Cristache Gheorghiu

Emigrat acasă

roman

Editura BETTA

2020

© Editura BETTA & Cristache GHEORGHIU

Tehnoredactare și corectură: Autorul

Realizare coperte: Alexandru PETREA 

Editura Betta:

Tel.: 0723 674 974

e-mail:

bettarosu@yahoo.com; arenaliterara@yahoo.com

Cristache Gheorghiu

Emigrat acasă

roman

Editura BETTA

2020

Cuvânt înainte

Am scris această carte în paralel in limbile română şi engleză. Deşi sunt convins că am căzut victimă unor exprimări neadecvate, împrumutate fără voie dintr-o limbă în alta. Comutarea frecventă între ele însă, m-a ajutat să găsesc forme de exprimare acceptabile în ambele limbi. Obiectivul meu a fost redarea unor idei şi, dacă forma nu a fost întotdeauna cea mai inspirată, nu pot decât să regret şi să sper că cititorul va depăşi acest inconvenient.

De asemenea, mi-am permis şi unele originalităţi. Printre ele, grafica aşezării în pagina a unor dialoguri. Ideea am experimentat-o în „AsFORisme”, o carte de cugetări, editată în 2011. Ea a fost recepţionată şi promovată în mediul universitar, ceea ce m-a încurajat să continui, concluzionând că ideea a fost bună. În acest volum, am folosit-o pentru redarea mai sugestiva a unor dialoguri.

Mai sunt şi alte „originalităţi”, pe care cititorul le va descoperi pe parcurs. Sper să fie suportabile.

„Am pribegit cu zeii;

la oameni să mă’ntorc”

Ion Pilat

Miami, S.U.A, 2000

În Florida, cerul nu este niciodată albastru, ca în Grecia ei natală; umezeala îl face gri. Norii circulă aproape permanent pe cer, deşi nu plouă chiar atât de des pe cât de ameninţători par, iar atunci când o fac, ploile sunt scurte. Dacă nu eşti afară să constaţi, după câteva minute nu mai ai cum să afli ce s-a întâmplat, fiindcă apa se evaporă imediat din cauza căldurii. Tot umezeala accentuează şi efectul neplăcut al căldurii. Aici, în Florida, e invers decât la Londra, unde ochelarii ţi se aburesc în timpul iernii, când intri într-un magazin, ci în plină vară, când ieşi afară dintr-un spaţiu cu aer condiţionat. Iar aer condiţionat este aproape peste tot.

Adevăratul binefăcător al Floridei este Oceanul. El este cel care îţi oferă cea mai mare plăcere, cel puţin din punct de vedere fizic, dar şi psihic; o simplă scufundare în apă te reface după orice stres. Valurile lui, paralele cu panglica şoselei, ce i se întindea în faţă, îi făceau cu ochiul Anastasiei.

Mai avea puţin de mers şi ajungea acasă, când a sunat telefonul. Nu-i plăcea să vorbească la telefon, mai ales în timp ce conducea maşina. Era însă fiul ei, aşa că trebuia să răspundă. El nu-i telefona niciodată fără motiv. Ah, dacă ar fi fost vreuna dintre cele ce pretind a-i fi prietene, dacă le lasă să vorbească fără noimă ore întregi, cu siguranţă că n-ar fi răspuns. Chiar puţin mai înainte primise câteva asemenea telefoane. Se şi gândea la această pacoste care a devenit telefonul din cauza celor ce vor să vorbească din lipsă de ocupaţie. Era însă fiul ei. Oceanul putea şi el să mai aştepte.

- Da, Kosty.

o Mamă, vino imediat acasă. Tata a fost împuşcat.

- Ce spui? Stai să opresc maşina; sunt în trafic.

o Nu mai opri deloc. Vino acasă.

- Unde e tata?

o La spital. E în comă.

- Vin imediat. Sunt aproape de casă.

A oprit totuşi. Nu mai putea să conducă; mâinile îi tremurau. Fotios plecase în excursie cu prietenul lui pe terenul de vânătoare al clubului în care era membru. Şi doar îi spusese să nu plece în această excursie fără rost; este duminică, sezonul de vânătoare este închis, iar ei vor trebui să intre ca nişte braconieri. Fotios era însă prea hotărât ca să poată fi convins.

I-a trebuit mai bine de un minut ca să-şi revină. Trebuia totuşi să ajungă acasă, să vadă ce s-a întâmplat, aşa că şi-a luat inima în dinţi şi a pornit. A ajuns şi, surprinzător, starea nervoasă aproape că îi trecuse; condusul maşinii, tocmai cel de care se temea, a calmat-o. A închis maşina şi a intrat în casă în mod normal.

Abia când a intrat în salon i-a revenit îngrijorarea. Kosty era ca o statuie, iar Nicky, fiica ei, era pe podea în şoc, real sau simulat. Kosty i-a spus că a primit un telefon, de la care au vorbit mai multe persoane, Mike printre ei, prietenul tatălui său, şi că, din toată agitaţia lor, a înţeles că Fotios a fost împuşcat, că este în comă şi se află la spital. Care spital, unde a fost rănit, cine a tras? Mai mult nu ştie.

În acel moment a realizat că toate responsabilităţile apăsau pe umerii ei, că era singură şi că trebuia să-şi păstreze luciditatea. Nu putea să plângă. I-a telefonat prietenului lui Fotios, cel cu care plecase la vânătoare. În evidentă stare de agitaţie, acesta i-a confirmat că Fotios a fost împuşcat la cap şi el însuşi este uşor rănit: „Am ajuns la spitalul de urgenţă din apropiere cu un elicopter. Anastasia, am pierdut cel mai bun prieten. Trebuie să vii imediat la spital, să faci tot ce e mai bine pentru el, fiindcă eu nu cred că va mai trăi mult”.

Ei locuiau în Miami, iar terenul de vânătoare, în apropierea căruia era spitalul de urgenţe, se afla la nord de New York, la o oră de mers cu maşina de la aeroport. Trebuia să rezolve câteva probleme administrative şi, în primul rând să procure bilet la primul avion către New York şi să vorbească cu o prietenă să aibă grijă de locuinţă şi de Nicky. Kosty devenise brusc o persoană matură şi i-a spus hotărât că merge cu ea la spital. A reuşit şi, în câteva ore au ajuns.

La spital, pe lângă medici, o aşteptau şi doi tipi de la F.B.I. Ei aveau obligaţia să se asigure că a fost un accident şi nu o crimă premeditată. I-au spus că, pe terenul de vânătoare, în afară de Fotios şi prietenul său, un alt membru al clubului se afla la vânătoare de păsări, deşi sezonul pentru păsări era în mod oficial era închis. El a ratat primul foc, dar – urmărind zborul păsării – a tras din nou tocmai când aceasta era gata să coboare printre pomi. În locul păsării, i-a nimerit pe Fotios şi prietenul lui.

De la medici a aflat că plumbul intrase prin sinusul maxilar al lui Fotios, adică puţin mai jos de ochi şi se oprise în osul din spate. Drept urmare, creierul este inundat de sânge şi va dura foarte mult până când hemoragia se va opri. Acum este în comă, la terapie intensivă, în stare foarte critică. Ar putea scăpa cu viaţă, dar are nevoie de foarte mult noroc.

Împotriva aparenţelor, Fotios nu era un om bogat. Acum, ca vice-preşedinte al unei mici companii de navigaţie, situaţia lor materială se îmbunătățise oarecum. Şi-au permis chiar să cumpere o casă în Coral Gables. S-a întâmplat însă după o lungă perioadă de lipsuri şi căutări.

Pasiunea pentru vânătoare îi fusese inoculată de către tatăl lui, iar acum era mândru să-i arate prietenului său proprietatea clubului unde era membru, una foarte întinsă. Mai avea şi alte pasiuni; florile, spre exemplu. Avea acasă o mulţime de orhidee. Nimic nu se compara însă cu vânătoarea. Iar acum, tocmai ea, vânătoarea, cea care îi furnizase cele mai mari satisfacţii ale vieţii sale . . .

Insula Lemnos, Grecia, 1955

Mirosul de pâine proaspăt coaptă, mai ales dacă îţi este puţin foame, poate fi mai apetisant decât multe altele. Bătrânul Constantinidis făcea şi patiserie; asta-i fusese meseria şi acum era obligat să lucreze în continuare - fie şi sporadic - pentru a-i întreţine pe cei doi nepoţei ai săi, rămaşi orfani. Cocea de două, uneori de trei ori pe săptămână, după cum avea comenzi de la magazinul cu care lucrase pe când era activ şi al cărui patron aprecia produsele lui şi era bucuros să le vândă în continuare.

El locuia la etaj, dar mirosul minunat al bunătăţilor preparate de el se simţea şi la parter, de unde incita nările Anastasiei. Cu mirosul produselor de patiserie se obişnuise; îi plăcea mai mult să le mănânce, fiindcă erau dulci. Mirosul de pâine coaptă însă îi răscolea tot trupul, aşa că, din când în când, urca sus, unde bătrânul, cu zâmbetul pe buze şi lumină în priviri, îi dădea întotdeauna ceva bun.

Cu toate că apariţia ei pe lume era aşteptată, părinţii nu aveau experienţa necesară creşterii unui copil. Erau oameni educaţi, dar tineri şi exagerat de severi. Fără un motiv anume, mama îi interzisese să urce la etaj. La cei trei ani, cât avea fetiţa, îi era greu să reziste, aşa că se mai furişa uneori, când mama era plecată.

Totul până într-o zi, când, la coborâre, în capul scărilor, o aştepta mama. Fără să-i spună un cuvânt, a înşfăcat-o de mână şi a împins-o în baie. Abia acolo i-a spus „Când va veni tata, va avea el grijă de tine” şi a încuiat uşa. Baia nu avea fereastră, lumina se aprindea din exterior, aşa că a stat pe întuneric. Nu ştie cât; nu avea nici un reper. De obicei, tatăl venea pe înserat, iar scena anterioară se întâmplase înainte de prânz. Când a venit, l-a auzit mai întâi cum se certa cu mama. Nu distingea cuvintele. La urechi îi ajungeau doar sunetele mai puternice, caracteristice unei discuţii violente. În sfârşit, uşa s-a deschis. Era vizibil enervat şi - cum nu-şi mai dorea şi alte complicaţii – a luat cureaua şi a bătut-o până a leşinat. Singura frază explicativă a fost: „Altă dată n-ai să mai vrei să urci la etaj”. În ziua aceea n-a mai apucat să mănânce.

A doua zi dimineaţa însă, părinţii erau cei îngrijoraţi. După o noapte mai mult decât agitată, cu zvârcoliri şi ţipete, acum avea febră mare. S-au gândit că ar fi bine să cheme un doctor. Erau doar de câţiva ani în acel orăşel şi nu cunoşteau prea multă lume. Deşi el era avocat, nu lucra în justiţie, ci într-o bancă, astfel că era cunoscut doar în cercuri financiare. Soţia lui, în schimb, era foarte activă în cercurile de femei. În lumea medicală însă nu prea aveau cunoştinţe. A apelat de aceea la medicul pediatru, cu care colaboraseră în primul an de existenţă a copilului. Acesta a venit prompt şi tot prompt a bănuit ce se întâmplase. Când a încercat însă să dezbrace copilul, pentru a se convinge că supoziţia sa este reală, părinţii s-au opus. Doctorul i-a asigurat că, din punct de vedere somatic nu este nimic grav, febra îi va trece. Le-a mai spus însă – cu riscul că pierdea un client – că, din punct de vedere psihic, asemenea întâmplări pot avea urmări. Fetiţa nu va uita această întâmplare.

Pare curios, dar cea care ar fi trebuit să se înfrâneze era mama. Obişnuita dragoste maternă avea în cazul ei o formă degenerată, mai apropiată de aversiune faţă de propriul ei copil. Era o femeie frumoasă. Conştientă de calităţile sale și avea un adevărat cult pentru etalarea lor. Până la o limită era firesc să procedeze astfel. Cine n-ar face-o? Ea depăşea însă frecvent această limită. Cei care au cunoscut-o în intimitate povestesc că obişnuia să vorbească ore întregi cu ea însăși în fața oglinzii. Şi avea oglinzi în fiecare încăpere. În societate, era o persoană foarte agreabilă; în familie însă, se purta aspru şi autoritar cu toată lumea. Nimeni nu-şi aminteşte s-o fi văzut vreodată zâmbind. Era permanent nemulţumită. O explicaţie posibilă poate fi faptul că, înainte de căsătorie, a iubit şi a fost iubită de un tânăr. Mama acestuia s-a opus însă căsătoriei, fără să spună de ce. Se pare că intuise sau ştia ea ceva. A rămâne însă o viaţă întreagă indispusă de ideea căsătoriei cu altcineva şi – mai ales – lipsa oricărei responsabilităţi ca soţie şi mamă indică un fond psihologic aparte, ca să mă exprim blând. De iubire nici nu se poate vorbi.

Se răzbuna pe propria ei fiică?. Erinnys – zeiţa răzbunării - pedepsea crimele, adică faptele rele, prin care urmărea de fapt conservarea ordinii, păstrarea echilibrului. Pe Anastasia ea se răzbuna fără ca fata să fi greşit, ci pentru propriile ei nemulţumiri. La Homer, cuvântul νέμεσίς are sens de „justiţie divină”. Mama Anastasiei numai justiţie nu făcea, numai divină nu era, ci doar „de vină”.

Tatăl fusese destul de rezonabil şi este aproape inexplicabil de ce s-a lăsat influenţat de soţie şi a bătut copilul cu asemenea cruzime. Putea să se mulţumească cu ceva mai uşor, deşi normal ar fi fost să înţeleagă dorinţele unui copil de doar trei ani şi să fie mai îngăduitor. Dar teoria, conform căreia unui copil trebuie să i se explice de ce e bine sau rău să facă sau să nu facă ceva, funcţionează doar în cazul părinţilor normali.

Pentru moment, întâmplarea a avut consecinţe asupra părinţilor: sperietura i-a mai ponderat şi au slăbit presiunile asupra Anastasiei. Viaţa ei s-a îmbunătăţit pentru o vreme. Câteva săptămâni n-a primit nici măcar o palmă din cele pe care, înainte, le primea de câteva ori pe zi. Putea să iasă chiar şi în curtea din spatele casei, destul de mică şi neinteresantă.

În schimb, interdicţia de a avea prieteni a fost menţinută cu autoritate. Ce este ciudat este că mama avea o puternică dorinţă de socializare; nu atât de a avea prietene, cât un public, care s-o admire. Era frumoasă, inteligentă, dar tocmai dorinţa ei de a epata făcea ca cele ce ar fi putut să-i devină prietene să se retragă. Poate că tocmai eşecul ei o determina să-i interzică fiicei prietenia cu alţi copii, din simplă gelozie: înăbuşea din faşă orice posibilitate de manifestare.

Tatăl a încercat, în stilul lui, să amelioreze situaţia: i-a cumpărat un căţel. Gestul este aproape caracteristic pentru el. În loc să rezolve hotărât o problemă, încearcă să îndulcească consecinţele ne-rezolvării ei.

Anastasia a îndrăgit animalul. Se numea Lucky. Au devenit prieteni nedespărţiţi, chiar şi noaptea; dormeau împreună. Comunicau unilateral prin viu grai şi bilateral prin priviri. Problemele ivite se rezolvau de la sine, în clipa în care erau relatate partenerului. Sentimentele bune se amplificau, iar cele rele se estompau. Lucky era prietenul perfect. Niciodată nu a dezamăgit-o.

Adevărata schimbare a intervenit un an mai târziu. Tatăl a primit un post de vice-preşedinte la o bancă din insula Creta. În consecinţă, s-au mutat acolo.

* *

*

Toţi bărbaţii din familia ei erau oameni cu studii superioare. Totuşi, pentru o bună înţelegere a filosofiei lor de viaţă şi a consecinţelor asupra evoluţiei Anastasiei, trebuie să ţinem cont de condiţiile sociale şi mentalităţile timpului şi spaţiului în care au trăit.

Bunicul din partea tatălui, Afanasie Antoniadis, a fost absolvent al Universităţii Kapodistiene din Atena, secţia economică. El era din Nafplio, în Peninsula Peloponez.

Spre deosebire de cele mai multe localităţi greceşti, care au o veche istorie, Nafplio are una nouă: a fost capitală primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independenţă din 1821 şi până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Şeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele.

Bunicul Anastasiei s-a căsătorit cu Elena Grigoriakis, împreună cu care a avut patru copii: trei fete şi un băiat, tatăl Anastasiei, Manolis Antoniadis. Afanasie fusese un om bogat. Printre alte afaceri, el avea monopolul chibriturilor, dar şi-a vândut investiţiile în Suedia, unde i s-a părut mai sigur. Pentru urmaşii săi, soluţia a fost păguboasă. Greu de aflat astăzi dacă din cauza lui sau a lor. Fapt este că averea lui s-a risipit. Să fi fost de vină Războiul Civil? Poate! Indiferent de cauză, Anastasia nu a beneficiat de ea.

Manolis a urmat de asemenea Universitatea Kapodistiană din Atena. Asemenea tatălui său, era probabil mândru că universitatea purta numele lui Ioannis Antonios Kapodistias. După absolvire, el a părăsit Atena, pentru a lucra pe insula Lemnos, la Banca Agricolă.

Insula Lemnos ne aminteşte de mitologie. Argonauţii, cei plecaţi după Lâna de aur, au făcut acolo prima escală. Pe atunci, insula era locuită numai de femei. Iason, conducătorul expediţiei, n-a stat mult pe gânduri şi i-a făcut urgent un copil chiar reginei. Bineînţeles că nici ceilalţi membri ai echipajului n-au stat degeaba, aşa că a fost nevoie de fermitatea lui Herakles, pentru a-i scoate de acolo şi continua călătoria. Aici există totuşi un semn de întrebare. Absenţa bărbaţilor pe insulă are o explicaţie. Pentru că femeile refuzaseră s-o venereze, Afrodita le-a pedepsit, făcându-le rău mirositoare. Deoarece bărbaţii nu se mai puteau apropia de ele, şi-au adus femei din Tracia. Geloase, femeile au ucis toţi bărbaţii. Aşa se face că au rămas singure. Întrebarea este: dacă bărbaţii nu s-au putut apropia de femeile lor din cauza mirosului, argonauţilor cum de le-a plăcut?

Dar, acesta pare să fie un detaliu. Manolis nu a riscat şi şi-a adus nevastă de-acasă. Se numea Despina.

Insula Lemnos aparţinea Greciei din 1912, după Primul Război Balcanic. Câţiva ani mai târziu, circa 18.000 de ruşi au debarcat aici, pentru a evita persecuţiile bolşevicilor. Mulţi dintre ai au murit de foame şi boli. Insula a fost implicată în multe războaie, datorită poziţiei sale geografice, de control a Strâmtorii Dardanele.

Ideea de a părăsi Atena, pentru a lucra pe o insulă, poate părea ciudată la prima vedere, pentru că tendinţa generală era inversă. Oamenii părăseau insulele şi veneau în Atena, cu atât mai mult cu cât acestea erau în apropierea graniţei cu Turcia. Motivul principal era însă cel economic: Grecia era alimentată din plin cu ajutoare din străinătate, investiţiile erau în floare, iar de toate acestea beneficia în primul rând capitala. Ca tânăr absolvent, el a preferat să dea curs unei oferte mai bune în provincie.

Despina era și ea din Atena. Amândoi au părăsit capitala; oraşul în care copilăriseră, unde aveau prieteni şi un anume mod de viaţă, total diferit faţă de cel dintr-o insulă.

Locuiseră aproape unul de celălalt, pe lângă Platia Gyzi. Era o zonă aproape de invidiat. Relativ aproape de centru, dar într-un cartier liniştit. La tinereţea lor, distanţele erau cu mult mai mici decât pentru un adult, aşa că drumul până în Syntagma sau Omonia, unde localurile de distracţie erau la tot pasul, părea o nimica toată. Sunt doar câteva staţii de autobuz – sau troleibuz, la alegere – dar pentru picioare tinere, doar un sfert de oră de mers pe jos. Marile plăceri erau însă chiar lângă ei. Distracţiile în localuri publice, cu zgomot şi agitaţie sunt frumoase la 15-20 de ani. Când vrei însă să fii împreună cu prietena, cauţi un colţişor mai liniştit şi discret. Minunatul parc „Pedion Areos Gardens” era chiar lângă ei. Puţină lume îl cunoştea mai bine ca ei. Fiecare alee au bătut-o cu pasul de sute de ori. Dar şi mai grozav este dealul din apropiere, şi el un fel de parc, fragmentat de străzi la poale, dar aproape sălbatic spre vârf. Contrar aparenţelor, Atena este un oraş pe dealuri. Doar jos, pe marele bulevarde, terenul poate părea plat. Cum te abaţi puţin însă, începi să urci cu mult mai mult decât ţi-ai fi imaginat. Iar unele străzi sunt atât de abrupte, încât te întrebi cum de pot circula maşinile pe-acolo. Strabon scria că „Oraşul Atenei este o stâncă aşezată pe un şes şi locuită de jur împrejur”. Stânca era Acropole, ditamai dealul. Între timp, oraşul s-a extins pe mai multe dealuri, nu numai în jurul lui, așa că putem spune că Atena este un oraş construit pe stânci. Şi totuşi, vegetaţia abundă. Este meritul edililor, bineînţeles, dar şi al cetăţenilor. Fiecare casă şi aproape fiecare apartament în blocuri are vegetaţie în tot timpul anului. Flori de toate culorile abundă şi în timpul iernii. Atenienii au un cult deosebit pentru acest gen de frumos. Insulele, în majoritatea lor, sunt la fel de stâncoase. Grija locuitorilor pentru vegetaţie este însă cu mult mai mică, astfel că stânca rămâne la vedere.

În Atena, amândoi colindaseră aceleaşi zone, dar nu întotdeauna împreună. Aveau prieteni diferiţi. Căsătoria lor, aranjată de către părinţi, a fost hotărâtă şi executată în pripă, urmată de plecarea din Atena.

Odată cu părăsirea Atenei, toate avantajele de care se bucuraseră au dispărut. Tranziţia de la tinereţe la maturitate, cu grijile ei, s-a petrecut brusc. De unde înainte fuseseră înconjuraţi de familie şi prieteni, acum erau singuri, printre necunoscuţi, cu multiple obligaţii, cărora nu ştiau cum să le facă faţă. Nu aveau cu cine să se sfătuiască, prietenii dezinteresaţi dispăruseră. Putem presupune fără a greşi că, din punct de vedere psihologic, această schimbare i-a afectat pe amândoi şi că nu puţine au fost clipele lor de nemulţumire. Iar pentru ca totul să fie mai complicat, a apărut cireaşa de pe tort: copilul.

Bătaia aplicată Anastasiei în copilărie de la tatăl ei, deciziile ulterioare ale acestuia se prea poate să nu fi fost în totalitate ale lui, ci şi influențate de către soție.

Insula Creta, Grecia 1956-1966

În Creta au avut la dispoziţie o casă mare, numai a lor, în vecinătatea unei livezi de smochini. Pentru Anastasia, livada era un adevărat rai. Acolo putea să se joace în voie. Fără prieteni, dar şi fără prezenţa permanentă a mamei.

Lucky i-a rămas singurul prieten. Doarme cu el şi au grijă unul de celălalt. Cu el a învăţat tăcerea. Mama vorbea mult, dar comunica puţin. Cu Lucky nu poate vorbi, dar se înţeleg din priviri. Stau pur şi simplu unul lângă altul şi ştie fiecare ce gândeşte celălalt. Poate că nu sunt întotdeauna chiar gânduri; sunt doar simţiri, pentru că, da, simt la fel.

Mutarea tatălui Anastasiei din Lemnos în Creta a fost, fără îndoială, un progres. Psihologic, dacă Lemnos, considerată a fi fierăria lui Hefaistos, cel ce – în mitologie – avea mai multe implicaţii sumbre decât optimiste, putea marca psihicul unui copil, Creta este cunoscută prin filmul „Zorba grecul”, în care a jucat Anthony Quinn. Mitologie? O literatură întreagă! Cât despre Afrodita, soţia lui Hefaistos, ea putea fi un concurent pentru orice femeie. Nu cred că Anastasia făcea la vârsta ei asemenea conexiuni, dar . . . cine ştie? Cu timpul, a învăţat multe legende mitologice şi chiar evenimente importante din istoria insulei. Pe unele le-a uitat, altora nu le-a înţeles prea bine semnificaţia şi de ce sunt ele importante, aşa că tot filmul cu Zorba i-a rămas la inimă, dar asta s-a întâmplat cu mult mai târziu, pe când se afla prin ţări străine. Poate tocmai de aceea, sufletul grec, mândru, înflăcărat şi plin de viaţă, atât de bine redat în film, i s-a întipărit în minte; îi amintea de ţara ei. Ştia că a fost realizat după o carte, ştia şi numele autorului, Nikos Kazantzakis, că doar se născuse în Creta, dar n-a citit-o niciodată.

Din nefericire, Anastasia s-a născut cu o vedere foarte slabă. Ea a avut mari probleme cu ochii întreaga viaţă. Din Creta, venea la Atena odată pe lună pentru terapie de la vârsta de şase ani. Când a început şcoala, nu vedea ce se scrie la tablă. Din acest motiv, tatăl a angajat doi profesori, cu care făcea lecţii acasă. Şcoala era folositoare doar ca exerciţiu auditiv.

Oricum, indiferent de aceste consideraţii, Creta este cea mai mare insulă a Greciei. Ai ce vedea şi ce învăţa de aici.

În timpul războiului, insula a avut mult de suferit. Cu poziţia ei geografică, în mijlocul Mării Mediterane, era de aşteptat. Oraşele fuseseră puternic bombardate. Acum însă erau în mare parte refăcute, deşi arhitectura lor nu avea nici o noimă. În prezent, pe insulă se află o puternică bază militară americană. Coasta de nord, în schimb, este un şir aproape continuu de staţiuni estivale, vizitate de numeroşi turişti. Pitorescul insulei se află în munţii din interior. Toate acestea însă n-o puteau interesa pe Anastasia, la cei câţiva anişori ai ei, când au venit aici. Mai târziu, mitologia, siturile arheologice, istoria ar fi fost mai pe înţelesul ei, dacă se găsea cineva să i le facă cunoscute. Istoria multimilenară a Greciei chiar aici începe, iar Knossos-ul este doar unul dintre cele mai cunoscute situri.

Ei nu au stat chiar în Heraklion, capitala insulei, ci în Malia, o staţiune pe coasta de nord, puţin mai la est. Pentru Anastasia a fost chiar mai bine. Heraklionul era la vremea aceea un oraş de blocuri recent construite, urâte şi cu străzi încâlcite. Nu-i vorbă că, oricum, ea nu ar fi mers singură. Pentru vizitarea monumentelor era prea mică; nu ar fi înţeles mare lucru. Mali, în schimb, era tot ce-i trebuia. Localitatea este mică şi relativ liniştită, dacă zgomotul făcut de turişti nu te deranjează. Copil deranjat de asemenea zgomote încă nu s-a născut. Muzica se aude şi dacă nu vrei s-o auzi toată ziua şi mare parte din noapte. Plaja din apropiere are un nisip tocmai bun de joacă şi, oricât ar părea de surprinzător, mamei îi plăcea să meargă acolo şi, uneori, o lua şi pe ea.

* *

*

Din jurnalul Anastasiei:

„În Creta, mi-a plăcut plaja. O vedeam de cum ieşeam din casă în drum spre centrul oraşului, dacă mă uitam în dreapta, către mare. Era rău că, de la noi, nu vedeam niciodată soarele în mare. Întotdeauna, de dimineaţă până seara, el era în cealaltă parte, către munţi. Plaja îmi plăcea pentru că era foarte colorată din cauza umbrelelor: roşii, albastre, verzi, galbene; toate culorile. Cel mai mult îmi plăceau cele portocalii. Aş fi mers la plajă în fiecare zi, dar nu mă lăsau singură. Mergeam doar cu mama, şi numai dacă vroia ea să mă ia. N-am ştiut niciodată când voia şi când nu voia şi nici de ce. Oricum, mă bucuram când o făcea; puteam să mă joc în nisip.

Odată, deşi era foarte cald – în Creta este chiar mai cald decât în Lemnos – mama a vrut să mergem într-o altă localitate, pe nume Sitia, unde, în fiecare an, în luna august, când e cel mai cald, se ţine un festival al stafidelor. Nu ştiu de ce trebuia să mergem până acolo, deoarece stafide se găsesc şi aici. Cum voinţa mamei nu se discută, am plecat toţi trei, mama, tata şi eu, plus încă două familii, fiecare cu câte doi copii. Ei erau însă mai mari decât mine, stăteau de vorbă şi râdeau între ei; pe mine m-au ignorat. Nu ştiu cât s-au bucurat ei; mie însă mi-a plăcut enorm. Nu stafidele. Alea erau la fel ca ale noastre. Dealtfel nici nu am prea mâncat stafide. Erau acolo o mulţime de alte chestii cu mult mai interesante. Oamenii de-acolo chiar mănâncă altfel. Cel mai mult însă mi-au plăcut oamenii. Cu toţii râdeau, vorbeau şi se înveseleau. Nu am văzut de când sunt atâta veselie. Poate că erau puţin şi sub influenţa vinului. Au băut însă şi ai mei, dar nu erau la fel de veseli. Oare nu ştiu să se bucure?

Am fost şi la un teatru în aer liber, într-un loc căruia i se spune „Fortăreaţă veneţiană” .Acolo doar am stat cuminte pe scaun, fiindcă nu am înţeles nimic. Spuneau doar cuvinte. Am şi adormit. Când m-am trezit, eram deja acasă.

În Creta, cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut păsările. Veneau şi plecau în stoluri imense. Nu tot timpul, doar când şi când. Cică erau păsări migratoare. Nu voiau să stea aici, doar treceau. Uneori nici nu se opreau. Pe astea îmi plăcea cel mai mult să le privesc cum străbăteau cerul. Aveau întotdeauna în faţă una care le conducea pe celelalte. Nici soldaţii la paradă nu mergeau aşa frumos ca ele.”

* *

*

Au trecut anii, fata a mai crescut, unele lucruri începeau să se schimbe. A vizitat chiar şi ruinele palatului din localitate, un centru al fostei culturi minoice, nu chiar atât de mare ca cel de la Knossos, dar suficient de evocator pentru a stârni interesul oricui. Localnicii erau însă preocupaţi de politica actuală, nu de trecut. Ajutoarele din străinătate şi modul de valorificare a lor erau principalele lor subiecte de discuţii. S-ar zice că erau oameni moderni, dar aveau de fapt mentalităţi arhaice.

Pe Anastasia nu o puteau interesa preocupările adulţilor; ea le avea pe ale ei. Filosofia părinţilor în privinţa copiilor se limita la ideea că acestora, pe lângă şcoală, li se permitea să aibă un hobby.

Au ales pentru ea să devină înotătoare. Avea un corp potrivit pentru sport şi, la înot nu avea nevoie de o vedere prea bună. După primele antrenamente, instructorul le-a spus că fetiţa ar avea şanse să facă performanţă. Aşteptările au fost confirmate şi, după cinci ani de antrenamente serioase, era un candidat posibil pentru următoarea Olimpiadă. A intervenit însă un accident; s-a lovit la umăr şi la şold. Nu era foarte grav, dar tatăl s-a speriat şi i-a interzis să continue. (Nu se ştie dacă decizia fusese doar a lui.) Primul ei mare vis s-a năruit brusc. I-a trebuit ceva timp pentru a-l uita.

* *

*

Înainte ca Anastasia să fi împlinit paisprezece ani, tatăl i-a comunicat o decizie importantă pentru viaţa ei.

- Fiica mea, acum, că tu ai terminat şcoala generală, te vom trimite în Anglia, pentru educaţia ta în continuare.

o De ce? De ce trebuie să plec?

Nu a mai insistat. Doar a plâns. Îşi dădea seama că nu are de ales şi că, în spate, era de fapt decizia mamei. Câteva zile mai târziu, a primit şi confirmarea. Într-un moment de sinceritate, tatăl i-a spus direct: „Iartă-mă că am luat această decizie, dar mama este foarte bolnavă”. Nu era atunci bolnavă de ceva anume; era boala ei din totdeauna: schizofrenia. A plâns din nou. Se gândea că, ar putea fi şi un gând al tatei: cu o astfel de mamă alături, copilul nu se poate dezvolta normal; în schimb, departe de ea, poate va avea o viaţă mai bună. Aşa să fie? Vom vedea!

Pe teritoriul Greciei de astăzi şi mai ales în insule, s-au perindat mulţi dintre sfinţii creştini şi chiar apostoli. Unii au avut aici tot felul de viziuni, culminând cu cea a Sfântului Ioan. Se spune că, pe baza revelaţiei avute pe insula Patmos, el ar fi scris „Apocalipsa” din „Noul Testament”. Nu ştiu ce viziune au avut părinţii Anastasiei; fapt e că ei au decis să-şi trimită fiica la Londra.

Pregătirile n-au durat prea mult; se vede că hotărârea fusese luată mai demult.

* *

*

Era o zi liniştită. Chiar şi apa mării parcă dormea în braţele golfului. Doar trecerea avioanelor pe cerul albastru arăta că viaţa nu a încetat; măcar acolo, sus, ceva se întâmplă. Nu era nici un nor. Era cald. Poate puţin prea cald, dar o briză uşoară, ce tocmai se pornise, făcea atmosfera ceva mai plăcută. Se potrivea şi cu starea sufletească a Anastasiei. Acum era liniştită şi consolată. Mâine va pleca.

Asta a fost în urmă cu aproape o oră. Între timp, briza s-a transformat în vânt; apa a început să se legene. Vântul, suflând din ce în ce mai tare, a devenit furtună în toată regula. Valurile se năpusteau asupra digului, de parcă voiau să-şi manifeste protestul, fiindcă li s-a pus în cale. Contemplarea s-a transformat într-o probă de rezistenţă. A încercat o vreme să-i facă faţă. Îi făcea chiar plăcere să înfrunte stihiile naturii; ce mai conta pe lângă cele ale oamenilor... Îi întărea sentimentul de luptător, mai ales că, după ultimele evenimente, se pare că va avea nevoie de el. Marea devenea tot mai înspumată şi îşi arunca stropii până departe pe faleza înaltă. Nu mai ştiai ce – vântul sau valurile – vuiau. Vai vouă, vai nouă, vai mie! Vacarm era în toată legea. Nori negri năpădiseră cerul şi zburau mai repede decât avioanele.

A plecat totuşi, după ce concluzionase că a rezistat destul pentru proba voinţei.

Dimineaţa, a constatat că nu căzuse un strop de ploaie. Totul a fost doar spectacol. Ca în viaţă: mult zgomot pentru nimic. Uneori! Că alteori e invers: când nu te aştepţi plouă din senin. Şi încă cum!

* *

*

La aeroport, mama s-a întors imediat ce avionul a decolat, dornică să revină la preocupările ei, în timp ce tatăl încerca să mai privească un timp pasărea ce se îndepărta, de parcă ar fi vrut să scruteze nu numai spaţiul, ci şi timpul.

Anglia, 1966-68

A sosit pe aeroportul din Londra cu o plăcuţă atârnată de gât cu numele ei, menită să-i permită mătuşii Louiza s-o recunoască. Până aici a fost bine. Stewardesele s-au purtat frumos cu ea. Chiar şi pasagerii o priveau cu dragoste, minunându-se de călătoria ei solitară, la doar 13 ani şi jumătate. Doar întrebările lor – cam prea multe şi jenante pentru ea – o deranjaseră, dar numai la începutul călătoriei. Acum, aproape că îi părea rău că s-a terminat. Nu-şi făcea probleme dacă o va recunoaşte mătuşa sau nu; deja se obişnuise printre străini, deşi – curios – până atunci a trăit mai mult singură. S-o recunoască ea pe mătuşă nu avea cum, fiindcă n-o văzuse în viaţa ei. Ştia doar că ea, mătuşa, se va ocupa de ea în următorii ani. Cum părinţii n-o prea răsfăţaseră, schimbarea putea să fie chiar de bun augur.

În agitaţia de după aterizare nici n-a apucat să se dezmeticească când, din şuvoiul de oameni, a fost trasă de mână. „Care va să zică, tu eşti Anastasia!” Desigur, ea era.

Spre deosebire de pasagerii din avion, mătuşa se pare că nu ştia să zâmbească. Semăna cu mama ei, nu numai din acest punct de vedere. Poate că totuşi există şi unele deosebiri, se gândea. În sinea ei, Anastasia şi-ar fi dorit mult ca ele să fie cât mai multe, în speranţa că toate îi vor fi favorabile. Poate că măcar de bătăi va scăpa.

La aeroport, mătuşa nu venise singură, ci cu un bărbat, desigur soţul ei. Despre el aproape că nu i se vorbise, dar acum găsea normal ca o doamnă să aibă şi un soţ. Părea un om cumsecade, dar nu prea vorbea.

Au mers mult cu maşina şi au intrat repede în casă. N-a reuşit s-o vadă prea bine. Nici de mâncat n-a putut. Nu-i era foame. Mâine va avea mai mult timp să se dumirească. Poate va fi bine. Îşi doreşte atât de mult . . .

* *

*

La început, a crezut că va locui la mătuşa ei. A constatat puţin mai târziu că greşea.

Mătuşa era sora mamei. Se născuse la Lyon, în Franţa, din părinţi greci. Ei încă mai trăiau acolo. Cum au ajuns în Lyon este o poveste lungă. Tatăl lor se născuse în Smyrna. Nu există loc şi timp mai rău pentru naşterea unui copil grec. Ecourile „masacrului din Smyrna” persistă încă şi azi.

Dar, după cum se spune, „tot răul e spre bine”. Cei ce au scăpat teferi, au plecat cât de repede au putut; unii mai aproape, alţii mai departe, potrivit posibilităţilor şi preferinţelor. Ei au plecat în Franţa, unde străbunica Anastasiei avea rude. Soţul ei, străbunicul Anastasiei, avusese afaceri în Smyrna; era armator, dar se ocupa şi de comerţ: import-export. Era un om bogat şi avea o casă mare şi frumoasă. Totul era însă de domeniul trecutului. Acum, era obligat să plece; a reuşit, fiindcă – datorită poziţiei sale sociale – a aflat cu o clipă mai devreme ce se va întâmpla şi a fugit la timp. Fiul lor, Dimitrie Tsandakis, bunicul Anastasiei, tocmai terminase şcoala „Aroni” din Smyrna, una dintre cele mai celebre la timpul acela, aceeaşi pe care a urmat-o şi Aristotel Onassis. În Lyon, Dimitrie s-a căsătorit cu Sofia Sachelariu, de asemenea din Smyrna, plecată şi ea în condiţii similare. După ce a absolvit Facultatea de Drept din Lyon, ambii au plecat în Grecia, unde Sofia a născut-o pe Despina, mama Anastasiei.

Mătuşa şi unchiul îmbrăţişaseră religia anglicană. Pentru bunici, greci ortodocşi, religia a fost o adevărată problemă. Franţa era catolică. Cele două variante – catolic şi ortodox – se află la poli opuşi ai creştinismului. Grecii au păstrat ideea iniţială a creştinismului, ca religie a oamenilor sărmani, cărora le oferă un suport psihologic. Aşa se şi explică faptul că ei sunt unul dintre cele mai credincioase popoare; în cele patru secole de stăpânire turcească, biserica ortodoxă le-a fost sprijin moral, medicament psihologic.

La celălalt capăt al Europei, triburile germane, creştinate de episcopul Wulfila, pe măsură ce ocupau teritorii lăsate fără apărare după căderea Imperiului Roman de Apus, au impus creştinismul cu sabia. Căpeteniile armate şi-au construit fortăreţe, transformate ulterior în cetăţi şi castele, ei devenind feudalii Evului Mediu. Religia stăpânilor trebuia să devină și religia plebei autohtone. Acolo, elitele preoțești au denaturat religia creştină şi au deturnat-o de la rolul ei iniţial. Cum situaţia economică a zonei era tot mai prosperă, în contrast cu situaţia Europei de răsărit, au devenit tot mai aroganţi, divergenţa maximă concretizându-se prin Marea Schismă de la 1054. Din acest moment, obiectivele lor au fost din ce în ce mai diferite. Catolicii, al căror scop era expansiunea misionara a catolicismului în lume, au înfiinţat în 1534 Ordinul Iezuiţilor, considerat „nervul Bisericii catolice”, cu deviza „Întrucât e permis scopul, sunt permise şi mijloacele”, chiar minciuna, calomnia, intriga, sperjurul, provocarea, complotul, crima.

Fără a face o analiză comparativă a celor două ramuri ale creştinismului, trebuie să remarcăm că o religie trebuie judecată şi pentru consecinţele ei, nu numai pentru intenţiile ei. Ce a produs catolicismul? Ce a produs ortodoxia? (Un intelectual francez, după ce vizitase Armenia, afirma nu demult cu mândrie „Uite cât de departe a ajuns catolicismul”. Este greu de imaginat o ignoranţă mai mare. În primul rând, Armenia nu numai că nu este catolică, dar este unul dintre leagănele creştinismului, ortodoxă până în zilele noastre. În concepţia francezului însă, creştinismul se confundă cu catolicismul şi s-a născut în Franţa, ţara cu cei mai deştepţi oameni din lume, în opinia lui.)

Cum s-au simţit grecii noştri în Lyon este greu de aflat. Ei şi-au păstrat credinţa, motiv pentru care au simţit permanent că sunt altceva decât lumea din jurul lor. Poate de aceea, mătuşa Anastasiei, împreună cu soţul ei, când au venit în Anglia, au îmbrăţişat religia anglicană, fără să mai stea prea mult pe gânduri.

* *

*

După nouă luni

Nu, nu s-a născut nimeni după nouă luni. A fost timpul necesar mătuşii să îndeplinească formalităţile pentru a o interna pe Anastasia la o şcoală de fete cu probleme speciale, majoritatea venite din alte ţări, cu alte limbi materne decât engleza. Era ceea ce englezii numesc „boarding school”, adică şcoală-internat.

Că mătuşa nu o iubea se vedea şi din comportarea ei. Despre Anastasia şi deciziile ce trebuiau luate în legătură cu ea, obişnuia să discute cu soţul ei în limba franceză, în prezenţa fetei. La început, ar fi putut să vorbească şi în engleză, deoarece cunoştinţele Anastasiei în această privinţă nu i-ar fi permis să înţeleagă, dar nu doreau să rişte. Ei vorbeau foarte bine limba franceză, fiindcă se născuseră în Franţa şi copilăriseră acolo. Ştiau şi greaca, ca limbă maternă. Erau însă de mulţi ani în Anglia şi preferau să vorbească limba ţării de adopţie. În faţa Anastasiei însă, vorbeau limba pe care ea nu avea nici o şansă s-o înţeleagă. Ce înseamnă aceasta? Pe lângă lipsa sincerităţii şi a dorinţei ca fata să nu ştie ce i se pregăteşte, faptul că erau conştienţi de incorectitudinea atitudinii lor.

La şcoală, cursurile erau mai puţin menite să pregătească pentru viaţă tinerele fete, dându-le noţiunile necesare, cât să le umple timpul cu ceva. Erau copii ai căror părinţi nu puteau sau nu doreau să se ocupe de creşterea lor şi nici nu puneau preţ pe viitorul lor. Unele cursuri erau obligatorii – ca limba engleză – altele la alegere, ca muzica sau pictura. Pentru Anastasia, lecţiile de călărie i-au oferit cea mai mare satisfacţie. Ele îmbinau fericit înclinaţia ei pentru sport – la care fusese obligată să renunţe – cu dragostea pentru animale. Lucky, primul ei căţel era acum doar o amintire, dar una dintre cele mai puternice. La internat nu putea să ţină un căţel, aşa că plângea ori de câte ori îşi aducea aminte. Din fericire, în apropierea şcolii era o crescătorie de cai, unde se dădeau şi lecţii de călărie. A ales să meargă acolo. Dragostea ei pentru animale i-a convins şi pe cei de acolo, care nu numai că au acceptat prezenţa fetei, dar au şi îndrăgit-o. Hipismul nu este doar sport; el se îmbină cu îngrijirea animalului, singura care creează o legătură afectivă dinte om şi animal. Calul de rasă se străduieşte să facă cât mai bine ceea ce i se comandă, pentru că înţelege ce vrea călăreţul şi doreşte să-i fie pe plac. Această dorinţă există pentru că, în prealabil, între cei doi s-a stabilit atât o relaţie de comunicare, cât şi una sentimentală, fiindcă, da, şi animalul are sentimente. Această relaţie nu se poate crea de pe cal şi cu cravaşa, ci alături de cal, îngrijindu-l. Calul ce i s-a dat în îngrijire se numea Atlas. Ar fi preferat să-i găsească ea însăşi un nume, dar el avea deja unul. Era chiar frumos.

Hipismul a fost una dintre marile ei plăceri şi satisfacţii, cu atât mai mult cu cât a avut loc într-o perioadă tristă, foarte tristă, de surghiun. Deși a avut întotdeauna pe cineva alături, ea a fost singură – sau aproape singură – cea mai mare parte a vieţii sale. Viaţa de internat la şcoală a fost însă la vârsta adolescenţei, când copiii au cea mai mare nevoie de prietenie, de îndrumarea şi dragostea părinţilor. La şcoală nu a avut prietene. Handicapul ei era minor pe lângă al altora.

Cum nu putea sta tot timpul la crescătoria de cai, la şcoală a ales să facă pictura. Aveau şi o doamnă care le dădea indicaţii, dar în majoritatea timpului le lăsau să facă ce vor, numai să stea liniştite. Vederea mai slabă a Anastasiei nu era un impediment major; pentru pictură nici nu era necesar să vadă foarte bine. Ba, de câteva ori, doamna chiar a remarcat originalitatea ei, datorată probabil tocmai vederii slabe. Aveau câteva subiecte pe care le-a pictat de sute de ori: copacii din micul parc de lângă şcoală – atunci când era frumos afară – şi cele câteva obiecte din cameră, aceleaşi de ani de zile, şi pe care nu aveau voie să le mişte de la locul lor. Firesc, pentru că fiecare fetiţă ar fi vrut să le aşeze altfel, ceea ce nu era posibil şi ar fi fost sigur motiv de ceartă.

Şi-a pus de multe ori întrebarea „De ce au trimis-o părinţii acolo?” Raţionamentul lor îi apărea din ce în ce mai evident: în Grecia, le-ar fi fost ruşine; toate rudele şi cunoştinţele i-ar fi condamnat, pentru că şi-au înstrăinat copilul. Dacă tatăl avea scuza serviciului, mama nu avea nici un motiv să nu se îngrijească de unicul ei copil, în afara unui egoism ieşit din comun. Fiind însă în Anglia, se putea presupune că avea condiţii superioare faţă de cele din Grecia. Că nu era aşa, nu aveau cum să ştie.

Acum, noi ne putem da seama fie şi numai după programa analitică a şcolii. Cuvântul „sillabus” – englezescul pentru programa analitică – îi este necunoscut Anastasiei. Activităţile curente erau cele de petrecere a timpului, în funcţie de înclinaţiile şi posibilităţile copilului. Nici un minut pentru istorie, fizică, geografie şi altele asemănătoare. Doamne fereşte matematică.

Duminica, deşi copiii erau de religii diferite, ei mergeau cu toţii la biserica anglicană din apropiere. Nu pentru că cineva şi-ar fi dorit să-i convertească, ci din motive practice: personalul şcolii nu era atât de numeros încât să-i poată însoţi pe fiecare la biserica lui şi nici nu erau în apropiere biserici pentru toate confesiunile. Dar, cum fetiţele purtau uniforme, în biserică păreau a fi toate anglicane. În sinea lor însă abia uniformizarea le ridica întrebări, fiindcă ele ştiau că sunt diferite. Păstrau totuşi întrebările pentru ele; oricum, nu primeau răspunsuri. Doar o fetiţă mai retrasă, văzând-o pe Anastasia la fel ca ea, şi-a luat inima în dinţi:

- Ştiu că diferenţa dintre creştinism şi iudaism este aceea că unii îl recunosc pe Iisus Christos ca mesia iar ceilalţi nu. Dar care este diferenţa dintre creştinii ortodocşi şi cei catolici?

o Prea multe nu ştiu nici eu să-ţi spun. Eu sunt ortodoxă, dar mătuşa mea din Londra este anglicană. Nu mi-a explicat niciodată care este diferenţa. Doar din discuţiile lor cu alte persoane am aflat câte ceva. Am auzit si eu ca englezii au avut un rege foarte special, Henric al 8-lea, care a hotărât ca Anglia să nu mai stea sub şefia Papei, cu care el a avut unele probleme, ci să devină independentă, sub şefia lui. Aşa s-a desprins Biserica anglicană din Biserica catolică. Cum s-a desprins Biserica catolică de cea ortodoxă, e mai complicat. Ar trebui să intrăm în istorie, la care eu, ca să-ţi spun drept, nu prea mă pricep. De fapt, cred că nu există nici o diferenţă de doctrină. Este vorba despre politică, interese economice şi ambiţii.

- Asta am bănuit și eu. Dacă e vorba de politică, s-o lăsăm baltă. Oricum, nu mă pricep.

* *

*

Din jurnalul Anastasiei:

„Deocamdată, încerc să-mi uit necazul. Pentru mult timp, voi fi departe de tot ce a fost viaţa mea de copil, cu bunele şi cu relele ei. E drept că mai luam şi câte o bătaie, eram certată aproape zilnic, dar mai erau şi jocurile mele, câinele, animalele mari şi mici din curtea noastră şi chiar de prin vecini, pe care le iubeam. Colegii de şcoală mă ignorau din cauza handicapului meu, datorat miopiei mele. Majoritatea lor. Simţeam însă că alţii au şi sentimente bune faţă de mine.

Ce mă aşteaptă în viitor încă nu ştiu, dar mă îndoiesc că o să-mi placă. Mătuşa şi unchiul, singurele persoane pe care le cunosc, nu par foarte încântaţi de venirea mea. Se gândesc probabil că voi fi o povară pentru ei. Poate că este doar o impresie de primul moment. Vom vedea! Nu au copii, nu sunt nici foarte tineri, iar eu sunt o noutate în casa lor. Unchiul este distant, dar mătuşa pare de-a dreptul acră.

Îmi amintesc că, la şcoala din Creta, nu toţi copiii erau răi cu mine. Pe unii îi simţeam că vroiau să se apropie sufleteşte de mine, dar nu îndrăzneau. Eu nu vedeam bine, nu puteam să particip la jocurile lor şi eram izolată. Majoritatea copiilor nu mă luau în seamă, mă ocoleau. Asta în cel mai bun caz, pentru că alţii nu se sfiiau să mă îmbrâncească, dacă le stăteam în cale. Existau însă şi copii buni, care ar fi venit să mă ajute, dar nu ştiau cum. Nu-i vorbă, că nici eu nu ştiam cum să mă apropii de ei. Mă simţeam handicapată şi mă izolam singură, precum ariciul, deşi nu aveam ţepi, nici la propriu şi nici la figurat, fiindcă nu mi-i doream.

Toate aceste amintiri mi-au produs un gând: aş vrea ca, după terminarea şcolii, să mă fac asistentă medicală, sau – de ce nu? – poate chiar doctor sau psiholog. Nici eu şi nici colegii mei de şcoală nu am ştiut cum să comunicăm unii cu alţii. Cred că asta este o problemă de psihologie. Eu aş vrea să ajut oamenii. Ar fi grozav să devin medic, să tratez suferinţele oamenilor, să-i vindec. Poate că este prea mult pentru mine. Sunt mulţi ani de învăţătură, iar ai mei m-au trimis aici, la această şcoală lipsită de perspective. Abia aşteaptă să termin şcoala, să mă mărit şi să scape de mine. Dacă le-aş spune că vreau să urmez o facultate, ar crede că glumesc sau – Doamne fereşte – am înnebunit. Poate că, în psihologie aş reuşi mai uşor.

Constat că doar animalele sunt cu adevărat dornice de comunicare sinceră. Caii şi câinii au sentimente pe care cu greu le găseşti la oameni.”

* *

*

Ca în fiecare duminică dimineaţa, încolonaţi, cu o doamnă în faţă şi directorul şcolii în spate, mergeau la biserică. Nu departe de internat, un domn a căzut pe stradă. Mai întâi, s-a sprijinit de zid, iar apoi s-a scurs pe lângă zid, până ce tot trupul s-a transformat într-o grămadă pe trotuar. Părea să fi fost pe deplin conştient, dar muşchii sau altceva nu-l mai ascultau. Zăcea pe jos, cu ochii deschişi şi rugători, fără să scoată vreun sunet. Un sigur trecător s-a oprit câteva secunde lângă el, a spus ceva dar cel căzut nu i-a răspuns, i-a luat mâna, a ridica-o puţin, apoi a lăsat-o de unde o luase şi a plecat. Ceilalţi trecători nu făceau decât să-l ocolească, la fel ca doamna din fruntea coloanei şi fetele ce o urmau. Doar Anastasia s-a desprins din grup şi s-a dus lângă el. Nu era beat; nu mirosea. Era chiar bine îmbrăcat. Nu era un cerşetor. Cu certitudine, era bolnav. Din spatele coloanei, directorul a admonestat-o: „Anastasia, intră în rând”. Iar pentru că ea continua să stea lângă cel căzut, a repetat indicaţia: „Anastasia, intră imediat în rând”. În loc să asculte ordinul, ea a rupt-o la fugă înapoi la internat, unde ştia că medicul lor încă nu plecase. Cu siguranţă că el ştia ce trebuia făcut. L-a prins tocmai când îşi lua haina şi nelipsita umbrelă, pregătindu-se să plece. Gâfâind, i-a spus că cineva zace pe trotuar şi are nevoie de îngrijiri medicale.

S-a întors singură la biserică. Acolo, nimeni nu i-a acordat vreo atenţie. Totuşi, din privirea doamnei şi, mai ales, a directorului a înţeles că urma să fie pedepsită. Se aştepta la o bătaie, aşa cum fusese obişnuită din copilărie, dar asta nu s-a întâmplat. Abia a doua zi dimineaţa i s-a comunicat sec că, timp de o săptămână, nu va avea voie să meargă la crescătoria de cai. Prefera să fi fost bătută. Cu bătaia se învăţase. Avea chiar o vastă experienţă. Să nu se mai întâlnească cu singurul ei prieten, cu Atlas, era o pedeapsă cu mult mai grea. Da, Atlas nu mai era un cal. Era Atlas cel din cărţile din Grecia, care ţine globul pe umerii săi. Globul? Acum i se părea că susţine bolta cerească, ce se prăbuşea peste ea, în lipsa celui ce o susţine.

* *

*

Timp de patru ani, calul şi copilul îşi alinau sufletele. Îl mângâia, îi vorbea în greacă, singura ei limbă dragă. Începuse şi marele ei prieten să priceapă vorbele însoţite de mângâieri. Astfel, surghiunul şi singurătatea au avut şi clipe dulci.

Animalele nu au decepţionat-o niciodată. Încă din copilărie, mângâierea i-a fost dată de animale. Iubirea sinceră, dezinteresată a animalelor i-au încălzit sufletul, au făcut-o să nu se mai simtă singură. Ele i-au oferit iubire curată şi recunoştinţa lor, în timp ce oamenii au ignorat-o, pentru simplu motiv că nu vedea bine. Acest handicap ar fi trebuit să-i facă mai drăgăstoşi pe părinţii ei; în special mama ar fi trebuit să fie mai iubitoare, mai delicată cu propriul ei copil. N-a fost deloc aşa. A fost tratată cu duritate, bruftuluită, chiar bătută, ca în final să fie înstrăinată într-o ţară îndepărtată.

Insula Creta, 1969

Vara, în timpul vacanţei mari, venea acasă, în Creta. Nu întotdeauna! În prima vacanţă acasă, a constatat că nimic nu-i mai amintea de copilăria ei. Ştia că Lucky murise, sau cel puţin aşa i s-a spus. Se aştepta totuşi să găsească măcar o jucărie uitată în pod. Nimic! Curăţenia fusese deplină. Doar căldura şi mirosul de lămâi îi spunea că se află acasă.

Odată, înainte de a pleca din nou spre Anglia, tatăl i-a spus:

- Când vei termina şcoala, te voi căsători. Am patru bărbaţi potriviţi. Oricare dintre ei ar fi un bun soţ pentru tine.

o Dar voi fi încă prea tânără să mă mărit.

- Vei avea optsprezece ani atunci, aşa că va fi vârsta potrivită.

o Eu nu am deloc acest gând.

Avea şaisprezece ani, iar partenerii propuşi trecuseră bine de douăzeci, unul chiar de treizeci. Nu era chiar o noutate în Grecia. Dimpotrivă, în antichitate era chiar diferenţa potrivită între soţ şi soţie, doar că, de atunci, unele obiceiuri se schimbaseră. Se vede însă că nu toate şi nu peste tot. Grecii se remarcă prin perseverenţa cu care au păstrat unele şi s-au grăbit să uite altele, iar alegerea nu a fost întotdeauna inspirată. Ce-i drept, nici o civilizaţie nu a dăinuit la infinit. În consecinţă, nu trebuie să ne mirăm că diferenţele dintre trecut şi prezent sunt, în unele cazuri negative. Neplăcut este doar să constaţi că grecii şi-au păstrat neştirbite cu precădere defectele. Printre caracteristici, nu neapărat negative, se numără şi logoreea caracteristică acestui neam. Iată o glumă cu vechime milenară: la frizerie – locul unde de desfăşurau cele mai multe discuţii – frizerul întreabă un client:

- Cum doriţii să vă tund?

Iar răspunsul surprinzător al unui taciturn uluieşte martorii:

o În tăcere.

Romanii, deşi îi apreciau pe greci în multe privinţe, aveau şi observaţii negative asupra comportamentului lor. Expresii ca „la calendrele greceşti” (Ad Kalendas Graecas) sau „mă tem de greci chiar şi când aduc daruri” (Temeo Danaos et dona ferentes) sunt multe. Aici e şi o mică glumă, tot multimilenară: în limba greacă, prima zi a săptămânii se numeşte Δευτέρα, adică a doua, prima fiind Duminică, Ziua Domnului, în greacă Κυριακή. O afirmaţie de genul „îţi voi plăti în prima zi a săptămânii” poate fi interpretată ca niciodată, prima zi, πρώτο, ne-existând în calendarul lor.

Până să se mărite, şcoala îi mai oferea un răgaz. Deşi nu învăţau istorie, a aflat că ţara ei, Grecia, este plină de evenimente importante şi a înţeles că ar fi bine să ştie câte ceva despre ele. Unele sunt reale, altele sunt legende, dar chiar din acest motiv sunt mai importante, fiindcă orice legendă are morala ei. Creta are chiar foarte multe. Va trebui să profite de vacanţă şi să se informeze. Nu va fi tocmai uşor, deoarece tatăl este ocupat cu serviciul lui, iar mama nu are timp şi chef să poarte grija copilului. Totuşi, Anastasia va trebui să insiste.

În final, tot tatăl şi-a făcut timp să meargă cu ea la Muzeul de Arheologie din Heraklion, cel mai mare oraş al insulei.

Din jurnalul Anastasiei:

La muzeu, tata, dar mai ales ghidul, mi-a arătat nişte fresce, despre care a spus că datează din anii 1600-1400 înainte de Christos. (Dacă acum suntem în 1968, înseamnă de atunci au trecut cel puţin 3368 de ani, dacă nu chiar 3568. Asta-i foarte mult. Jucăriile mele de acum doi ani au dispărut deja. Cum se face că pietrele astea au rezistat atât de mult?)

Sunt multe fresce ce reprezintă cai şi călăreţi. Mie îmi plac caii. Unii parcă vor să sară din frescă şi să vină la mine. Le spun să stea acolo; sunt prea bătrâni; au peste 3000 de ani. Una dintre fresce mi-a plăcut mai mult. Se numeşte „Prinţul Crinilor” şi a decorat apartamentul unei regine. (Aveau deci şi ei regină încă de pe atunci. De ce oare unii greci nu mai vor să aibă rege? Dacă ar avea rege, ar avea şi regină.) Cea care mi-a rămas în memorie însă este „Săritura peste taur”. Poate şi pentru că are un subiect oarecum sportiv, deşi nu este probă olimpică. Oamenii trebuiau să înfrunte din faţă taurii, care veneau spre ei înfuriaţi, să-i apuce de coarne şi să sară peste ei, dându-se peste cap. Fresca reprezintă un taur foarte mare, în comparaţie cu oamenii; unul tocmai îl apucă de coarne, al doilea este în săritură, cu capul în jos, deasupra taurului, iar un al treilea, alături, parcă bate nişte talere sau le dă note sportivilor. O fi arbitrul.

Dar cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut plimbarea pe-afară. Asta poate şi pentru că mie nu-mi prea place să stau în casă. La şcoală aproape tot timpul stăm în interior, mai puţin când merg la cai. M-a impresionat fortul. A fost construit de veneţieni (Nu ştiu ce sunt ăştia, dar par a nu fi fost greci). În 1648, fortul a fost atacat de turci. Ăştia au fost duşmanii noştri din-totdeauna. Cei din fort au rezistat până în 1669 (mai mult decât vârsta mea). Se spune că aici au murit treizeci de mii de apărători şi 118.000 de atacatori. Deşi au murit mai mulţi, până la urmă, turcii au ocupat oraşul.

Mai e un zid lung de apărare, unde e mai răcoare; în mijlocul oraşului este foarte cald. Mai bine a fost într-un parc, cu numele „El Greco”, adică „Grecul”, în limba spaniolă. Ăsta s-a născut aici, în Creta. Nu chiar în parc. A fost pictor şi a plecat în Spania, unde a devenit faimos.

Din mitologie, am aflat că Zeus, cel mai mare dintre zei, când a fost mic, mama lui l-a ascuns într-o peşteră, nu departe de aici, deoarece Cronos, tatăl, îşi mânca toţi copiii, fiindcă i se profeţise că unul dintre copiii lui îi va lua tronul. Ea l-a păcălit şi i-a dat un bolovan în locul ultimului născut. Se mai spune că Cronos simbolizează timpul, care îşi mănâncă zilele. Aici e ceva ce nu prea înţeleg. Dacă pe Zeus nu l-a mâncat, înseamnă că timpul s-a oprit, ceea ce nu este adevărat. Poate că i-a scăpat doar o zi şi, în continuarea, soţia, pe nume Rhea, i-a mai născut alţi fii, până când Zeus l-a detronat. Nu se ştie cine face zilele în prezent. Pe Zeus, ca să nu moară de foame în peşteră, l-a alăptat o capră, Amalthea. Deşi laptele de capră nu este la fel de bun ca cel de mamă, Zeus a crescut repede şi voinic, cum s-ar zice „tare ca fierul, iute ca oţelul” cu toate că laptelui de capră tocmai fierul îi lipseşte, motiv pentru care copiii hrăniţi cu lapte de capră devin anemici. Într-o zi, năbădăios, ca orice băiat, Zeus i-a rupt un corn Amaltheei, dar ea nu s-a supărat. Cuprins de remuşcări, după ce a devenit mare, Zeus a făcut o constelaţie în cinstea ei, numită „Constelaţia Capricornului”. Probabil că de aici vine şi expresia „cornul abundenţei”, iar unii oameni aşteaptă să le vină bogăţia din cer.

Nici la Knossos nu am fost, pentru că este în afara oraşului şi nu am fi avut timp. Acolo cică este un palat mare şi foarte vechi. Aş fi vrut să-l văd, chiar dacă acum, deşi restaurat, nu mai este aşa cum a fost. Despre el se spune o poveste frumoasă, care mi-a plăcut, pentru că este vorba despre o femeie. Ariadna este numele ei. Ea l-a ajutat pe iubitul ei, unul Tezeu, să iasă dintr-un labirint. Labirintul era chiar sub palat şi acolo se afla închis un monstru, de fapt copilul soţiei regelui Minos. Monstrului i s-a spus Minotaur, fiindcă avea cap de taur şi corp omenesc. Dacă ar fi fost un mini-taur, ar fi fost încă bine, dar el era mare şi trebuia hrănit prin sacrificii omeneşti. Tezeu l-a omorât, dar, ca să nu se rătăcească în labirint, Ariadna i-a dat un ghem de aţă, să marcheze drumul pe care merge şi pe care urma să se întoarcă. Tezeu a scăpat lumea de opresiune, dar fără dragostea fetei ar fi murit. Frumos, nu? Povestea mai spune că Tezeu nu a fost prea corect şi, după ce a luat-o de la părinţi, a dus-o pe insula Delos, unde a abandonat-o. Asta nu-mi mai place, dar aşa-i povestea.

* *

*

Da, Creta, ca leagăn al civilizaţiei minoice, este plină de nume mitologice. Pe lângă Minos, de ea sunt legaţi Dedal, Icar, Ariadna, Tezeu şi mulţi alţii. Poate mai puţin cunoscut este mitul potrivit căruia Minos însuşi a fost desemnat de către Zeus ca, după moarte, să fie judecătorul suprem pentru cazurile mai delicate, pe care judecătorii mai mici nu reuşesc să le rezolve. Locul judecăţii era o pajişte marcată de o răscruce, simbolizată de litera Y (i-grec). De acolo, un drum pleca spre Insulele Fericiţilor iar altul spre Tartaros. (Regăsim şi aici Raiul şi Iadul) Cei ce urmau să fie judecaţi veneau goi (morţi), dar şi judecătorul trebuia să fie în aceeaşi stare, pentru ca „să privească, cu sufletul său, sufletul fiecăruia, departe de toate rudele sale, după ce şi-a lăsat pe pământ toate podoabele, încât judecata să fie dreaptă”. Citatul este din Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kernback, care ne spune că sursa îi aparţine lui Socrate însuşi.

Desigur, miturile sunt poveşti şi, la fel ca toate poveştile, nu trebuie crezute. Orice poveste are însă o povaţă, aşa că şi miturile trebuie să ne spună ceva. Pentru noi, mitologia este astăzi o filosofie „en miettes” (în firimituri), cum ar spune un francez. Aristotel spune că „iubitorul de mituri este oarecum un filosof”.

Cu sensul de iubitor de înţelepciune (sofia), şi Anastasia se încadra în această categorie. Cine nu ar vrea? Poate că, la vârsta ei, nu avea înţelesul deplin al cuvântului înţelepciune şi cu atât mai puţin al celui de filosof. Îşi dorea însă cu siguranţă să ştie cât mai mult şi să fie capabilă să ia cele mai potrivite decizii în problemele vieţii. Contrar aparenţelor, copiii au cu mult mai multe probleme decât adulţii, iar răspunsurile la întrebările lor sunt chiar mai importante, fiindcă ele sunt cele ce le formează caracterul, le direcţionează paşii, care – în ansamblul lor - definesc calea vieţii oricărei persoane.

De aceea, filosofia, cu ‚s’ de la sofia (σοφία= înţelepciune), şi nu cu ‚z’ de la „zofos” (ζόφος = întuneric) sau „zoo” (ζώο = animal, dobitoc) este râvnită de către orice copil, chiar dacă încă nu a învăţat acest cuvânt.

Poveştile sunt pentru el mai importante decât sfaturile fără explicaţii. Cineva însă trebuie să-i explice subtilităţile, înţelesul lor mai profund. Spre deosebire de religii, unde se dau indicaţii şi se proliferează ameninţări, mitologia generează discuţii, interpretări, variante. Ea este un suport pentru filosofare.

Turistul ce vizitează astăzi Creta încercă să suprapună imaginile fictive, construite în timpul lecturilor, cu ceea ce vede şi – bineînţeles – nu se potriveşte. Cel ce s-a născut în Creta trebuie să-şi imagineze o altă lume, diferită de ceea ce vede în fiecare zi. Şi unul şi altul, operează cu imagini fictive. Imaginaţia şi inteligenţa sunt cele ce îl ajută să înţeleagă, să interpreteze şi să-şi formeze propriul mod de gândire.

Anglia, 1970-1971

La terminarea şcolii, mama şi sora ei au aranjat o întâlnire cu Fotios. Ele îl plăceau, sau cel puţin aşa afirmau. Anastasia era mai puţin încântată. Îl găsea prea direct, sigur pe el, chiar grosolan. S-a măritat tot la insistenţele tatălui.

- Eu nu doresc ca fata mea să lucreze; nici o femeie din familia noastră n-a făcut-o. Fotios este singurul pretendent pentru tine, aşa că trebuie să te măriţi cu el.

Şi s-a măritat.

A nu lucra nu înseamnă a sta degeaba. Aici el are sensul de „a nu avea un serviciu”, de „a nu lucra în afara casei”. În casă însă, lucrează din greu. Obiceiul datează din antichitate, când femeile nu ieşeau din casă, nici măcar până la piaţă. Toate cumpărăturile le făcea soţul. Ce-i drept, el doar negocia. Transportul cumpărăturilor era efectuat de către sclavi. Opinia grecilor asupra rolului femeilor în societate o sintetizează Sofocle: „Viaţa unui bărbat valorează mai mult decât viaţa a o mie de femei”. Naşterea unui băiat era o bucurie. Fata nou născută putea fi omorâtă, fără ca cineva să condamne gestul. Cel mai des însă era aşezată într-un coş şi expusă la vedere, poate cineva o va lua. Dacă acest lucru se întâmpla, ea devenea sclavă. Cu toate acestea, în interiorul locuinţei, soţia era adevărata stăpână a casei. Condiţia era să devină soţie; alternativele: hetairă (curtezană), sclavă sau moartea prematură.

Între timp, mentalitatea grecilor s-a schimbat într-o oarecare măsură, dar are încă rămăşiţe ancestrale: pentru că nu mai au sclavi, iar preţurile nu se mai negociază, au lăsat în seama femeilor întreaga activitate de aprovizionare, aşa că ele cară şi sacoşele pline de la piaţă. În rest, ele trebuie să fie mame, gospodine şi . . . cam atât. Sunt condamnate să îndeplinească treburile casnice - care nu se termină niciodată - asemenea predecesoarelor lor, danaidele, obligate să umple un butoi fără fund. Chiar dacă nu şi-au ucis soţii, nu m-ar mira să şi-o dorească. Doar danaidele au făcut-o, şi nu din proprie iniţiativă, ci pentru că aşa li s-a spus că trebuie. Sau, poate, este o rămăşiţă a unor credinţe mai vechi. Éa, spre exemplu, este zeul babilonian al înţelepciunii şi cunoaşterii, creatorul primilor oameni, în timp ce, la semiţi, El - simbolizat ca un bătrân cu barbă, eventual cu coarne, simbolizând forţa şi fertilitatea - este un zeu paşnic, care preferă odihna, somnul şi chiar beţia. Vremea lui Bachus însă a trecut, aşa că, acum, bărbaţii se mulţumesc cu cafea. Cafea grecească. Nu pentru că s-ar cultiva aşa ceva în Grecia, dar aşa cere mândria patriotică. Mai nou, se bea cafea frapé, fie şi în timpul iernii, fiindcă durează mai mult, datorită cantităţii mari de gheaţă, ce trebuie să se topească.

Ca să-i descreţească fruntea, tatăl i-a spus şi o glumă:

- Se spune că, dacă vrei să ai un soţ deştept, frumos şi bogat, trebuie să te căsătoreşti de trei ori.

o Întrebarea este: în ce ordine?

- Cred că întâi bogat, să te introducă în societate; apoi deştept, să ai cu cine discuta şi, la bătrâneţe, cu unul frumos, să te bucuri când îţi mângâie oasele.

o Eu cred că primul ar trebui să fie unul deştept, să te îndrume ca, atunci când intri în societate cu cel bogat, să ştii ce ai de făcut.

- În cazul acesta tu poţi să te măriţi doar de două ori, fiindcă deşteaptă eşti de la natură.

o Mersi!

- N-ai pentru ce; m-am complimentat singur; eşti doar fiica mea. Oricum, morala este aceeaşi: mărită-te cu Fotios. Nu este el foarte bogat, dar nici un coate goale. Are studii superioare, aşa că se va descurca. Şi nu e nici prost; ba mie mi se pare chiar inteligent.

Fotios se născuse în insula Chios, în 1945. Tatăl lui fusese navigator. După dezastrul de la Smyrna, nu numai că entuziasmul patriotic al grecilor suferise un şoc, dar – prin schimb de populaţie – Grecia primise peste un milion de greci din teritoriile turce. La mulţimea grecilor din provincie, care invadaseră puţinele oraşe după dobândirea independenţei, s-au adăugat acum aceştia, oameni cu totul lipsiţi de mijloacele materiale elementare. Situaţia economică a ţării era jalnică, dar se îmbunătăţea rapid, când al Doilea Război Mondial şi, mai ales, Războiul Civil ce a urmat a pus ţara din nou în dificultate. Emigrarea, cunoscută grecilor din anii trecuţi, părea din nou o soluţie. În Anglia, avea un unchi, plecat şi el puţin mai devreme. Cu ajutorul lui, Fotios a plecat în Anglia, unde, vorba românului, credea că toţi câinii umblă cu colaci în coadă. La Londra, şi-a continuat studiile, obţinând licenţa ca economist.

Fotios era însă un bărbat frumos, cu studii superioare, aşa că decizia părinţilor, pentru că ei le-au hotărât viitorul, nu era chiar atât de rea; fata l-a acceptat, deşi nu fusese alegerea ei. Oricum, opinia ei nu conta.

Chios, unde s-a născut el, este unul dintre locurile în care localnicii pretind că ar fi mormântul lui Homer. Celălalt este Ithaca, unde s-ar fi născut. Nu există nici o dovadă în această privinţă. Mormanul de pietre, care se afirmă că ar fi mormântul său, nu a fost cercetat niciodată, aşa că nu se ştie dacă sub ele se află osemintele cuiva, şi bine au făcut că nu au cercetat, fiindcă că ar fi putut distruge legenda. Homer – dacă într-adevăr a existat – a fost un recitator şi poet excepţional. La vremea lui, ceea ce numim astăzi literatură – de la literă, adică semnul scris – se transmitea pe cale orală, de către asemenea oameni talentaţi, care trebuiau să aibă şi o memorie excepţională. La poemele învăţate de la predecesori, el adăuga contribuţia sa originală, astfel că întrebarea dacă Iliada şi Odisea sunt în întregime poemele sale este fără rost şi dovedeşte necunoaşterea particularităţilor epocii. Ele nu pot fi creaţia unui singur autor.

Astăzi, oricărui adolescent i-ar face plăcere să se recunoască în eroul lui Homer, Ulise: viteaz, inteligent, puternic. Odiseu adaugă primelor calităţi gustul pentru călătorie, cunoaştere, aventură, mai ales dacă acasă îl aşteaptă o Penelopă.

Asemenea Penelopei, Anastasia l-a aşteptat întotdeauna pe Fotios să se întoarcă, chiar dacă peripeţiile lui nu erau asemenea celebrului erou. Ba, ultima dată, în loc să învingă ciclopi, a rămas el cu un singur ochi şi, în loc să se lupte cu adversarii pentru redobândirea poziţiei sale lângă soţia iubitoare, a trebuit ca Anastasia să se lupte pentru menţinerea lui în viaţă.

Înalt, frumos, titrat, Fotios era adulat de toate femeile. O perlă de băiat! În ceea ce îl priveşte, a ştiut să se folosească de aceste calităţi. Doar Anastasia spera că, în calitate de soţ şi tată, el nu va profita în continuare de aceste calităţi, deşi la greci libertatea bărbaţilor are limite foarte largi, spre deosebire de cea a femeilor.

Timpul a dovedit că ea a avut dreptate. Pe lângă impresia negativă de la început, a avut nenumărate ocazii să constate existenţa altora: era afemeiat, iubea mai mult vânătoarea şi pescuitul decât propria sa familie. De fapt, şi-a neglijat familia cât a putut.

Într-adevăr, viaţa a dovedit că adevărata eroina a fost Penelopa, adică Anastasia, şi nu el.

Deocamdată, s-au căsătorit. N-a fost nuntă mare, fiindcă nici nu prea aveau pe cine să invite. Din partea Anastasiei, din Grecia, au venit cu greu părinţii ei, fiindcă epoca coloneilor era o dictatură în toată puterea cuvântului, iar din Lyon au venit bunicii. Din partea lui a venit mama şi unchiul, care locuia de mult timp în Londra. De altfel, el îl ajutase pe Fotios să imigreze în Anglia. Prieteni? Ea nu avea; el, în schimb, ar fi putut să umple o sală numai cu ei. A trebuit să le explice şi să se scuze, cu argumentul că va fi o nuntă restrânsă. Şi aşa a şi fost. Cei câţiva apropiaţi, pe care nu putea să nu-i invite, s-au străduit să fie decenţi, deşi uneori li se ghiceau obişnuitele glume de burlaci.

Elveţia, 1971

Pentru Anastasia, zilele următoare au fost o lună de miere cu adevărat. De fapt, ea abia după nuntă a avut posibilitatea să cunoască Londra, iar Fotios s-a dovedit a fi un ghid competent, adevărat cunoscător al locului; mai puţin al muzeelor, cât a vieţii din afara lor. Anastasia a aflat mai târziu că aici, în muzee, s-ar afla valori inestimabile, colectate din toată lumea, inclusiv din ţara ei natală. Ea nu le-a văzut însă niciodată. Şi-apoi, de ce să le vadă aici, când le poate găsi în Grecia? A văzut în schimb Elveţia. Bunicii din Lyon, drept cadou de nuntă, le-au cumpărat două bilete pentru o excursie ieftină.

Au plecat cu un grup gălăgios de tineri cam de vârsta ei, majoritatea studenţi. Aveau şi un conducător de grup, ce nu părea a fi student, dar toţi ascultau de el. Şi ei vor trebui să-l asculte, fiindcă aveau program comun şi el ştia ce au de făcut. Era ghidul.

Timp de documentare nu au avut. Totul s-a petrecut atât de rapid. . . Între mica festivitate a căsătoriei – când au primit în cadou excursia - şi data plecării, au fost doar opt zile pline cu o mulţime de alte activităţi. Adevărul este că nu putem şti cum şi-ar fi folosit timpul, oricât de lung ar fi fost. Fapt e că, în drum spre Zürich, au avut câteva nedumeriri în timpul discuţiilor ce cei din grup. Spre deosebire de Anastasia şi Fotios, ei cunoşteau foarte bine programul excursiei; ştiau ce vor face în fiecare zi, ce anume vor vizita şi ce vor vedea acolo. Aproape te întrebai de ce se mai duc, dacă ştiu totul dinainte, şi încă atât de bine.

- În Zürich există peste cincizeci de muzee şi peste 100 galerii de artă.

o Şi le vom vizita pe toate?

- ?

Începuseră să se sperie. Grupul era foarte omogen; toţi erau studenţi animaţi de aceleaşi preocupări. Doar ei formau o notă discordantă şi îşi puneau deja întrebări asupra modului în care va decurge excursia cu asemenea companie. Erau însă veseli, comunicativi, deloc sclifosiţi, aşa că existau şi speranţe.

Dacă plecăm de la originea cuvântului muzeu, ne gândim că acesta ar trebui să fie un loc unde se adună toate artele ce stau sub patronajul Muzelor. Înţelesul termenului s-a lărgit însă şi astăzi avem „Muzeul ceasului”, „Muzeul pipelor” şi altele, deşi nu ştim să fi existat asemenea muze.

Frunţile eroilor noştri s-au descreţit definitiv când au ajuns. Oraşul li s-a părut a fi mai frumos decât tot ce văzuseră până atunci. Nu numai arhitectura era deosebită, ci şi modul în care oamenii aveau grijă de locuinţele lor. În majoritatea balcoanelor erau flori, deşi vara trecuse demult. Fântâni publice la tot pasul, iar vitrinele concurau cu cele mai elegante din Londra.

Marea lor şansă a fost sejurul scurt în Zürich. În afara turului de oraş – foarte frumos şi interesant – vizita prin muzee şi tot felul de „obiective turistice” a fost pentru ei un adevărat calvar. Fotios era neinteresat, iar Anastasia nu înţelegea mai nimic din explicaţiile ghizilor. Prea multe informaţii cu caracter istoric, a căror relevanţă i se părea inutilă. Îşi punea mereu întrebarea: ce importanţă poate să mai aibă azi evenimente petrecute cu sute de ani în urmă? Biserica St. Peter i-a rămas în minte, pentru că i s-a spus că are cel mai mare ceas de turn din lume. Are diametrul de 8,67 metri. Până atunci, credea că cel din Londra este cel mai mare. Dealtfel, despre multe lucruri credea că în Londra sunt „cele mai” din lume.

Ultima zi în Zürich a fost rezervată cumpărăturilor. Un fel de a spune cumpărături, fiindcă nici unul nu avea bani pentru aşa ceva, iar Anastasia nu a avut niciodată. I-a făcut totuşi plăcere să se uite la vitrine şi chiar să viziteze unele. A surprins-o faptul că vânzătoarele vorbeau cu aceeaşi uşurinţă mai multe limbi. Oricum, a fost mai relaxant decât tot ceea ce făcuseră în zilele precedente. Noroc că n-au fost prea multe. Când au părăsit Zürichul a simţit o uşurare. Excursia abia acum începe, se gândea. Vom vedea Elveţia şi nu un oraş, care nici nu-i prea mare, deşi foarte dens. Ştia şi ea că aici se află cele mai puternice bănci din lume, auzise că - din motive de siguranţă - mulţi dintre cei îmbogăţiţi rapid prin alte ţări şi-au depus banii aici, dar şi-au pierdut viaţa înainte de a-i folosi, astfel că banii au rămas în bancă. Nu era deci cu totul ignorantă, şi-a zis.

Şi, într-adevăr, drumul prin Elveţia a fost o încântare.

La plecare însă, au avut o surpriză. În seara de dinainte, împreună cu câţiva studenţi din grup, şi-au propus să celebreze sejurul în Zürich cu un pahar de bere, specialitate locală, la barul de la parterul hotelului. La grupul lor s-au ataşat doi polonezi, împreună cu două domnişoare. Ei încercaseră să meargă la restaurantul hotelului, dar nu au fost primiţi; toate mesele erau rezervate. Supăraţi, au venit la bar. Erau deja beţi cu vodca adusă de-acasă. Auzind că este vorba despre o celebrare, au hotărât ca toată lumea să bea şampanie. Cu greu au reuşit să se retragă. Schimbând băutura, polonezii abia au putut fi duşi pe braţe în camerele lor. Surpriza a venit dimineaţa. Alături de autocarul lor, care urma să-i ducă la gară, se afla autocarul grupului de turişti polonezi, al cărui şofer era chiar unul dintre cheflii. Părea treaz, dar alcoolul consumat nu putea fi eliminat în puţinele ore de somn avute la dispoziţie. Zicala francezilor „beat ca un polonez” se dovedea a fi cât se poate de adevărată. Ei nu mergeau la gară, ci cu autocarul în excursie spre munţi.

De la Zürich, au mers cu trenul până la destinaţia finală, unde aveau rezervare la hotel. Nu mai mersese niciodată cu trenul. În Grecia mersese doar cu vaporul şi maşina, mari sau mici, în funcţie de numărul de pasageri. În Anglia a văzut trenuri; mergeau uneori paralel cu şoseaua, dar nu a avut ocazia să le folosească. Noutatea s-a estompat însă imediat ce a văzut peisajul. Localităţile, foarte drăguţe, erau asemenea desenelor din cărţile pentru copii. Nu-i venea să creadă că sunt reale. Munţii erau acoperiţi cu zăpadă. La poale era verde, şi cu foarte multe flori pe la balcoanele caselor. Niciodată nu visase ceva atât de frumos, iar ceea ce vedea era chiar real.

Pe drum, Anastasia a aflat că destinaţia lor, Vevey, este un oraş foarte mic, obiectivul excursiei fiind munţii din apropiere. În apropiere însă se află Lausanne, un nume ce nu mai are nevoie de alte precizări; i s-a spus că este prea bine cunoscut în toată lumea. Doar acolo se află şi sediul Comitetului Olimpic Internaţional. Nu vestea că localitatea în care vor sta este mică a necăjit-o, cât modul ironic în care un băiat din grup i-a furnizat şi alte informaţii. Printre ele faptul că localitatea a fost menţionată pentru prima dată de filosoful şi astronomul grec Ptolemeu care i-a dat numele Ouikos. Era un detaliu, pe care nu era obligată să-l ştie, chiar dacă ar fi fost mai instruită, dar afurisitul i-a reproşat: „cum, tu, grecoaică nu ştii?”. Alte informaţii au fost totuşi interesante şi folositoare. Astfel, „Unul pentru toţi şi toţi pentru unul” este motto-ul Elveţiei (Unus pro omnibus, omnes pro uno).

Se aştepta ca măcar hotelul la care au ajuns să fie unul mai mare. A fost de aceea surprinsă să constate că nu era mai mare decât o casă. O casă dintre cele mai mari, dar totuşi doar o casă. De fapt două, fiindcă grupul lor nici nu intra într-una singură. Una mai mare şi una mai mică. Cea mare era mare fiindcă la parter era un restaurant, unde mâncau cu toţii. Cealaltă avea doar un living, dar era pentru asta chiar mai frumoasă.

A doua zi s-au plimbat prin împrejurimi. Excursia cea mare, o ascensiune pe munte, urma să aibă loc în următoarea zi. Vor trebui să plece devreme. Li s-a spus că vor avea o zi lungă şi grea, iar în zona superioară este bine să ajungă înaintea prânzului, când – din cauza căldurii – zăpada se moaie şi există pericol de avalanşe, deşi ei vor merge pe o potecă relativ sigură. Ideea unei avalanşe o incita; ar fi grozav să vadă una în realitate, nu doar la televizor. Sunt totuşi periculoase, aşa că mai bine lipsă. După micul dejun, vor primi de la restaurant chiar şi un pachet cu mâncare, fiindcă se vor întoarce abia către seară. La grupul lor se va adăuga un ghid profesionist dintre localnici.

La barul hotelului cel mic, la grupul de turişti s-au ataşat şi câţiva localnici, obişnuiţi ai casei. Unul dintre ei, ceva mai în vârstă, era în centrul discuţiilor, iar prietenul său îi ţinea isonul. Subiectele erau, bineînţeles, culese din întâmplări de pe munte. Părea să fie alpinist. Acum, povesteşte cum, după ce se căţărase pe o fisură, trebuia să traverseze peretele de stâncă pe o lungime de aproape zece metri, pentru a continua ascensiunea pe o alta fisură. Traversarea era posibilă pe o lespede de gresie îngustă de cel mult o jumătate de metru, pe care trebuia să se târască. Metoda era cu totul inedită pentru un alpinist. În plus, avea emoţii, pentru că se târa cu doar jumătate de corp, cealaltă atârnând deasupra hăului. Trebuia să înainteze asemenea unui şarpe, să-şi onduleze corpul cu mişcări mici, prudent şi foarte încet. Dacă aluneca, era pierdut. Singurul gând optimist era ideea că pe acolo mai trecuseră şi alţii, deci era posibil, iar pe la mijloc se vedea chiar un piton înfipt în stâncă. A pornit. Cu teamă, dar a pornit. Puţin câte puţin, a prins curaj. Un metru, doi . . . merge. În sfârşit, a ajuns la piton. Aici, surpriză! Pitonul nu este fixat în stâncă. Poate să-l scoată cu mâna şi să-l pună la loc. Încearcă să-l bată el cum trebuie. Scoate ciocanul, dar constată că nu are nici o şansă să-l înfigă. Stânca este compactă. Se gândeşte să recupereze pitonul – poate îi va fi de folos mai departe - dar abia atunci realizează că cel care l-a lăsat acolo a făcut-o cu un scop. Care? Să-şi râdă de cei ca el, care vor veni după el? Asupra lui a avut un efect benefic: i-a dat o rază de speranţă, i-a ridicat moralul. Trebuie deci să-l lase acolo. Restul a fost cu mult mai uşor. După traversare, fisura la care a ajuns i-a oferit un galop de sănătate. Efectuase o ascensiune pe care şi-o dorea de mult. Era traseul simbol pentru orice alpinist profesionist din zonă.

Toţi ascultătorii din bar erau plini de admiraţie, deşi, în surdină, se auzeau şoapte cum că tipul n-ar fi fost chiar un alpinist profesionist şi că doar se folosesc de asemenea subiecte, din dorinţa de a fi în centrul atenţiei. Iar dacă cineva îi oferă un pahar de coniac, mai are şi alte povestiri în traistă. Adevăraţii alpinişti nu sunt prea vorbăreţi. Dificultăţile întâmpinate, emoţiile, satisfacţiile, pe scurt, trăirile lor din timpul ascensiunilor ar necesita un talent literar pe care ei nu-l au şi, în final, nu ar fi înţelese de către cei ce nu sunt alpinişti. În plus, riscă să fie ironizaţi de către cei ce dispreţuiesc alpinismul.

Localnicii vorbeau diferite limbi, fără ca cineva să traducă. Se vede că fiecare vorbea în limba lui maternă, dar înţelegea ce vorbesc ceilalţi. Pe una dintre ele o mai auzise la mătuşa ei din Londra, atunci când vorbea cu bunicii din Lyon. N-o cunoştea, dar i-a recunoscut muzicalitatea; era franceza. Celelalte a aflat că erau germana şi italiana. Cel mai mult i-a plăcut cum suna italiana.

Tot un student din grup i-a furnizat mai multe informaţii despre Elveţia. De data aceasta, era un tânăr cumsecade; nu se vedea nici un pic de ironie în spusele sale. Îşi dădea seama că Anastasia nu este şcolarizată corespunzător, dar asta nu era vina ei. În schimb, îşi dorea să aibă mai multe cunoştinţe, iar el nu făcea decât să i le furnizeze, cu toată decenţa. Îi făcea chiar plăcere, fiindcă în ciuda lacunelor, Anastasia, înţelegea imediat semnificaţia informaţiilor primite şi făcea în mod spontan conexiuni inteligente între noţiunile abia însuşite. Era o plăcere să discuţi cu ea.

Cel mai interesant i s-a părut că, deşi majoritatea statelor moderne sunt constituite pe criterii naţionale, iar unele etnii încearcă să se separe, dorind să formeze state independente, Elveţia este o confederaţie constituită de către mai multe etnii, pe baza unor valori comune. Pare să fie ţara cu cea mai inteligentă guvernare, deşi a auzit că au fost şi dispute interne, nu întotdeauna rezolvate în agora. Chiar şi în religie, alături de Luther şi Calvin, în Elveţia, Zwingli, a fost unul dintre părinţii Protestantismului. El a fost ucis într-o bătălie împotriva cantoanelor catolice, de unde se vede că religia nu s-a propagat întotdeauna prin convingere paşnică.

S-au trezit devreme. Chiar dacă n-ar fi făcut-o, ghidul lor a bătut la uşa fiecărei camere şi s-a asigurat că toată lumea s-a trezit. Bineînţeles că marea problemă era îmbrăcatul echipamentului pe care şi-l luaseră cu ei de-acasă. Una dintre valizele cu care au venit era ocupată aproape în întregime cu încălţămintea şi hainele necesare pentru aşa ceva. Nu le folosise niciodată; doar le probase în magazin. Era mai mult decât amuzant, iar Fotios se agita inutil, grăbind-o. Până la urmă, a terminat, deşi parcă tot mai era câte ceva de aranjat, sau măcar de studiat cum ar fi mai bine. Surpriza a venit la restaurant. Nu era nimeni din grup acolo; doar cei din personalul de serviciu, care debarasau mesele.

- Unde sunt ceilalţi?

- Au plecat.

Fotios mustăcea în tăcere. Împuşcase doi iepuri de-odată: fusese pentru Anastasia o lecţie de punctualitate şi scăpase şi de ascensiunea, pentru care el nu avea nici un chef. În ultimii ani, el nu urcase nici măcar un deal, iar munţi văzuse doar de la distanţă. Era londonez sută la sută. Cu mult mai agreabil pentru el ar fi să se plimbe prin zonă şi, eventual să vadă casele şi în interior, nu numai pe dinafară, bineînţeles, acolo unde li se permite, ca de exemplu în baruri sau restaurante.

Era prea devreme pentru asemenea vizite, aşa că au început cu o plimbare, prilej să observe că aici, ca în orice localitate din cele pe care le văzuseră din tren, există un ceas mare, montat într-un turn, astfel ca oamenii să ştie cât e ora, oriunde s-ar afla. Replica „n-am ştiut cât e ora” nu poate fi invocată drept scuză pentru lipsa punctualităţii, iar punctualitatea elveţienilor este cunoscută, că nu degeaba fabrică ei cele mai renumite ceasuri din lume. Se aflau în centrul Europei, acolo unde s-a născut industria şi comerţul la scară mare. Lipsa punctualităţii este considerată nu numai o jignire a partenerilor, ci şi o necesitate, fără de care industria nu ar putea funcţiona. Oricât de grecoaică ar fi ea, trebuie să-şi imagineze că, pentru asamblarea unei maşinării, fiecare piesă componentă trebuie să se afle acolo la momentul potrivit. Fără ea, procesul de asamblare se opreşte. Societatea este şi ea asemenea unei maşinării: fiecare individ este o parte a unui mecanism, care mecanism funcţionează numai dacă fiecare parte îşi îndeplineşte rolul. Reciproca, pe cât de dură, pe atât de reală, este evidentă: piesele defecte sunt înlocuite cu altele bune. Anastasia şi-a însuşit lecţia. Ea va fi o persoană punctuală toată viaţa.

Au aflat că în Vevey au locuit pentru un timp mai multe personalităţi, printre care: Jean-Jacques Rousseau, Oskar Kokoschka, renumit pictor austriac, Victor Hugo, Graham Greene, Fiodor Dostoevsky, romancier rus, Le Corbusier, cunoscut arhitect elvețian, actorul Charles Chaplin, scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz şi mulţi alţii, cam mulţi pentru o localitate atât de mică. Remarcabil este faptul că localnicii se mândresc cu cei care le-au vizitat urbea.

Australia, 1972-1974

Una peste alta, pe lângă ineditul ei, excursia i-a oferit Anastasiei zile frumoase, o mulţime de noutăţi şi, parcă, şi Fotios a fost mai agreabil decât atunci când l-a cunoscut. Reveniţi în Anglia, trebuiau să-şi rezolve câteva probleme importante, una chiar urgentă: cea a locuinţei. La mătuşa ei, categoric, nu puteau sta. Fotios locuia într-o garsonieră la ultimul etaj al unei clădiri înalte. Termenul „garsonieră” este cât se poate de potrivit în acest caz: un spaţiu bun doar pentru un băiat – garson, în franceză – singur, fără obligaţii. Acum ei erau doi şi n-ar fi exclus să devină trei; excursia pare să fi fost o etapă productivă şi din acest punct de vedere.

A doua problemă era cea a serviciului. Fotios, deşi titrat, ocupa un post destul de slab retribuit. El se mulţumise cu ce avea, dar, pentru un cap de familie nu era suficient. Speranţa era tot la unchiul lui, cel care avusese o contribuţie esenţială la aranjarea căsătoriei lor. Nici nu i-ar fi fost greu unchiului să le rezolve problema; era un om cu multe relaţii în toată lumea. Oare chiar în toată lumea? Chiar şi în Australia? Da, şi în Australia. Acolo i-a găsit de lucru lui Fotios. De ce nu în Londra, nu se ştie. Dar, după ce au făcut o excursie în Elveţia, de ce nu ar merge şi în Australia?

Şi au plecat spre Australia. În drum, au făcut o escala la Singapore. Unele informaţii despre oraş le-au aflat din avion, dintr-un pliant ce l-au găsit în buzunarul din spatele spătarului scaunului din faţă: oraş-stat insular, aproape de peninsula Malay, puternic urbanizat (chiar cu pământ creat artificial), independent acum, dar sub suveranitate britanică în trecut, a fost sediul East India Company, mare port şi centru financiar. Confruntarea cu realitatea la coborârea din avion a fost de altă natură: în câteva secunde, erau complet uzi. De transpiraţie, nu de altceva. Şi nu atât de căldură, cât de umezeală. La căldură se aşteptau: Singapore este aproape de ecuator. Umezeala însă i-a luat pe neaşteptate. Cerul este gri, iar soarele abia dacă se zăreşte. Oraşul este asemenea unui muşuroi de furnici. Există în Europa credinţa că oamenii din zonele apropiate de ecuator sunt mai leneşi, din cauza căldurii, spre deosebire de cei dinspre poli, mai activi. Se explică astfel şi avansul civilizaţiei europene faţă de alte continente, cum ar fi Africa. De asemenea, cei din sudul Europei sunt mai puţin harnici decât ceilalţi. Ei bine, Singapore – şi nu numai el – dovedeşte că ideea este falsă. Oamenii de aici sunt harnici şi foarte vioi. Astăzi, Singapore este unul dintre cei „patru tigri asiatici” şi este al treilea din lume în privinţa venitului pe cap de locuitor. Explicaţia evoluţiei lor poate fi chiar fosta dominaţie britanică. Ea le-a oferit prilejul să înveţe ce trebuie făcut, iar ei, localnicii, au pus în practică lecţia de îndată ce au avut posibilitatea. În Asia s-a născut zicala „Dacă vrei să ajuţi pe cineva nu-i dai un peşte; îl înveţi să pescuiască”. Ajutoare au primit şi alţii. Efectul a fost însă pe măsura mentalităţii populaţiei, care le-au întrebuinţat cu folos sau dimpotrivă. Escala a fost scurtă.

Au aterizat la Sydney. Frumos, foarte frumos! Clădirea operei, cu arhitectura ei deosebită o zăriseră încă din avion. Vor trebui s-o viziteze cât de curând; este inclusă pe Lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO.

Pentru primele patru zile vor sta la hotelul la care şi-au rezervat cameră. Patru, pentru că, după trei zile primeau una gratis. Bineînţeles că, între timp, vor trebui să găsească o locuinţă de închiriat, hotelul fiind cu mult prea scump pentru ei. Deocamdată, singura dorinţă este un somn bun. După o călătorie atât de lungă, nici nu-ţi poţi dori altceva.

Aşa cum era de aşteptat, dar ei nu ştiau, somnul cel bun a fost scurt. Diferenţa de fus orar, jet-leg, cum i se spune, şi-a spus cuvântul. După mai puţin de trei ore, s-au trezit. Până dimineaţă, au făcut planuri. Biroul unde el trebuia să se prezinte şi magazinele - pe care ea dorea doar să le viziteze, nu să şi cumpere, fiindcă prea mulţi bani nu aveau – se vor deschide mult mai târziu. Până acum totul părea să fie foarte frumos, iar perspectivele erau şi ele de-a dreptul încântătoare. Un singur gând îi tulbura: oare cum se vor adapta la căldura Australiei? În scurtele lor vizite în Greciei li se părea dificil de suportat; se obişnuiseră cu clima Angliei. În Australia este cu mult mai cald. Dar, aşa cum au făcut-o alţii, o vor face şi ei.

Făcând planuri peste planuri, noaptea a trecut mai uşor. Urmează ziua cea mare

Şi a fost ziua cea mare. Mai bine nu era. . . Când să-i povestească lui Fotios ce minunăţii a văzut în oraş, el nu numai că n-a lăsat-o, dar i-a spus să strângă repede lucrurile şi să facă bagajele, pentru că au avion peste câteva ore pentru Perth. Acolo este postul lui, la cealaltă extremitate a Australiei. Aşa i s-a spus de la biroul central, de fapt singurul, pentru că filiala de la Perth abia se înfiinţează, odată cu venirea lui. El va fi cel ce va trebui s-o deschidă. Justificarea trimiterii lui Fotios la Perth a fost aceea că majoritatea vapoarelor ce vin de pe coasta de est a continentelor americane, precum şi cele din Africa şi Europa, opresc pe coasta de vest a Australiei, şi nu pe cea de est. Cu ele vin sau vor să plece cei mai mulţi greci. De ei va trebui să se ocupe Fotios.

- Şi când vor vizita opera şi celelalte din Sydney?

o În vacanţă.

- Şi cu camera de hotel rezervată pentru încă trei nopţi?

o Compania hotelieră are o reţea de hoteluri şi deja a transferat rezervarea la Perth, unde au o altă unitate.

Asta e! Poate că tot răul e spre bine. Acolo el va fi singur, fără şefi, ceea ce nu-i rău deloc. Va putea să-şi facă programul aşa după cum va dori. Iar Perthul este un oraş foarte mare. Este capitala Australiei de Vest. El nu este numai un centru economic important, ci şi un loc ideal pentru recreare. Plajele minunate de pe malul oceanului sunt renumite. Are mai multe universităţi; nu că i-ar interesa, dar asta înseamnă că este un oraş civilizat. Vor avea ce vizita. Abia se obişnuiseră, după nuntă, să viziteze diferite locuri.

De ce au trebuit să plece din Anglia în Australia este tot mai greu de aflat. Iniţial, Anglia a folosit Australia ca loc de deportare a deţinuţilor de drept comun. Era imposibil să evadezi de-acolo. Nu era cazul lor. Ce-i drept, mai târziu, continentul a fost considerat şi ca un nou început, fiindcă într-adevăr, acolo s-a dezvoltat o altfel de societate diferită de cea din vechiul regat. Englezi chiar dintre cei cu stare, plecau în Australia, dar mai ales în India, să facă avere. Erau însă alte timpuri. Unchiul lui Fotios l-a ajutat, încă de la emigrarea lui din Grecia. Tot el l-a sfătuit să plece în Australia, dar a evaluat greşit posibilităţile nepotului. Există greci şi în Australia, ca peste tot în lume, iar Fotios tocmai de ei trebuia să se ocupe: de emigranţii greci ce lucrau în navigaţie. Acesta ar fi trebuit să fie jobul lui. Din nefericire pentru el, nu a fost şi mijlocul prin care să facă avere.

Ei, grecii, sunt renumiţi pentru dicotomia sentimentelor lor: binele şi răul se află în proporţii egale în aceeaşi persoană şi nu se amestecă. Grecul este când bun, când rău, fără să treacă prin stări intermediare. În comerţ, se concurează fără milă, pentru ca, atunci când în discuţie apar subiecte cu caracter patriotic, să se unească ca nimeni alţii. Referitor la grecii din Anglia, este celebră replica lui Churchill, la pretenţia grecilor de a li se retroceda Ciprul, pe atunci colonie engleză: „Să ne dea înapoi grecii zona Baywater din Londra şi noi le vom restitui Ciprul”. Baywater este un cartier al Londrei, populat cu precădere de greci. Informaţia este extrasă din cartea lui Pan V. Vandoros, „Grecia cu zei şi fără”, una foarte frumoasă, scrisă cu multă însufleţire patriotică. Tot acolo, autorul scrie că, în Londra, există şapte cotidiene şi nenumărate periodice conduse de greci, patru tipografii, opt hoteluri, douăsprezece cafenele, douăzeci şi şase saloane de coafură, treizeci şi şase birouri comerciale, nouăzeci de magazine şi multe altele. Cartea a fost tipărită în 1978. Rezultă că informarea autorului, puţin mai veche, priveşte exact perioada în care Fotios a părăsit Anglia. Desigur, concurenţa caracteristică grecilor nu-i uşura viaţa, deşi şi el este tot grec, dar să pleci în necunoscut cu soţia însărcinată pare un gest cel puţin hazardat.

* *

*

Un nor alb ca o paraşută se deplasează rapid dinspre larg către continent, de parcă fuge de ceva şi se grăbeşte să aterizeze într-un loc mai sigur. Când aproape a ajuns, se fărâmiţează în bucăţi din ce în ce mai mici, până se topeşte cu totul în albastrul cerului. Era ultimul din armata de nori de aseară, negri şi ameninţători. N-a căzut nici un strop de ploaie, dar vântul puternic o speriase destul de tare pe Anastasia. Din cauza lui nici n-a prea dormit. Cu siguranţă că pe mare, se gândea, a fost teribil, poate chiar un uragan. Şi dacă - vânt sau uragan, ce-o fi fost – formează o tornadă şi ea, tornada, poate mătura puţin şi uscatul? Ea se află aici, foarte aproape de mare. E drept că sunt blocuri în jur, dar pe balcoane şi între blocuri se află tot felul de obiecte, pe care vântul le poate transforma în adevărate proiectile. Acesta este şi pericolul tornadelor: obiecte-proiectile purtate de vânt cu mare viteză. Chiar şi la un tsunami, nu valul face cele mai mari stricăciuni, ci obiectele aduse de apă în retragere, care mătură totul în cale, asemenea unei avalanşe. Şi în lumea noastră, a oamenilor, e la fel. Cei ce stau bine pe picioarele lor rezistă. Ceilalţi însă sunt luaţi de val şi lovesc tot ce întâlnesc în cale. Ei sunt adevăraţii distrugători, nu valul. Valul este cauza. Efectul este acelaşi, chiar şi atunci când cauza s-a dorit a fi una benefică, că . . . şi iadul este pavat cu intenţii bune. Şi creştinismul, iniţial o religie a oamenilor sărmani, născut din dorinţa de a le oferi o perspectivă măcar în viaţa de apoi, a cunoscut ororile Inchiziţiei, ca mai apoi, egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu să devină egalitate între oameni, iar de aici, la ideea de democraţie, urmată de altele ca socialism, comunism, cu liderii lor: Marx, Engels, Lenin, Stalin. . . Şi procesul continuă. . .

- Ah, am uitat laptele pe foc. Acum am ce curăţa. Fotios va bea ceai, fiindcă nu-i place laptele afumat. Noroc că doarme încă. Aseară a venit târziu de la . . . birou.

o Bună dimineaţa, darling.

- Bună dimineaţa. Te-ai sculat, în sfârşit?

o Îmi faci şi mie o cafea? Abia pot deschide ochii.

* *

*

La început, căldura Australiei nu a speriat-o. În Creta, era aproape la fel de cald. Disconfortul apare atunci când şirul zilelor toride este mai lung, iar aici părea să nu se mai termine. De fapt, ar trebui să se spună nopţi toride şi nu zile, fiindcă ziua este mai uşor de suportat. Noaptea însă, nu putea dormi. Iar dacă nu te odihneşti în timpul nopţii, atunci şi ziua devine mai grea. Totul a mers cum a mers, până când a ajuns cu sarcina în luna a şaptea. Ultimele două luni i-au făcut existenţa un calvar, atât ziua cât şi noaptea. În fiecare oră se întreba dacă va putea duce sarcina până la capăt. A fost la doctor şi a aflat că va avea un băiat. Fotios s-a bucurat, aşa cum era de aşteptat. Ea ar fi vrut fată, s-o crească aşa cum ea nu avut noroc să fie crescută. Pe de altă parte, se spune că băieţii sunt mai uşor de crescut decât fetele. În plus, este de presupus că Fotios va iubi un băiat mai mult decât o fată, iar acesta ar putea fi un motiv să stea mai mult pe-acasă, fiindcă nu este convinsă că munceşte în tot timpul în care pretinde că ar face-o.

Până să nască însă, căldura este insuportabilă, iar aer condiţionat nu-şi pot permite să instaleze. Costă prea mult pentru venitul lor, insuficient chiar şi pentru o familie modestă.

Ca să treacă timpul mai uşor, şi-a adus aminte că, la şcoală, învăţase să picteze. Nu-şi putea permite să cumpere vopsele de ulei, dar putea folosi acuarelele, cu mult mai ieftine. De altfel, şi la şcoală tot cu acuarele pictau. Şi atunci, ca şi acum, şi-ar fi dorit să lucreze cu vopsele de ulei, aşa cum fac pictorii mari. Poate va reuşi cândva. Sigur va reuşi, dar nu acum. La prima vedere, acuarelele sunt un gen minor, în timp ce pictura adevărată este cea cu vopsele de ulei. Presupune că este mai grea, deşi o întrebare o necăjeşte: de ce s-ar chinui pictorii să facă un lucru dificil, când au posibilitatea să-l facă mai uşor? Diferenţa dintre acuarele şi ulei este mediul în care se dizolvă pigmentul: apa în primul caz şi uleiul în al doilea. Apa are dezavantajul că tabloul se distruge la prima picătură de apă căzută pe el din neglijenţă, în timp ce uleiul rezistă. Dar nu acesta este motivul. Au ales uleiul, pentru că are o durată optimă de întărire; nici foarte lungă, dar nici foarte scurtă, astfel încât pictorul să poată aşeza straturi unele peste altele, să amestece culorile, până la forma dorită. Pare deci să fie chiar mai uşor decât cu acuarele, unde trebuie să ştii foarte bine ce ai de făcut, fiindcă îmbunătăţirile, corecturile, nu sunt posibile. Ce ai făcut de prima dată, rămâne bun făcut. Dacă a ieşit, bine; dacă nu, arunci hârtia, înainte s-o mai vadă şi altcineva. Ce-i drept, nu risipeşti decât o coală de hârtie. Ideea de a picta i s-a părut genială. Fotios nici nu va afla de noua ei pasiune.

Are totuşi o problemă: în jurul casei nu sunt copaci, iar în casă nu are obiectele pe care le picta la şcoală. Constată că pentru fiecare obiect trebuie să găsească o altă modalitate de a-l reda. La şcoală nu au fost învăţate cum să procedeze. Educatoarea era mulţumită dacă stăteau cuminţi.

Nu-şi face iluzii că ar putea să vândă tablouri. Deşi are nevoie stringentă de bani, îşi dă seama că nu are calificarea necesară. Este însă un mod de a-şi ocupa timpul şi, pentru moment, asta contează. În viitor, cine ştie? Poate va deveni celebră.

O frapează pictura naivă a aborigenilor, total diferită de cea din Europa. Cuvântul naiv a fost avansat de către cei ce se pretind profesionişti, fiindcă au urmat cursurile unei şcoli de specialitate, dar de cele mai multe ori şcoala – pe lângă cele câteva lucruri utile, pe care i-a învăţat – le-a îngrădit elevilor libertatea de creaţie şi i-a format ca imitatori ai profesorilor. Arca lui Noe a fost construită de către un amator: Noe însuşi; Titanicul a fost construit de către profesionişti. Este adevărat că, în cazul aborigenilor, nu este vorba despre o persoană, ci despre un popor şi cultura lui.

La prima vedere, pictura aborigenilor nu-i place, deşi coloritul o încântă. Este uimitor cum aceşti oameni au găsit în natură culori atât de vii, fiindcă de chimie nu poate fi vorba. Desenul este cel care îi creează o problemă. Îşi dă seama că el are o încărcătură simbolică deosebită, că fiecare figură spune ceva ce ea nu ştie, este inspirat dintr-o legendă sau face referire la ea. O nemulţumeşte faptul că nu înţelege. Era de aşteptat, este cultura unui popor despre care nu ştie nimic. O remarcă îi este totuşi la îndemână: spre deosebire de europeni, aborigenii nu şi-au propus să imite natura. Pictura lor este elaborată, are un conţinut simbolic, este plină de mesaje adresate celor ce îi cunosc legendele, credinţa. Simbolurile au fost elaborate în vechime şi sunt permanent înnoite. O asemenea pictură nu poate fi apreciată atât timp cât nu le cunoaşte legendele, mitologia. Abia după ce le va înţelege mesajul va putea face primul pas către ceea ce este arta lor cu adevărat. Ca s-o simtă aşa cum o simt ei ar trebui să aibă aceeaşi credinţă cu ei, să fie la fel de convinsă de adevărul şi valoarea legendelor lor, ceea ce îi va fi imposibil.

Pe de altă parte, se gândeşte la vizitatorii muzeelor din Europa şi chiar la ea însăşi. Pictura medievală europeană este în mare măsură una bisericească, în faţa căreia turiştii spun de ochii lumii şi fără convingere „vai, ce frumos”, dar, în realitate ei nu înţeleg mesajul tabloului, ce reprezintă el, pentru că majoritatea privitorilor nu cunosc parabola biblică ilustrată în acel tablou.

Un lucru e cert: ne place sau nu, arta aborigenilor este artă adevărată, de o valoare incomparabil mai mare decât arta modernă, lipsită de conţinut. Puterea de creaţie acestor „naivi” este impresionantă.

În cele din urmă, a născut. Pe lume a apărut Kostas, un băiat frumos, sănătos, ce părea să semene cu tatăl, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar, pentru început, viaţa părinţilor, şi în special a mamei, a devenit brusc foarte dificilă. Tatăl era mai tot timpul plecat de-acasă, dar – cu toate eforturile sale – veniturile erau mai puţin decât modeste. Mama, singură şi fără experienţă, se descurca greu, deşi făcea economii cât putea. Fără să aibă cunoştinţe deosebite de croitorie, făcea hăinuţe pentru copil.

Cu toate acestea, când situaţia a devenit disperată au trebuit să renunţe la visul australian. Din Anglia nu venea nici un ajutor; dimpotrivă, mama lui Fotios, mutată acolo după moartea soţului (tatăl lui Fotios) cerea ea bani, iar el, fiu iubitor, îi trimetea. Singura salvare putea fi tot Grecia, unde ar putea locui o vreme, fără intenţia de a rămâne acolo, ci doar ca un refugiu pentru o perioadă de căutare a unui alt job.

* *

*

Contrar aparenţelor, grecii nu sunt, aşa cum am fi tentaţi să credem, nişte capi de familie autoritari, judecând după prezenţa lor în societate: singuri la cafenea, tavernă sau jucând table prin parcuri, în timp ce femeile fac piaţa, cresc copii şi îndeplinesc toate treburile gospodăreşti. În realitate, ele iau deciziile majore. Prezenţa bărbaţilor în spaţiul public, chiar atunci când pretind că au o mică afacere, este doar o abandonare a familiei, cu problemele ei. Este interesant de observat că multe cafenele au mochetă pe jos, chiar în cele amenajate pe trotuare; nu există mochete – nici vorbă de covoare – în bucătării. În locuinţe predomină pardoselile reci, din marmură sau imitaţie. De cele mai multe ori, „afacerea” bărbaţilor se limitează la un magazin minuscul la parterul blocului, fără clienţi, fără vânzare, un magazin ce ar trebui să fie închis înainte de a se deschide. El stă acolo însă permanent, singur sau jucând table cu un prieten. Familia are alte surse de întreţinere. Când sunt mai mulţi bărbaţi, discută aprig despre tot felul de lucruri, uneori politică, la care nu se pricep. Dacă ar avea ceva mai multe cunoştinţe ar fi mai puţin virulenţi, pentru că ar avea argumente, iar dacă s-ar pricepe cu adevărat, nu ar avea ce discuta, lucrurile fiind clare. Ei sunt, de fapt, nişte poltroni, nişte laşi.

Tatăl Anastasiei s-a supus orbeşte deciziilor soţiei, o femeie ce dorea să controleze viaţa celorlalţi, fără să urmărească interesele lor reale. Pe propria-i fiică a îndepărtat-o, fiindcă prezenţa ei o deranja pe soţia lui. Pentru Anastasia aşa zisa şcolarizare în Anglia a fost de fapt un surghiun.

Fotios s-a lăsat căsătorit de către femei. Pentru el, termenul „măritat” ar fi mai potrivit decât cel de „căsătorit”. Ce-i drept, familia nu l-a interesat. Femeile, ei, da, ele îl interesau. Femeile, nu soţia! Vechea mentalitate, conform căreia soţia este mamă, gospodină şi stă acasă, îi convenea de minune. Iar cum era un bărbat cu trecere la femei, i s-ar fi părut chiar ciudat să renunţe la principala lui plăcere.

Plecarea din Australia a fost hotărâtă tot de către o femeie: mama Anastasiei, având ca singură motivaţie dorinţa de a putea controla viaţa nepotului nou-născut, de care, peste foarte puţin timp, nu vroia să mai ştie. Situaţia lor materială era precară, este adevărat, şi nu aveau nici o altă perspectivă, nici măcar una echivalentă, nicicum una mai bună.

Grecia, 1974

Grecia în care au sosit avea aceleaşi case, dar parcă alţi oameni. Este un fel de a spune despre case că erau aceleaşi. De fiecare dată când venea în vacanţă, găsea unele noi şi foarte frumoase, pe locul celor modeste din trecut. Grecia înflorea de la un an la altul. Acum, tocmai această evoluţie se oprise. Ceea ce o frapase mai mult era însă atitudinea oamenilor: parcă erau speriaţi. În scurt timp, a aflat ce se întâmplase: era ceea ce astăzi numim „dictatura coloneilor”.

După secole de oprimare, grecilor le intrase în cap că ei sunt reprezentanţii democraţiei, aşa că dreptul lor fundamental este de a fi contra. Contra vecinului, contra prietenului şi, mai ales contra a tot ce înseamnă ordine, deci în primul rând contra administraţiei. Ei nu au înţeles că Zeus a făcut ordine în haos şi nu invers; confundă democraţia cu anarhia. În plus, datorită influenţei sovietice insidioase, opoziţia comunistă crea guvernării probleme insurmontabile. Arthur Schopenhauer scrie în „Fundamentele Moralei”: „Săracul nu va recunoaşte că inegalitatea socială are drept cauză inegalitatea meritelor.” Săracul cu duhul nici atât.

Încrezători în ei, ca efect al victoriei împotriva turcilor - pentru care merită toate laudele – dar şi al faptului că străinii sunt interesaţi de ţara lor, grecii cred că sunt şi foarte isteţi. Din nefericire, isteţimea lipsită de cultură produce de cele mai multe ori indisciplină. Trebuie să înţelegi ce se întâmplă în jurul tău şi de ce se întâmplă, pentru ca să poţi judeca corect. Doar în asociere cu educaţia, inteligenţa adevărată îi arată celui în cauză că anarhia, ca produs al indisciplinei, nu-l va ajuta şi că, dimpotrivă, ca membru al unei societăţi bine organizate şi prin intermediul acelei societăţi el se poate realiza ca individ pe o treaptă superioară.

Civilizaţia este o noţiune din sfera socialului. Deştept nu este cel care ştie multe lucruri, ci acela care înţelege cum funcţionează lucrurile pe care le ştie. Grecii nu numai că nu ştiu cum funcţionează societatea, dar nu ştiu nici măcar ce anume ar trebui să funcţioneze. În schimb, ei se consideră mai presus de asemenea consideraţii, ceea dovedeşte altceva.

Într-o oarecare măsură, incultura şi uşurinţa cu care sunt atraşi cu lozinci de tip comunist este explicabilă prin lipsa unei tradiţii intelectuale. Pare ciudată această afirmaţie faţă de poporul pe a cărui cultură s-a fondat civilizaţia europeană, dar ea este explicabilă prin istoria acestui popor. Ea trebuie explicată.

Datorită turcilor, s-au produs două migraţii ale intelectualilor greci:

- la căderea Imperiului Bizantin;

- după Războiul de independenţă.

În primul caz, motivul emigrării nu are nevoie de prea multe explicaţii; este uşor de intuit. Este adevărat că cei care au plecat au însămânţat cultura în Europa. Renaşterea, cu care Occidentul se mândreşte atât, a fost realizată în mare măsură de către grecii fugiţi de teama iataganului turcesc. Ei au adus cultura mai întâi în Italia şi apoi în restul lumii. De ei a beneficiat Europa occidentală, dar nu şi localităţile din teritoriul Greciei de azi, care erau deja înglobate în Imperiul Otoman.

În al doilea caz, intelectualii au fost acuzaţi de către revoluţionari că au fost colaboratori ai turcilor. Majoritatea lor se aflau în capitala Imperiului Otoman, Istambul, şi in oraşele apropiate. Din acest motiv, ei puteau pleca oriunde în lume, în afară de Grecia. A fost, bineînţeles, preferată Europa şi mai ales America.

După o asemenea spoliere, era de aşteptat ca grecilor să le fie greu să se autoguverneze. A fost un popor asuprit, iar astăzi este un popor uşor de manipulat.

În consecinţă, ajunseseră într-o fază în care era necesar să se facă puţină ordine. Din păcate, cei ce şi-au propus s-o facă – coloneii – au dovedit că nu sunt şi buni administratori, iar ceea ce au instaurat ei după lovitura de stat militară a fost doar un regim dictatorial. Ceva ordine făcuseră ei, dar unele măsuri au fost exagerate. Acesta era motivul fricii, resimţite de populaţie.

Un job pentru Fotios? Absurd! Înapoi la Londra, la unchiul care l-a ajutat şi până acum.

Nu e limpede de ce unchiul nu i-a găsit nici de această dată ceva în Anglia. Prin relaţiile lui, i-a găsit însă un job în New York. Anastasia a rămas cu Kostas la părinţi, în Creta, în timp ce Fotios a plecat la New York să-şi ia postul în primire şi să găsească o locuinţa pentru familie.

Nu cunoştea pe nimeni în Statele Unite ale Americii, aşa că trebuia să se descurce singur. Se pare că a reuşit, fiindcă – înainte de venirea iernii, a venit s-o ia pe Anastasia şi Kostas în „Lumea Nouă”. Pentru Anastasia, nouă fusese şi Australia, dar mai ales Anglia, la nici 14 ani. Cu ce avea să fie America mai nouă decât celelalte, avea să afle mai târziu.

Sfârșitul primei părți