Cristache Gheorghiu

Emigrat acasă

roman

Editura BETTA

2020

© Editura BETTA & Cristache GHEORGHIU

Tehnoredactare și corectură: Autorul

Realizare coperte: Alexandru PETREA 

Editura Betta:

Tel.: 0723 674 974

e-mail:

bettarosu@yahoo.com; arenaliterara@yahoo.com

Cristache Gheorghiu

Emigrat acasă

roman

Partea a doua

Editura BETTA

2020

New York, 1975-1984

Nu este New York-ul cel din vederi şi albume. Acela este Manhattan, un cartier al marelui oraş, centrul lui. Aici, unde vor locui ei, oraşul este unul obişnuit, asemenea celor din Europa. Casa este mai puţin obişnuită. Seamănă oarecum cu unele din Australia, dar şi cu cele din Europa. Are parterul din zidărie (mai mult piatră) şi etajul din lemn, cu acoperişul foarte înclinat. Nu chiar la fel de înclinat ca cele din Elveţia, dar aproape. Dacă în timpul acelei excursii Anastasia a fost frapată de noutatea şi frumuseţea peisajului, acum se întreba ce rost are o asemenea construcţie. Avea să capete puţin mai târziu explicaţia, după prima ninsoare serioasă, când a trebuit să cureţe zăpada din faţa casei, ca să poată ieşi în stradă. Când s-a înseninat şi a crezut că a scăpat de zăpadă, a căzut cea de pe casă chiar în faţa uşii, aşa că a luat-o de la început. Asemenea zăpezi nu văzuse până atunci. În Creta nu ninge niciodată, în Anglia e mai frig decât în Creta şi mai umed, dar ninsorile sunt nesemnificative, iar în Australia te poţi plânge de căldură, nu de zăpadă. Cum reuşesc cei din Manhattan să circule când cade zăpada rămâne pentru ea un mister. N-a apucat să vadă, fiindcă s-a deplasat mai mult prin cartierul în care locuieşte. Centrul New York-ului l-a vizitat doar de câteva ori, ca un excursionist.

Ca mai toată lumea din Statele Unite, au vrut să-şi cumpere o maşină. Fotios, în special. O maşină de ocazie, la mâna a doua sau a treia, fiindcă bani de una nouă nu aveau. Au fost sfătuiţi să nu se aventureze. Nici unul nu ştia să conducă; Fotios rareori a ieşit din Londra, unde mergea cu autobuzul, iar pentru Anastasia nici nu se punea problema: singurele ei drumuri erau de la internat la crescătoria de cai – mai puţin de două sute de metri, pe o stradă laterală – şi odată pe săptămână la biserică, în coloană, cu toată şcoala. O maşină veche se poate strica tocmai când ţi-e lumea mai dragă, iar ei nu s-ar pricepe s-o repare. Anastasia a fost surprinsă să afle că, în caz de pană pe şosea, nimeni nu le va sări în ajutor. Oamenii nu numai că nu vor să-şi piardă timpul – time is money – dar, în ultimii ani, le este frică de tâlhari, care simulează o defecţiune tehnică şi, dacă opreşti, te jefuiesc, eventual fug cu maşina ta. În plus, spre deosebire de restul ţării, unde – din cauza distanţelor mari - fiecare adult are cel puţin o maşină, în New York posesorii de autovehicule reprezintă mai puţin de jumătate. Este mult mai simplu să circuli cu autobuzul şi mai ales cu metroul, fără bătaie de cap, nervi şi ambuteiaje.

Pentru început, aşa cum se aşteptau dealtfel, aveau de întâmpinat greutăţi financiare serioase. Erau singuri, fără rude sau prieteni. Au trebuit să cumpere totul, de la mătură şi făraş, cu salariul modest al lui Fotios. La fel ca în Australia, cu deosebirea că aici venitul lui avea o oarecare stabilitate şi – ceea ce era foarte important – cu şanse să crească în viitor. Până atunci însă, trebuiau să-şi drămuiască banii până la ultimul cent. Anastasia a început să coase haine nu numai pentru copil, ci şi pentru ei, adulţii, pentru uz casnic.

Iar cum un necaz nu vine singur, Anastasia a rămas din nou gravidă. Desigur, un copil este şi un motiv de bucurie, dar nu în asemenea momente. În timpul sarcinii a fost încă bine; aici nu erau căldurile din Australia. Marile dificultăţi au apărut abia după naştere. După bucuria cea mare – era o fetiţă, pe care au botezat-o Nicky – mama era blocată cu îngrijirea copilului, tatăl mereu la serviciu, Kostas încă mic. Dezastrul părea total. Victoria – Nicky înseamnă victorie – dacă era să fie una, era foarte departe.

* *

*

Dar, după cum se spune, omul nu ştie cât poate să ducă. Au fost ani grei. Ceea ce contează este că au trecut şi au răzbit. Aveau acum cetăţenie americană, Kostas mergea la şcoală, cu rezultate bune. Colegii îi spuneau Kosty. Chiar şi salariul lui Fotios crescuse. Nu aşa după cum sperau, dar oricum era cu mult mai bine. Nicky era puţin cam prea capricioasă, dar era prea mică pentru ca părinţii să-şi facă probleme.

Cu bune şi rele, copii au fost cei care au dat un sens vieţii Anastasiei. La greutăţile inerente creşterii copiilor, în cazul ei s-au adăugat dificultăţile materiale, absenţa aproape totală a tatălui. A compensat doar dragostea ei pentru copii. Nu i-ar fi atins nici măcar cu o palmă şi chiar micile dojeni necesare educaţiei lor, de genul „nu e bine să faci aşa” ar fi dorit să nu existe. Dragostea ei pentru copii ar fi trebuit să fie suficientă. O amuză şi azi unele întâmplări drăguţe. În ziua în care aniversau doi ani de viaţă ai lui Nicky, fetiţa a spus: „Mamă, eu când am să fiu mare şi am să fiu băiat…”. Dacă frăţiorul ere era mai mare şi era băiat, după logica ei, şi ea urma să devină băiat, când va avea aceeaşi vârstă. Ceva mai târziu, când fiica unor cunoştinţe urma să se căsătorească şi discutau despre mire, Nicky remarcă: „Ce bine a fost pentru tine, mamă, că te-ai căsătorit în familie, cu tata; biata Eleonor – aşa se numea mireasa – trebuie să se căsătorească cu un străin”.

Sau altădată, câţiva ani mai târziu, când situaţia lor materială s-a mai îmbunătăţit un pic şi şi-au permis o mică excursie pe munte, treceau toţi patru printr-un canion. După o cotitură, pe drumul foarte îngust, mai mult potecă decât drum, se afla un bolovan uriaş. Nicky, nedumerită, îi cere explicaţii lui Fotios. Îşi iubea foarte mult tatăl iar prezenţa lui mai rară pe-acasă îl făcea să pară cu atât mai preţios. Acum tatăl, foarte mândru că poate să-şi etaleze cunoştinţele, îi ţine un discurs aproape ştiinţific despre efectele eroziunii şi, pentru a fi mai convingător, îi dă ca exemplu o stâncă ce se afla chiar deasupra lor, gata să se prăbuşească.

- Uite, vezi stânca aceea de sus? Este aproape în echilibru acum. Între ea şi perete este o crăpătură destul de mare. Cu timpul, crăpătura se va mări din cauza ploilor. La iarnă, când apa infiltrată va îngheţa şi se va dilata, stânca îşi va pierde echilibrul şi se va prăbuşi, la fel ca cea pe lângă care am trecut.

o Şi acum, unde este?

- Cine să fie?

o Echilibrul.

Dacă ceva s-a pierdut, înseamnă că trebuie căutat şi găsit. Logic, nu? Kostas, simţind că e momentul să-şi arate superioritatea, intervine:

- Că veni vorba despre găsit; cică la lumina becului de pe un stâlp un individ beat căuta ceva. Un trecător amabil îl întreabă:

o Aţi pierdut ceva?

§ Da, hâc, ceasul.

o Ah, trebuie să-l găsim,

Dar, după un minut sau două, fiindcă nu se afla nimic pe trotuar, trecătorul insistă:

o Domnule, eşti sigur că l-ai pierdut aici?

§ Ah, nu, mai încolo.

o Şi atunci, de ce îl cauţi aici?

§ Fiindcă aici e lumină.

La şcoală, Kostas învăţa bine. Ea, Anastasia, nu a lipsit de la nici o şedinţă cu părinţii. Era şi ea mândră de succesele copilului, dar nu acesta era motivul principal. Era convinsă că simpla ei prezenţă îi va determina pe profesori să ia aminte: Kostas nu este o frunză în vânt; cineva se interesează de educaţia lui. În ceea ce îl priveşte pe copil, acesta va avea conştiinţa că ceea ce face este important. Efectul era vizibil în atitudinea lui: era sigur pe el, mândru de realizările lui şi dornic să ştie mai mult decât ştia. Pe scurt, era un copil bun, iar Anastasia era fericită să constate că poate şi ea să facă ceva important în viaţă.

* *

*

- Bă, tu ştii de ce au mâncat grecii bătaie la Smyrna?

o ?!

- Pentru că erau tămâie.

Lui Kostas nu-i plac glumele nesărate ale colegilor pe seama originii lui. De obicei le răspunde tăios; de data aceasta însă nu găsea nici o replică, aşa că tot colegul şi-a continuat tirada:

- Ce te uiţi aşa la mine, ca viţelul la poartă nouă? Ce, tu nu mergi la biserică? N-ai auzit de smirnă şi tămâie?

Simţind atmosfera prielnică, un alt coleg se alătură:

- El fuge de biserică, ca dracul de tămâie.

Asta era prea de tot. Kostas simte că va exploda dacă nu-i vine imediat în minte o replică dură. Alternativa ar fi să sară la bătaie, dar subiectul era serios, iar bătaia n-ar fi un argument convingător. În plus, el merge la biserică, chiar dacă mai rar şi obligat de mama lui. Din fericire, îi vine în ajutor prietenul lui, Patrick, un scoţian cu părul roşu, gata oricând să le dovedească celor ce se cred americani get-beget că sunt inculţi. Patrick nu era numele lui, ci porecla, datorată originii sale. Pe 17 martie, colegii „celebrau” onomastica lui, dar pentru că atunci a murit Sfântul Patrick (data naşterii nu se cunoaşte), ei simulau înmormântarea acoperindu-şi colegul cu toate paltoanele ce le aveau la dispoziţie. De sub ele, Patrick nu avea decât şansa să se târască şi să dispară, dacă se poate discret.

- Smirna este arborele, din scoarţa căruia se extrage substanţa parfumată utilizată la ceremonii religioase – intervine el cu seriozitate. Probabil acolo creşte acest arbore.

o În mitologie, Smyrna a fost fiica unui rege – i-am uitat numele – abuzată de către tatăl ei. Pentru că vrut să se sinucidă, zeilor li s-a făcut milă şi au prefăcut-o în arbore. Din scoarţa arborelui s-a născut Adonis.

A fost replica lui Andrew, „savantul” clasei. El punea punct oricărei discuţii prin intervenţii ca din carte.

- A, Adonis, acesta era un tânăr frumos, de care se îndrăgosteau toate fetele.

Nu putea fi decât replica unei fete. Era Myra; frumoasă, dar cam prostuţă. Pe Kostas nu-l plăcea, fiindcă le-a spus prietenilor lui – şi ea a aflat – că în limba greacă, moira se citeşte mira şi înseamnă destin. De aici, ei au emis tot felul de ironii la adresa fetei, variaţiuni pe tema „să te ferească Domnul de un asemenea destin”. Andrew era însă acolo.

- Adonis era zeu, nu un tânăr oarecare, iar fetele erau Aphrodita şi Persephona, două zeiţe, care s-au îndrăgostit de el. Ca să rezolve problema, Zeus a hotărât ca Adonis să stea patru luni pe an cu una şi patru luni cu cealaltă. În celelalte patru putea să facă ce vrea.

o Adică să meargă la altele.

- Semnificaţia legendei este moartea şi renaşterea ciclică a naturii, reprezentate prin Adonis, care intră patru luni sub pământ în timpul iernii, la Persephona, pentru ca după aceea să iasă afară la Aphrodite.

Kostas era salvat. Nu mai avea rost să continue disputa, aşa că s-a îndepărtat discret. Dealtfel, la orice astfel de intervenţie, în jurul lui Andrew se făcea gol.

* *

*

- Mamă, noi când o să mergem în Grecia?

o Nu ştiu; când o să avem bani.

- Înseamnă că va dura foarte mult.

o Nu fii obraznic! Vezi bine eu mă străduiesc să fac economii; cos haine pentru voi, în loc să le cumpăr, nu mergem aproape nicăieri, tot pentru ca să facem economii, şi tu vrei în Grecia. Dar ce-ţi veni aşa de-odată?

- Colegii mă întreabă tot felul de chestii despre care eu nu ştiu nimic şi îmi răspund „Ce fel de grec eşti tu dacă nu ştii nici măcar atâta lucru?”

o Şi ei de unde ştiu?

- Din cărţi, de la părinţi.

o Cărţi poţi să citeşti şi tu, chiar dacă noi nu avem; există biblioteci.

- De la noi şi până la bibliotecă faci o oră. Însemnă să-mi pierd timpul pe drumuri.

o Dar şcoala nu are bibliotecă?

- Are una, dar e slabă. Adevărul e că nici ei, colegii mei, nu ştiu mare lucru, dar află câte ceva şi se dau mari. Aş vrea să am replică şi să le închid gura.

o Ai să ai. Şi eu aş vrea să merg. Îţi dai seama ce dor îmi e să revăd Grecia. Vom răzbi noi. Încă puţin şi norocul ne va surâde şi nouă, că prea ne-am chinuit. Am venit aici singuri, n-am cunoscut pe nimeni, nimeni nu ne-a ajutat. A trebuit să cumpărăm totul cu leafa modestă a tatălui tău.

- Mi-a spus duminică, când am fost cu el la pescuit, că sunt şanse să i-o mărească.

o Dă Doamne! O să avem bani să plătesc taxa de înscriere la cursurile de croitorie. Dacă voi avea o diplomă, voi putea să cos hăinuţe şi pentru alţii, aşa că vom avea un venit suplimentar.

- Să faci cursuri e ok; să lucrezi însă nu cred că tata va fi de acord. El este de părere că mamele trebuie să stea acasă.

o Asta este vechea mentalitate a grecilor. Aici suntem în Statele Unite ale Americii.

- Da, dar tot greci suntem.

o Mai vedem noi!

Pasiunea pentru croitorie nu era nouă; o avea şi mama ei. Iată o mostră! Într-o zi, se deschisese în oraşul lor un magazin foarte mare şi modern. Cum ea obişnuia să se uite la vitrine, a văzut un costum foarte frumos chiar în vitrina acelui magazin. Deşi nu avea intenţia să cumpere ceva, cu atât mai puţin acel costum, care era foarte scump, a intrat şi a probat costumul. Toată lumea a admirat cât de bine îi venea. Era exact pe măsura ei. Trebuie spus că mama Anastasiei avea un corp demn de o prezentatoare de modă. Vânzătoarele au întrebat-o dacă să-l împacheteze, sau pleacă îmbrăcată cu el. Ea a răspuns că se va mai gândi dacă să-l cumpere sau nu şi a plecat. Din alte magazine a cumpărat stofă, căptuşeală, nasturi şi restul materialelor, pentru a face un costum similar. A venit acasă, a desenat din memorie modelul şi în două săptămâni a terminat un costum identic cu cel ce-l văzuse în vitrină. L-a îmbrăcat şi s-a dus la magazin. Cei de acolo au întrebat-o când l-a cumpărat; la care ea a răspuns mândră: „Nu l-am cumpărat, l-am făcut eu însămi.” Una dintre vânzătoare a răspuns:

- Nu pot să cred. Este exact modelul nostru.

o Dar eu l-am făcut, cu adevărat.

Şi cum nu mai era nimic de spus, a urmat întrebarea clasică:

- Putem să vă oferim altceva?

o Doresc o bluză pentru acest costum” a fost răspunsul ei.

Vă imaginaţi cât de mândră era.”

Au ajuns şi în Grecia, dar după mai mulţi ani. Cursuri de croitorie a urmat, chiar şi unul de artă culinară. În privinţa valorificării lor financiare însă, a avut dreptate fiul.

* *

*

- Mamă, tata te-a luat pe tine precum Zeus pe Europa şi, împreună, aţi traversat continentul de la Sud-Est la Nord-Vest?

o Ai început să citeşti din mitologie?

- Am început mai demult, şi nu citesc; mă documentez.

o Bravo!

- Tocmai am citit că Zeus se îndrăgostise de o fată frumoasă. Fiindcă ea era timidă şi sperioasă, dar iubea foarte mult animalele, el s-a transformat întru-un taur şi, astfel, s-a putut apropia de ea. Când era suficient de aproape, a înşfăcat-o şi a luat-o cu el. Ei au ajuns în Creta. Tu ai plecat din Creta în Anglia. În poză îl arată cum înota cu ea pe spate. Voi aţi zburat.

o Eu frumoasă eram, dar nu vedeam bine. Totuşi, nu într-atât încât să confund un taur cu un om. Iubeam însă animalele. Asta-i adevărat. În Anglia am plecat singură, cu avionul, că tauri să zboare nu erau pe-atunci. Poate între timp să se fi inventat. Da, am zburat singură, foarte singură. Tatăl tău era pe-atunci prea tânăr să mă ia cu el. De zburat, zbura el, aşa . . . ca fluturii din floare în floare.

- Uite ce mă nedumereşte pe mine, şi asta nu e din mitologie, ci din istorie. În Creta, de unde eşti tu…

o Eu nu sunt din Creta; sunt din Lemnos.

- Da, bine, ştiu, din Creta, unde ai copilărit . . .

o Până la treisprezece ani şi jumătate.

- Deci: în Creta au existat aşezări omeneşti de 3-4000 de oameni încă din Neolitic.

o Păi, da, în Creta s-a dezvoltat cea mai veche civilizaţie europeană.

- Problema e că aceste aşezări, pe lângă că erau foarte mari pentru acele timpuri, erau puternic fortificate. Înseamnă că aveau duşmani foarte puternici, de care trebuiau să se apere. Întrebarea mea este: de ce trebuiau să se bată oamenii la vremea aceea? Astăzi se invocă tot felul de pretexte pentru războaie: religioase, etnice. Dar atunci?

o Era lupta pentru resurse.

- Eu nu cred că nu aveau ce mânca. Nu erau atât de mulţi oameni ca acum. Când mă gândesc la oamenii primitivi, îmi imaginez aşezări de câteva zeci, cel mult sute de oameni, dar se pare că nu era tocmai aşa.

o Războiul Troian când scrie acolo că a fost?

- Ceva mai târziu, pe la sfârşitul Epocii Bronzului, ceea ce înseamnă cam între 1600 şi 1100 înaintea erei noastre, dar el n-a fost în Creta. De fapt nu se ştie unde a fost, dacă a fost sau este doar o colecţie de povestiri. Oricum, este altă epocă. Eu mă întreb de ce se luptau oamenii in Neolitic.

o Mai citeşte, poate afli şi îmi spui şi mie.

Fotios îşi lasă geanta şi umbrela pe hol şi intră în casă cu un aer preocupat. Pălărie nu avea, pentru că nu se mai poartă nici în Europa, dar mite în Statele Unite. Oamenii cât de cât înstăriţi circulă cu maşini personale, nu mai au nevoie de pălării şi paltoane, aşa că prezenţa acestora ar fi umilitoare; ele pun eticheta de om sărac asupra purtătorului. Chiar şi cei mai puţin înstăriţi circulă cu mijloace de transport în comun, deci pot adopta aproximativ aceeaşi ţinută vestimentară, mai ales în marile oraşe. În afara lor, din cauza distanţelor foarte mari, chiar şi cei mai săraci au măcar o maşină. Fotios nu are maşină.

Cu umbrela însă lucrurile stau cu totul altfel: Fotios vine din Londra şi acolo umbrela face parte din ţinuta obligatorie a oricărui bărbat ce se respectă. Londonezul are umbrela la el în orice zi, oricât de însorită. Fotios vine din Londra şi – se ştie – englezii sunt conservatori. Aşa dar, nu renunţă la umbrelă, chiar dacă la New York nu plouă ca în Anglia şi nici nu există acest obicei, dar el vrea ca lumea sa ştie că el a fost un Londonez.

Anastasia are şi ea preocupările ei, aşa că nu acordă prea mare importanţă atitudinii voit importante a soţului ei. Unele activităţi comune trebuie totuşi coordonate, aşa că îl aduce la realitate:

- Am primit o scrisoare de la tata.

o Da? Presupun că e ceva important din moment ce-mi spui.

- Nu ştiu cât de important este pentru tine, dar pentru mine este. E bolnav.

o Ce are?

- Spune că are uneori dureri în dreptul inimii.

o Asta nu spune mare lucru. Între nimic şi foarte grav poate fi orice. Şi eu simt uneori dureri, mai ales la frig.

- La tine durerile sunt reumatismale, de la umezeala din Londra. La tata pare să fie mai mult decât uşoare dureri. El nu s-a plâns niciodată, oricât de bolnav a fost. Acum scrisoarea lui are alt ton. În plus, climatul nostru, în Grecia, cel puţin în Creta şi Atena este uscat şi marin. Oamenii nu fac reumatism acolo. El se plânge de dureri atunci când se enervează.

o Cu o soţia ca mama ta te întrebi cum rezistă.

- Ai tu noroc că nu-i semăn, dar poate mă schimb.

o Până te schimbi, hai să mâncăm, pentru că trebuie să mă întorc la serviciu.

- Mă mir că ai venit.

* *

*

Da, Fotios lucra destul de mult şi ar fi lucrat şi mai mult dacă i s-ar fi cerut. În această privinţă era serios. Dorea să fie un bun profesionist şi să fie recunoscut ca atare. Dorea de asemenea să câştige mai mulţi bani, să aibă cu ce să-şi finanţeze familia, dar şi pentru plăcerile lui, pe care le punea de multe ori înaintea celor familiale, mai ales când era vorba despre femei.

Atena, 1985

„Epoca coloneilor” trecuse. Grecia îşi revenea cu vigoare. Investiţiile au început să crească vertiginos, iar ajutoarele venite din afară le-au permis oamenilor să-şi facă sau refacă case, să cumpere maşini etc. Turismul, una dintre sursele importante de venit a Greciei creştea de la un an la altul. Din 1981, Grecia intrase în Uniunea Europeană.

Coloneii nu înţeleseseră că epoca recuperărilor teritoriale pe seama Imperiului Otoman trecuse. Turcia modernă nu este fostul Imperiu Otoman, iar turcii nu mai sunt cei de altădată. Coloneii însă se vedeau continuatorii eroilor greci din timpul Războiului de independență și s-au gândit că ar fi un moment potrivit să-şi ia revanşa după dezastrul de la Smyrna. Ce se întâmplase de fapt?

Fostul Imperiu Otoman pierduse cea mai mare parte a teritoriilor sale. Pierderile atinseseră un maximum la sfârşitul Primului Război Mondial, în timpul căruia el luptase şi pierduse alături de Germania. Grecia, în schimb, era în plină perioadă de recuperare a teritoriilor ocupate de turci. În Smyrna, mare parte din populaţie era grecească, aşa că nu au făcut decât s-o ocupe şi militar. Să şi-o dorească era mai mult decât firesc nu numai din punct de vedere istoric. La acea dată era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din zonă, dacă nu chiar cel mai. Atena, deşi în plină dezvoltare, pornise de la doar 4.000 de locuitori, cât avea în 1833, înainte de a deveni capitala noului stat independent grec. Rolul ei economic şi cultural era nesemnificativ. Salonicul, cu mult mai mare, era şi el dorit atât de greci cât şi de bulgari. Eleftherios Venizelos, unul dintre cei mai importanţi prim-miniştri ai Greciei, a reuşit să-l includă pe harta ţării sale abia în 1913, prin Tratatul de la Bucureşti. Pentru moment el era o ţintă prea îndepărtată. În plus, grecii reprezentau un procent prea mic în populaţia Salonicului: aproximativ 10%. Majoritatea o formau evreii – peste 50% - urmaţi de turci. În Smyrna, în schimb, situaţia era cu totul diferită. Acolo, comunitatea greacă reprezenta aproape jumătate din populaţia oraşului, iar oamenii nu erau printre cei mai săraci. Dimpotrivă! Trei din nouă bănci, spre exemplu, erau fondate cu capital grecesc. De asemenea, existau şcoli pentru copii greci, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete. Nikos Themelis, unul dintre cei mai apreciaţi autori contemporani, în cartea sa Η αναζήτηση (Căutarea) elogiază orașul pentru cosmopolitismul și rolul lui economic la sfârșitul secolului 19. Maria Teresa von Xildebrand i-a tradus cartea în engleză, de unde extragem următorul paragraf (The Quest, Editura „Kedros”, pagina 201).

„According to the most recent census, Smyrna had 155 thousand inhabitants: 75 thousand Greeks, 15 thousand Jews, 10 thousand Catholics, 6 thousand Armenians and 4 thousand people from various other parts. The rest, some 45 thousand, were Turks. All told the Turks were a minority. . . Furthermore, Smyrna’s activities abroad gave the city an international air, a livelier rhythm and many more prospects. The administration and commerce in Smyrna were in the hands of the Greeks. . . The cultural and spiritual life of Smyrna was in the hands of Christians of all kind.” (Potrivit celui mai recent recensământ, Smyrna avea 155 mii locuitori: 75 mii greci, 15 mii evrei, 10 mii catolici, 6 mii armeni şi 4 mii oameni din diferite alte parţi. Restul, circa 45 mii, erau turci. Toţi spuneau că turcii sunt o minoritate. . . În plus, activitatea Smirnei în străinătate dădea oraşului un aer internaţional, un ritm viu şi mult mai multe perspective. Administraţia şi comerţul în Smyrna erau în mâinile grecilor. . . Viaţa culturală şi spirituală a Smirnei era în mâinile creştinilor de tot felul.)

Tratatul de la Sèvres (10 August 1920) i-a încurajat pe greci să ocupe oraşul, ca şi faptul că trupe italiene debarcaseră în Antalia. Momentul părea oportun. După dobândirea independenţei pe un spaţiu redus, din 1830 şi până la sfârşitul Primului Război Mondial, Grecia a recuperat treptat teritorii, până la o configuraţie apropiată de cea de azi. Se părea că evoluţia va continua. Părea doar! Tratatul de la Sèvres nu a fost aplicat niciodată. Turcii, în schimb, sub comanda lui Mustafa Kemal - numit mai târziu Atatürk, ceea ce înseamnă „tatăl turcilor” – au spus STOP. Ei au promis crearea unui stat modern, ceea ce au şi făcut, au reorganizat armata şi, printre altele, au reocupat Smyrna, alungându-i pe greci.

Dar, de ce credeau grecii că li se cuvin toate teritoriile în care au jucat un rol – ce-i drept important – în antichitate? În fond, ceea ce numim astăzi civilizaţia greacă antică nu a fost niciodată un stat în sensul modern al cuvântului, ci doar cetăţi-state, ce uneori colaborau, dar adesea se luptau între ele. Imperiul Macedonean a fost doar o scânteie, care s-a stins la fel de repede precum a apărut. Alexandru ce Mare, deşi macedonean, şi-a arogat rolul de exponent al Atenei şi a dorit să învingă duşmanul ei tradiţional, Imperiul Persan. Nici n-a fost greu, fiindcă acesta era în degringoladă. Interesant şi relevant este că nu s-a gândit să-şi extindă cuceririle în Nord, spre Dunăre, spre vecinii Macedoniei. Din punct de vedere militar, ar fi fost cu mult mai uşor. Gloria lui însă ar fi fost cu mult mai mică. A urmat epoca elenistică, care însă este altceva, în nici un caz un stat.

Adevărata nostalgie a grecilor este dată de amintirea fostului Imperiu Bizantin. După căderea Imperiului Roman de Apus, Imperiul Roman de Răsărit, numit mai târziu Imperiul Bizantin, devenise unul grecesc. Chiar aşa îl şi numeau cei din Occident. Acolo însă, în Occident, după prima parte a Evului Mediu întunecat, economia, cultura şi puterea politică începuseră să înflorească şi noile state apăreau unul după altul, sub forma regatelor. Imperiul Bizantin, în schimb, încă înainte să fi căzut sub turci, decădea din motive interne: corupţie, avariţie, lux şi – mai presus de orice – lene. Nici nu le-a fost greu turcilor să-i cucerească.

Mai târziu, sub turci, grecii din Constantinopol (redenumit Istambul) şi din apropiere trebuie apreciaţi pentru modul în care au ştiut să-şi apere interesele şi – cu migală şi perseverenţă – s-au făcut utili turcilor. Trebuie să recunoaştem că şi turcii le-au acceptat prezenţa. Patriarhia ecumenică s-a aflat în permanenţă la Istambul. Spre deosebire de sovieticii ruşi, care au interzis religia şi au distrus aproape toate bisericile, turcii nu au făcut acelaşi lucru în Grecia. Cartierul Fanar din Istambul era o pepinieră de traducători, diplomaţi şi intelectuali, de care guvernul otoman s-a folosit din plin. Unii dintre ei au fost trimişi în Ţările Române să slujească intereselor turceşti.

Dacă grecii aflaţi încă sub ocupaţie otomană trebuie apreciaţi, nu putem spune acelaşi lucru despre cei din Grecia de după dobândirea independenţei, cărora avântul le obnubila judecata. Şi-au pierdut răbdarea şi au venit să cucerească ceea deja le aparţinea. În Istambul trăiau 350.000 de greci. Despre Smyrna am mai vorbit. Oraşul era grecesc într-o măsură mai mare decât turcesc, şi asta în timpul ocupaţiei otomane. Dar venise momentul în care turcii au spus STOP declinului.

Cu toate acestea, coloneii nu au sesizat schimbarea. Lor li s-a părut că au şi ei ocazia să intre în istorie printr-o nouă realizare măreaţă. De data aceasta, obiectivul era Ciprul. Mai întâi, l-au ocupat cu armata. Turcii însă au fost şi ei pe fază. Ceea ce coloneii nu au înţeles era totuşi limpede pentru poporul grec, nevoit să constate că ceea ce sa întâmplat la Smyrna ar poate să se repete. În consecinţă, a urmat o revoltă şi regimul dictatorial al coloneilor a căzut.

* *

*

Din fericire, toate acestea ţin de trecut. Acum e bine, chiar foarte bine. O nouă perioadă de înflorire a Greciei a urmat. Investiţiile străine au invadat ţara parcă mai mult ca înainte. Noi întreprinderi se înfiinţau, noi clădiri impunătoare se ridicau pe bulevardele Atenei, care creşteau ca ramurile unui pom. Ceea ce părea un oraş mare s-a dovedit a fi doar un boboc ce înflorea acum de la un an la altul.

Pentru tatăl Anastasiei, poate că, din punct de vedere financiar, ar fi fost mai bine să rămână în serviciu pentru câţiva ani, deşi împlinise vârsta legală pentru pensionare. Crede că ar fi putut, dacă ar fi vrut. Dar el nu şi-a dorit. Se simţea obosit. Malia, orăşelul în care locuiau era de fapt o staţiune turistică destul de agitată, vizitată în special de către tineri. Cât timp s-au considerat ei înşişi tineri, totul era în regulă. Acum însă situaţia se schimbase; agitaţia tinerilor nu mai era în concordanţă cu ritmul lor de viaţă şi discordanţa îi irita. În plus, Ie lipsea motivaţia pentru câştiguri financiare suplimentare. Anastasia nu a beneficiat de sprijinul lor material atunci când ar fi avut nevoie de el. Acum, situaţia ei materială, chiar dacă nu este de invidiat, este mai bună decât în trecut, iar eventualul lor ajutor ar fi insignifiant. Drahma are o rată de schimb în dolari cu mult prea mică. Iar pentru ei doi, pensia le va fi suficientă.

Drept urmare, nu a aşteptat să i se spună de două ori că poate ieşi la pensie. A făcut-o imediat, iar prima mişcare a fost să caute o locuinţă în Atena. A fost oraşul tinereţii lui, pe care l-a părăsit, în timp ce majoritatea grecilor din provincie se mutau în Atena. Oraşul se dezvoltase impetuos. O constatase de fiecare dată când venea în capitală, în special cu probleme de serviciu. Tot atunci însă remarcase şi modificarea oamenilor. Pe lângă mulţimea străinilor, grecii înşişi erau altfel, ceea ce nu-i prea plăcea, dar trebuia să accepte schimbarea fie şi numai pentru că ea însemna evoluţie, o evoluţie de care Grecia avea nevoie. Se ruga în sinea lui să fie de bun augur. Ce va fi, vom vedea! Oricum un lucru e cert: Atena va fi noua lor reşedinţă. De insule nici nu poate fi vorba. Ele se depopulează pe zi ce trece. Doar cele mari rezistă, ba chiar se dezvoltă pe seama turismului, dar el tocmai de agitaţia turiştilor vrea să scape.

Aşa dar, Atena să fie, dar unde? În ce cartier? Centrul îl cunoştea prea bine, încă din tinereţe. Era destul de agitat şi atunci. Acum circulaţia pe marile bulevarde este infernală. Nu-i ceva potrivit pentru doi bătrâni. Oraşul s-a extins mult înspre mare, iar dezvoltarea continuă. Pireul şi Atena formează un tot; între ele nu mai există spaţiu liber. Societăţile comerciale străine au construit blocuri mari, moderne, pentru birourile lor. Printre ele se simte străin. Tot ceva mai aproape de locurile prin care umbla cândva i-ar fi mai aproape de suflet. De pe bulevardul Patission, după ce depăşeşti Institutul Politehnic, cartierul ce se desfăşoară la dreapta pare chiar frumos. De fapt cartierele, fiindcă sunt mai multe. Cel mai atractiv pare a fi Gyzi. Acelaşi Gyzi al copilăriei lui. Bulevardul Alexandras este încă aglomerat dar după ce depăşeşti parcul, în spatele lui, este chiar plăcut: linişte şi civilizat. Acolo va căuta un apartament de închiriat pentru început, iar după ce se va muta va căuta unul de cumpărat. Nu trebuie să se grăbească. Viaţa l-a învăţat să aibă răbdare. Dacă se grăbeşte să cumpere imediat, s-ar putea să se înşele. Pe îndelete însă, va obţine şi informaţiile necesare pentru o bună alegere.

* *

*

Între timp, situaţia financiară a lui Fotios s-a mai ameliorat, Kostas a mai crescut, aşa că îşi pot permite chiar vizite în Grecia. Nu cu toţii, ci pe rând. Fotios fusese chiar de câteva ori, pentru a-şi rezolva unele probleme de familie. Acum e rândul Anastasiei, împreună cu Kostas. Se bucură cu toţii; Kostas însă este în extaz.

- Bună dimineaţa.

o Buna Dimineaţa. După ploaia de aseară, astăzi este o zi excelentă pentru plimbare. Aerul e curat, răcoros şi foarte clar. Vei putea face fotografii aşa cum îţi place ţie.

- Înţeleg că vom merge şi noi să vizităm Acropole?

o Da. În sfârşit, a venit ziua.

- Nici nu ştii cât mă bucur, mamă. Voi avea ocazia să le închid gura colegilor.

o Ştiu că asta îţi doreşti, deşi vizita ruinelor civilizaţiei elene ar trebui să fie pentru tine mai mult de-atât.

- Poate că este, dar n-am ştiut cum să-ţi spun. Mergem până la Syntagma?

o Putem să mergem până la Syntagma. De acolo vom traversa Parcul Central, apoi vom vizita Templul lui Zeus, trecem pe la Arcul lui Hadrian, traversăm Plaka şi urcăm pe Acropole.

- Let’s go!

O oră mai târziu.

- Templul lui Zeus mi-a atras atenţia de fiecare dată când am trecut pe lângă el cu autobuzul, pe Bulevardul Vouliagmenis. Are pe „vino-încoace”. Am citit ceva şi despre istoria lui. Ce m-a frapat este că ea este caracteristică pentru istoria întregii Grecii, chiar pentru grecii înşişi, pentru mentalitatea lor.

o Ce vrei să spui?

- Este construit pe ruinele unui templu mai vechi. Se spune că aici ar fi existat un altar făcut de însuşi Deucalion, după Potop, un fel de Noe al mitologiei, dar asta este legendă. Fapt este că cel ce a început construcţia a fost fiul lui Pisistratos, în anul 515 î.Ch., după modelul celor din Asia Mică. A urmat perioada democraţiei şi lucrările au sistat, fiindcă grecii nu vroiau să-şi consume energia pentru aşa ceva. În 174 î.Ch., regele Siriei, Antioh IV Epifanul, a continuat lucrările cu un arhitect roman, dar după moartea regelui ele s-au oprit din nou. Abia în anul 124 d.Ch., deci trei secole mai târziu, împăratul roman Hadrian a reluat construcţia şi a inaugurat-o în 131, deci peste şase secole de la începere. După inaugurare, a început degradarea.

o Se spune că cele mai mari distrugeri ale vestigiilor Greciei antice le-au făcut – spre ruşinea lor – creştinii din occident, cu ocazia cruciadelor, deşi ţinta cruciadelor a fost Ierusalimul, pe care doreau să-l elibereze de sub musulmani, nu Atena.

- Asta teoretic. În realitate au fost expediţii militare cu scopuri dintre cele mai josnice. În ceea ce priveşte Atena, ai dreptate; ea nu a fost afectată de cruciade. Constantinopolul însă a fost. El era capitala Imperiului Bizantin, în timp ce Atena îşi pierduse demult orice importanţă. Pentru Imperiul Bizantin, cruciada din 1204 a fost cea mai dezastruoasă. În luna mai a anului 1203, cruciaţii au cucerit oraşul Constantinopol, după care au împărţit Imperiul Bizantin în mai multe state. Abia în 1261, au reuşit să refacă Imperiul, dar el nu şi-a mai găsit vitalitatea din trecut.

o Le zici ca din carte, îmi place, dar noi vorbim despre Grecia.

- Ai dreptate. Cruciaţii nu au distrus temple în Atena, dar cruciadele au slăbit Imperiul, iar Atena, Grecia şi întreaga arie de cultură grecească din perioada elenistică, rămasă după Alexandru Macedon, a fost afectată.

o Asta înseamnă că nu putem da vina doar pe occidentali pentru degradarea Atenei. Tu singur spuneai că pe atunci Grecia se afla în plin Imperiu Bizantin, cu care ne mândrim că a păstrat steagul civilizaţiei europene timp de o mie de ani, dar – în tot acest timp – grecii nu au făcut nimic pentru refacerea sau măcar conservarea acestor vestigii. Dimpotrivă, marmura templelor era utilizată pentru construcţii de tot felul, inclusiv grajduri, garduri sau pavaje.

- Ai dreptate. Aşa este. Invocăm şi ocupaţia otomană de după 1453, dar la acea dată a căzut capitala, Constantinopol, ultima redută a Bizanţului. Turcii erau în Europa de 200 de ani, iar din fostul imperiu nu mai rămăsese nimic. Vestitul Imperiu Bizantin se orientalizase, se degradase lent, prin mijloace proprii, chiar şi fără „ajutor” extern. Dacă mă gândesc bine, după dezmembrarea Imperiului Macedonean, grecii nu s-au mai unit împotriva duşmanului comun, aşa cum o făcuseră împotriva perşilor, ci au făcut tot felul de alianţe parţiale minore şi s-au luptat între ei, astfel că Romei i-a fost uşor să acapareze, rând pe rând, teritorii şi oraşe. Mai târziu, duşmanul nu mai era al lor. Ei înşişi se considerau ocupaţi. Singura lor preocupare era să profite în spatele ocupantului, dar ca indivizi, nu ca naţiune.

o Văd că te-ai documentat serios, dar vorbeşti de parcă n-ai fi grec. Tu nu ai nici un pic de patriotism în tine?

- Ba am, şi tocmai de aceea mă necăjesc. Aş vrea ca istoria neamului meu să fie fără pată.

o Ei, chiar aşa nu se poate.

- Ştiu. Ceea ce vreau este să înţeleg. Să-mi explic de ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel şi atunci pot să accept şi unele pete, şi partea mai puţin luminoasă.

În faţa Arcului lui Hadrian

- Am citit în ghid că pe o parte a Arcului scrie „Aceasta este Atena, fostul oraş al lui Theseus” iar pe cealaltă „Acesta este oraşul lui Hadrian şi nu al lui Theseus”, dar eu nu văd nici o inscripţie.

o Arcul este o variantă mai impunătoare a vechilor borne de hotar. Îmi amintesc de o poză din cartea de istorie cu o piatră pe care scria „Eu sunt piatra de hotar a Agorei”. Aici inscripţiile sunt probabil şterse de timp. Este de mirare cum de a rezistat la atâtea cutremure şi nu s-a dărâmat. Pare destul de subţirel.

- Probabil că l-au refăcut. Nu cred însă că va mai rezista mult timp la circulaţia din faţa lui, de pe bulevard. Nu am văzut nicăieri în Statele Unite asemenea trafic, nici măcar în New York. Poate doar pe unele autostrăzi, dar acolo nu sunt nici măcar case, dar mite monumente.

o Uite că are şi Atena ceva specific ei.

- Da, deşi la unele asemenea particularităţi ar putea să renunţe.

o Dacă ar fi după mine, aş interzice accesul motocicletelor în centrul oraşului.

- Probabil că sunt oameni care nu-şi pot permite o maşină.

o Pentru asta ar fi trebuit să dezvolte transportul în comun. Nu asta este cauza. Uite ce zgomot fac unele dintre ele. Sunt tineri care cu asta se mândresc; vor să atragă atenţia asupra lor şi – dacă nu găsesc ceva mai inteligent – cred că zgomotul este suficient. Nu le pasă că deranjează. Asta nu mai este o necesitate. Este lipsă de civilizaţie.

- Nu e singurul caz. Ai văzut vreun grec să-ţi facă loc pe stradă, sau să-ţi cedeze locul în autobuz? Dă buzna peste tine. Eşti femeie şi te fereşti tu din calea lor. Stau de vorbă pe trotuar câte doi-trei şi nici nu le trece prin cap să facă loc trecătorilor

o Bine că am traversat. Am aşteptat ceva la stopurile astea. Nici măcar nu sunt sincronizate. Două stopuri pentru o singura traversare.

- Uite şi o statuie. A cui este?

o Nu ştiu, e nouă. Ce scrie pe placă?

- Melina Mercuri.

o Asta a fost artistă. După înlăturarea coloneilor a fost Ministrul Culturii.

- O femeie ministrul culturii!

o N-a fost prima. Prima a fost Lina Tsaldari, după ce, femeile au primit drept de vot.

- Parcă ziceam că femeile sunt ţinute la cratiţă, departe de politică.

o Asta este mentalitatea populaţiei. Guvernanţii însă se străduiesc să aducă Grecia la standardele europene. Dreptul la vot al femeilor este garantat prin constituţie din 1952.

- De data asta m-ai dat gata. Nu ştiam că eşti feministă.

o Nu fii obraznic. Nu sunt feministă, dar măcar atâta lucru ştiu şi eu.

- Am observat că mulţi dintre oamenii de cultură greci au fost implicaţi în politică. Mă întreb dacă s-au afirmat în cultură prin politică, sau grecii apreciază cultura şi îşi propun să-i valorifice în interesul lor pe cei ce s-au remarcat în cultură. Giorgos sau George Seferis, poet, laureat al Premiului Nobel, a fost diplomat, ambasador al Greciei în Anglia; Constantin Tsatsos, scriitor, a fost preşedinte al Greciei şi probabil mulţi alţii despre care eu nu ştiu.

o Bravo! Ştii totuşi foarte multe despre Grecia.

- În Statele Unite sunt preferaţi actorii: Ronald Raegan, Schwarzenegger.

o Pentru că politica o fac alţii.

- Măcar o face cineva.

o Hai că am intrat în Plaka. Lasă politica. Aici măcar nu sunt maşini.

- Sper să nu ne pierdem toată ziua pe-aici.

o De ce? Nu-ţi place?

- Ba da, este chiar amuzant, dar mi-ai spus că doar o traversăm în drum spre Acropole.

o Aşa o să şi facem. Uite în vitrina asta ce de artizanat-uri! Va trebui să cumpărăm şi noi câteva pentru cei din State.

- Sper că nu acum, să le mai şi cărăm cu noi pe Acropole.

o Nu, nu acum, deşi nu ştiu dacă altă dată o să le mai găsim.

- Hai, mamă, sunt cu sutele pe-aici. Ce sute, mii!

o Bine, bine, aşa eşti tu, niciodată nu vrei să stai prea mult prin magazine.

- Nu sunt singurul. Cred că organizatorii de turism ar trebui să facă tururi de oraş separat pentru femei şi pentru bărbaţi. Uită-te la ăştia din faţa ta ce plictisiţi merg pe mijlocul străzii, în timp ce femeile parcă se lipesc de vitrine.

o Dacă ar fi o tavernă, i-ai vedea pe toţi adunaţi acolo.

- Păi, ce spuneam şi eu: tururi de oraş separate.

. . .

- Acest bloc de apartamente este foarte urât, dar îmi place că au păstrat la parter această foarte mică biserică. Foarte interesantă combinaţia; de-a dreptul amuzantă.

o Nu şi-au permis s-o distrugă. Ar fi fost şi păcat. . . Uite Acropole! Se vede de aici.

- Da, dar chiar aici este un vestigiu al istoriei. În spatele acestui turn a fost o mănăstire distrusă de turci. Scrie şi pe placa de lângă turn. Este un loc unde obişnuia să vină Lordul Byron, să se întâlnească cu prietenii lui.

o Byron? Eu ştiu un poet Byron. Ăsta cine mai e?

- Cum, nu ştii? Războiul nostru de independenţă a entuziasmat multă lume din occident. Lordul Byron, poetul despre care ai vorbit, a venit special în Grecia.

o Nu ştiam.

- Cum să nu? Ai văzut şi te-a impresionat tabloul „Masacrul de la Chios”, al lui Eugène Delacroix. Acela din albumul cu arta franceză.

o Ai dreptate, un francez care a pictat un tablou cu un subiect din istoria Greciei.

- Sigur că da! Pe atunci, evenimentul încă nu era chiar istorie; era unul recent. Răzbunarea turcilor pentru că pierdeau teren în faţa revoluţionarilor greci. Lordul Byron aici a şi murit, în Grecia.

o A murit aici, pentru independenţa noastră?

- A murit aici, dar nu în luptă, ci de boală.

. . .

- Bisericuţa asta este foarte frumoasă aici, chiar în mijlocul străzii.

o Într-adevăr, este o bijuterie de arhitectură în ansamblu, dar mai ales în detalii. Priveşte ce migălos au sculptat toată această piatra, ancadramentul uşilor şi ferestrelor, balustradele, stâlpii. . .

- Iar poziţia ei în mijlocul străzii este grozavă.

o Iată o dovadă că grecii au ştiut de această dată să-şi valorifice monumentele.

- Da, pe cele relativ recente. Pe cele creştine. Mamă, văd că multe persoane în vârstă au sechele de rahitism, suferă de reumatism, au picioarele deformate, cu monturi şi multe altele. Femeile sunt în special afectate. Am crezut că, dat fiind clima deosebit de favorabilă a Atenei, toată lumea este sănătoasă. Şi totuşi, . . .

o Nu mă întreba!

- Bine, nu te întreb. Am citit undeva că, în perioada elenismului, era moda să se graveze pe tălpile sandalelor diferite inscripţii, care se imprimau pe drum prin urmele paşilor. Cea mai frecventă era: „Urmează-mă”. Dacă o foloseau femeile, înţeleg; dar bărbaţii cu ce drept îmi cer ei mie să-i urmez, dacă eu nu vreau?

o Asta trebuie să fie o glumă de-a voastră.

- Chestia cu inscripţiile e adevărată. Interpretarea este a mea.

o În antichitate, femeile nu umblau pe străzi ca acum. Uite aici o chestie care nu pare a fi tocmai recentă, dar nici antică. Nu ştiu ce e, dar o fotografiază toţi turiştii.

- Pentru că e foarte decorativă. Nu are nici o placă explicativă. Pare o uşă, sau o poartă.

. . .

- Până aici, Acropole arată foarte uman. Urci printre mesele tavernelor cu miros de peşte prăjit, bere şi altele de genul acesta.

o E simpatic, îmi place. Îmi povestea un prieten din România că, la marginea Bucureştiului de altădată, în drumul spre locul unde se făceau execuţiile celor condamnaţi la moarte, erau o mulţime da cârciumi, de unde oamenii miloşi ofereau celor ce urmau să fie ucişi câte un pahar de vin, astfel că, pe măsură ce se apropiau de locul şi momentul în care urma să li se curme viaţa, erau nespus de veseli.

. . .

- Ei, de aici încolo începe antichitatea.

o Şi, ca la orice început, transpiri din greu.

- Ar fi trebuit să începem cu Acropole, dimineaţa, pe răcoare, nu acum, cu soarele la amiază.

o Aşa îţi vei aduce aminte că Propileele reprezintă o poartă de acces, un fel de ritual de trecere din lumea comună în cea a… zi-i tu că te pricepi mai bine.

- Să-i zicem lumea zeilor. Oricum mai sus nu se află nimic, iar în jos ai tot ce vrei…

o Sau nu vrei . . .

- Până ce şi marea se vede în depărtare.

o Iar aici avem un măslin. Pare ciudată prezenţa lui printre pietre.

- Ar fi ciudată, dacă ar fi crescut singur. Este plantat şi întreţinut cu grijă. Se spune că însuşi zeiţa Athena ar fi lovit cu toiagul această piatră şi din ea a răsărit un măslin. De atunci, oamenii îl îngrijesc.

o Frumos, dar eu ştiu o altă legendă. Locuitorii oraşului voiau să-şi aleagă un protector şi au organizat un concurs, la care a participat Poseidon şi Atena. Ca şi acum, ei trebuiau să convingă. Poseidon a oferit în dar un cal (după alţi autori un izvor, simbolizând apa potabilă), ceea ce nu a impresionat prea mult. Athena, în schimb, a oferit un măslin. Cum acesta le era necunoscut oamenilor la acea vreme, ea a fost preferata lor.

- Cred că este aceeaşi legendă, iar acesta este locul unde s-a desfăşurat concursul.

o Aşa se pare.

- Mie mi se pare interesantă metoda de alegere: prin concurs.

o Cu deosebirea că decizia o luau cetăţenii şi nu un juriu, ca în zilele noastre, care juriu…

- Democraţie în toată puterea cuvântului.

o Iar stânca aceea pare să fie Stânca lui Ares, unde zeii l-au judecat pe Ares pentru faptele lui.

- Nu acolo se ţinea Areopagul?

o Poţi să crezi şi asta. Areopagul, ca tribunal suprem, a existat între secolele 7 şi 5 înaintea erei noastre. Că se ţinea chiar aici este mai greu de crezut. El era format din nouă personalităţi de mare competenţă, cu toţii prea bătrâni pentru ca să urce dealul până aici.

- Poate că erau purtaţi cu vreo lectică, sau ceva asemănător.

o Judecătorii, da. Cei ce îşi căutau dreptatea însă urcau pe jos. Aveau astfel prilejul să cugete asupra dificultăţii obţinerii dreptăţii.

- Mie poteca pe care am urcat chiar mi-a plăcut. A fost ca o oază de linişte între agitaţia de jos şi cea de sus.

o Mai ales că sus nu te aştepta nici un tribunal să te judece.

- Astăzi judecătorii sunt jos; uneori foarte jos.

o Bună observaţia!

* *

*

În timpul sezonului turistic, zona este foarte aglomerată. În afara sezonului însă, stânca în cauză este un bun loc pentru cugetare, iar cea care îmi vine în minte acum este cea a lui Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaş, însă totuşi limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Şi atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinaţiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeaşi idee, şi tot astfel de infinite ori în viitor; şi, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleaşi stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeaşi idee: Veşnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreaţă idee, Nietzsche nota cu aroganţa-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, şi cu mult mai sus de toate lucrurile omeneşti.” Aş putea nota şi eu: „decembrie 2012, la câţiva paşi de mare, deasupra unor lucruri omeneşti, sub foarte multe altele, aşadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că acelaşi gând – chiar dacă nu a străbătut minţile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filosofia orientală, pentru care „Veşnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală. De la Anaximandru la Anaximene şi mai departe, prin orfici şi pitagoreici, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) - afirmă că există şi două principii fundamentale: URA şi IUBIREA, care se succed şi ele periodic, viaţa fiind posibilă numai atunci când ele coexistă. Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu ştiu de unde vin cele două, deşi ele există în mod evident.

Ideea nu s-a pierdut cu totul.

Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!

Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.

Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă

Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

Sunt versurile lui Omar Khayyam din Prefacerea eternă.

Desigur, noi suntem adepţii ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înţelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluţie nelimitată” ar fi fost mai potrivită, având în vedere că evoluţiei nu i s-a precizat sensul mişcării: în sus sau în jos. Aşadar, nu putem şti azi ce va fi mâine. Şi atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinţei pe seama cunoaşterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiţi. Iată o idee pragmatică!

Totuşi, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor şi încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veşnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaşte din cenuşa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăşi. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizaţiei noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-şi pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

În religiile orientale, cosmogonia are nu doar sens de creaţie primordială, nerepetabilă. Dimpotrivă, ea este repetabilă.

În greaca modernă, cosmos însemnă lume, univers, dar şi pământ, globul pământesc, oameni, mediu, societate. Se vede că un anume sens s-a păstrat. Pământul este cel în care se întorc oamenii. Cosmos înseamnă însă şi ordine. Când spunem că Dumnezeu a făcut cosmosul trebuie înţeles că el a făcut ordine în haos.

Iudaismul şi, mai ales, creştinismul au introdus istoria. Timpul nu mai este repetabil. Doar Dumnezeu a creat Universul. Cât despre oameni, va veni Ziua de apoi, când totul se va sfârşi. Timpul a devenit scurgere şi a căpătat un sens al desfăşurării. El nu este reversibil şi nici repetabil.

Cred că John Milton, când şi-a intitulat opera „Paradisul pierdut” şi „Paradisul regăsit” mi-a sugerat fără să vrea o idee: concepţia orientală de origine a omului, ca o cădere din Universul veşnic şi revenire a sa după un şir de transformări purificatoare poate fi redusă la o singură viaţă. Oamenii mediocri au căutat întotdeauna răspunsuri imposibil de dat la câteva întrebări, pe cât de fundamentale, pe atât de inutile: cum a apărut viaţa pe pământ, originea omului etc. Între maimuţă şi făcătură a lui Dumnezeu, cea mai filosofică variantă rămâne cea orientală.

Dacă tot ne prefacem în oale şi ulcele,

atunci, privind acest pahar,

gândesc c-a fost o zână, o fecioară,

sensibilă la mângâierea mea.

Iar vinul roşu, peţitor subtil,

mă-’ncredinţează că-i aşa.

Altfel, nu s-ar roti în mâna mea.

Gust poate ar avea,

dar vraja ce-o induce

nu-i strugure capabil să i-o dea.

E de la zână. Miracol zămislit de ea.

Varianta mea este aceea că fiecare persoană, pe măsura acumulării de cunoştinţe, în anumite momente ale existenţei sale, realizează câte o sinteză, în baza căreia îşi formează o concepţie personală despre lume. El îşi conturează astfel propria-i personalitate. Ulterior, pe baza noilor cunoştinţe acumulate, îşi îmbunătăţeşte concepţia, îşi modifică personalitatea. El trece astfel prin diferite faze. Nu se încarnează în alte fiinţe, ci construieşte o altă personalitate în acelaşi corp, fie el şi mai obosit.

Ce-am pierdut şi ce-am găsit? Viaţa! De unde vine? Ce importanţă are? Problema noastră este cum s-o trăim, nu de unde vine.

* *

*

În aceeaşi seară, acasă

- Mamă, am aflat ce reprezintă poarta aceea de lângă Agora Romană, pe care o fotografiau toţi turiştii.

o Ai fotografiat-o şi tu.

- Firesc! Şi mi-a ieşit chiar foarte bine. Este fotogenică.

o Şi ce-ai aflat despre ea?

- A fost o şcoală teologică construită de turci. Tot ei au folosit-o ca închisoare în timpul Războiului de Independenţă. În platanul din curte, au fost spânzuraţi mulţi patrioţi greci. După război, grecii au folosit-o în acelaşi scop, spânzurându-i pe turci. Ca efect, în mintea atenienilor, locul a devenit unul damnat. În 1843, poetul Achilleas Paraschos a prezis că, într-o zi, arborele va fi lovit de fulger iar rămăşiţele tăiate şi folosite pentru foc. În 1919, prezicerea s-a înfăptuit întocmai: arborele a fost lovit de trăsnet şi ceea ce a mai rămas a fost tăiat bucăţi şi ars pe foc. Clădirea a fost demolată şi ea, cu excepţia uşii, care, între timp, a dobândit valenţe estetice. Nu ştim dacă a fost o întâmplare, sau demolatorii au intuit viitorul artistic al uşii. Ipoteza a doua cred că este iluzorie. Spaţiul trebuia totuşi îngrădit şi cel mai comod a fost să lase întreagă o parte din zid, de fapt din gardul de piatră ce înconjura incinta.

o Într-adevăr, este o poartă în mijlocul unui zid de piatră.

- Şi încă una foarte modestă. Este o dovadă că valorile estetice sunt rareori proiectate; cel mai adesea sunt produse ale întâmplării. Simţul artistic al privitorului este cel care le conferă sau nu atribute estetice.

o Ştiam eu că am un fiu deştept.

* *

*

Cu privire la măsura în care grecii s-au preocupat să conserve moştenirea trecutului, mama lui Kostas observase corect: „. . . în plin Imperiu Bizantin, cu care ne mândrim că a păstrat steagul civilizaţiei europene timp de o mie de ani, . . . grecii nu au făcut nimic pentru refacerea sau măcar conservarea acestor vestigii”. Explicaţia este, evident, ignoranţa. Dar, pentru a ignora valoarea unui obiect, trebuie să înlocuieşti acel obiect cu altul. Grecii abandonaseră credinţa în zei, mitologia, înlocuind-o cu creştinismul. Putem presupune că şi statul a avut un rol, creştinismul fiind o religie de stat în timpul Imperiului Bizantin. O dovadă este faptul că Jocurile Olimpice şi Oracolul de la Delfi au fost interzise şi nu doar abandonate. Există însă şi exemple opuse:

- în fosta URSS, religia a fost drastic persecutată, dar oamenii au rămas credincioşi şi în lipsa bisericilor;

- pe continentele americane, Biserica catolică a impus creştinismul, dar populaţia indigenă, chiar dacă a fost obligată să meargă duminicile la biserică, şi-a păstrat vechile credinţe până în zilele noastre.

Chiar în Europa Evului Mediu occidental, unde creştinismul a fost impus cu sabia de către treburile germanice după căderea Imperiului Roman de Apus, populaţia nu a fost pe atât de convinsă de dogmele Creştine precum vrea biserica să credem. Dovadă că, astăzi, cei ce nu se mulţumesc cu explicaţiile ştiinţifice nu caută răspunsuri în religie, ci în tot felul de elucubraţii oculte. O dovedeşte mulţimea cărţilor de acest gen în librării.

Cum se explică atunci că grecii au adoptat creştinismul cu atâta convingere? Întrebarea se pune cu atât mai mult cu cât ei au abandonat mitologia, pe care tot ei o creaseră. Alte popoare încearcă azi să-şi construiască o mitologie proprie pe baza câtorva legende în timp ce grecii aveau una de ne-egalat. În loc să se fi mândrit cu ea, au abandonat-o.

Răspunsul este unul singur: creştinismul este tot o creaţie grecească. Principiile lui, filosofia creştină, s-au format în timp, încă înainte de Iisus. Nu s-a pus deci niciodată chestiunea adoptării unei religii străine. Ei aveau deja aceste concepţii înainte ca religia să se oficializeze. Spre exemplu se spune în Biblie că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu; înseamnă că sunt egali între ei. Iată prima probă de democraţie. Păi nu grecii sunt adepţii democraţiei? Apoi, creştinismul este o religie a oamenilor sărmani. El îşi propune să le dea o speranţă, dacă nu imediat, cel puţin într-o perspectivă viitoare. Grecia era deja sub ocupaţie romană şi nu aveau o alternativă imediată.

Adoptarea creştinismului ca variantă mai evoluată a iudaismului este relativ uşor de înţeles. Totuşi, pentru greci, înlocuirea mitologiei – propria lor creaţie, de o bogăţie literară şi filosofică fără egal – cu Vechiul Testament provoacă încă nedumerire. Poate că, într-o oarecare măsură, ei înşişi considerau mitologia o colecţie de poveşti şi nu tocmai o religie, dar ce nevoie aveau de o religie bazată pe alte poveşti? Pe de o parte, Noul Testament, în parte elaborat tot de ei, era un răspuns posibil la starea de spirit a populaţiei aflată sub ocupaţie romană şi într-o stare economică precară. Religia creştină a debutat ca suport psihologic al oamenilor săraci, iar ideea de egalitate în faţa Divinităţii şi de fericire ulterioară se mula perfect pe dorinţele lor. Platon a fost unul dintre cei care a scris despre o viaţa ce va să vină, care le poate asigura fericirea, dar şi ca oamenii să aibă îndoieli asupra situaţiei lor de după moarte; şi astfel, de teama pedepselor şi a nenorocirilor viitoare, să se abţină de la fapte rele în această viaţă. Pe de altă parte, dacă mitologia era originală, Vechiul Testament era asemănător cu alte religii, de la care a şi preluat multe idei.

Renunţarea la mitologie şi adoptarea liberă a creştinismului de către populaţie în prima etapă denotă slăbirea ordinii sociale, a statului. Impunerea mai târziu a creştinismului de către stat denotă, de data aceasta, deturnarea creştinismului de la filosofia lui iniţială.

În Occident, situaţia a fost cu mult mai simplă; acolo, în Franţa, în Spania, populaţia nu a avut o mitologie proprie de luat în seamă.

Pentru amuzament, iată o cosmogonie simpatică, din Yucatam. Locuitorii acestei peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Cucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn. Aceşti oameni însă s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi dorească să devină zei, „le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei, hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa cum o ştim” (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, pagina 464). În mitologia neozeelandeză, zeul Tane face o femeie pentru uzul său. După un timp, o dăruieşte primului bărbat, creat de zeul războiului, Tu (poate era zeiţă, acest Tu). Din această pereche primordială s-au născut ceilalţi oameni. Cosmogonii sunt multe, pentru că şi imaginaţia oamenilor este bogată. Le-aş spune cosmofantezii. Toate însă sunt variante ale câtorva scheme, destul de puţine.

Un sistem autocratic, cum este cel al monarhiei, nu este interesat ca populaţia să aibă concepţii ca cele preconizate de creştinism în etapa sa de început. Acesta este şi motivul persecuţiilor din perioada timpurie de afirmare a creştinismului. El a fost acceptat numai după ce biserica şi-a dat mâna cu puterea, a deformat principiile iniţiale şi a făcut din rege şi papă reprezentanţii lui Dumnezeu pe Pământ, asemenea şamanilor. Propovăduit de Biserica catolică, creştinismul nu mai are aproape nimic în comun cu valorile sale originale, cel puţin din punct de vedere moral. Biserica – al cărei scop este mântuirea enoriaşilor – şi-a ales ca instrumente de lucru rugul şi ghilotina. Doctrina creştină a fost deformată de către Biserica catolică pentru a servi ca ideologie în propaganda politică a Evului Mediu. Ea s-a folosit de Inchiziţia, la fel ca regimurile dictatoriale de mai târziu de poliţia politică.

Oamenii cred în lucruri simple. Complicaţiile savante avansate de către preoţi nu numai că nu sunt convingătoare, dar chiar îl îndepărtează pe credinciosul adevărat şi îi sădesc un sâmbure de neîncredere. Asemenea Inchiziţiei catolice, au existat destui fanatici şi în antichitate, iar mitologia este cu mult mai savantă şi profundă decât dogma creştină. Oameni geniali, pe care îi apreciem azi, au fost persecutaţi la vremea lor. Anaxagoras şi discipolii lui au fost urmăriţi şi loviţi, fiindcă au afirmat că soarele este o masă incandescentă. Condamnarea la moarte i-a fost comutată cu expulzare, datorită intervenţiei lui Pericle, căruia îi fusese mentor şi, ulterior, prieten. De asemenea, Protagoras a fost expulzat din Atena, pentru că a afirmat într-o lucrare scrisă că se îndoia de existenţa zeilor. Lucrarea a fost arsă şi se consideră că datorită prestigiului său şi a prieteniei cu Euripide a scăpat uşor, cu simpla expulzare, alternativa fiind pedeapsa cu moartea. Fidias însuşi a fost criticat, interpretându-se tendenţios una dintre lucrările sale. El moare în închisoare. Pericle ar fi avut aceeaşi soartă, dacă n-ar fi murit înainte de ciumă. Despre Socrate nu este necesar să amintesc. Toată lumea cunoaşte istoria „sinuciderii” lui.

Catolicii deformează istoria, făcând din Roma centrul creştinismului. Când împăratul Constantin cel Mare a iniţiat primul Consiliu ecumenic, cel de la Niceea, episcopia din Roma era printre cele mai modeste. Cele din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia şi Tracia erau cele mai importante. Palestina, Egipt şi Tracia erau rămăşiţe ale imperiului lui Alexandru Macedon, din aşa numita Epocă elenistică. Dintre participanţi, se cuvin menţionaţi Alexander din Alexandria, Eustatiul din Antiohia, Macarie din Ierusalim, Pafnutiu din Theba, Potamon din Heraclea, Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Cesareea, Nicolas din Mira sau Aristakes din Armenia. Din Italia a participat Marcus din Calabria. Nici vorbă de vreun Papă.

Aşadar, pe teritoriile ocupate de greci, sau aflate sub influenţa lor, creştinismul s-a dezvoltat treptat, de la primele idei creştine şi până la cristalizarea lui ca religie de sine stătătoare. Primul mitropolit rus a fost uns abia în anul 1441. Până atunci, toţi au fost greci.

New York, 1986

Kostas a câştigat premiul întâi la un concurs de literatură, pentru o compunere despre excursia lui în Grecia. Este elogiat de către profesori, admirat de câţiva colegi şi invidiat de alţii. Anastasia este, bineînţeles, în culmea fericirii. Nici Fotios nu se lasă mai prejos. Este şi el mândru; doar e fiul lui, mai ales că-i seamănă leit. Se gândeşte că ar fi cazul să-şi ia mai în serios rolul părinte şi să se ocupe de educaţia lui. Kostas este deja adolescent şi va trebui îndrumat de către un bărbat. Are chiar şi o idee: să-l ia într-o zi la vânătoare. Şi el, Fotios, a învăţat să vâneze datorită tatălui său. Vânătoarea nu este o probă de tir. Ea presupune un marş mai lung sau mai scurt, de fapt o plimbare prin aer liber cu puşca pe umăr, prilej cu care se poate discuta. Nu întâmplător practică acest hobby oameni de afaceri importanţi, politicieni şi alţii ca ei. Este un prilej potrivit pentru discuţii particulare, fără martori şi microfoane ascunse. Da, va merge cu Kosty într-o astfel de plimbare pe terenul de vânătoare al clubului în care tocmai a intrat.

- Tată, mă necăjeşte ideea că, atunci când am avut şi eu un succes, colegii s-au îndepărtat de mine, de parcă aş avea râie.

o Deşteptăciunea nu e contagioasă. Nu te teme.

- Da, chiar! Parcă aş avea o boală contagioasă. Dar eu nu sunt nici mai deştept şi nici mai prost decât săptămâna trecută. Mă mai ironizau ei şi înainte că sunt grec, mai ales după ce proful de fizică mă punea la încercare. Ala e un tip deştept. Găsea el câte o legătură între fizică şi Grecia, cum ar fi Legea lui Arhimede şi mă întreba dacă locuia departe de noi.

o Nu-i spuneai că tu eşti născut în Australia?

- Ba da. O ştia el prea bine, dar vroia să mă necăjească.

o Nu te necăjea. Observase că ai stofă şi vroia să te stimuleze. Este un bun pedagog. Dar cu profesorul de literatură cum te ai? În fond, el ţi-a acordat premiul.

- Da de unde. A fost o comisie cu profesori de la alte şcoli. Ei nu au avut voie să facă parte din comisie la şcolile unde predau. Al nostru a fost într-o comisie în Brooklin sau Bronx, nu ştiu precis.

o Dar eşti elevul lui.

- Ei da, se mândrea şi el, dar nu cine ştie ce. Dealtfel, nu prea mă are la suflet. Poate că şi eu i-am pus prea multe întrebări şi l-am deranjat, fiindcă nu ştia răspunsul.

o Ei, acum te dai tu mare.

- Ba nu mă dau mare deloc. Eu doar voiam să ştiu. Dar nu despre el vorbeam eu. Lui chiar îmi pare bine că i-am arătat că sunt mai bun decât credea el. Eu despre colegi vorbeam. Dacă am un succes, înseamnă să-mi pierd prietenii? Atunci, la ce-i bun succesul?

o Eşti bun nu dacă te laudă prietenii, ci dacă ai duşmani care să te ia în seamă. Pare ciudat, dar vei înţelege mai târziu ce vreau eu să-ţi spun acum. Lauda poate fi şi falsă. De aceea, nu trebuie să te culci pe lauri. Invidia este neplăcută, dar este dovada că ai valoare. Invidioşii te recunosc în sinea lor că le eşti superior.

* *

*

Nu prea des, dar cu regularitate, tatăl Anastasiei le scrie. Bineînţeles că are în fiecare scrisoare şi câteva cuvinte despre mama ei, dar ea nu scrie niciodată. Ultima a fost un adevărat slalom printre veşti bune şi rele. Importante au fost două.

Durerile în zona inimii, despre care scria cu ceva timp în urmă, nu sunt simple dureri. A fost la medicul de familie, iar acesta i-a recomandat un consult de specialitate la un spital cu dotări corespunzătoare, dar el a refuzat să se interneze. Anastasia va trebui să discute cu el serios când vor merge la Atena. Până atunci, va încerca să fie cât mai convingătoare printr-o scrisoare lungă, în care îi va spune, deşi ştie şi el, că nu e de joacă cu boala de inimă.

Vestea bună e că tatăl i-a pus casa din Creta pe numele ei. Era acum proprietară, dar nu în Statele Unite, ci în Grecia. Este de presupus că mama ei a făcut spume la gură, dar asta o preocupă mai puţin. Va vinde proprietatea cât mai repede, nu numai pentru ca să închidă posibilele discuţii, dar mai ales pentru a-şi putea cumpăra aici, în New York, o casă acceptabilă pentru familia lor, compusă acum din patru persoane. Fetiţa creşte şi va avea şi ea nevoie de camera ei. S-au chinuit deja prea mult până acum, cu un copil mic în dormitorul lor.

Căutarea casei potrivite a revenit în totalitate lui Fotios. Anastasia era ţintuită în casă cu fetiţa şi toate treburile gospodăreşti. Acum, avea un motiv serios să-şi cumpere o maşină. Şi-au luat chiar una nouă. Fotios era plin de importanţă la volan, dar toată familia se bucura că mergeau în mici excursii, în special duminicile, cu scopul vizitării locuinţelor anunţate în ziare. Cum nu cunoşteau cartierele, au avut mai multe decepţii: casele erau ori prea scumpe, ori prea mizerabile, ori cartierul nu era potrivit. A realizat, în schimb, ceva ce Anastasia îşi dorea încă de la venirea lor în New York: să cunoască oraşul. Pentru ea, era o curiozitate firească. Pentru Kostas era chiar mai mult: el trebuia să-l cunoască. Nu numai pentru bărbatul ce va fi, dar chiar şi în discuţiile cu colegii. Putea acum să înţeleagă mai bine întâmplările, pe care aceştia le relatau, localizându-le în mediul în care se desfăşuraseră. Nu era totuna ca acţiunea să se fi desfăşurat în Manhattan sau în Brooklyn, Bronx ori Queens.

Una dintre excursii le-a plăcut enorm la toţi. Se cam plictisiseră de căutări şi, mai ales că nu mai aveau nici o adresă în acea zonă, s-au hotărât să se abată şi să facă o mică excursie în munţi. Din aproape în aproape, şoseaua a urcat destul de sus. Era o zi splendidă de toamnă, tocmai când frunzele se pregătesc să cadă. Până atunci însă, coloritul lor încântă privirea oricui. El este şi cel care i-a atras pe eroii noştri într-o excursie cum nu mai făcuseră niciodată. Curioşi, şi-au permis chiar un mic drum pe jos, pe o creastă ca o şa între două stânci. Era senin, dar bătea un vânt rece, chiar foarte rece. De cum au ajuns sus, au fost martorii unui miracol. Deşi pe cer nu era nici un nor cât vedeai cu ochii, s-a pornit să ningă. Probabil că vântul aducea un aer umed, iar vaporii de apă, în contact cu atmosfera rece a muntelui, se condensau. Aşa îşi explicau ei fenomenul, deşi îşi dădeau seama că nu au nici un fel de cunoştinţe meteorologice. De ce, de ne-ce, a fost foarte frumos. Îşi vor aminti toată viaţa acest spectacol al naturii.

În final, Fotios a fost cel care a ales, la sfatul unui coleg. Casa era frumoasă, într-o zonă liniştită şi curată, avea chiar şi un pic de curte, unde Anastasia putea să iasă cu Nicky la aer. Acolo, fetiţa va putea să se joace şi singură, în condiţii de siguranţă. Kostas era mai puţin interesat; el mergea la şcoală şi era din ce în ce mai mult preocupat de ceea ce se întâmpla în afara familiei. Casa avea însă nevoie de unele reparaţii, ceea ce însemna că nu se vor putea muta imediat şi vor trebui să investească bani. Pe de altă parte, era şi un avantaj: puteau să refacă locuinţa după gustul lor.

După o primă fază, în care Fotios fusese surprinzător de activ şi interesat, a urmat o perioadă de stagnare, sau cel puţin aşa i se părea Anastasiei. Fotios ba se plângea că are mult de lucru la serviciu şi nu avea timp de casă, ba avea nevoie de tot mai mulţi bani. Nu se punea problema să lucreze el; nu făcuse în viaţa lui aşa ceva. Să cultive flori, da. Asta îi plăcea. Ca să bată un cui însă i-ar fi trebuit echipament de protecţie, ori el n-a purtat decât costum şi cravată. Pentru lucrările necesare la casă angaja echipe de oameni calificaţi. Dacă aceştia lucrau suficient de repede este greu de aflat. Cert este că Anastasiei i se părea o veşnicie orice mică etapă în lungul proces de refacere a clădirii.

Dar, cum orice veşnicie are un „dead line”, adică un termen limită, lucrările s-au terminat în cele din urmă şi s-au mutat. De data aceasta a fost rândul Anastasiei să muncească. Ea nu putea angaja echipe de specialişti. Trebuia să facă totul singură. Ce-i drept, era şi plăcut. Este o naivitate să crezi că la o mutare pui fiecare lucru la locul lui. Pentru asta ar trebui să existe asemenea locuri dinainte precizate. Abia după ce crezi că l-ai aşezat, găseşti o alternativă mai bună, astfel că lucrurile se aşează şi se reaşează, nu chiar la infinit, ci doar până când te plictiseşti.

Deşi obositor, era totuşi reconfortant. Probleme mai mari îi crea fetiţa. Deşi încă mică, avea o personalitate puternică, care se manifesta prin pretenţii şi mofturi pentru orice. Nimic nu-i plăcea; făcea totul invers de cum i se cerea. Nu a bruscat-o niciodată, nu i-a dat nici măcar o palmă, a încercat întotdeauna să se poarte cu blândeţe, să-i explice şi nu să-i impună. Cu toate acestea, fetiţa îşi trata mama ca pe un duşman, ca pe cineva care i-ar vrea răul.

Kostas, în schimb, era un băiat bun: serios atât în familie cât şi la şcoală. Îşi ajuta mama pe cât putea, dar preocuparea lui de bază era să ştie. Citea mult, se informa, era bucuros pentru orice afla, rămânea permanent nemulţumit că nu ştie totul. Punea şi îşi punea permanent întrebări, dar cu orice răspuns numărul întrebărilor se multiplica. Mama nu putea să-i răspundă; mai repede învăţa ea de la el. Cum tatăl, chiar dacă ar fi ştiut să-i răspundă la toate întrebările lui – deşi era puţin probabil -, era mai mult absent, rămâneau biblioteca şi profesorii de la şcoală, pe care uneori îi suprasolicita. Mama era mândră de el şi spera să-i fie un sprijin când va fi mare.

Din Grecia mai afla unele veşti de la tatăl ei, dar el se limita în a-i scrie numai de bine, eludând evenimentele negative, sau chiar acoperindu-le cu un voal roz. Găsea circumstanţe atenuante la tot ce nu era aşa după cum ar fi trebuit să fie. Mai multe afla de la prietena ei, Sofia. Da, avea o prietenă acum. Era mai mult o prietenă prin corespondenţă, dar era prima ei prietenă. O cunoscuse la nunta unui coleg de serviciu al lui Fotios, la care au fost invitaţi. Era grecoaică, rudă cu mirele şi venise la New York special pentru acest eveniment. A fost singura dată când s-au văzut. Sofia s-a întors imediat în Grecia. S-au plăcut, şi-au promis să corespondeze şi continuă s-o facă.

Într-adevăr, Atena înflorea din nou, după „epoca coloneilor”. Spre deosebire de tatăl ei, Sofia îi scria şi despre cele nu tocmai bune, ba parcă le căuta cu dinadinsul. O deranja, spre exemplu, faptul că grecii se mulţumesc cu roluri minore – secretare sau trepăduşi – în marile afaceri, aproape toate străine. S-a creat chiar mentalitatea că, dacă un grec are o căsuţă, o poate ceda unei societăţi importante, care va construi pe acel teren un edificiu cu multe etaje, iar el, grecul, va deveni un mic acţionar la firma respectivă, cu acţiuni ce îi vor permite lui şi urmaşilor săi să trăiască liniştiţi (la cafenea, bineînţeles) în vecii vecilor. Se poate că această strategie să funcţioneze în unele cazuri. Ea nu este însă o soluţie pentru un popor. Prosperitatea unei naţiuni este dată de forţa economică a clasei de mijloc, de cât de activă este ea, dar, în Grecia, această categorie socială este pe cale de dispariţie. Ei sunt convinşi că Grecia se va bucura în veci de poziţia ei geografică, că este dotată de la natură cu avantaje multiple şi, în consecinţă, grecii nu trebuie să facă nimic, fiindcă ţara lor va fi adulată de către bogaţii lumii, care o vor finanţa. Are dotă, e bună de măritiş. Da, Grecia poate fi măritată. Dar oamenii ei? În plus, aceasta nu este o strategie pentru viitor. Odată cu globalizarea, cu dezvoltarea comunicaţiilor, marile afaceri sunt dirijate de la distanţă, din birouri aflate oriunde, nu neapărat în porturi.

Sunt furioşi pe albanezi – vecinii lor – pentru că vin să muncească în Grecia, fac copii, copiii merg la şcoală şi – spre deosebire de copiii greci – învaţă bine. După absolvire, firesc, sunt preferaţi la locurile de muncă unde se cere o calificare superioară, obţin poziţii sociale mai bune. Aversiunea grecilor faţă de albanezi este veche dar, în afară de ei, în aceeaşi situaţie mai sunt mulţi alţii, inclusiv africani sau asiatici. În curând, grecii vor fi minoritari în ţara lor. Nu ca număr, ci ca poziţie socială.

Într-o oarecare măsură, îi salvează grecii veniţi din fosta U.R.S.S. Aceştia vin cu intenţii serioase. Nu toţi însă sunt chiar greci, unii chiar deloc. Mai sunt apoi copiii rezultaţi din căsătorii mixte. Prezenţa lor este vizibilă prin constituţia lor fizică: înalţi, supli, unii chiar blonzi. Cum însă lucrul rău se ia repede, şi aceştia îşi însuşesc metehnele localnicilor.

Ceea ce o interesa pe Anastasia mai mult erau informaţiile culturale ce le primea. Nu-i era clar dacă Sofia intuise lipsurile ei în acest domeniu şi încerca să umple lacunele, sau era doar dorinţa ei de a epata. Făcea însă totul cu discreţie, aşa că nu puteai să te superi. Iar informaţiile veneau parcă exact unde şi când trebuiau. Avea senzaţia că tocmai îşi pusese întrebarea la care Sofia îi dădea răspunsul.

* *

*

- Bună dimineaţa.

o Bună dimineaţa la prânz. Aţi benchetuit serios aseară.

- Odată termină omul şcoala generală. Află că i-am făcut praf pe toţi. Le-am arătat cum se dansează după muzică grecească.

o Dar tu habar n-ai să dansezi.

- Am văzut în filmul „Zorba grecul”.

o Filmul îl văzuseră şi colegii tăi.

- Da, păi din film a fost şi muzica după care am dansat. Eu am mai văzut şi la petrecerile grecilor din New York.

o La câte petreceri ai fost tu? Două nunţi şi un botez? La prima nuntă te-am ţinut în braţe.

- Lasă că am văzut eu. La nunta colegului lui tata am dansat cu Sofia. Ea m-a învăţat.

o Trebuia să fi învăţat de la un bărbat, nu de la o femeie.

- Aş fi vrut eu, dar nu s-a oferit nici unul. Apropo, cere-i Sofiei să ne trimită câteva discuri cu muzică grecească.

o La ce-ţi trebuie alte discuri. Are taică-tău o mulţime. Tu nu le asculţi nici pe cele pe care le avem.

- Aia e muzică? Mai mult bocete.

o Aşa e sufletul grecilor. A fost un popor oprimat şi oamenii îşi plâng soarta.

- Parcă ai fi la biserică. Când îmi spui că trebuie să mergem la biserică îmi vine rău. N-am înţeles niciodată de ce se lamentează preoţii ortodocşi.

o Este muzică bizantină. Ai vrea să danseze rock, ca negrii?

- Mai bine n-ar cânta deloc. Să spună ce au de spus şi gata. Ar fi mai convingători.

o Asta-i părerea ta.

- Desigur. Dar îi scrii Sofiei să ne trimită discuri? Nu cu bocete; d-aia veselă.

o Bine, îi scriu, dar trebuie să-mi spui tu ce vrei.

- Eu nu ştiu ce să-i cer, dar va şti ea. Am observat că e o femeie dezgheţată.

o Ce vrei să spui? Tatăl tău nu este dezgheţat?

- Este el, dar nu la muzică. Discurile lui, dacă nu sunt cu bocete seamănă cu muzica arăbească.

o De unde ai scos-o cu muzica arăbească? Nici vorbă de aşa ceva. Poate turcească. Asta îi aminteşte lui de insula Chios, unde s-a născut.

- Şi care-i deosebirea dintre turci şi arabi? Nu sunt şi ei musulmani.?

o Sunt, dar turcii doar au îmbrăţişat religia islamică de la arabi; ei au venit din Asia Centrală. Iar acum, Turcia este un stat laic, modern.

- O fi, dar muzica lor tot nu-mi place. Există totuşi muzică grecească veselă. Eu d-aia vreau.

o Cu asta sunt de acord şi eu. Şi mie îmi place muzica veselă.

- Ştii, eu cred că, pe lângă influenţa turcească, în Grecia există şi influenţă italienească. Ar fi imposibil să nu existe. Muzica italienilor place tuturor; chiar şi chinezilor. Eu cred că muzica grecească bună este cea cu influenţe italieneşti.

o E adevărat că italienii sunt veseli, au simţul umorului. . .

- Grecilor, în schimb, le lipseşte simţul ridicolului.

o Se vede că ai trăit doar în America; nu simţi greceşte deloc. Bine, am să-i scriu Sofiei.

Atena, 1987

- Am ajuns. Asta-i Agora Romană.

o De ce stă lumea la poartă şi nu intră?

- Nu ştiu; probabil e aglomeraţie şi se intră în grupuri.

o Ce aglomeraţie, că nu văd pe nimeni în interior. Şi nu par deloc a fi oameni care aşteaptă, Unii chiar pleacă. Şi-s foarte nervoşi.

- Ai dreptate. E grevă. Scrie pe hârtia asta agăţată pe poartă. Credeam că numai muncitorii fac grevă, dar ăştia se pretind intelectuali.

o Ce-i aia grevă, tată?

- Este o formă de protest. Personalul muzeului cere salarii mai mari, dar conducerea nu vrea sau nu poate să le dea şi atunci salariaţii încearcă să le forţeze mâna şi nu mai lucrează o oră, o zi, sau chiar mai multe.

o E posibil aşa ceva? Adică dacă eu, la şcoală, vreau ca proful de mate să-mi dea mai puţine exerciţii de rezolvat, fac grevă şi nu rezolv nici unul.

- Ei nu e chiar aşa.

o Dar cum e?

- E mai complicat să-ţi explic eu acum.

o Ei lasă, tată, că n-o fi chiar atât de complicat. Am înţeles eu lucruri mai dificile. Nu te da chiar aşa de important. Oamenii ăia care au plecat erau foarte furioşi. Să nu-mi spui că degeaba.

- Nu, sigur că nu degeaba. Erau spanioli. Au venit de la mii de kilometri, au cheltuit bani şi îşi ratează concediul din cauza unor netrebnici.

o A, deci recunoşti că nu-i normal.

- Păi, nu e, sigur că nu e.

o Şi acum, noi ce facem?

- Mergem acasă, ce să facem.

o Deci şi noi ne-am ratat ziua. Am venit degeaba. Şi tu eşti în concediu, nu?

- Da, dar noi avem mai mult timp la dispoziţie. Stăm în Atena mai multe zile.

o Pe mine m-ai tot amânat şi mi-ai spus că abia duminică, adică azi, vei avea timp să mergi cu mine la muzeu. Acum, când crezi că vei mai avea din nou timp pentru mine?

- Asta chiar că nu ştiu.

o Vezi cum eşti? Dar tot nu m-ai lămurit cum e cu greva. Cum îşi pot permite oamenii să nu lucreze şi nu sunt daţi afară?

- E democraţie; au şi ei drepturile lor.

o În Statele Unite nu e democraţie? Noi am învăţat la şcoală că SUA este un model de democraţie pentru toată lumea.

- Aşa este!

o Şi atunci, ei de ce nu fac greve?

- Au făcut şi ei cândva, dar au înţeles că nu asta este soluţia.

o Înseamnă că au găsit o soluţie mai bună? Grecii de ce n-o aplică şi ei?

- Păi . . .

o Da, ştiu, e prea complicat să-mi explici.

- Vezi tu, grecii sunt mai revoluţionari. Ei şi-au dobândit independenţa prin luptă împotriva turcilor şi le-a rămas în sânge.

o SUA şi-a dobândit independenţa în 1776, iar Grecia în 1821. Diferenţa e de doar 45 ani. Vezi că ştiu?

- Bravo!

o Şi de unde ai scos-o cu spiritul lor revoluţionar? În filmul acela cu grecul bătrân pe care l-a omorât Jack Nickolson cu iubita lui nu era deloc revoluţionar. Era chiar un papă-lapte.

- Ce film? Jack Nickolson e un actor din câte ştiu eu.

o Păi da, e un actor, dar am uitat cum se numea personajul interpretat de el. „Poştaşul sună întotdeauna de două ori” este titlul filmului.

- Zi aşa, am văzut şi eu filmul. Bun! Ala era un grec din Statele Unite. Şi tu eşti un grec din Statele Unite. Noi toţi suntem: şi eu, şi mama ta.

o Deci noi, în State, suntem papă-lapte, dar aici putem să facem grevă. Ce-ar fi să facem una chiar acum şi să-mi iei o prăjitura la cofetăria asta. Poate dai şi o Coca Cola.

- Mai bine vizavi, că au şi bere.

o Fie!

* *

*

Tatăl Anastasiei ştia foarte bine că ea ştie să gătească. O făcuse nu numai pentru familia ei, dar urmase şi un curs de artă culinară, urmare căruia avea un cult pentru preparatele deosebite. Într-o zi, fiind în Grecia, i-a cerut să prepare un pui după reţeta „Cordon Bleu”, bine cunoscută în toată lumea. A spus: „Eu voi cumpăra toate ingredientele şi tu îl vei prepara pentru mine şi prietenii mei”. Voia şi el să se mândrească cu fiica lui. Pe de altă parte, mama a certat-o, argumentând că nu este necesar să intre într-un asemenea bucluc. De fapt, era vorba de o competiţie. Ea niciodată nu a crezut că Anastasia ar fi în stare să facă ceva. Totuşi, când a început să lucreze şi a văzut cât de subţire taie fileuri din pieptul puiului, n-a mai putut rezista şi a spus:

- Vai, Dumnezeule, nu proceda astfel. Nu e nevoie de atâta bătaie de cap. Nu este suficient pui. Ai să-l distrugi.

o Lasă-mă în pace. Îmi voi face treaba aşa cum ştiu şi aşa cum vreau. Du-te şi fumează o ţigară.

Şi a plecat, fiindcă s-a simţit insultată. A reuşit să termine, iar tatăl şi prietenii lui au fost impresionaţi de modul în care Anastasia a preparat puiul după reţeta „Cordon Bleu”. Doar mama era nervoasă, fiindcă nu putea să recunoască succesul fiicei ei. Nervii i se vedeau pe mâini. Nu a putut să spună un simplu ‚Mulţumesc’.”

* *

*

- Mamă, vreau să te întreb ceva.

o Spune.

- Nu aici; să stăm undeva.

o Foarte bine. Şi eu trebuie să stau; sunt frântă de oboseală, după atâta mers. Ştiu o cafenea drăguţă aproape de-aici.

- Ah, nu la cafenea. Acolo e zgomot şi fum.

o Stăm afară; nu e fum.

- La cafenea oamenii pălăvrăgesc, nu discută.

o Şi ce-i rău în asta?

- N-am spus că-i rău; e o formă de socializare, dar nu un loc de discuţii serioase. Uneori nici n-apuci să termini fraza, că se găseşte unul să te întrerupă, că are şi el ceva de spus.

o Poate că are.

- Nu, el vrea doar să se dea mare, să arate ce ştie el. Este însă cel puţin nepoliticos, fiindcă trebuia să-l lase pe cel ce vorbea să spună ce are de spus – poate că alţii doreau să asculte – şi, după aceea, să-şi exprime şi el opinia - dacă are una – faţă de subiectul pus în discuţie. Într-o discuţie pe un subiect general, încerci să clarifici acel subiect. Dacă deviezi, discuţia se complică. În loc să limpezeşti raţionamentul, îl tulburi.

o Eu cred că, dimpotrivă, îl îmbogăţeşti.

- Nu, discuţia cade în derizoriu, sau chiar în bârfă. Uite aici se vede diferenţa dintre noi şi nemţi, că nu degeaba ei sunt prosperi şi noi nu. Noi suntem doar palavragii. Există o deosebire de structură chiar între limbile noastre. Neamţul pune verbul la sfârşitul frazei. Ascultătorul este obligat să asculte toată fraza, pentru a afla mesajul. Grecul crede că, după 2-3 cuvinte a găsit şi replica. În consecinţă, îşi permite să-l întrerupă, deşi, în majoritatea cazurilor, nu ştie nici ce ar fi trebuit să afle.

o Tu, ca de obicei, teoretizezi prea mult. Vrei să mergi la esenţe, dar discuţia devine seacă. Devierile, exemplele o pot face mai suculentă.

- Pentru o şuetă, ai dreptate. Pentru o discuţie serioasă însă, exemplificarea poate fi dezastruoasă. Hai să-ţi dau şi eu un exemplu, dacă tot mai provocat. La întrebarea profesorului „ce este un scaun?”, un elev răspunde: „un scaun este atunci când ne aşezăm la masă…”. Profesorul, evident, i-o taie dur: „un scaun nu este când”. Întrebările de acest gen au rolul să înveţe copilul să vorbească logic, să-şi definească termenii cu care se exprimă prin genul proxim şi diferenţa specifică. Iar el, în locul unei definiţii, dă un exemplu. Dacă este nevoie de exemple, înseamnă că definiţia nu a fost clară.

o M-ai liniştit; eu sunt elevul şi tu eşti profesorul.

- Ei, nu trebuie s-o iei chiar aşa, dar, dacă m-ai provocat, ţi-am dat şi eu o replică. Uite alt exemplu: dacă într-o discuţie despre creşterea animalelor, cineva spune „oaia paşte iarba”, omul tău începe să vorbească despre Paştele la creştini.

o N-ai să mă convingi. Rămân la ideea că un exemplu nuanţează discuţia şi chiar subiectul poate fi mai bine definit.

- Te gândeşti la zicala „excepţiile întăresc regula”? Cred că tocmai ţi-a ieşit un porumbel din gură. Mai întâi, ca să-ţi răspund, da, ai dreptate atunci când subiectul este clarificat. Când însă el nu este elucidat pe deplin, exemplele nu fac decât să polueze analiza. Cât despre zicală, ea este în de obşte greşit interpretată.

o Adică cum?

- Majoritatea oamenilor o folosesc ca pe o scuză, un pretext, o motivaţie a ceva ce nu le-a ieşit lor, o încercare de a minimaliza sau chiar ignora legile naturale.

o Păi, şi cum ar trebui să fie?

- Zicala spune că excepţiile întăresc regula, nu o slăbesc. Orice lege este valabilă într-un anumit domeniu. Legile lichidelor din fizică, sunt valabile la lichide, nu şi la gaze sau la solide. Excepţiile vin să delimiteze domeniul de valabilitate al unei legi. Prin asta, legea este mai precisă, este întărită.

o Eu cred că ce vrei tu este şedinţă, nu conversaţie.

- Zi-i cum vrei. Şi eu mă duc la cafenea, când vreau să socializez. Acolo mai mult ascult. Mă amuză fetele; ele discută în paralel. Nici una nu ascultă ce spune cealaltă, dar face din când în când câte o pauză, după care îşi continuă povestea, fără nici o legătură cu povestea celeilalte.

o Nu ştiam că eşti misogin. Bine, hai să stăm aici, pe banca asta. Spune ce ai de spus.

- Nu sunt misogin. Uite, eu am vizitat muzeele de artă modernă din New York. Nu pretind că am înţeles tot ce am văzut, unele lucrări chiar nu mi-au plăcut, dar le-am pus pe seama lipsei mele de cultură estetică. Plec de la ideea că arta a evoluat de la primitivismul celor ce pictau pereţii peşterilor şi până la cea din zilele noastre. Arta Greciei antice a fost şi ea o etapă în această evoluţie. Ţi-am spus mai demult că vreau să văd la locul lor monumentele originale – mă rog, ruinele lor – pentru că mă luau peste picior colegii că sunt grec şi nu le văzusem. Eram în clasa a IV-a atunci. Acum vreau nu numai să le văd; vreau să şi înţeleg.

o Şi m-ai găsit pe mine profesor.

- De ce nu? Ai văzut totuşi mai multe decât mine în viaţa ta. Pe profesori, dacă îi întrebi, îţi recită o poveste din care nu înţelegi mai nimic. Sau, cum zicea unul, nu mai înţelegi nici ce ai întrebat.

o Sau înţelegi că nici ei n-au înţeles, dar le e ruşine să spună şi încearcă să te ameţească cu vorbe încâlcite.

- Bravo! De data asta tu ai fost mai categorică decât mine. Ai spus-o mai clar.

o Mersi! Şi acum, ce vrei să-ţi spun eu?

- Să-mi spui cum se face că statuile astea vechi – şi nu numai statuile – sunt mai frumoase decât multe din cele ce s-au făcut mai târziu? Cum e cu evoluţia? Se opreşte puterea mea de înţelegere la acest nivel, sau arta a luat-o razna? Se spune că totul s-a schimbat după apariţia fotografiei.

o Grecii au avut bunul simţ (sau inteligenţa) să închine temple zeilor şi chiar zeiţelor, deci unor personaje imaginare şi nicidecum unora concrete, sau – Doamne-fereşte! – contemporane lor. Tot ceea ce este concret şi ancorat în epocă este perisabil. Dar, eu sunt grecoaică şi mă mândresc cu arta strămoşilor noştri. Arta modernă nici nu mă interesează.

- Văd eu că te eschivezi. Mă gândesc că valoarea estetică a sculpturilor greceşti a crescut după ce şi-au pierdut culorile. Poate că se va întâmpla la fel şi cu multe dintre tablourile moderniste. Hai să-ţi spun ceva mai interesant. Cum se face că oamenii de atunci nu purtau ochelari? În fresce, statui sau picturi, nu vezi pe nimeni cu ochelari.

o ???

- Înseamnă că vedeau bine. Erau clarvăzători.

o Te ţii de glume.

- E totuşi o problemă: dacă erau clarvăzători, nu se lăsau cuceriţi de romani. Se luptaseră ei cu perşii, un imperiu cu mult mai mare şi foarte vechi. Ba chiar i-au învins de câteva ori, şi s-au încurcat cu Roma, o ţărişoară în curs de dezvoltare la vremea aceea.

o Păi istoricii spun că grecii îi considerau fraţi pe romani şi, de aceea, mai întâi i-au acceptat.

- Asta-i o nerozie şi mai mare, dar istoricii şi-o pot permite. Ei îşi pot permite orice; oricum nu-i crede nimeni. S-a luptat Sparta cu Atena şi nu erau să se lupte cu Roma. Să fim serioşi!

o Cred că nu purtau ochelari fiindcă încă nu fuseseră inventaţi.

- Aşi! Au inventat grecii atâtea chestii deştepte şi erau să se încurce cu nişte sticle. În bătălia de nu-ştiu-unde au aprins corăbiile perşilor cu ajutorul oglinzilor. Erau deştepţi, ce mai! Eratostene stabilise deja că pământul este rotund şi i-a calculat şi circomferinţa, pornind de la diferenţa lungimii umbrei la diferite latitudini. Adevărul este că ei nu ştiau că nu văd bine. De aceea au făcut atâtea greşeli.

o Văd că, la orice spun eu, tu ai întotdeauna un contra-argument.

- De aceea e bine să începi cu contraargumentul. Cum se constată că lucrurile nu ies aşa cum am dori şi nici pe departe aşa cum ar trebui, vine cineva cu argumentul şi ne explică ce n-a fost bine, deşi ştiam şi noi chiar mai bine încă de la început.

o Bine-bine, m-ai convins. Acum hai acasă, că mâine avem treabă.

- Eu cred că am început să mă adaptez locului: noaptea vorbesc şi ziua dorm.

o Eşti prea tânăr pentru asta. Mai ai încă de învăţat.

- Să nu spui că va trebui să şi lucrez. Nu uita că, la origine sunt grec, nu american.

o Se pare că deja te-ai adaptat.

- Mergem, dar înainte de asta vreau să-ţi mai spun ceva.

o Ce ţi se mai învârte prin cap?

- De fapt, vreau să te felicit.

o Ei, asta e ceva. Şi, mă rog, pentru ce.

- L-ai făcut praf pe bunicul cu puiul tău „Cordon bleu”. Era foarte mândru de tine.

o Avea şi de ce, nu-i aşa?

- La început şi eu m-am îndoit că vei reuşi, după ce-am auzit-o pe bunica ironizându-te. Spunea că vrei să hrăneşti nouă persoane cu un piept de pui.

o Ea a văzut doar pieptul, când îl tăiam. În primul rând, nu era doar pieptul ci puiul întreg, şi nu era un pui, ci doi. Apoi, dacă mai faci şi o garnitură, ajunge şi pentru zece persoane, nu numai nouă.

- Eu mă gândeam că, poate, nu era un pui, ci o puicuţă şi, dacă avea şi silicoane . . .

o Eu credeam că vorbeşti serios.

- Am glumit, dar puiul să ştii că mi-a plăcut.

o Ajunge, hai acasă.

* *

*

Dacă pornim de la definiţiile din dicţionare, ajungem repede la concluzia că puştiul avea dreptate. Autorii lor nu au înţeles mai mult decât el, ba chiar mai puţin, fiindcă nici măcar nu şi-au pus întrebările lui. Iată câteva definiţii cel puţin amuzante, extrase chiar din DEX:

- Estetică – care ţine de estetică; propriu esteticii.

- Arta – forma a activităţii umane care oglindeşte realitatea prin imagini expresive.

Prima este o simplă tautologie. Să nu fi auzit autorii de ea? Curios este că termenul ’tautologie’ este corect definit în acelaşi dicţionar. Ce-i drept la o asemenea operă lucrează mai multe persoane şi este posibil să nu fi ştiut unii de alţii. În a doua se reflectă doar preocuparea pentru imitarea naturii (oglindirea realităţii), ceea ce nu este decât un obiectiv minor al artei.

Explicaţia schimbărilor produse după apariţia fotografiei este insuficientă. Nu este deloc adevărat că, până la fotografie, singurul obiectiv al artei a fost să imite natura. Arta gotică şi mai ales cea bizantină, dimpotrivă, interzic reproducerea fidelă a unor modele reale. Sfinţii sunt stilizaţi. Ei trebuie să redea ideea reprezentată de personajul biblic şi nu un portret al unei persoane oarecare, în faţa căruia privitorul să poată comenta dacă este sau nu bine făcut. Arta adevărată nu şi-a propus niciodată să imite. Ea trebuie să redea idei. Pictura rupestră a primitivilor nu–şi propunea să reprezinte animale, oameni sau obiecte. Acestea erau simboluri importante pentru mesajul transmis. Aprecierea lor după corectitudinea desenului este doar o dovadă de mediocritate intelectuală şi de neînţelegere a mesajului.

Tulpina arborilor este mai groasă la bază şi mai subţire la vârf. Coloanele unor temple sunt mai subţiri la bază şi puţin mai groase în partea de sus, pentru ca cel ce priveşte de jos să aibă impresia unui cilindru perfect, cu diametrul egal pe toată înălţimea lui. De la stilul doric la cel corintic, arta arhitecţilor s-a îmbunătăţit nu prin imitaţie, ci prin inovaţie.

Din punct de vedere estetic, artiştii greci din antichitate au atins o culme, pentru că ei şi-au propus să redea frumosul în valoare absolută. Tot ei sunt cei ce au inventat proporţia de aur, ca o relaţie matematică. Statuile lor sunt perfecte. Asta nu pentru că bărbaţii şi femeile de atunci erau mai frumoşi/frumoase decât cei/cele de azi. Dimpotrivă, cu regret trebuie să spun că grecii nu sunt frumoşi. Am motive să cred că, în trecut, erau chiar mai urâţei decât cei de azi. Artiştii greci din antichitate au inventat frumuseţea, nu au copiat-o. O operă de artă nu era mai valoroasă dacă reprezenta o noutate, ci dacă era mai frumoasă decât ceea ce se realizase în trecut.

Şi în literatură, există puţine modele, puţine teme, repetate de mii de ori. Claude Lévi-Strauss şi-a fundamentat opera pe această idee, fiind considerat părintele structuralismului în literatură, tocmai fiindcă a observat că, la toate popoarele, există doar câteva modele, reluate într-o infinitate de variante.

Un artist era apreciat dacă reuşea să-şi depăşească predecesorii, făcând acelaşi lucru ca ei, dar mai bine.

Paul Cézanne, unul dintre primii şi cei mai remarcabili reprezentaţi ai Impresionismului concluzionează: „A picta după natură nu înseamnă să copiezi lumea obiectivă, ci să dai formă senzaţiilor tale”. Iar criticul de artă Jules Castagnary scria în 1874, deci la apariţia acestui curent artistic: „Ei sunt impresionişti în sensul că redau nu peisajul, ci senzaţia produsă de peisaj”.

Cu timpul, arta şi-a propus alte obiective. Evul Mediu european a lansat arta religioasă creştină. Epocile recente pe cea a soldatului dur, de neînfrânt şi altele, binecunoscute, despre care nu mai este necesar să vorbesc. Există chiar şi o artă a urâtului. Asta nu înseamnă că arta trebuie să fie urâtă; subiectul reprezentat este urât. Arta poate fi frumoasă chiar şi în acest caz.

Legenda spune despre Kandinski că, într-o zi, revenind în atelier, a văzut un tablou pe care nu l-a recunoscut, dar i-a plăcut. Abia după un timp de contemplare şi-a dat seama că era unul dintre propriile lui tablouri, aşezat invers. (Nu se precizează dacă era băut sau nu, dar - judecând după nume – pare puţin probabil să fi fost treaz, indiferent de ora la care a făcut această observaţie.) Legenda afirmă că aşa s-a născut în mintea lui ideea de pictură abstractă: un tablou poate să nu reprezinte ceva anume; ceea ce contează este doar jocul de forme şi culori. Corect, cu condiţia să fie frumos şi să inducă privitorului un sentiment, un gând, o emoţie estetică.

Pictura abstractă are cu precădere un rol decorativ. Recunosc că unele tablouri îmi plac. Nu ale lui Kandinski. Unele îmi plac chiar foarte mult. Pe altele însă le consider oribile şi numai lipsa bunului simţ a celor ce, din greşeală, câştigă un ban – de bună seamă necinstit – pe seama artei le poate justifica existenţa.

Personal, rămân la o convingere optimistă. Aşa după cum credinţa (şi nu o religie anume) nu va dispărea (în pofida eforturilor preoţilor), arta nu va dispărea nici ea, pentru că dorinţa de frumos a oamenilor va exista veşnic, în pofida celor ce-i denaturează menirea din interese meschine. Artiştii autentici pun suflet în arta lor şi nu se folosesc de artă în scopuri mercantile.

* *

*

La pescuit

- Tată, eu mă aşteptam ca, în Atena, să găsesc mulţi americani, francezi, italieni, dar mai ales englezi. Găsesc în schimb peste tot ruşi. Care-i explicaţia?

o Mă tem că e prea complicată pentru tine. Aici se amestecă istoria cu economia şi politica.

- Încearcă-mă!

o Într-adevăr, în trecut, Grecia era plină de străini, în special englezi. Nu vorbesc despre trecutul mai îndepărtat, când Grecia era sub turci.

- Să nu o luăm chiar de la Adam şi Eva.

o Nu, după independenţă! Cu toţii au considerat Grecia o placă turnantă în comerţul internaţional şi au investit aici. Se văd şi acum clădiri impunătoare, ce au fost ridicate de către mari corporaţii străine. Acum însă, datorită globalizării, marile afaceri se dirijează de oriunde. Nu mai trebuie să ai birou în port. Din acest motiv, nu-i mai vezi pe englezi; ei stau la Londra sau pe vreo insulă paradisiacă la plajă.

- Şi ruşii de ce nu fac la fel?

o Fac şi ei, dar cei pe care îi vezi aici pe stradă nu sunt marii afacerişti. Aici intervine complicaţia. E nevoie de puţină istorie.

- La asta sunt bun. Am luat nota maximă de când mă ştiu.

o E vorba de istoria mai recentă şi de ceva politică. Rusia a apărut pe harta lumii mai târziu şi s-a dezvoltat în ultimele secole.

- Ca şi Statele Unite ale Americii.

o Da. Ca şi Statele Unite ale Americii. Ţarul Petru cel Mare le-a dat startul, iar în politica externă ei îi urmează indicaţiile, indiferent de regimul politic. Printre altele, el l-a spus că Rusia trebuie să aibă deschidere la toate mările. El a reuşit să ajungă la Marea Baltică. Marea Mediterană a rămas pentru ei un obiectiv neatins.

- Şi acum încearcă sub diverse forme.

o Exact. Te-ai prins! Se implică şi în economie, dar îşi trimit aici oameni sub toate formele posibile. Cea mai bună ocazie au avut-o însă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Cu toate defectele lor, grecii au şi unele calităţi: în faţa unui duşman comun se unesc. Au făcut-o şi atunci, împotriva italienilor mai întâi, şi apoi asupra nemţilor, prin crearea unor grupe de partizani. Iniţiativa lor a plăcut aliaţilor, care i-au ajutat. Cele mai active ţări au fost Anglia şi URSS.

- Până aici a fost bine.

o Da, dar după terminarea războiului, au făcut ce au ştiut ei cel mai bine să facă: să se lupte între ei. Şefii grupărilor de partizani nu s-au înţeles între ei; fiecare dorea să fie şeful cel mare. Mai întâi s-au certat. Primul guvern format a fost cel agreat de Anglia. Ştim astăzi că pe 9 octombrie 1944, Churchill s-a deplasat la Moscova şi, împreună cu Stalin, au stabilit zonele de influenţă ce vor fi trasate după război.

O decizie de asemenea importanţă nu putea fi luată de către cei doi. Mai erau în joc SUA şi alţii, aşa că hotărârea a fost una colectivă, dar aşa le place oamenilor, să personalizeze unele evenimentele. Tratativele au fost oficializate puţin mai târziu, prin Conferinţa de la Yalta (4-11 februarie 1945) şi finalizate după război, prin Conferinţa de la Potsdam, unde Churchill şi Roosevelt nu au mai participat. Nouă, românilor, ne place să afirmăm că, la Yalta, Churchill i-ar fi scris lui Stalin pe un colţ de hârtie că Grecia va fi sub influenţa Angliei în proporţie de 90%, în timp ce România va fi în cea sovietică în aceeaşi proporţie şi astfel s-a hotărât soarta noastră. Am fi infantili să credem o asemenea naivitate. Poate că, printr-o astfel de misivă, Churchill să-i fi amintit lui Stalin ce discutaseră cu patru luni înainte. La Conferinţa de la Yalta, acest subiect nici nu a existat pe agenda oficială de lucru. Un argument la îndemâna oricui, indiferent de cunoştinţele de specialitate, poate fi furnizat de harta Europei de est: Polonia, Cehoslovacia, viitoarea Germanie de Est, Ungaria, Bulgaria se aflau în zona de influenţă sovietică. Cum ar fi putut România, în mijlocul lor, să aibă alt statut? O problemă discutată atunci a fost statutul Austriei. Ea a fost în final considerată ţară neutră, astfel că cei ce doreau să emigreze dintr-o zonă în alta găseau refugiu aici. Din acest motiv, Austria a primit fonduri de la O.N.U. până în 1990, pentru cheltuielile implicate de organizarea taberelor de refugiaţi şi transferul lor. Cum cei din Vest nu doreau să treacă în Est, cei din Est au considerat Austria ca fiind o ţară occidentală.

Tatăl lui Kostas şi-a continuat explicaţiile:

o Cu toate acestea, URSS, cu abilitatea-i caracteristică, i-a instigat pe oponenţii guvernului format, până când cearta s-a transformat în lupte adevărate. Aşa a început Războiul civil. În mitologie ai câteva exemple de acest gen. Chiar tu mi-ai povestit una.

- Te referi la cea cu Eris, zeiţa vrajbei, care, la nunta zeiţei Tethys - unde nu a fost invitată – a aruncat în mijlocul zeiţelor prezente un măr cu inscripţia „celei mai frumoase”, stârnind rivalitate între Hera, Athena şi Afrodita.

o Exact. Romanii i-au spus Discordia, de unde şi sintagma „mărul discordiei”.

- Nici Războiul civil nu a fost chiar o noutate. De la războaiele antice dintre Atena şi Sparta şi până astăzi, această trăsătură a caracterului lor s-a păstrat intactă. Legendarul Război al Troiei, tot unul între greci, nu se află întâmplător în mitologie.

o Şi, ca orice legendă, şi aceasta transmite un mesaj, pe care însă grecii nu-l iau în seamă. Dar, să continuăm! Cum orice război are nevoie de arme, tot URSS a fost cel care şi-a alimentat adepţii. Cum nu o putea face direct, dat fiind convenţia stabilită anterior, a făcut-o prin intermediul Jugoslaviei, care le-a pus la dispoziţie şi tabere de antrenament. Jugoslavia avusese şi ea în timpul războiului serioase trupe de partizani.

- Despre ruşi am auzit şi eu o glumă la şcoală. Se spune că a fost lansată după invazia din Cehoslovacia, din 1968. Cică reprezentanţii URSS, SUA şi Anglia s-au întrunit să discute problema. Pentru a nu fi deranjaţi, au hotărât ca discuţiile să aibă loc pe un vapor, în largul mării. Vaporul însă s-a scufundat si ei au naufragiat pe o insulă ce părea pustie. Din fericire, au găsit o capră, pe care – în loc s-o mănânce imediat – au hotărât de comun acord s-o îngrijească şi să se mulţumească cu laptele ce ea putea să-l dea zilnic. Pe rând, în fiecare zi, câte unul dintre ei, mergea cu capra la păscut. Planul a funcţionat până când a venit rândul rusului. Acesta a plecat dimineaţa cu capra, dar a venit seara fără ea.

o Unde-i capra? - întreabă ceilalţi.

§ Care capră?

o Capra cu care ai plecat azi dimineaţă la păscut.

§ A, aia?

o Da, aia. Unde-i acum?

§ Cine?

o Capra, omule.

§ Care capră?

o Măi omule, nu avem noi aici o capră, pe care o ducem cu rândul la păscut, ca să avem seara puţin lapte de la ea?

§ Da, avem.

o Astăzi a fost rândul tău. Tu ai plecat azi dimineaţă cu capra. Recunoşti?

§ Da, recunosc.

o Şi acum, unde-i capra?

§ Care capră?

Aşa au decurs tratativele de retragere a trupelor sovietice din Cehoslovacia. Acesta era stilul sovieticilor în relaţiile internaţionale.

o Drăguţ. Să continuăm! Din fericire pentru Grecia, totul s-a terminat după ce Stalin s-a certat cu Tito. Ajungând la concluzia că alimentarea Greciei la nesfârşit nu are rost, mai ales că, între timp, Anglia cedase locul Statelor Unite ale Americii, Stalin a sistat ajutoarele şi, astfel, războiul a luat sfârşit. Nu fără consecinţe. La început, mulţi dintre foştii partizani, acum cu vedere de stânga, s-au refugiat în ţări aflate sub influenţa URSS, precum Bulgaria, România, Polonia, Ungaria, R.D. Germană, Cehoslovacia şi însaşi URSS. Cu timpul, majoritatea acestora au revenit în Grecia, îndoctrinaţi cu idei comuniste. Pe lângă ei, după destrămarea URSS, s-au repatriat şi urmaşii grecilor pe care regimul comunist i-a prins în zona de influenţă sovietică, de unde nu aveau voie să plece. Bineînţeles că, pe lângă ei, din iniţiativă proprie sau mai puţin proprie, au venit şi alţii, mai mult sau mai puţin greci. Dacă în Rusia comuniştii s-au lecuit, ai noştri sunt încă în faza naivităţilor.

(Într-adevăr, mulţi dintre cei rămaşi în ţară sau reveniţi după calmarea spiritelor au veleităţi comuniste, făcând din Grecia o ţară cu comunişti fără comunism. Putem afirma că există aici mai mulţi comunişti decât în Rusia, unde oamenii s-au lecuit. Acesta este şi principalul motiv al degringoladei economice de azi. Grevele şi manifestaţiile de protest organizate de K.K.E., partidul comunist grec, puternic susţinut de Rusia, nu fac decât să dezorganizeze economia şi să îndepărteze eventualii investitori.)

- Interesantă şi politica asta! Poate mă fac şi eu politician.

o Până atunci, mai ai de învăţat.

- N-ar trebui să urmez o şcoală de politicieni?

o Nu există aşa ceva.

- Politicienii nu au şcoală?

o Nu fii prea ironic. Unii au, alţii nu. Hai că tocmai ai prins un peşte. Ce faci cu undiţa aia? Era să-ţi cadă din mână.

- Chiar mă întrebam dacă sunt peşti pe-aici. De când stăm pe mal n-am văzut pe nimeni să ridice vreun peşte. Şi sunt cel puţin zece pescari prin preajmă. Majoritatea au undiţele fixate prin tot felul de dispozitive, iar ei stau pe bancă şi rezolvă cuvinte încrucişate.

o Sunt pescari amatori.

- Amatori de stat la soare.

New York, 1988-96

- Am primit un telefon de la mama.

o Ce i s-a întâmplat, că s-a îndurat să dea bani pe convorbiri telefonice?

- Tata a fost internat de urgenţă în spital.

o Ah, ăsta-i într-adevăr un motiv. Şi ce are?

- Inima lui. Aseară a leşinat şi l-au dus cu salvarea la spital. Este la cardiologie. Încă din timpul zile spunea că simte cum inima îi galopează. Acum, medicii îl investighează pentru precizarea diagnosticului şi în câteva zile vom avea rezultatele

Chiar dacă nu-l interesa, Fotios trebuia informat, ceea ce Anastasia tocmai a făcut. Diagnosticul a fost cardiopatie ischemică şi fibrilaţie atrială. Boala este deci serioasă, fibrilaţia fiind cea mai periculoasă. Din ea se poate muri oricând, în câteva secunde. A trebuit să stea în spital până când medicii s-au asigurat că este stabilizat – expresia le aparţine – adică poate fi externat în deplină siguranţă. Va trebui, bineînţeles să facă tratament şi să se îngrijească mai mult: fără eforturi, fără emoţii, fără stres. Eforturi fizice n-a prea făcut el nici până acum. Cu emoţiile e mai complicat, fiindcă nu ştii niciodată de unde şi când vin.

* *

*

Sfârșitul părții a doua