindcă posesorii – tineri cu minte mai puţină – nu cunosc semnificaţia cuvântului civilizat. Dacă le atragi atenţia, răspund că este democraţie şi el poate face ce vrea. Cam la atât se limitează opinia lor despre democraţie. Partea proastă este că sunt cam mulţi.

* *

*

Românca recomandată de prietena ei este o fată drăguţă, vorbeşte o grecească foarte aproximativă, dar te poţi înţelege cu ea. Se numeşte Ileana. Are grijă de Fotios, este curată şi decentă, aşa că de o grijă a scăpat; se poate ocupa de locuinţă. Ileana insistă asupra cartierului Kipseli, unde locuieşte şi unde se oferă să găsească un apartament de închiriat, dar Anastasia deja înclină spre Glyfada, cu mult mai elegant şi plin de străini, care vorbesc limba engleză. Mulţi dintre ei sunt ruşi, dar nu dintre cei ce au venit să caute de lucru, ci dintre cei ce fac afaceri pe picior mare. Magazinele de aici sunt cel puţin la fel de elegante ca cele mai elegante din Occident. Bineînţeles că şi preţurile sunt pe măsură, dacă nu chiar şi mai mari, ceea ce dă un indiciu despre potenţialul financiar al cumpărătorilor. Chiar dacă ea nu va mai putea fi niciodată la nivelul lor, femeie fiind, eleganţa magazinelor nu o lasă indiferentă, cu tot subiectivismul şi inconsistenţa criteriului.

Românca are o fire veselă. Într-o zi, i-a relatat o întâmplare amuzantă din ţara ei. Cică mai demult, pe când nu exista televiziune şi chiar aparatele de radio erau puţine, oamenii nu-i prea cunoşteau pe politicieni. Nu ştiau cum arată. Pe de altă parte, demnitarii foloseau de multe ori pentru deplasări taxiul. Astfel, s-a întâmplat ca însuşi primul ministru să ia un taxi pentru a se deplasa la sediul radiodifuziunii, unde urma să ţină un discurs. Ajuns acolo, l-a rugat pe şofer să-l aştepte. Şoferul i-a spus că nu poate să-l aştepte, pentru că se grăbeşte să ajungă acasă să-l asculte pe primul ministru, care urmează să vorbească la radio. Atunci, flatat, acesta i-a dat un bacşiş gras. Văzând atât de mulţi bani, şoferul i-a spus primului ministru: „Îl bag . . . pe primul ministru! Eu va aştept pe dumneavoastră!”. (Este vorba despre Octavian Goga, iar întâmplarea a fost povestită de el însuşi.)

* *

*

Una dintre dificultăţile deja observate – e drept, una minoră - este chiar limba maternă. În cei 40 de ani cât a fost plecată, limba greacă a suferit transformări importante, iar acum ea, Anastasia, era considerată de către localnici o străină care vorbeşte şi înţelege foarte bine limba greacă, dar cu unele . . . să le zicem anacronisme. Orice limbă evoluează în timp şi este considerată ca fiind dezvoltată în măsura în care reuşeşte să exprime idei cât mai complexe în cuvinte simple. Cea greacă însă a suferit transformări, dar din alte două cauze particulare. În primul rând schimbările demografice. Înainte, dialectul elevat era katharévusa (καθαρεβούσα), care acum este aproape uitat. Limba literară a fost invadată, aproape acoperită. A doua cauză a fost evoluţia mai lentă din cele patru secole de ocupaţie otomană şi necesitatea recuperării decalajului faţă de Europa occidentală, cu care a stabilit relaţii strânse doar în ultimele decenii. Mai ciudat este faptul că, atunci când statul a încercat o reformă mai radicală a limbii, profesorii – tocmai ei, profesorii - au protestat şi au intrat în grevă. Pe de altă parte, diaspora grecească din Statele Unite ale Americii, cu care Anastasia putea folosi limba greacă, vorbea un dialect original, rezultat din amestecul cu limba engleză, construind chiar cuvinte compuse din ambele. Acum, trebuia să re-înveţe limba maternă. Nu a fost o problemă majoră, dar – în primele luni – o irita destul de mult.

Şi dacă ar fi fost numai limba . . . Obişnuită cu mentalităţile occidentale, obiceiurile anacronice ale unor greci o enervează şi azi. Nu putea concepe, spre exemplu, discrepanţa dintre femei şi bărbaţi. Nu este o feministă, dar unele concepţii rămase din antichitate sau împrumutate de la turci sunt de-a dreptul revoltătoare. Interesant este că femeile se adaptează mai repede. Ele sunt în general cu mult mai politicoase decât bărbaţii. În spaţii publice, un bărbat nu cedează aproape niciodată locul unei femei, în timp ce femeile o fac chiar pentru bărbaţii în vârstă sau bolnavi.

Un alt exemplu este dorinţa de afişare in public a „dragostei” unor persoane pentru animale. În majoritatea cazurilor este doar o fanfaronadă, asociată cu practica evacuării dejecţiilor direct în stradă, fără nici cea mai mică intenţie de a le colecta şi arunca mizeria la gunoi. Ca urmare, trotuarele sunt presărate cu asemenea mici movile, pe care trecătorii sunt obligaţi să le ocolească, în caz contrar fiind obligaţi să-şi spele pantofii. Anastasia iubeşte cu adevărat animalele şi avea în Statele Unite o colecţie întreagă de câini, pisici, papagali şi altele, dar nu le scoate pe stradă cu scopul de a-şi păstra apartamentul curat. Ea l-a adus în Grecia pe Lucky, nu numai pentru că poartă numele primului căţel, cel cu care fusese dotată de către tatăl ei, în copilărie, dar şi pentru că el, la rândul lui, este cel mai ataşat de ea. Îşi va reface însă în curând „grădiniţa zoo”, pe măsură ce condiţiile îi vor permite.

Cel mai mult o afectează însă agitaţia politică. Au grecii un apetit deosebit pentru anarhie. Regimul „coloneilor”, Războiul civil, de fapt războaiele, pentru că au fost cel puţin două, toate astea o îngrozesc. Poate că nu se vor repeta, deşi evenimentele recente din Cipru accentuează nesiguranţa şi neîncrederea în capacitatea grecilor de a se auto-conduce. „Erare humanum est, perseverare autem diabolicum”.

Grecia este totuşi ţara ei. Va trebui să se adapteze.

* *

*

Grecii de azi se consideră, nu doar urmaşi, ci continuatorii celor din antichitate, care au inventat democraţia. Am putea trece cu vederea absurditatea acestei pretenţii, dacă ea nu ar fi ridicolă. Mai sunt însă cel puţin două lucruri care le scapă.

În primul rând, în antichitate, nu orice imbecil era ascultat în agora; numai cei mai erudiţi şi convingători oratori erau luaţi în seamă. Ceilalţi puteau fi doar fericiţi să-i asculte şi nimeni nu-şi propunea să-i aducă pe aceştia la urne prin propagandă politică. Societatea era puternic structurată. Efebul, până la vârsta de treizeci de ani, nu putea să ocupe vreo funcţie şi nici să ia cuvântul în adunarea poporului. Efebi erau tinerii în curs de şcolarizare, în terminologia de azi, studenţi. Cei ce nu au fost vreodată efebi nu aveau niciodată dreptul de a ocupa un loc în agora.

Nu cred că palavragii de azi sunt capabili de acte asemănătoare cu cele ale strămoşilor lor. Se laudă cu ele, sunt chiar mândri, dar nu realizează că ei sunt doar epigoni.

Al doilea lucru care le scapă palavragiilor de azi este faptul că înşişi grecii din antichitate au constatat ineficienţa democraţiei şi au renunţat la ea. Aşa se face – zic unii – că venirea unui şef hotărât ca Alexandru Macedon ar fi fost considerată ca binevenită în Atena. Personal, nu cred că pe Alexandru îl interesa opinia lor politică, dar şi-a dorit să se erijeze în exponent al Atenei. Avea o cu totul altă rezonanţă decât Macedonia, de care nu auzise nimeni până atunci. În plus, avea şi un interes major: din Macedonia nu putea recruta atâţia soldaţi de câţi avea nevoie pentru armata lui.

Nu era însă pentru prima dată când grecii renunţau la democraţie. O mai făcuseră şi în trecut. Tocmai această schimbare frecventă a regimului politic i-a permis lui Aristotel să sintetizeze evoluţia sistemelor politice. El arată că sunt trei forme de guvernare, în funcţie de numărul celor ce se află la putere: unul singur (monarhie), mai mulţi (aristocraţie), toată lumea (politea – de la póli (πόλη=oraş). Cum însă nici una dintre aceste forme nu poate fi perfectă, în timp, societatea trece printr-o fază degradată (tiranie, oligarhie şi, respectiv, democraţie), după care adoptă forma de guvernare următoare. În felul acesta, cele trei forme se succed ciclic. După cum se vede, Aristotel consideră democraţia o formă degradată a conducerii de către mulţime. Ceea ce contează nu este deci forma de guvernare, ci stabilitatea sistemului politic şi pacea, singurele în măsură să facă posibil progresul. Iar dovada cea mai clară pentru noi este dată de Europa modernă, în care Anglia şi Franţa - ca să dau doar două exemple - sunt monarhie şi respectiv republică în formă, dar aproape identice în conţinut. Nikos Kazantzakis, poate cel mai celebru scriitor grec contemporan, scrie în „Ultima ispită a lui Iisus”: „Armonia pământului şi a inimii, aceasta este împărăţia cerurilor”.

După părerea mea, sistematizarea lui Aristotel are o lacună. Regele nu poate conduce singur (cazul monarhiei) şi nici întregul popor nu poate participa la guvernare. Regele are o camarilă în jurul său, iar, în democraţie, poporul îşi alege mai mult sau mai puţin conştient guvernanţii. În final, în toate formele de guvernare, la conducere se află un grup de persoane care îşi apără interesele de grup. Restul este propagandă. De fapt, diferenţa dintre diferitele sisteme este dată de modul de acces la putere, iar acesta poate fi doar de două feluri: ereditar şi aleatoriu. În cel ereditar, reprezentat de către monarhie, viitorii conducători sunt educaţi de mici copii pentru rolul ce-l vor avea în societate. În cel aleatoriu, pretendentul trebuie mai întâi să se lupte cu alţi pretendenţi şi numai după ce şi-a atins scopul să dovedească ce este capabil să facă. Cum cele două etape cer oameni cu caracteristici diferite, nimeni nu le poate avea la cel mai înalt nivel pe amândouă. Cel odată ajuns la putere, va constata curând că îi lipseşte nu numai calitatea cerută, ci – mai grav – educaţia şi cultura specifică postului. Asta nu înseamnă că sunt un adept al monarhiei. Se pot imagina şi alte forme. Să numim una dintre ele ca elito-craţie, dar nu înţelesul că se selectează conducătorii dintr-o categorie socială presupusă a fi superioară, ci că viitorii conducători se educă de mici în acest scop şi că, dintre ei, se vor ridica cei mai eficienţi.

De ce au renunţat grecii din antichitate la democraţie? Pentru că au constatat efectele ei negative, începând cu faptul că, în agora, aveau putere de convingere cei mai buni de gură şi nu cei mai deştepţi şi bine intenţionaţi. De asemenea, au mai constatat că oamenii cu puţină cultură sunt sensibili la argumente pe măsura puterii lor de înţelegere, în timp ce motivaţiile mai profunde sunt ignorate. Se ştie că, la vot, mulţimea a votat întotdeauna pentru război, deşi nu întotdeauna a fost soluţia cea mai bună. Nu întâmplător se spune că plebea votează pe Barabas şi nu pe Iisus. Un exemplu amuzant cu privire la puterea de înţelegere a oamenilor simpli este răspunsul dat de un ţăran român la întrebarea: „Care guvernare a fost mai bună: cea a lui X sau cea a lui Y? Răspunsul poate fi luat drept model de logică pentru categoria sa socială: „Păi, a lui X, fiindcă am avut o recoltă bună la grâu în anul acela, în timp ce în a lui Y a fost secetă”. Relatarea mea este aproximativă, fiindcă nu am acum la îndemână textul original, dar ideea este clară. Dar cel care a criticat cel mai tare democraţia a fost marele Aristotel.

Zeus nu este o simplă născocire. El este o sinteză abstractă a conducătorului. Are calităţi, dar şi mari defecte, asemenea oricărui om. În ansamblu, el este un mare conducător. Din haos el face ordine. Spiritul lui nu poate dispărea, fiindcă omenirea – societatea umană – are nevoie de ordine, fără de care nu ar putea exista. Cosmos asta şi înseamnă: ordine. Zeus, Dumnezeu şi orice altă divinitate au construit cosmosul din haos, deci au făcut ordine în societate. Mitologia este – de aceea – o carte de înţelepciune şi – ca orice astfel de carte – ea trebuie interpretată şi înţeleasă. Democraţia înţeleasă ca anarhie este opusul înţelepciunii mitologice.

Filosofia modernă nu numai că nu mai este o filo-sofie (dragoste pentru înţelepciune), ci doar o penibilă colecţie de idei simpliste, îmbrăcate într-o paradă de cuvinte pretenţioase, proliferate şi destinate celor mai mediocri dintre noi, dar cu pretenţii mari. Dilemele lor majore sunt de tipul: „Cine a dat gaura la macaroană?” Este acesta unul dintre motivele degringoladei de azi? Poate!

Are asta vreo legătură cu grecii de azi? În nici un caz; ei cred că sunt democraţi prin vocaţie, deşi unii dintre ei sunt comunişti prin „educaţie”. Sunt două condiţii de care trebuie să ţinem seama în orice discuţie cu ei. Nici o argumentaţie nu-i atinge în probleme politice; ei nu dialoghează, ci recită proză. Măcar de-ar fi originală, dar nu e.

* *

*

La cafenea, discuţiile dintre două-trei persoane pot deveni colective, dacă subiectul este unul de interes general.

- S-a constatat că, în Europa, speranţa de viaţă a femeilor este mai mare decât a bărbaţilor. Asta înseamnă că ele se ramolesc mai târziu. Este deci greşit ca femeile să iasă la pensie mai devreme. Ar trebui, dimpotrivă, să iasă mai târziu.

o Anomalia îşi găseşte explicaţia în trecut, când bărbatul întreţinea familia şi, de aceea, se căsătorea doar după ce situaţia lui materială îi permitea. Soţia, de regulă casnică, era cu câţiva ani mai tânără.

- Da, da, dar astăzi, când femeile sunt egale cu bărbaţii, situaţia a devenit anacronică.

o De vină este orgoliul bărbaţilor: când unele femei au început să lucreze, ei au considerat nefiresc ca bărbatul să se pensioneze, devenind casnic, iar soţia să meargă la serviciu.

§ O corecţie s-ar putea face dacă s-ar schimba mentalitatea şi, la căsătorie, mirele ar fi mai tânăr decât mireasa.

- Eu cred că, dacă femeile vor să fie egale cu bărbaţii, ar trebui să iasă la pensie odată cu ei.

o Corect! Egale în faţa legii, egale în faţa lui Dumnezeu.

§ Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii.

o Iar în faţa sfinţilor, femeile îşi atârnă o cruciuliţă de gât, privirea sfinţilor alunecă pe-alături şi nu numai că li se aprobă pensionarea mai repede, dar primesc şi pensia mărită.

· Între Eros şi Thanatos e bine să fii femeie.

o Ţie numai la mitologie ţi-e capul. Când faci dragoste, tot despre asta vorbeşti?

· Când fac dragoste, nu vorbesc. Iar mitologia e plicticoasă numai pentru proşti.

o Sper că nu-i o aluzie. Cât despre dragoste, asta se întâmpla în secolul trecut. Îţi mai aminteşti tu ce făceai atunci?

· Dacă tot ai zis că e bine să fii femeie în timpul vieţii, ce trebuie să înţeleg că ar trebui să fii dincolo de ea?

- Te referi la sufletele care hălăduiesc prin univers până se reîncarnează? Se pare că sufletele nu au sex.

o Omul va dispărea de pe pământ, aşa cum au dispărut şi dinozaurii, chiar dacă mai există şopârlele, care le seamănă. Sunt prea mari distrugători, pentru ca să mai poată rezista timp îndelungat.

§ În comparaţie cu dinozaurii, şopârlele sunt simpatice. Oare oamenii-şopârle vor fi mai simpatici decât noi?

· Şi dacă omenirea dispare, atunci sufletele morţilor în ce se vor reîncarna?

§ Ele se pot reîncarna şi într-o plantă.

· Să calce elefanţii pe sufletul meu.

o Ar trebui să te sperie mai tare faptul că, în viaţă fiind, te calcă alţii în picioare.

- Ideea cu reîncarnarea aparţine celor ce şi-au ratat viaţa şi speră într-o a doua şansă.

· Asta-i viaţa! Nu suntem în Arcadia.

- Băiete! O cafea la domnul, să nu adoarmă cu naiul la gură.

Cu urechile atente la o masă alăturată, cineva deviază conversaţia pe subiectul discutat acolo. Discuţia devine colectivă.

- Globalizarea nu este o doctrină politică, nici măcar una economică. Ea este un efect. Un efect al dezvoltării tehnologice: avem astăzi automobile, trenuri, avioane, telefoane, internet, televizoare etc. Comunicaţiile au făcut posibilă globalizarea. Cine vrea să-şi probeze atitudinea împotriva globalizării ar trebui să renunţe la toate acestea şi nu numai. Ar trebui să trăiască din produsele naturii, asemenea cuplului Adam şi Eva.

o Mai puţin merele, deoarece consumul exagerat de mere dăunează grav sănătăţii intelectuale, prin dobândirea conştiinţei de sine, care conştiinţă este cea mai gravă eroare ce s-a produs în evoluţia noastră.

§ Ştiam că tu eşti adeptul evoluţionismului. Mă aşteptam să iei ca exemplu urangutanul.

o ADN-ul uman seamănă în proporţie de 95% cu cel al unui urangutan. Deci un progres tot există.

- Eu, ca medic, vă spun că ADN-ul porcului ni se potriveşte mai bine. De la el se prelevează cele mai multe organe pentru transplant. În plus, ca şi omul, porcul mănâncă multe mere, dacă i se dau.

o Eu cred că un castravete ar fi de preferat, chiar dacă ne asemănăm cu el în proporţie de doar 50%. Sau, poate, chiar mărul.

· Greşit! Ideală este nuca. Are ea coaja mai tare, dar miezul are circumvoluţiuni.

§ Exact ce s-a dovedit a fi dăunător omului.

- În concluzie, optăm pentru nuca fără miez.

§ Magister dixit!

- „Quod erat demonstrandum”.

Aceasta a fost o discuţie mai mult sau mai puţin nostimă. Majoritatea celorlalţi discută subiecte politice, ce nu merită să fie redate.

* *

*

Menajera din România i-a adus aminte de Dracula. Bineînţeles că n-o va menaja şi va încerca să afle ce-i cu acest Dracula. A existat el în realitate sau nu? Cât e legendă şi cât e adevăr, pentru că ceva adevăr trebuie să existe; nu iese fum până nu faci foc, nu-i aşa? Ideea asta cu vampirismul, deşi bântuie minţile oamenilor, o cam deranjează. S-au făcut şi filme şi tocmai filmele de groază nu-i plac. Nu de groază are ea nevoie. Dimpotrivă! Totuşi, misterul ar trebui elucidat şi se pare că momentul potrivit s-a ivit prin prezenţa Ilenei. Ea ar trebui să fie expertă în acest subiect.

N-a avut noroc nici de data aceasta. Ileana este destul de ignorantă. Ştie că lângă Braşov există un castel al lui Dracula, pe care îl vizitează turiştii străini şi că a fost un domnitor- zic ei, un fel de şef de stat – cu numele Vlad Ţepeş şi că el ar fi fost Dracula, dar nu era vampir, ci doar foarte aspru cu cei ce nu respectau legea.

Surpriza a venit de la Kostas. El ştia mai multe. Ideea a fost lansată de un scriitor englez, Bram Stoker. Cartea a avut succes, ceea ce a fost oarecum explicabil, datorită momentului psihologic în care a apărut. Lumea tocmai abandonase religia şi, fiindcă trebuiau s-o înlocuiască cu ceva, au imaginat tot felul de surogate. În locul diavolului, care asemenea lui Dumnezeu, este impalpabil, l-au plasat pe cel rău printre oameni. Cum mâncatul ficaţilor nu mai era la modă, au imaginat băutul sângelui. Schimbarea era chiar la îndemână, deoarece în Anglia autorului există expresia „To suck the very marrow out of somebody”. Ce mi-e măduvă (marrow), ce mi-e sânge? Asocierea Transilvania-Dracula nu este deci deloc întâmplătoare, deoarece dracul este tocmai termenul românesc pentru diavol, şi a mai existat şi un domnitor cu această poreclă. Că el nu a fost tocmai Vlad Ţepeş nu este vina lui Stoker. Aici românii şi-au adus şi ei contribuţia la dezvoltarea legendei. Nu pentru că le-ar fi plăcut, ci din motive comerciale. Adevărul este că aceasta a fost prima cale prin care România a devenit cunoscută în lume. Adevărul este că la originea cuvântului a fost tot un grec, pe nume Draco. În Atena anului 621 înainte de Christos, el creat un cod de legi aspre, care limitau puterea nobililor. Au fost numite „legi draconice”, termen care a făcut carieră chiar şi în România. (Termenul, nu şi legile!)

Glyfada, 2001-2003

De ce au ales Glyfada este uşor de bănuit. Era cartierul cel mai râvnit în acel moment, similar unei staţiuni balneare selecte. Se află pe coasta de vest a Aticei, între Cap Sounion şi Pireu.

La Cap Sounion se află doar ruinele Templului lui Poseidon. Aflat pe un promontoriu în extrema sudică a peninsulei, ne-am fi aşteptat ca, în locul lui să găsim o fortăreaţă menită să supravegheze întinderea mării. Asta s-ar fi întâmplat în era noastră, după inventarea armelor de foc, când Grecia lui Pericle nu mai exista demult. Templul, fotografiat azi de toţi turiştii în trecere pe aici şi devenit simbol al peninsulei, ne vorbeşte despre timpul în care oamenii se rugau la zei şi invocau ajutorul lor înainte de a pleca la luptă. Poate că de pe acest promontoriu s-a aruncat în mare Aegeus, regele Atenei şi tatăl lui Theseu, când a văzut că pânzele corăbiei cu care fiul său se întorcea din Insula Creta erau negre şi nu albe, aşa cum conveniseră să semnaleze victoria asupra Minotaurului. Theseu omorâse Minotaurul, dar uită consemnul. Tatăl îndurerat se aruncă în mare iar marea, de atunci, îi poartă numele, ca semn de stimă din partea urmaşilor. Motivul neglijenţei lui Theseu este fie bucuria victorii, după unii exegeţi, sau tristeţea pierderii Ariadnei, ce-i fusese luată de zeul Dionysos, după alţii. Indiferent de variantă, Cap Sounion nu este locuit. Poate şi fiindcă vânturile sunt mai puternice în această regiune.

Pireul, în schimb, a fost port de când se ştie, datorită poziţiei şi configuraţiei malurilor. Cu timpul, atât el cât şi Atena, s-au dezvoltat astfel încât, astăzi, el este un cartier al marelui oraş. Pentru Anastasia însă, activitatea portuară şi agitaţia specifică sunt departe de a fi atractive. Dimpotrivă, ea caută un loc liniştit.

Între cele două extremităţi, Cap Sounion şi Pireu, Glyfada pare cartierul potrivit. Îl recunoşti după pădurea de catarge ale iahturilor şi magazinele elegante.

Un mic dezavantaj este distanţa faţă de centru: mare. Din fericire, către Glyfada circulă multe autobuze şi este în construcţie o linie de tramvai făcută de italieni, despre care se spune că va fi grozavă.

Apartamentul ce l-a închiriat este frumos şi însorit. Are două dormitoare, o cameră de zi şi, bineînţeles, baie şi bucătărie. Distribuţia camerelor este puţin ciudată: cele două dormitoare sunt pe colţ şi au câte două uşi glisante mari, ce ţin loc şi de fereastră. Arată bine, dar sunt improprii ca dormitoare. În schimb, camera de zi este în centru şi are o singură uşă-fereastră. Dacă pe timpul iernii dormitoarele sunt friguroase, camera de zi este greu de aerisit. Constructorii greci au o preocupare deosebită pentru căldura din timpul verii şi mult prea puţină pentru frigul iernii. Canicula durează însă puţin şi nu este chiar de speriat, în schimb timpul răcoros îşi pune amprenta pe sănătatea oamenilor, ceea ce se vede pe stradă: numărul femeilor în vârstă cu probleme de sănătate, în special în zona picioarelor, este surprinzător de mare. Predomină femeile, fiindcă ele stau în casă, în timp ce bărbaţii stau oriunde în altă parte.

Apartamentul, deşi perfect la prima vedere, are nevoie de unele mici remedieri, în special la instalaţia de apă. A solicitat un instalator, care a promis că va veni la ora 10. La 12 încă nu venise, aşa că i-a telefonat. S-a scuzat şi a promis că va veni în 10 minute. La ora 13 încă nu ajunsese. I-a telefonat din nou. A răspuns că este pe drum şi în cel mult 10 minute va fi la ea. Iarăşi 10 minute. Îşi aminteşte că, mai demult, o prietenă i-a spus, dar nu a crezut-o, că atunci când un grec spune că va veni in zece minute, înseamnă că are această vagă intenţie, dar nu se ştie când o va putea onora. Tu însă trebuie să-l aştepţi, nu care cumva să vină şi să nu fii acasă. Atunci şi-a acuzat prietena că exagerează. Acum însă chiar trebuie să-l aştepte pe instalator. Între timp, a învăţat din propria-i experienţă că, în ipoteza că instalatorul este pe drum şi, într-adevăr, sunt şanse să vină în scurt timp, acesta poate deveni foarte lung, dacă se întâlneşte cu cineva şi va trebui să-l salute. Un simplu „Bună ziua. Ce mai faci?” poate dura un timp nedefinit.

Cel mai tare o deranjează însă grevele lucrătorilor de la transportul în comun. Ea nu este obligată să meargă în centrul oraşului în fiecare zi. În Glyfada găseşte aproape tot ce-şi doreşte. Centrul este interesant doar seara, dacă vrea să meargă la un spectacol sau în vizită, dar deocamdată are încă multe probleme pe cap, aşa că timpul afectat distracţiilor este redus. Problema majoră este transportul Ilenei. Ea stă în Kipseli, deci trebuie să traverseze centrul. Odată a venit cu taxiul, dar costă mult. Uneori, chiar şi taximetriştii sunt în grevă. Pe jos este imposibil să vină; i-ar lua toată ziua. Până acum a lipsit de două ori; a trebuit ea, Anastasia, să stea cu Fotios, abandonând toate celelalte treburi.

În Statele Unite oamenii nu mai fac greve de două sute de ani. De ce fac grecii nu-şi dă seama. Desigur, pentru salarii mai mari, pentru mai multe drepturi etc. La prima vedere ar părea firesc. Cine n-ar vrea mai mult decât are? Sau invers: omul, oricât ar avea, tot mai vrea. Cum şi cine pune limita? O chestiune de bun simţ? Este şi ea grecoaică şi este tentată să le dea dreptate conaţionalilor, dar parcă ceva e putred aici, în Grecia, nu în Danemarca. La cafenea şi prin taverne oamenii discută politică cu înverşunare. Ea nu este expertă nici în economie şi nici în politică, dar îşi dă seama că nici ei nu se pricep. Ba, se pare că lipsa lor de informaţii este cu atât mai acută cu cât sunt mai înverşunaţi în discuţii, cu convingerea că deţin adevărul. Un lucru e cert: grevele o deranjează; şi dacă o deranjează pe ea, înseamnă că deranjează şi pe alţii. Cui folosesc? Întrebare fără răspuns, cel puţin pentru ea.

În Statele Unite a învăţat că, din cauza concurenţei, patronii se străduiesc să angajeze muncitori cât mai buni. Ca să-i atragă, le oferă salarii mai mari decât firmele rivale. În această fază, muncitorul nu poate emite pretenţii; el trebuie să convingă. De cealaltă parte, muncitorul deja angajat, dacă vrea să i se mărească leafa, sugerează şefului că este solicitat în altă parte. Dacă el este cu adevărat preţuit, i se va propune să rămână, evident cu leafă mai bună. Dacă însă este un lucrător slab sau recalcitrant, i se va spune: „Foarte bine! Ne faci un serviciu dacă pleci”. Anastasia nu şi-a însuşit această logică la şcoală; a învăţat-o din viaţă. În Grecia o fi altfel? Aici funcţionează altă logică? Care? Greu de aflat!

Planul Marshall a ajutat unele ţări europene, inclusiv Grecia, să se refacă după cel de al Doilea Război Mondial. Grecia a primit în continuare şi primeşte încă ajutoare incomparabil mai consistente, dar economia ei decade din ce în ce mai mult, spre deosebire de Germania, care, după două războaie pierdute este în fruntea economiei europene. Diferenţa provine din faptul că neamţul a utilizat banii cu folos, în timp ce grecul i-a furat. În loc să investească, i-a depus în băncile din străinătate pe numele său. Asta nu vor să vadă grecii, deşi, în sinea lor, o ştiu prea bine. Credinţa că sunt şmecheri este cea care îi obnubilează. Astăzi, clasa de mijloc, cea care dă forţa economică a oricărei naţiuni, este aproape absentă în Grecia. Există doar clasa celor săraci şi a celor foarte bogaţi, ale căror averi s-au constituit prin manevre financiare. Se spune despre români că sunt hoţi; ei bine, grecii le-au fost profesori.

Se spune că tot răul e spre bine, ceea ce, uneori, se adevereşte; reciproca ar trebui şi ea luată în seamă: prea binele aduce adesea răul. Că grecii ajunseseră în situaţia că numai o dictatură putea să-i scoată din degringoladă uitaseră. Acum aceleaşi racile îşi făceau loc. În plus, ajutoarele venite din străinătate, folosite incorect, i-au învăţat leneşi.

Ceea ce l-i s-ar potrivi grecilor este versul „Je meurs de soif auprès de la fontaine” (Cad mort de sete alături de fântână). Beneficiari ai celei mai generoase oferte financiare de care s-a bucurat vreodată o ţară europeană, ei se plâng de sărăcie. Versul de mai sus a fost tema dată de ducele Charles d’Orléans la concursul de poezie din 1458, câştigat de François Villon. Ducele era el însuşi un poet, deosebit faţă de majoritatea semenilor prin faptul că aprecia poezia valoroasă, chiar dacă era scrisă de alţii.

Mândria patriotică a grecilor i-ar putea ajuta să găsească o cale mai bună de redresare. Ea rămâne doar în stadiul de amuzament pentru alţii. Iată un exemplu: în loc de cafea obişnuită, pentru a o diferenţia de cafeaua instant, ei folosesc termenul de cafea grecească. Ar fi putut să-i spună cafea turcească, aşa cum procedează toată Europa, dar la ideea că ceva bun sau măcar acceptabil poate fi turcesc fac alergie, deşi unele femei poartă şalvari, fără a fi turcoaice. Cafeaua nu poate fi nici turcească şi nici grecească. Ea nu creşte în nici una din aceste ţări. Termenul de cafea turcească a apărut în Europa în timpul asediului Vienei. Acesta a durat destul de mult, suficient ca localnicii să deprindă obiceiul băutului cafelei, uzual la turci, care îl luaseră, la rândul lor de la arabi. Sintagma „cafea grecească” nu are nici o justificare.

Un alt exemplu este insistenţa cu care persoane particulare recomandă magazinele alimentare greceşti, în opoziţie cu cele străine. Aici se păcălesc, fiindcă cele străine aduc produse cu mult mai ieftine. Surprinzătoare sunt în această privinţă unele produse autohtone deosebit de scumpe. Un exemplul relevant este preţul exagerat de mare al măslinelor, cel mai cunoscut produs grecesc. El este mai mare în magazinele şi pieţele Greciei decât în ţările importatoare. Cu o astfel de strategie nu se poate construi o economie prosperă. Datorită preţurilor crescute artificial, pretenţiile salariale cresc şi ele, balanţa venituri/cheltuieli se dezechilibrează, finanţele suferă. „Cornul abundenţei”, din care grecii aşteaptă să le curgă bogăţia la nesfârşit se poate opri. Amalthea a îmbătrânit, iar mitologia au înlocuit-o cu creştinismul, care are alte legende.

Astăzi se remarcă o creştere a aversiunii grecilor faţă de Occident. Ea este mai veche. Mai întâi au fost ocupaţi de către romani. Credinţa creştină, în forma ei timpurie pură s-a consolidat în faţa diversităţii credinţelor Romei. Soarta le-a surâs, pentru că, după căderea Imperiului Roman de Apus, s-au trezit ei mai mari peste Imperiul Roman de Răsărit. Nu visaseră în istoria lor aşa ceva. Cu timpul însă, imperiul ce l-au primit cadou devenea tot mai slab, în timp ce Occidentul se întărea, atât politic, cât şi economic. Gelozia s-a materializat prin Marea Schismă din 1054. Au urmat cruciadele, care au dovedit că Biserica catolică se abătuse deja de la principiile creştine fundamentale. (Poate că ar fi făcut-o şi cea ortodoxă, dar nu a avut ocazia.) Distrugerile provocate de ei sunt puse cel mai bine în evidenţă de către cruciada a patra, care a ajuns la Constantinopol în loc de Ierusalim. Atitudinea occidentalilor reiese şi din următorul citat din Constantin C. Giurescu, „Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997. El se referă la efectele năvălirii tătare din secolul 13. „Desigur, populaţia a avut mult de suferit în momentul invaziei. (Este vorba despre invazia tătarilor) Cei care s-au opus cu arma în mână şi au căzut prizonieri au fost vânduţi ca robi în oraşele de pe ţărmul mării. În 1246, papa scrie clericilor din Ierusalim să intervină pentru a fi eliberaţi <<grecii, bulgarii, rutenii şi românii creştini, atât bărbaţi cât şi femei>>, care fuseseră vânduţi arabilor de către negustorii italieni – genovezi, pisani şi veneţieni. Aceştia îi cumpăraseră, la rândul lor, de la tătari, în porturile de pe coasta de nord a Mării Negre. . . E primul contact pe care-l constată documentele între aceştia şi negustorii italieni, un contact, după cum se vede, dureros. Se adeverea aşadar ceea ce aceşti negustori – în speţă venetienii, dar valabil întocmai şi pentru concurenţii lor genovezi şi pisani – spuneau despre ei înşişi: că sunt <<mai întâi veneţieni, apoi creştini>>. N-aveau nici un fel de scrupul să vândă pe aceşti fraţi ai lor întru creştinătate ca robi în porturile din bazinul Mediteranei, în Siria, Egipt, „Barbaria”, numai câştigul să iasă.” (pagina 46)

Grecul, după ce întreabă de unde eşti, spune: „ortodox, da?” În caz de răspuns afirmativ, eşti deja pe jumătate prieten cu el. Iar acum, că se află în criză, sunt dispuşi să accepte chiar şi invazia rusă, cu argumentul că „şi ei sunt ortodocşi”.

Aversiunea grecilor faţă de Occident se concentrează acum asupra Germaniei, pentru că ea este receptată ca ţara care pretinde Greciei să-şi achite datoriile. Pretenţia Germaniei este justificată şi orice om cu minimum de logică înţelege, cu atât mai mult cu cât vinovaţii pentru acumularea datoriilor se cunosc: grecii înşişi. Psihologic însă, aversiunea nouă se adaugă peste cea veche, justificată, şi care datează de secole. Acum ea este uşor de speculat, chiar dacă nu foloseşte la nimic.

Nu ştiu cât de harnici erau grecii din trecut, îi admir pe patrioţii care au făcut posibilă dobândirea independenţei, dar constat că cei de azi sunt doar leneşi. O cauză este faptul că s-au învăţat să trăiască din ajutoarele venite din străinătate, dar nu sunt sigur că este singura. Turcii, în schimb, nu sunt doar cei ce stau zile întregi în faţa dughenelor cu vânzări derizorii. După al Doilea Război Mondial au invadat Germania, unde au prestat munci necalificate dintre cele mai grele şi neplăcute. Grecii nu s-au ostenit s-o facă. Nu neapărat în Germania, faţă de care au resentimente, dar în nici o altă ţară din lume.

Totuşi, nostalgia unor timpuri apuse le bântuia minţile. Iar pierderea avantajelor avute, lăsate moştenire de către strămoşi, nu putea fi decât vina altora.

Principala cauză a eşecului economic al Greciei este, de aceea, incultura clasei de mijloc. Iar ceea ce este mai grav este că această incultură este întreţinută de către clasa educată. Un exemplu grăitor este scrierea cu un alfabet arhaic, menţinut cu argumentul respectării tradiţiei. Îngâmfarea pe seama ecourilor civilizaţiei antice este proliferată la cote ridicole; „alfabetul nu poate fi modificat fiindcă oamenii nu ar mai fi capabili să citească opera lui Homer în original” (deşi Homer era orb şi nu scria), dar mulţi dintre aceşti super-patrioţi nu ştiu să citească decât literele mari. În ceea ce priveşte comerţul – pentru care sunt renumiţi – el este practicat la nivelul micului speculant. Mecanismele economiei mondiale moderne sunt necunoscute grecului obişnuit. Toate acestea permit celor cât de cât informaţi să se îmbogăţească, iar ţara să falimenteze.

* *

*

Ileana nu poate continua să facă naveta din Kipseli în Glifada. O bate gândul să se întoarcă chiar definitiv în România. Oricum, va pleca, aşa că Anastasia va trebui să găsească pe altcineva să aibă grijă de Fotios.

- Abia aştept să mă întorc în România să mănânc peşte proaspăt.

o Locuieşti pe malul mării?

- Oh, nu, Marea Neagră este la 300 de kilometri. Eu stau la poalele muntelui.

o Şi atunci, de unde peşte?

- Din mare, din Dunăre, din lacuri, râuri, crescătorii. Este adus. Există o mulţime de crescătorii în apropiere, în special de păstrăvi.

o Şi de unde ştii că e proaspăt şi nu a fost decongelat?

- Asta se întâmplă în Atena. La noi unii dintre ei încă mişcă. În unele magazine există chiar acvarii mari, în care peştii înoată şi poţi să-ţi alegi peştele pe care îl vrei. Ăştia sunt cei aduşi din crescătoriile din apropiere.

o Înţeleg că este o ironie la adresa grecilor, care îl au sub nasul lor, dar nu se ostenesc nici măcar să-l pescuiască?

- Ironie ar fi foarte puţin spus. Este o ruşine pentru ei să mănânce peşte de import şi să cerşească bani pentru ca să-l cumpere.

* *

*

Am menţionat altădată cartea lui Nikos Themelis, „The Quest”, pentru descrierea oraşului Smyrna la sfârşitul secolului 19. Tot acolo, el descrie atmosfera spirituală a locuitorilor ei de diferite etnii, insistând asupra diferenţelor dintre greci – activi, întreprinzători, energici, deştepţi, abili, informaţi asupra mecanismelor comerciale şi financiare europene – şi turci – remarcabili doar prin pasivitate. Afacerile grecilor mergeau bine în plin Imperiu Otoman, atâta cât mai rămăsese din el. Turcii erau inactivi, în timp ce grecii se extindeau tot mai mult. Iată un scurt pasaj extras din aceeaşi carte, de la pagina 285: „In Smyrna it was the Greeks who pulled the strings in all the fields, power, commerce, society. They were influential, run business according with their own rules and set the fashion.” (În Smirna, grecii erau cei care trăgeau sforile în toate domeniile: putere, comerţ, societate. Erau influenţi, făceau afaceri potrivit propriilor lor reguli şi stabileau moda.)

Poate că, în ceea ce îi priveşte pe greci, patriotismul autorului îi induce o doză de subiectivism. În privinţa turcilor însă, relatarea lui concordă cu cea din literatura universală. Chiar şi noi românii, deşi timp de secole turcii au fost duşmanii noştri cei mai importanţi, avem o opinie îngăduitoare pentru turcii trăitori în România de azi. Îi considerăm oameni paşnici, blânzi, plini de bunăvoinţă. Victor Ion Popa le face o astfel de descriere prin Kadâr, în piesa „Take, Ianke şi Kadâr”.

Mi-au venit în minte aceste gânduri, în timp ce mă strecuram printre mesele scoase în stradă în faţa cafenelelor din Atena. De dimineaţă până seara sunt pline, deşi toată lumea se plânge de efectele crizei financiare. Se pare că situaţia s-a inversat. Turcia este o ţară prosperă în acest moment, în timp ce Grecia nu poate ieşi din criză. Nu ştiu ce fac turcii la ei acasă, dar pe greci îi văd în fiecare zi şi constat că seamănă perfect cu turcii din secolul 19, aşa cum îi descrie Nikos Themelis, cu deosebirea că nu sunt pasivi; dimpotrivă, sunt deosebit de activi, dar numai în discuţii, deşi argumentaţia lor dovedeşte că, pe cât sunt de vehemenţi, pe atât sunt de ignoranţi în domeniile economiei moderne. „Surdul vorbeşte mai tare decât cel ce aude; prostul discută mai mult decât cel ce înţelege”. Observaţia aparţine lui Nicolae Iorga.

La sfârşitul secolului 19, Imperiul Otoman era în puternic declin. Pierduse deja cea mai mare parte a teritoriului. În mod evident, turcii cei leneşi, descrişi în toată literatura nu pot fi cei de azi şi nici cei care, cu multe secole în urmă, porniseră din Asia Centrală şi cucereau teritorii imense din Asia, Asia Mică şi Europa, sfârşind cu victoria asupra capitalei fostului Imperiu Bizantin, Constantinopol, la 1453. Ce s-a întâmplat între timp? Simplu! S-au învăţat să trăiască bine, fără să se ostenească. Luptătorii, spre exemplu, nu mai erau turci; erau ieniceri, recrutaţi de mici copii din ţările ocupate sau ca tribut perceput din ţările vecine, ca Principatele Române. Traiul îmbelşugat i-a făcut pe turci leneşi. Singurele produse turceşti remarcabile erau dulciurile, iar poziţia caracteristică a oricărui turc era alături de narghilea. Nu cumva grecii de astăzi se află într-o situaţie similară? Lenea lor, vizibilă la tot pasul, nu este cumva un efect al traiului bun, asigurat de ajutoarele din străinătate? Sper totuşi ca viitorul să fie diferit. Mă rog pentru asta, dar cred că şi grecii ar trebui să facă ceva în această privinţă.

Dacă lenea turcilor din trecut şi a grecilor de azi este asemănătoare, există totuşi o diferenţă: cea genetică, în baza căreia grecii sunt impulsivi şi avari, în timp ce turcii sunt blânzi şi darnici. Dar poate că şi aceasta este un produs al istoriei, iar timpul le va nivela. Grecii, deşi au alergie la turci, sunt încă sub influenţa unor mentalităţi turceşti. Singurele dulciuri acceptabile sunt cele turceşti: baclava, cataif etc. Asta şi pentru că grecii nu se pricep să facă altele. Narghilele, deşi puţine, sunt încă vizibile. Intens se fumează ţigarete, mai mult decât în oricare altă ţară cunoscută de mine, în special femeile. Bărbaţii, atunci când nu mănâncă sau dorm, mânuiesc comboloiul, un fel de mătănii, cu deosebirea că manevrarea lui nu este calmă, ci nervoasă. În loc să mişte bilele pe şirag una câte una, le agită pe toate odată, dintr-o poziţie extremă în cea opusă. Şiragul nu este circular; el are un capăt, de care se ţine şi permite aruncarea bilelor în jurul palmei. Când turcul învârte pe degete mătăniile, te gândeşti că numără cele o mie şi-una de nopţi; când grecul aruncă comboloiul de o parte şi de alta a palmei, pare să aibă în faţă imaginea unui adversar pe ringul de box.

Este clar că, pentru a ne explica decăderea diferitelor imperii din trecut, nu este necesar să căutăm alte cauze. Lenea dobândită prin trai îmbelşugat este o explicaţie suficientă.

* *

*

La nuntă

Este târziu, mult după miezul nopţii, principalele evenimente specifice s-au desfăşurat deja, aşa că, în timp ce tinerii dansează, majoritatea celorlalţi participanţi discută in grupuri. Kostas, amator de informaţii, vrea să profite de prezenţa unui domn, pe care l-a cunoscut cu o zi înainte şi care, la rândul său, pare mai dispus să stea de vorbă cu el, decât cu ceilalţi. Şi el doreşte să afle detalii despre viaţa celor din Statele Unite ale Americii, dar Kostas este mai îndrăzneţ.

- Eu am mai participat la câteva nunţi ale grecilor din State, dar acolo atmosfera era foarte diferită. N-aş zice că alea mi-au plăcut mai mult, mai ales că nu prea am înţeles atunci tot ce făceau ei, dar îmi era clar că toată lumea se simţea foarte bine. Aici…

o Mda, aşa este. Eu nu am fost niciodată în America, dar îmi imaginez cum este. Acolo grecii sunt bucuroşi că se întâlnesc între ei, îşi amintesc de Grecia, devin nostalgici…

- Da, şi dansează. Dansurile lor m-au surprins cel mai mult. Nu numai că sunt originale, dar pun în ele foarte mult suflet. Nici n-aş zice că dansează în sensul obişnuit, aşa ca noi, tinerii, doi câte doi, în ritmul muzicii.

o În ritmul muzicii dansează şi grecii, dar ei pun mult suflet în dans.

- Poate prea mult, mai ales atunci când dansează siguri. Dar n-aş vrea să jignesc făcând comparaţii cu obiceiurile altor popoare. Acum vreau să înţeleg ce se întâmplă aici, unde sunt tot greci. Şi nu mă refer doar la dans. Tinerii dansează ca în State şi după muzică modernă. Doar la început, şi mai mult persoanele în vârstă, au dansat greceşte, dar şi aici a fost o diferenţă. În State erau bucuroşi să se simtă împreună; se prindeau de umeri şi formau un cerc. L-au făcut şi aici, dar era ceva formal. Parcă erau străini.

o Ai spirit de observaţie. Aşa este. Hai să-ţi explic. După Războul Civil, tatăl mirelui a fost refugiat politic în fostul U.R.S.S. Şi eu am fost. El este un om foarte cumsecade şi i-a invitat pe toţi camarazii a căror adresă o ştia, deşi – astăzi – ei au concepţii diferite.

- Înţeleg că ei au făcut parte din grupări potrivnice şi acolo s-au întâlnit. D-aia nu se agreează?

o Oh, nu! Acum m-ai dezamăgit. URSS-ul a luat numai copiii luptătorilor din facţiunile ajutate de ei, şi care s-au opus guvernului de dreapta, format după război.

- Ah, da! Am greşit. Ştiu, că mi-a spus tata. Au veleităţi comuniste. Şi atunci, …

o Părinţii noştri erau, fie decedaţi în luptele din timpul Războiului Civil, fie arestaţi. Pentru noi, copiii, rămaşi pe drumuri, URSS-ul a organizat tabere, atât la ei în ţară, cât şi în ţările ocupate de ei: Bulgaria, România, Polonia, Germania şi celelalte. Acolo am primit adăpost, mâncare, haine şi … au încercat să ne îndoctrineze. Alţi copii s-au născut acolo, din părinţi care apucaseră să se refugieze. Aceştia nu au stat în tabere, ci au fost crescuţi de părinţi, la casele lor.

- Şi ei, părinţii, de unde au avut case, acolo?

o Nu au avut. Li s-au dat. Case şi bani. Şi ei au fost ajutaţi, dar sub altă formă.

- Şi care este diferenţa? Că unii au fost îndoctrinaţi şi alţii nu?

o Da şi nu, pentru că efectul a fost invers. Diferenţa poţi s-o vezi între tatăl mirelui, un om la locul lui şi domnul cu vestă maro, cu care ai stat de vorbă mai devreme şi care se vedea că nu ţi-a plăcut.

- Ţinea morţiş să-mi spună ceva ce nu l-am întrebat.

o Este stilul lui, să le vâre altora în cap convingerile lui. Îţi spuneam că noi, cei din taberele de copii, am fost îndoctrinaţi. Aveam ore speciale, cu instructori de partid, veniţi din afară. În tabără însă, erau persoane obişnuite: bucătărese, femei de serviciu, îngrijitoare, spălătorese. Oameni simpli. Ei nu discutau niciodată politică. Evitau acest subiect. Cel puţin în faţa noastră. Poate tocmai de aceea, noi, copiii, realizam că ceva nu e tocmai o.k., cum spuneţi voi, americanii.

- Nu mai sunt american. Sunt grec.

o Bine. Mai târziu, când am mers la şcoală şi am cunoscut şi alţi copii, unii am urmat facultăţi şi am şi lucrat o vreme acolo, am constatat că realitatea este foarte diferită de ce ni se spusese la orele de propagandă politică din tabere. Argumentele lor, care ni se păreau logice la început, le-am înlocuit cu altele, constatate în viaţa reală.

- Asta înseamnă că cei ce au fost crescuţi de părinţi au cunoscut realitatea de la început.

o Ar fi trebuit s-o cunoască, dar nu au văzut-o.

- Cum aşa?

o Pentru că, acasă, părinţii i-au crescut în ură faţă de tot ce nu era comunist. Ii urau pe toţi cei ce reuşeau mai bine în viaţă şi nu voiau să vadă că aceşti oameni au şi calităţi. Iar pentru că economia ţării mergea din ce în ce mai prost, au dat vina pe conducătorii partidului comunist că nu au aplicat corect indicaţiile lui Marx.

- Dar Marx nu a dat nici o indicaţie de guvernare a societăţii, după ce proletariatul ar fi ajuns la putere. Întreaga lui doctrină se limitează la necesitatea răsturnării prin forţă a societăţii europene burgheze, cum zicea el, de către proletariat.

o Exact. Despre cu ar arăta societatea comunistă, doar utopicii au scris. Apropo, aveţi şi voi, pardon, au şi americanii unul: Chris Evans, fost ofiţer de cavalerie în timpul Războiului civil. A scris Eurasia, o carte cu naivităţi de tip comunist.

- N-am ştiut. Şi dacă ei erau – şi văd că şi sunt – atât de convinşi de comunism, de ce au plecat dintr-o ţară comunistă şi au venit în Grecia, care nu vrea să fie comunistă?

o Bravo! De data asta, mi-ai plăcut. Pentru că sunt poltroni. Au venit aici pentru ca să le meargă bine. Economia Greciei era înfloritoare atunci, în timp ce a ţărilor comuniste era falimentară. Interesul poartă fesul.

* *

*

Fragment dintr-o scrisoare a Anastasiei către Nikos, un vechi prieten al lui Fotios, dar şi al Anastasiei, din Canada.

„Mama a murit. Fără comentarii! La înmormântare, lume chiar mai puţină decât mă aşteptam. Cu mult mai multă a fost când a murit tata. La înmormântarea lui au venit o mulţime de prieteni, colegi de serviciu. Chiar foarte multă lume a fost! Mama nu a lucrat niciodată, iar prietene adevărate se vede că nu a reuşit să-şi facă.

Am discutat cu un avocat despre întocmirea actelor de moştenire a locuinţei părinţilor. O voi vinde, fiindcă nu mi-ar plăcea să locuiesc acolo. Nu numai din motive psihologice, dar acum, că am prins gustul litoralului, această zonă a Atenei îmi place cu mult mai mult. În plus, vechiul centru al Atenei parcă se deteriorează pe zi ce trece. Iar grevele celor de la transporturi şi manifestaţiile de stradă – ah, manifestaţiile, câtă imbecilitate! – nu-mi doresc să le văd. Ele sunt nu numai deranjante, dar te obligă să te gândeşti încotro se îndreaptă Grecia. Eu nu-mi văd capul de ale mele, dar nu mi-ar plăcea să cred că m-am urcat într-o corabie care merge în direcţie greşită.

Încotro mă îndrept eu? Nu sunt semne de schimbare şi poate că nici nu este necesar. Nu mai sunt tânără pentru ca să-mi doresc un prinţ călare pe un cal alb, să mă ducă într-un palat cu totul şi cu totul din aur. Poate măcar de linişte să am parte. Evenimente majore nu-mi mai doresc. Kosty se va căsători. Fotios va rămâne o legumă pentru toată viaţa. Recuperarea a dat roade parţiale. Mai mult de-atât nu se poate. După gravitatea accidentului, este de mirare că medicii au reuşit şi atât. Se poate mişca, dar foarte încet şi numai ajutat. Înţelege şi se exprimă foarte greu, numai pentru activităţi de minimă necesitate. Are, bineînţeles, nevoie de un asistent social permanent. Eu nu pot sta permanent lângă el; trebuie să mă ocup de toate problemele domestice şi extra-domestice.

Voi avea grijă de el în tot restul zilelor sale; cât trăieşte nu voi avea un alt soţ şi, probabil, pentru tot restul zilelor mele.

Am fost de fapt singură toată viaţa şi singură voi rămâne. Îmi doresc doar să fiu liniştită.”

Va moşteni şi alte proprietăţi. După o viaţă dură, îi pare acum de necrezut, dar sunt perspective ca viaţa ei să se îmbunătăţească semnificativ, cel puţin din punct de vedere financiar.

Nicki a plecat în Cipru împreună cu proaspătul ei prieten.

* *

*

Kostas şi Anastasia, după o vizită la o familie de foşti prieteni ai părinţilor:

- Trebuie să luăm imediat câte o aspirină. Picioarele îmi sunt îngheţate bocnă.

o Până să scoţi tu aspirina, eu am să beau un ouzo. Dacă nici de data asta nu ne-am îmbolnăvit, înseamnă că suntem tari.

- Îmi dai şi mie un ouzo, că e mai rapid. Până îşi face aspirina efectul eu tremur ca varga.

o Eu nu ştiu ce au oamenii ăia în cap, de stau fără căldură în plină iarnă.

- Sunt zgârciţi. Şi nu sunt singurii. A fost greşeala noastră că nu ne-am îmbrăcat corespunzător. De fapt, greşeala mea; am uitat că aici multă lume încălzeşte locuinţa doar două-trei ore seara, înainte de culcare.

o Asta-i prostie curată. În două ore doar aerul se încălzeşte. Mobila, pereţii rămân reci.

- Ba chiar mai rău, se umezesc.

o Şi ei nu se gândesc? Locuinţa neîncălzită, pardoseli reci, nici nu te mai miri că femeile în vârstă merg ca vai de capul lor, că nici nu-ţi dai seama în ce direcţie se deplasează.

- Majoritatea atenienilor provin de la ţară, unde oamenii nu stau în casă în timpul zilei.

o Aici nimeni nu citeşte o carte? Toată lumea e la cafenea?

- Numai bărbaţii. Femeile văd de gospodărie; d-aia la bătrâneţe arată aşa cum spuneai.

o Este cumplit ce-mi spui. Copiii nu au lecţii de făcut?

- Le fac şi ei cum pot. Copiii au mai multă energie.

o Alea nu sunt lecţii făcute serios. Nu este de mirare că albanezii învaţă mai bine. Probabil că au locuinţe cu mult mai modeste, unele chiar foarte modeste, dar mai mici fiind, pot fi încălzite. Grecii şi-au construit case spaţioase, cum probabil au văzut prin filme, dar care nu sunt de nasul lor.

- Într-adevăr, au spaţii largi, greu de încălzit . . .

o Şi atunci nu le mai încălzesc deloc. Iartă-mă, dar asta dovedeşte o mare doză de ignoranţă. Părinţii nu au preocupări intelectuale. E clar. Asta se vede de la distanţă. Una e să te mişti – fie şi prin bucătărie - şi alta să stai pe scaun. Dar să-ţi ţii şi copiii în frig? Înseamnă că nu ştii cum e să înveţi. Probabil că majoritatea nici nu învaţă. Şcoala este, pentru ei, o formalitate.

- Sunt oameni veniţi de la ţară, care doar locuiesc la oraş.

o Dar asta s-a întâmplat cu câteva generaţii în urmă.

- Mentalitatea s-a păstrat.

o E clar. Sunt oameni ne-educaţi. Credeam că Grecia este o ţară civilizată.

- Ei aşa cred.

o Una e să crezi şi alta să fii. Că sunt încrezuţi se vede de la distanţă. Ar putea totuşi să gândească. Cu soarele pe care îl au, ar trebui ca toate casele să aibă panouri solare.

- Alea costă şi, cum îţi spuneam, ei sunt zgârciţi.

o Scumpi la tărâţe şi ieftini la făină. Cu o investiţie iniţială ai căldură gratis toată viaţa.

- Başca medicamentele, pentru care trebuie să cheltuieşti o avere.

o Eu mai iau un ouzo. Sper că noi vom avea o locuinţă ca lumea!

- Şi eu sper să găsim una corespunzătoare.

* *

*

În Glyfada sunt mulţi ruşi. Majoritatea sunt oameni de afaceri, sau cel puţin aşa afirmă. Indiferent cu se ocupă, sunt bogaţi. Bineînţeles că, pentru servicii domestice, angajează cu precădere rusoaice. Ele nu stau toate aici, ci prin cartiere învecinate, în special în Kalithea. Nu este foarte aproape, circulă de-a lungul litoralului, fără să traverseze centrul oraşului, în special Piaţa Syntagma, acolo unde se fac mitinguri de protest, soldate cu ciocniri violente cu poliţia. Cum Ileana este pe cale de a pleca, Anastasia va trebui să găsească pe altcineva; poate va găsi o rusoaică.

O bate gândul să se mute din Glyfada. Oricum, doreşte să cumpere un apartament, iar Palaio Faliro este un cartier despre care se vorbeşte tot mai mult că, în curând, va concura Glyfada ca eleganţă. Deocamdată, preţurile sunt mai mici, aşa că momentul pare să fie favorabil. În plus, este destul de aproape de Kalithea, aşa că îi va fi foarte uşor să găsească o persoană potrivită pentru a sta cu Fotios.

Glyfada nu mai este atât de atractivă pe cât i s-a părut la început. În plus, decât să cumpere un apartament aici, într-o clădire veche şi la preţ mare, cartierul Palaio Faliro, în plină dezvoltare, este mult mai avantajos. Are şansa să cumpere un apartament într-un bloc nou şi să-l amenajeze după gustul ei.

Atena este toată în construcţie şi reconstrucţie. În curând vor avea loc aici Jocurile Olimpice şi se fac amenajări serioase. Multe baze sportive noi şi – ceea ce poate fi chiar mai important – se pavează străzi şi se refac faţadele unor clădiri din centru. Acum este o problemă să străbaţi oraşul; sunt şantiere peste tot. Peste un an însă va fi cu mult mai frumos. Era şi cazul. Atena devenise o paragină. Litoralul va beneficia în mod special de noile amenajări sportive.

* *

*

- Alo.

o Sofia la telefon.

- Hello Sofia, how are you?

o Hei, nu mă lua pe mine cu limba asta. Oi fi eu acum americană cu acte, dar englezeşte tot nu ştiu prea bine. Vorbeşte-mi greceşte.

Sofia, prietena ei, pe care o cunoscuse în Statele Unite pe când era grecoaică se măritase între timp cu un american şi s-a mutat la el. Acum Anastasia, după aproape patruzeci de ani, revenise la statutul ei de grecoaică în timp ce Sofia devenise americană.

- Bine. Spune-mi ce faci.

o Ok. Totul e în regulă aici. Ţi-am telefonat fiindcă voiam să vorbesc greceşte cu cineva, aşa că spune-mi ce faci tu.

- Eu mă mut din Glifada în Palaio Faliro. Acum sunt ocupată cu tot felul de treburi legate de mutat.

o Îmi închipui ce-i pe capul tău. Presupun că acolo vei avea un spaţiu mai mare. Cred că pentru asta te şi muţi.

- Nu numai, dar spaţiul este într-adevăr o problemă. Femeia care venea să aibă grijă de Fotios m-a părăsit. Nu putea să facă zilnic naveta din Kipseli până în Glifada. Am angajat o ucraineancă în locul româncei. Face şi bucătărie, aşa că tot ea va merge şi la piaţă. După ce ne vom muta, va sta permanent cu noi, adică cu mine şi Fotios, fiindcă Kosty se căsătoreşte şi nu vrea să rămână cu noi.

o Cine nu vrea? El sau ea?

- Nu ştiu dacă el sau ea. Nu are importanţă, fiindcă şi eu sunt de părere ca soacra să nu stea împreună cu nora. Eu sunt soacra şi, deşi cred că aş fi o soacră bună, alţii pot avea alte păreri. În plus, prezenţa permanentă a lui Fotios nu poate face plăcere nimănui, mai ales dacă nu este rudă directă.

o Ai dreptate! Şi cu ucraineanca în ce limbă vă veţi descurca. Înveţi acum şi ucraineana? Asta-i un fel de rusă, nu?

- Tipa vorbeşte destul de bine greceşte; stricat, dar poţi să înţelegi ce spune. Este foarte înverşunată împotriva ruşilor; îi consideră criminali. Povesteşte lucruri înfioratoare despre ei. Cică după revoluţia bolşevică, fiindcă ucrainenii erau recalcitranţi, au înconjurat cu armata câteva sate, le-au confiscat alimentele şi i-au lăsat să moară de foame în plină iarnă. Dacă cineva ieşea pe câmp să scoată din pământ vreo rădăcină de plată comestibilă, era împuşcat. Au murit atunci peste şapte milioane de oameni.

o E groaznic ce spui. Genocid curat!

- O teorie a sovieticilor era „omul poate fi redus la ceea ce mănâncă”. Iar pentru un blid de mâncare, flămândul face orice îi ceri.

o Ştiu că, după război ruşii şi-au întins persecuţiile în ţările ocupate (Polonia, România, Bulgaria etc.) dar mai ales în teritoriile furate. Au vrut să facă – şi au făcut – un coridor prin care să ajungă până în Germania. Pentru asta au luat din România, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Din România au luat o provincie întreagă şi au creat Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, deşi numele ei era Basarabia. Era însă un prim pas pentru a-i alipi şi următoarea provincie, numită chiar Moldova.

- Ştiu că la capitolul acesta eşti tare. Într-adevăr, oamenii din aceste state doreau să rămână europeni.

o Bine, să lăsăm istoria. Tu ai încredere în ucraineanca ta?

- Este dintr-un sat mic, nu i-am reţinut numele. Au fost nouă copii. O familie foarte săracă. Vrea ca, din banii pe care îi voi da eu să trimită acasă. M-a impresionat. Pare o fată bună. Cam naivă, dar harnică şi cinstită. Cel puţin aşa îmi place să cred. Mai spune că N.K.V.D. (securitatea, cum îi spun ei), un fel de poliţie politică este poreclită „Ni Znaiu Kagda Vernusi Damoi”, adică „nu ştiu când mă voi întoarce acasă”. Asta pentru că veneau noaptea cu maşina, arestau cetăţeni şi îi duceau la sediul lor. De acolo, puteau fi deportaţi în Siberia sau chiar ucişi. Puţini se mai întorceau acasă. Ea ar fi plecat demult de-acasă. Nu numai ea. Mulţi ar fi plecat. Nu puteau însă, fiindcă nu li se dădea voie. Aveau nevoie de paşaport şi viză de ieşire, pe care nu le primeau decât oamenii partidului comunist. Toată ţara era ca o închisoare cu zidurile până la frontieră. Abia acum, după destrămarea fostei URSS a putut pleca. De aceea sunt în Grecia şi alte ţări atât de mulţi ucraineni. Şi nu numai ucraineni. Chiar şi ruşi, fiindcă nici ei n-o duceau mai bine.

Sfârșitul părții a treia