Cristache
Gheorghiu
Eseuri vesele
şi triste
Volumul 3
Braşov,
2014
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a
României GHEORGHIU, CRISTACHE Eseuri vesele
şi triste / Cristache Gheorghiu, - Braşov, 2014 ISBN 978-973-0-17194-5
Unul dintre primele simboluri ale oricărei ţări este Ziua Naţională, aleasă astfel încât să pună în evidenţă un moment care a marcat în mod semnificativ istoria ei. Grecii au ales 25 martie, ziua când, în 1821, arhiepiscopul Germanos din Patra a înălţat steagul grecesc, declanşând astfel, în mod simbolic, Războiul de Independenţă. Alegerea a fost inteligentă. Războiul nu s-a terminat la o dată precisă, recunoaşterea independenţei de către celelalte ţări depinde de interesele lor şi ţine de diplomaţie şi politică externă, în timp ce începutul acţiunii pune în evidenţă iniţiativa grecilor, patriotismul lor. Noi ştim de la istorie că, înaintea lui Germanos, a existat încercarea mult mai concretă lui Ipsilante, pe care o recunosc şi grecii. Acest Ipsilante însă a făcut şi multe greşeli, care ar putea umbri puritatea mişcării de eliberare. De aceea, gestul unui preot are o valoare de simbol incomparabil mai mare.
25 martie este şi sărbătoare religioasă şi nu una oarecare; este Bunavestire. Grecii sunt foarte credincioşi, astfel că asocierea celor două sărbători capătă o valoare şi mai mare.
Sfârşitul lunii martie oferă zile frumoase din punct de vedere meteorologic, astfel că se pot organiza manifestaţii adecvate, ceea ce grecii ştiu să facă. Este al doilea an când am privit defilarea organizată în cartierul în care locuiesc, Palaio Faliro. Acum trei ani am fost în centrul Atenei, în Syntagma, unde a vorbit chiar preşedintele ţării. Defilarea ce a urmat însă m-a impresionat mai puţin. Aici, în Palaio Faliro, după câţiva soldaţi şi maşini militare, defilează elevii. Adulţii privesc de pe margine şi aplaudă. Prima constatare este convingerea importanţei acţiunii lor, ce poate fi citită pe feţele majorităţii copiilor. Evident, nu ale tuturor, dar a foarte multora. Este o dovadă clară a educaţiei primite. A doua constatare este faptul că toţi poartă uniforme, la care, cu această ocazie, au adăugat eşarfe, sau cravate, bineînţeles identice. În primele rânduri au etalat şi costume populare, foarte frumoase, cu adevărat specifice. A treia constatare a fost mulţimea lor. Întreaga defilare a durat mai mult de o oră, semn că populaţia Atenei este prolifică. Sporul demografic este remarcabil.
Anul acesta am avut parte şi de o surpriză. Cele câteva maşini cu care a început defilarea erau relicve din al Doilea Război Mondial, de producţie americană, începând cu celebrele Willis. Pe caroseria unora poate fi citită inscripţia „U.S.Army”. Ca piese de muzeu este surprinzător că sunt încă în stare de funcţionare. Cerul a fost permanent brăzdat de elicoptere, iar cu câteva zile înainte, chiar în golful din faţa noastră a staţionat timp de trei zile un portavion, semn că Grecia dispune de armament modern. Explicaţia expunerii acelor maşini trebuie deci căutată tot în zona simbolurilor. Da, americanii sunt cei care au hotărât soarta războiului şi nu alţii.
Iată că şi simbolurile sunt bune la ceva sau, mai exact, sunt mai bune decât orice altceva. Important este ca cineva să le pună în valoare.
Mai demult, am cunoscut pe cineva despre care doream să aflu mai multe. M-am adresat unor foşti colegi de serviciu ai acestuia. Mi-au răspuns că este un bun organizator. Răspunsul avea o puternică doză de ironie, pentru că nu asta mă interesa, ci calităţile lui profesionale.
Mai târziu, a fost numit într-un post de conducere. Acolo, tocmai aptitudinile de organizator trebuiau valorificate, dar… surpriză: din punctul de vedere al instituţiei, a fost un conducător lamentabil. Din punctul de vedere al şefului care l-a numit în post, în schimb, a fost un organizator excelent, pentru că i-a servit interesele şi, împreună, au prosperat.
Mi-am pus atunci întrebarea: ce însemnă un bun organizator? Ce calităţi native trebuie să aibă? Există profesiunea de organizator?
O variantă de lucru ar fi aceea că un bun organizator poate fi cineva care nu are idei personale de anvergură, dar se subordonează unui şef cu idei, sau unui partid, şi lucrează conştiincios în slujba acestuia, ideile sale fiind din categoria celor mici, prin care însă implementează politica şefului.
Animalele sunt de două feluri: erbivore şi de pradă. Fiecare categorie are mijloace specifice de supravieţuire. Erbivorele trăiesc cel mai adesea în turmă, au ochii laterali (să-şi vadă mai bine vecinii), în timp ce animalele de pradă vânează individual, au privirea ageră şi orientată către înainte.
Omul are câte ceva din trăsăturile ambelor, ceea ce se poate observa de la modul de alimentaţie şi până la filosofie.
În etică, idealurile recomandate oscilează între un comportament de turmă şi cel al animalului de pradă.
Între religie şi politică, între spiritul gregar şi cel independent, omul obişnuit trebuie să se descurce singur.
Dezastrul apare atunci când turma este condusă de către animale de pradă, pentru care vânatul este chiar turma condusă.
A fost o perioadă când oamenii gândeau că maşinăria numită stat este de la Mama Natură, de la Dumnezeu sau de oriunde, dar e sigur că face parte din firescul lucrurilor, este veşnic şi toţi muritorii trebuie să se integreze la fel de firesc în acest mecanism cât pot ei mai bine. Obişnuit să trăiască în grup, omul a învăţat să-şi coordoneze acţiunile cu ceilalţi membri ai grupului, să respecte disciplina grupului. În fond, este un animal social. Cu timpul grupul s-a mărit, iar statul actual nu este altceva decât grupul extins la dimensiunea lui maximă. (Spun maximă, pentru că statul global este doar o noţiune utopică, deoarece umanitatea ar dispărea înaintea lui.)
Când eram copil, aveam un vecin, tatăl unui prieten, ce lucra la primărie. Toată lumea îl trata cu mult respect, iar el se comporta ca atare. Faptul că cineva era funcţionar la stat, pe vremea aceea, era un indiciu suficient că cel în cauză este un om ce se bucură de întreaga consideraţie a urbei. Îl vedeam rar, pentru că era ocupat. De altfel era şi un om foarte liniştit. Pleca de acasă devreme, întotdeauna corect îmbrăcat, venea târziu, aşa că doar la sfârşit de săptămână şi uneori în după amiezile lungi de vara îl puteam vedea îngrijind micuţa grădină de flori de lângă casă.
Abia târziu, după ce am crescut şi a trebuit să scot un act de la primărie, am constatat că omul nostru era un funcţionar mărunt. Doar conştiinciozitatea îl menţinuse pe post, pentru că aproape întreg personalului primăriei fusese înlocuit de către noul regim instalat imediat după război.
Mă gândesc că astăzi nu mai există asemenea funcţionari. Se ştie de ce.
Fenomenul nu este singular şi nu este numai românesc. Se întâmplă în toată lumea, în mod sigur în Europa. Sătui de minciuni, oamenii nu mai cred în autoritatea statului. Apar sentimente de revoltă, de apărare sau de izolare, potrivit firii fiecăruia, în orice caz nu de participare. Fiecare încearcă să-şi evidenţieze personalitatea şi să-şi pună interesele personale înaintea celor colective, chiar dacă societatea va avea de suferit.
Da, viaţa societăţii-stat este pe cale de dispariţie.
Obişnuim să ne justificăm nevolnicia prin poziţia geografică, vicisitudinile istoriei şi altele asemenea, adevărate sau mai puţin adevărate. O primă observaţie este acea că orice naţiune, dacă a avansat vreodată în disputa cu celelalte, a făcut-o pentru că a avut voinţa şi inteligenţa necesare în momente cheie.
Vorbind despre „culturile mici”, Cioran, în Schimbarea la faţă a României, se întreba retoric: ”De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decât germanii, am trebuit să ne aşteptăm soarta o mie de ani? Situaţia geografică defavorabilă, neprielnicia condiţiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare.”
Îmi vin însă în minte întotdeauna unele exemple contrare argumentaţiei noastre. Aproape sistematic, când este vorba despre istoria antică, se explică naşterea unei civilizaţii prin condiţii geografice favorabile, cum ar fi situarea la confluenţa unor civilizaţii diferite, ceea ce a permis sintetizarea unei noi civilizaţii, superioară celorlalte. Este, spre exemplu, cazul Greciei antice. Ceea ce noi invocăm a fi un dezavantaj, iată că, a fost pentru greci un avantaj bine fructificat. Se poate detalia. Dintr-o bătălie pierdută, cum a fost cea de la Termopile, s-a născut o conştiinţa naţională asociată cu dobândirea încrederii în forţele proprii, astfel că, la următoarea bătălie au obţinut victoria. Iar atunci când inamicul tradiţional, Imperiul Persan, s-a aflat într-un moment de slăbiciune, au ştiut ce să facă. Alexandru cel Mare nu a fost un strateg chiar atât de grozav pe cât l-au făcut istoricii de mai târziu. El n-a făcut decât să profite de starea precară a Imperiului şi de moartea lui Darius al III-lea. Ceea ce a triumfat cu adevărat a fost cultura greacă în perioada imediat următoare. Această cultură, însă, a trebuit mai întâi să existe pentru ca să se poată răspândi. Şi tocmai această cultură noi o explicăm ca fiind un rezultat al sintezei făcută de greci datorită vecinătăţii cu imperii mai puternice, cu alte culturi, ca cea egipteană, persană şi chiar extrem orientală.
Ce facem noi între culturi şi imperii vecine? Pendulăm! Este firesc să procedăm astfel. Nefiresc este că, la trecerea prin punctul zero nu lăsăm nimic. De ce pendulăm? Din motive de adaptare, dar şi pentru că – atât ca indivizi cât şi ca naţiune – dorim să progresăm şi atunci de orientăm către ceea ce ni se pare în acel moment a fi o ţinta către care ar fi avantajos să ne îndreptăm. Cum însă configuraţia politica se schimbă, şi ţintele noastre sa schimbă, şi de aici, iată, pendularea. Problema noastră este – cum spuneam – că nu agonisim mai nimic în ceea ce ar putea fi un progres pentru noi înşine.
Nu am pretenţia să-i imităm pe greci, pentru că, în mod evident, nu suntem în stare. Am putea totuşi să încercăm să-i ne comportăm măcar la nivelul propriilor noştri strămoşi. În secolul 19, când Imperiul Otoman pierdea din putere, oameni precum Kogălniceanu & co. au ştiut ce să facă şi au construit o Românie europeană. Acum, când avem din nou condiţii favorabile, . . . mai bine mă opresc.
Constat de multe ori că unii oameni se unesc pentru un obiectiv comun, în timp ce alţii nu, şi încerc să identific condiţiile, cauzele, argumentele şi motivaţiile ce-i determină să se comporte astfel. Ce-i drept, cele mai frecvente asocieri sunt între răufăcătorii de tot felul – de la borfaşii mărunţi şi până la politicieni – dar nu ei mă preocupă acum, ci aceia care sunt animaţi de intenţii benefice. Aceştia, nu numai că sunt cu mult mai puţini, dar, dacă analizăm acţiunile lor, constatăm că, adesea, în spate se află interese suficient de meschine şi rămânem cu gustul amar că faptele bune ne animă în dezarmant de puţine cazuri, ceea ce nu este decât un motiv în plus să ne ocupăm de ele.
Există câteva situaţii clasice. Spre exemplu, în mediul rural, mai ales în trecut, rudele şi prietenii cooperau pentru construcţia unei case. Acolo funcţiona tradiţia. Exista deci o tradiţie bună. Astăzi, exemple de acest gen sunt tot mai greu de găsit şi mă întreb de ce. Se strică tradiţia? Este normal ca unele obiceiuri vechi să dispară, făcând astfel loc altora noi. Doar că cele noi constatăm că sunt mai puţin bune decât cele vechi.
Şi astăzi oamenii de la ţară, chiar veniţi la oraş, se ajută între ei mai mult decât o fac orăşenii nativi. Este un efect al civilizaţiei faptul că acum oamenii sunt mai puţin cooperanţi, că se înstrăinează unii de ceilalţi? Se pare că da. În urmă cu câţiva ani, turist fiind prin SUA, mă bătea gândul să cumpăr o maşină veche (la banii mei nu putea fi vorba de una nouă). Am fost temperat cu argumentul că, dacă rămân în pană pe autostradă, nimeni nu va opri să mă ajute. Cel mult va da un telefon la Poliţia Rutieră sau direct la un atelier de reparaţii gata să-mi ia banii pe care nu-i aveam. Sunt de asemenea clasice scenele cu oameni căzuţi pe trotuar pe care trecătorii îi ocolesc fără să se intereseze de soarta lor. Se întâmplă în oraşele mari; mai puţin în cele mici şi aproape niciodată la ţară.
Acum, dacă tot am stabilit că interesul justifică cvasi-totalitatea acţiunilor noastre comune, înseamnă că de el trebuie să ne ocupăm, oricât de lipsit de etică ar părea. Şi totuşi, încă nu mi-am explicat de ce – fie şi în mod interesat – unii oameni se unesc iar alţii nu. Am constatat doar că oamenii sunt cu atât mai cooperanţi cu cât spaţiul în care trăiesc este mai puţin evoluat. Este cumva bunătatea distribuită în mod diferit? Atunci când rudele şi prietenii participă la construcţia unei case, o fac pentru că au fost şi ei ajutaţi cândva sau se aşteaptă să fie ajutaţi atunci când vor avea nevoie. Este vorba deci tot despre un interes. În lupta pentru existenţă în condiţii mai mult sau mai puţin primitive sau împotriva stihiilor naturii, oamenii erau obligaţi să se unească. Necesitatea acestei colaborări este încă prezentă, dar din ce în ce mai slabă. De ce? Pentru că majoritatea problemelor ce-i determinau la colaborare s-au instituţionalizat. De cei cu probleme de sănătate, fie şi căzuţi pe trotuar, se ocupă Salvarea. S-au înmulţit, în schimb infractorii, motiv pentru care este periculos să opreşti maşina în câmp; nu se ştie dacă nu cumva este o capcană! Instituţiile însă aparţin statului, iar de stat se ocupă politicienii. Aceştia sunt preocupaţi de interesele lor.
Şi de interesele noastre cine are grijă? Întrebare retorică! Evident că nimeni. Ne putem realiza dezideratele numai în măsura în care le regăsim în organismele statului, în care fiecare dintre noi este o mică rotiţă ce trebuie să se învârtă conform cerinţelor angrenajului din care face parte.
Cred că autorul nu este conştient de valoarea cărţii sale. Pe coperta a treia, el scrie: „De dragul fiecărei poveşti în parte, care poate fi citită separat de celelalte, m-am gândit să scriu acest – totuşi – roman, transformând obişnuitele capitole în povestiri de sine stătătoare. Aşa că puteţi să-l citiţi de oriunde.” Autorul a mai scris povestiri, este deci familiarizat cu domeniul, şi doar intuieşte că, puse cap la cap, acestea ar putea forma un roman. Ceea ce nu ştie este faptul că a reuşit unul dintre cele mai bune romane româneşti. Evident, despre români, fiindcă un scriitor autentic nici nu ar putea să scrie decât despre ceea ce ştie şi a simţit pe pielea lui.
Da, cartea lui Cristian Teodorescu nu este doar o suită de povestiri, decât în aparenţă; ea este cu mult mai mult de-atât. Iată că – dacă nu avem scriitori capabili să producă în mod conştient literatură adevărată - ea apare spontan, prin talentul unora hărăziţi cu aşa ceva. Se dovedeşte încă odată că talentul nu se învaţă; el există sau nu. De asemenea, este falsă ideea fabricilor de literatură - ca şi a celor de artă – şi a înregimentării scriitorilor şi artiştilor în organizaţii oficiale, ce pot fi controlate de către stat. De sorginte comunistă, ea a fost necesară pentru propaganda politica, idee ce – din păcate – mai zace încă în unele capete.
Alegerea unui orăşel mai mult decât modest – Medgidia – nu-i scade cu nimic valoarea. Dimpotrivă, translatarea acţiunii într-un oraş mai mare ar fi sugerat diverse personalităţi, generând astfel opinii parazite, dat fiind simpatiile şi antipatiile particulare ale cititorilor. În oraşele mai mari şi mai ales în Bucureşti, românii nu sunt cu nimic diferiţi de ceilalţi, doar ceva mai ridicoli în aroganţa lor şi cu mult mai tupeişti. De fapt, marea lor majoritate au origine modestă şi faptul că se străduiesc s-o ascundă nu-i onorează câtuşi de puţin. Nu este cazul lui Cristian Teodorescu. El este chiar prea modest, textul citat fiind o dovadă. Nu-i vine nici lui să creadă că a realizat o frescă, pe cât de savuroasă, pe atât de profundă a României anilor ’40 ai secolului trecut. Eroii cărţii sunt adevărate simboluri ale românilor de atunci, la fel cu cei de azi.
Greşeşte, de aceea, atunci când afirmă că povestirile pot fi citite în mod aleatoriu. Confirmă astfel opinia mea că încă nu realizează valoarea de ansamblu a cărţii pe care a scris-o. Ea este un roman şi citirea în ordine cronologică este obligatorie. Aş sugera chiar o a doua ediţie, în care micile erori de frazare să fie corectate, iar ultimul capitol, o sinteză a întregului subiect, să fie înlocuit cu un epilog.
Nu ştiu cum ar fi arătat într-o sală mare,
dar dimensiunile reduse ale Galeriei „Europe” din Braşov accentuează
efectul produs de cei trei pereţi tapetaţi cu mini-tablouri de 25x25
centimetri. (Al patrulea este inutilizabil, fiind faţada către
stradă, din sticlă.) Doar câteva dintre tablouri sunt
cvasi-figurative, în general cu subiecte vegetale; cele mai multe sunt
abstracte. Toate sunt viu colorate, astfel că ansamblul este un mozaic ce
înveseleşte privirea. Aşezarea lor fiind întâmplătoare, orice
încercare de a afla o semnificaţie a ansamblului este abandonată
aprioric. Inedită este şi ideea amplasării pe pardoseală a
unei oglinzi, înconjurată de un panou asemănător cu cel de pe
simeze, şi din mijlocul căreia se înalţă un turn, compus la
rândul lui tot din mini-tablouri de
aceleaşi gen. Dacă privim către vârful turnului, sentimentul
este înălţător. În jos, în schimb, oglinda dă o adâncime
aproape ameţitoare, creând astfel un sentiment de teamă. Efectul este
surprinzător.
Întreaga expoziţie mi-a amintit de primul meu contact
cu imaginea reală a ceea ce poate fi numit „spectacolul Las Vegas”.
Influenţat de ceea ce citisem şi văzusem prin diverse
publicaţii, credeam că reclamele luminoase mă vor impresiona
prin stridenţa lor. Când am ajuns acolo, era trecut bine de miezul
nopţii. După o călătorie lungă cu autobuzul, eram
extrem de obosit şi aţipisem. Când am deschis ochii, în locul unor
reclame luminoase ţipătoare, aşa cum mi le imaginam eu, am
văzut un peisaj calm, armonios colorat, plăcut privirii, chiar
odihnitor. Era Strada Fremont, coloana vertebrală a Oraşului vechi,
simbolul Las Vegas-ului. Ansamblul mulţimii reclamelor luminoase,
înghesuite unele lângă altele, era altceva decât oricare dintre ele. Jocul
întâmplării a creat ceva mai frumos decât kitsch-urile oraşului
modern de pe „Strip”. Luate separat, erau doar reclame. Toate împreună
însă formau un peisaj, aidoma celor create de natură.
Expoziţia lui Dan-Ştefan Minea este tot un
ansamblu. Interesant este că explozia de culoare impresionează chiar
mai puternic, deşi vopseaua doar reflectă lumina, în timp ce tuburile
fluorescente ale reclamelor o emit.
La vernisaj a vorbit comentatorul de artă Radu George
Serafim, cunoscut românilor din provincie prin intermediul emisiunii sale TV. Prezenţa
sa a fost onorantă atât pentru pictor, cât şi pentru Braşov. Nu
am reţinut nici o idee notabilă; doar câteva inadvertenţe,
datorate utilizării nepotrivite a unor temeni din domenii ce-i sunt în mod
evident necunoscute, dar în care s-a aventurat, cu speranţa că micile
sale incursiuni vor face spectacolul mai savant. Chiar dacă unii dintre
cei mai puţin avizaţi s-au lăsat înşelaţi, încercarea
nu a fost inspirată, deoarece speech-ul a fost în cel mai fericit caz
plictisitor. Dar, cum acest stil a devenit o obişnuinţă a
vernisajelor din zilele noastre, apreciem că acesta – vernisajul - a fost
unul reuşit.
Expoziţia ca atare merită toată
atenţia, măcar prin ineditul ei.
Într-o după amiază, în timp ce mă plimbam împreună
cu soţia, un câine ne dădea târcoale. Avea aspect de maidanez, dar
purta o zgardă cu plăcuţă de înmatriculare, semn că
aparţinea cuiva. Trecea ca din întâmplare pe lângă picioarele
noastre, ne depăşea cu 4-5 metri, apoi se făcea că miroase
o urmă în rigolă sau alerga după o vrabie şi rămânea
în urmă, iar trecea pe lângă noi şi relua procedeul de
nenumărate ori. Plimbarea noastră fusese lungă, ne
îndepărtasem destul de mult de casă, dar câinele nu a renunţat nici
o clipă la stratagema lui. Era duminică spre seară, străzile
nu erau aglomerate, aşa că evenimente care să-i distragă
atenţia erau puţine. Cei câţiva trecători sau maşini
nu numai că nu l-au abătut, ci au accentuat apropiere câinelui
faţă de noi, parcă de teamă de a nu fi
despărţiţi. În momentele de acalmie însă, dovedea chiar
fantezie în jocul lui de îndepărtare şi apropiere. Lăsa impresia
că vrea să-şi dovedească inteligenţa în găsirea
pretextelor de joacă independentă şi revenirea lângă noi,
pentru a-şi arăta statornicia ataşamentului.
Odată ajunşi acasă, ne-a fost greu să intrăm pe
uşă fără el, fiindcă încerca din toate puterile
să se strecoare printre picioarele noaste. După ce – în sfârşit
– am reuşit să închidem uşa după noi, el a rămas în
faţă cel puţin un sfert de oră. Din când în când, scheuna
şi zgâria uşa cu labele. În cele din urmă a plecat la casa de
vizavi, unde a cerut să intre prin acelaşi procedeu: scheunat şi
zgâriat uşa. Până la urmă, în
urma unui apel telefonic, a venit cineva şi l-a luat.
Dorinţa câinelui de a avea o companie era evidentă. Îşi
dorea un stăpân. Probabil avusese unul şi l-a pierdut sau cine
ştie ce altceva se întâmplase. Desigur, întâmplări
asemănătoare, doveditoare ale sentimentelor unui animal sunt la
îndemâna oricui. Motivul pentru care am relatat această întâmplare a fost
ideea evoluţiei acestor sentimente, de la lupul din care se trage şi
până la câinele de casă, prietenul omului. Sau, poate, nu
cunoaştem noi suficient de bine filosofia de viaţă a lupilor.
În centrul-centrului Atenei, în Piaţa Syntagma, lângă clădirea Parlamentului, deci nu într-un cartier oarecare, se află de mult timp acest copac uscat. Fără răutate, nu mă pot abţine să speculez puţin. Tulpina relativ dreaptă arată parcursul istoric al Greciei până într-un anumit moment, după care unitatea de vederi s-a ramificat şi contorsionat în cele mai ciudate moduri. Interesant este faptul că toate s-au abătut în aceeaşi direcţie. Luminile din trecut - artificiale azi - au rămas undeva jos. Aceasta este istoria Greciei.
Cât despre copac, a nu se crede că edilii oraşului nu-şi fac bine datoria. Ar fi o acuzaţie nedreaptă. Dimpotrivă, apreciez în mod deosebit eforturile lor de a păstra un oraş bine întreţinut. Din păcate, atitudinea oamenilor simpli nu este la aceeaşi înălţime. La orice intersecţie, spre exemplu, oricât de mică ar fi, există plăcuţe indicatoare cu denumirea străzilor. Multe dintre ele însă nu pot fi citite, din cauza anunţurilor lipite de cetăţeni: pierdut căţel, ofer ... şi altele asemenea. Ar fi suficient ca doar câţiva dintre cei în cauză să fie amendaţi, pentru ca ceilalţi să renunţe la asemenea practici necivilizate, dar democraţia modernă se limitează la alegerile generale şi, în consecinţă, cei deja aleşi nu doresc să-şi piardă alegătorii. Democraţia autentică, cea invocată de greci ca fiind invenţia străbunilor lor, cea care i-a permis lui Socrate să vorbească liber în public, a durat foarte puţin şi a fost cea care, la final, l-a condamnat la moarte pe acelaşi Socrate.
Dar, revenind la copac, mă întreb: de ce edilii, pentru care am toată consideraţia, nu l-au tăiat până acum? Mă aflu de trei ani în Atena şi copacul se află în aceeaşi stare şi azi. (Fotografia este luată chiar astăzi.) Găsesc un singur răspuns: „le place”. Într-adevăr, deşi imaginea este statică, există parcă o mişcare, sugerată de forma crengilor. Proiectate pe fondul permanent verde al copacilor, creează un ansamblu ce trebuie încadrat într-o estetică ce scapă normelor scolastice şi tocmai de aceea capătă valoare artistică. Da, edilii Atenei au multe asemenea realizări, începând – sau poate culminând – cu varietatea florilor cultivate cu migală pe un sol arid. Chiar mi-ar părea rău să-l taie.
Mă gândesc de multe ori la afirmaţia potrivit căreia românii sunt ospitalieri, sufletişti, amabili şi pline de o mulţime alte calităţi asemănătoare, spre deosebire de celelalte naţiuni, care se situează la polii opuşi.
Nu pot spune despre mine că aş avea o mare experienţă în cunoaşterea popoarelor. Totuşi, din puţina mea experienţă, pot să notez câteva constatări. La informaţiile solicitate de mine – necesare orientării în oraşe necunoscute – cei din ţările pe care, sporadic, am apucat să le vizitez, nemţi, italieni, francezi, americani, au răspuns prompt, corect şi de cele mai multe ori cu deosebită amabilitate. În România, în schimb, mi s-a întâmplat de mai multe ori să fiu în mod intenţionat îndrumat greşit cu rea intenţie. În Grecia, unde locuiesc acum, am fost victima dezinformării chiar din partea unui grup de poliţişti, pe faţa cărora am citit batjocura. Grecii sunt xenofobi. Asta se ştie. Românii însă nu sunt xenofobi. Dimpotrivă! Reacţia lor faţă de mine, un român ca şi ei, trebuie căutată în altă parte.
Un indiciu îmi oferă situaţia inversă, atunci când eu sunt cel căruia i se cere o informaţie. În spaţii relativ aglomerate – staţii de autobuze, spre exemplu – oamenii mi se adresează mie, deşi în jur se află multe alte persoane. Pentru asta am o explicaţie. Figura mea inspiră o persoană pe cât de serioasă, pe atât de fraieră. Deci eu le inspir un om de încredere, care nu-i va înşela, tocmai pentru că sunt un fraier.
Sunt suspicioşi cei care obişnuiesc să trişeze şi presupun că şi ceilalţi procedează la fel. De aceea, pentru informarea lor, aleg fraierul.
Prin anii '80, când situaţia se înrăutăţise grav în România, plecam uneori pentru cumpărături din Braşov la Sf. Gheorghe, oraş cu multă populaţie maghiară (de fapt secui), mult mai bine aprovizionat. Pe atunci, de teama criticilor Occidentului, populaţia maghiară era relativ protejată.
Mă gândesc acum la ruşii din Ucraina. Ca aparţinători ai unei etnii favorizate şi protejate de „fratele mai mare”, toate pretenţiile, toate mofturile le erau imediat îndeplinite. Ca ruşi din Rusia vor avea aceeaşi soartă ca toţi ceilalţi, ceea ce nu este deloc încurajator. Mujicul rus n-a dus-o niciodată prea bine şi nici nu i se va întâmpla într-un viitor previzibil.
Acum însă se bate fără să gândească pentru tot ce poate fi mai rău pentru el, fiindcă aşa i s-a spus. De către cine? De către politrucul pe care nu l-a iubit şi nu l-a stimat niciodată. Cum se face că tocmai acest politruc reuşeşte să-i inoculeze o idee contrară intereselor sale? Ba îl convinge chiar să lupte pentru ea. Recunosc, subtilitatea funcţionării acestor mecanisme sociale mă depăşeşte.
Mă întreb: cum de pot fi manevraţi oamenii în asemenea hal şi încă în dauna propriilor lor interese?
La întrebarea „ce-ar fi fost, dacă …?”, îmi amintesc o replică auzită în copilărie: dacă nasul Cleopatrei ar fi fost altfel, istoria omenirii ar fi fost complet diferită. Exemplul este suficient de elocvent. Cu toate acestea, acceptăm pildele istoriei, dar le uităm de îndată ce ne referim la chestiuni curente, legate de viaţa noastră. Mă voi plasa de aceea la extrema opusă şi mă voi referi la viaţa mea, cu întâmplările ei mărunte. Mărunte pentru alţii, dar definitorii pentru mine, pentru că unele decizii mi-au configurat viitorul. Iată un exemplu. M-am născut şi am copilărit în Moldova, unde am făcut şi facultatea. Am trăit o bună parte a vieţii în Muntenia, pentru ca, mai apoi, să mă mut în Transilvania, la Braşov. Puteam să mă mut la Constanţa, în Dobrogea sau în multe alte părţi. A existat în mintea mea chiar şi varianta fugii în străinătate. Eu am optat pentru Braşov. Să apreciez acum dacă am făcut bine sau nu este – cred – o întrebare greşit pusă. Ca oricine altcineva, eu sunt rezultatul propriei mele evoluţii. Dacă oricare dintre deciziile mele ar fi fost diferită de cea pe care am luat-o atunci, aş fi devenit o persoană diferită de ceea ce sunt acum. Mai bună sau mai rea?, nu se ştie! Propria mea judecată ar fi fost influenţată, altele ar fi fost criteriile de apreciere şi – evident – concluziile ce le-aş trage acum ar fi şi ele diferite. Dacă m-aş fi mutat la Constanţa, că tot am amintit-o, aş fi azi un constănţean, cu caracteristicile constănţenilor, în măsura în are m-aş fi adaptat la acest oraş. Aş judeca ca un constănţean. Sunt în schimb un braşovean şi judec ca un braşovean, în măsura în care m-am adaptat la acest oraş. Nici teoria relativităţii nu m-ar putea ajuta să găsesc un răspuns obiectiv la întrebarea iniţială.
Se obişnuieşte ca despre caracterul grecilor să se
vorbească unitar, deşi ei au fost foarte diferiţi. Mă
gândesc la cei din antichitate; cei de azi sunt atât de amestecaţi cu alte
naţii, încât este aproape imposibil să-i descriem global.
Poate că tocmai diferenţa dintre Sparta şi Atena poate
caracteriza mai bine antinomia caracterelor.
Teritoriul Greciei este muntos, motiv pentru care aşezările
din interiorul continentului se aflau în mici depresiuni cu sol roditor,
înconjurate de munţi. Ocupaţia principala a locuitorilor era
agricultura. Viaţa lor era sedentară, deloc uşoară, iar
educaţia spartană era o necesitate.
Locuitorii Atenei şi ai celorlalte oraşe de pe litoral se
ocupau de comerţ. Spiritul de aventură le era aproape caracteristic.
Locuitorii celor două categorii de oraşe – continentale
şi maritime – sunt asemenea Fiului Risipitor şi fratele său,
agricultor cuminte. Nu întâmplător Paris provine dintr-un oraş port,
în timp ce Elena este răpită chiar din Sparta.
Spiritul de căutător, neastâmpărul aventurierului, sunt
atributele atenianului. Cu toate dezavantajele, caracterul său este cel ce
conduce la cultură. Iar cultura Greciei antice se găseşte în
Atena şi nu în Sparta, care nu a produs nimic remarcabil din acest punct
de vedere.
Volga-Volga, mati radnaia (Volga-Volga, mama patriei) sunt cuvintele unui cântec popular rusesc, poate cel mai răspândit şi iubit de către ruşi. De remarcat că el indică cu claritate originile Rusiei.
Într-adevăr, primele cnezate din zona Moscovei de azi s-au unit împotriva hoardelor migratoare din sud şi apoi s-au extins de-a lungul Volgăi. Aceasta este Rusia adevărată. Rusia de azi - produs al cuceririlor teritoriale – şi-a construit o istorie umflată, ca instrument de propagandă politică.
Cea mai vastă expansiune a realizat-o Ivan cel Groaznic, prin înglobarea Siberiei, cu bogăţiile ei. Celelalte au venit de la sine.
Cântecul popular relatează mai corect istoria Rusiei, decât propaganda politică. În cărţile de istorie se vorbeşte despre trecutul teritoriilor ocupate de imperiul ţarist şi - mai târziu - cel sovietic, ca şi cum ele ar fi fost ruseşti din totdeauna. Elocventă este poziţia Ukrainei, ocupată de Rusia în secolele 17-18. Ucrainenii înşişi nu recunosc tutela rusească. Şi nu numai ucrainenii.
Se spune că limbile română, franceză spaniolă sunt
limbi latine, pentru că aşa i-au învăţat romanii să
vorbească pe locuitorii fostului imperiu. Nu ştim cine i-a
învăţat pe romani să vorbească, dacă nu cumva Roma a
fost „l’ombelico del monde”. Stupid!
Înaintea romanilor a existat civilizaţia greacă. Prin Hellas,
grecii de altădată înţelegeau întreg teritoriul pe care aflau
greci, deci bazinul Mării Mediterane şi al Mării Negre. Ei sunt
azi un popor exagerat de tradiţionalist şi nu renunţă nici
la obiceiurile cele mai ridicole. Limba greacă actuală - nu pot spune
modernă - este una arhaică. A rezistat oricăror încercări
de modernizare. Aşa după cum este de aşteptat, ea are foarte
multe puncte comune cu limbile latine. În mod evident, nu grecii le-au adoptat
în ultimul timp; ele existau în limba lor încă înainte ca limba
latină să se formeze.
Rezultă că a existat o limbă cu trăsături
comune în acest spaţiu. Grecii din antichitate, ca şi fenicienii
înaintea lor, prin dinamismul şi mobilitatea lor, au contribuit la
răspândirea limbilor. Asta nu înseamnă că fenicienii, grecii
şi alţii asemenea lor doar au răspândit limba lor. Ei, la rândul
lor, au preluat cunoştinţe de la popoarele cu care au intrat în
contact şi cu care făceau comerţ sau se luptau. Chiar dacă
zona de contact era litoralul, produsele şi informaţiile veneau
şi se duceau în adâncimea teritoriului.
În final, romanii n-au făcut decât s-o oficializat-o. Pe fondul
limbilor locale, s-au format cele pe care le numim azi limbi latine moderne,
suferind ulterior influenţe străine şi modernizându-se într-o
măsură mai mare sau mai mică.
Până la venirea romanilor şi construirea de către ei a
valurilor de apărare, nu exista nimic care să-i împiedice pe oameni
să comunice în orice limbă care le era cât-de-cât cunoscută.
Amestecul de cuvinte este şi astăzi frecvent printre cei ce doresc să
comunice în lipsa unei limbi comune.
Cum de românii vorbesc o limbă latină, deşi doar o parte
a teritoriului României de azi a aparţinut Imperiului Roman pentru mai
puţin de trei secole? Iată explicaţia: şi una şi alta
- şi româna şi latina - au rădăcini comune, dintre care
cele greceşti nu pot fi eludate.
Nu glumesc. Instinctul le spune asta. În natură,
perpetuarea speciei contează, nu individul, ori reproducţia este
misiunea femelei. Ea îşi alege partenerul. Poate că cel mai elocvent
exemplu este cel al leului. „Regele animalelor” doar păzeşte
teritoriul. Nici măcar nu vânează. Femelele vânează. Ei vin când
masa este servită şi îşi iau porţia de „pater familia”.
Dacă este lăsat, îşi mănâncă propriii puii. Când
însă nu mai este în formă, este înlocuit fără scrupule. Nu
există dragoste în lumea lor. Dragostea există la porumbei. Ei
formează familii pe viaţă. La lei funcţionează alte
legi. La om e ca la lupi, cred, deşi la lupi nu mă pricep la fel de
bine ca la lei. Pe lei i-am văzut la televizor. Pe lupi nu-i arată la
fel de des.
Cum spuneam, femeile ne vor proşti. Asta n-am
văzut-o la televizor, ci „pe teren”, adică din experienţă.
Nu la soţia mea; ea e prea deşteaptă. Bărbatul e foarte
bine dacă are avere, chiar şi un titlu ştiinţific nu
deranjează, pentru că e un motiv de mândrie, dar
deşteptăciunea poate să deranjeze, atunci când bărbatul se
amestecă în probleme de conducere a familiei, atribut exclusiv feminin.
Ele sunt adevăratele conducătoare.
Idealul este un bărbat suficient de prost încât
să creadă că el este „capul familiei”, iar hotărârile lui –
care sunt, de fapt ale ei – sunt urmate cu sfinţenie de către
toţi ceilalţi.
Nu cred că John Milton, când şi-a intitulat opera „Paradisul pierdut”, s-a gândit la lucruri prea profunde. Nici în „Paradisul regăsit” nu a ieşit din derizoriu, astfel că nu-l suspectez să-şi fi dorit să avanseze idei filosofice. Fără să vrea însă, prin aceste titluri, mi-a sugerat o idee: concepţia orientală asupra originii omului, ca o cădere din Universul veşnic şi revenire a sa după un şir de transformări purificatoare poate fi redusă la o singură viaţă.
Oamenii mediocri au căutat întotdeauna răspunsuri imposibil de dat la câteva întrebări, pe cât de fundamentale, pe atât de inutile: cum a apărut viaţa pe pământ, originea omului etc., cu tot felul de variante între maimuţă şi făcătură a lui Dumnezeu. Vechile filosofii, în schimb, conţin multe elemente metaforice, care nouă – superficiali şi grăbiţi - ne scapă.
Acum, că libertatea emiterii de ipoteze nu este îngrădită, pot avansa şi eu una. Omul, pe măsura acumulării de cunoştinţe, în anumite momente ale existenţei sale, realizează o sinteză, în baza căreia îşi formează o concepţie personală despre lume. El îşi conturează astfel propria-i personalitate. Ulterior, pe baza noilor cunoştinţe acumulate, îşi îmbunătăţeşte concepţia, realizează o nouă sinteză şi îşi cizelează personalitatea. El trece astfel prin diferite faze. Nu se încarnează în alte fiinţe, ci construieşte o altă personalitate în acelaşi corp, fie el şi mai obosit. La sfârşitul vieţii, dacă nu devine senil (varianta pesimistă) ajunge un înţelept (varianta optimistă).
Aşa dar, nu veşnica reîntoarcere, nici reincarnare, ci doar devenire.
Ce-am pierdut şi ce-am găsit? Viaţa! De unde vine? Ce importanţă are? Problema noastră este cum s-o trăim, nu de unde vine.
Acesta nu este un îndemn la
„trăieşte clipa!”, ci – dimpotrivă – la o atentă
analiză a cunoştinţelor ce le-am acumulat şi concluziile ce
se desprind de aici. Doar aşa devenim mai înţelepţi. Momente ca
acestea există în viaţa fiecăruia. Totul depinde de cum sunt
tratate.
Filosofia stoicilor n-a apărut din senin. Grecia se
prăbuşea. Nu ştim cum a fost sufletul grecului în trecut, pentru
că nu avem scrieri din acele timpuri. Ceea ce ştim şi putem interpreta
sunt informaţii din antichitatea târzie, când influenţele orientale
sunt vizibile, iar ideea Veşnicei Reîntoarceri devine o constantă a
filosofiei eline. Mai târziu însă, îşi face loc o idee contrară
pesimismului oriental: trăieşte clipa (carpe diem!)
Contrar ascezei orientale, în speranţa scurtării ciclului
reîncarnărilor şi a revenirii mai rapide în sânul naturii-mama,
şi chiar a scepticismului de mai târziu al stoicilor, europeanul
preferă să se bucure de prezent, din moment ce nimic nou nu se poate
întâmpla în natură. Chiar şi zeii sunt priviţi ca histrioni,
pentru care oamenii sunt jucării, pe care – uneori- le înalţă
doar pentru ca să le coboare mai dramatic. Putem trage de aici concluzia
că sufletul grecului era şi a rămas optimist, din moment ce a
găsit această soluţie în situaţia în care părea
că totul este pierdut.
Grecia s-a dezvoltat spiritual atât timp cât traiul lor a fost modest.
Odată cu Alexandru cel Mare, gustul pentru fast şi plăceri –
împrumutat din orient - goana după pradă şi averi a generalilor
ce l-au urmat, au degradat spiritul.
Perioada elenistică a însemnat răspândirea culturii
greceşti, dar - în acelaşi timp - a însemnat amurgul
civilizaţiei greceşti. Scepticii au reprezentat cântecul de
lebădă. Epicur şi alte câteva spirite înalte s-au retras din
viaţa politică activă şi au emis o filozofie
individualistă. „Atenienii, atâta vreme mândri de libertatea lor, au
ajuns la limitele cele mai de jos ale înjosirii lor, zeificând, încă de
viu, pe Demetrios Poliorcetul şi închinând temple curtezanelor sale.
Aceasta a fost vremea nefericită în care câteva spirite nobile s-au
retras, dezgustate, în secretul studiilor lor, sustrăgându-se cu
dispreţ unei lumi condamnate fără scăpare.” (Adriano
Tilgher, Viaţa şi nemurirea în viziunea greacă, pg. 60)
Căutare fericirii individuale într-o societate ostilă a fost
ţinta studiilor lor, iar abstinenţa
fost soluţia. Cucerirea romană era de aşteptat. Nu mai
avea cine să apere Atena. Cele câteva monumente ridicate de Hadrian sunt
meritorii pentru Roma şi împăratul ei, dar Grecia antică şi
filosofia ei deveniseră deja istorie.
Mă gândeam dacă nu cumva omenirea a abandonat obiectivul
general al lumi vii: perpetuarea speciei. Criteriile - în aparenţă
estetice – nu mai urmăresc sănătatea fizică; selecţia
naturală nu mai funcţionează.
La o analiză mai atentă însă, constat că, la om,
aptitudinile intelectuale contează mai mult decât cele fizice. Este firesc
deci ca şi criteriile de selecţie să difere. Este apreciat nu
atletul cu muşchi, ci afaceristul mic, gras şi chel. Evident, nu
putem pretinde că acestea ar fi caracteristici estetice.
Rezultă că estetica nu mai este un criteriu de selecţie.
Femeile se îmbracă după gustul lor şi nu al
bărbaţilor. Sunt preocupate de modă, pe care o discută cu
ardoare între ele iar rezultatul nu este de natură să-i atragă
pe bărbaţi. Ba, uneori, parcă dimpotrivă, fac totul pentru
ca să-i respingă. Spre exemplu, ideea pantalonilor cu talie
joasă, având ca efect segmentarea şoldurilor în două şunci
dizgraţioase, nu numai că distruge orice apatit sexual, dar îţi
dispare şi pofta de mâncare.
Teoretic, îmbrăcămintea ar trebui să pună în valoare
calităţile purtătoarelor şi să le ascundă pe cât
posibil defectele. Pentru unele femei însă, doar moda contează, chiar
dacă asupra lor efectul este negativ. Iar moda o stabilesc conclavele de
femei, printre care se insinuează câte un homosexual, ridicat la rang de
specialist designer, pus parcă să-şi bată joc de „sexul
frumos”.
Şi atunci, ce este estetica? Cum evaluăm frumosul? Spre
deosebire de vechii greci, pentru care idealul era în stabilitate, omul modern
este preocupat de mişcare. Pentru grec, perfecţiunea se afla în
natura imuabilă, în timp ce pentru omul modern, perfecţiunea este un
ideal către care tinde şi speră să-l atingă în viitor.
În prezent, ceea
ce contează este mişcarea, devenirea. De aceea, noul atrage, chiar
dacă nu este mai frumos, adică opusul aspiraţiei grecului, care
avea ca obiectiv realizarea aceluiaşi lucru, dar mai frumos decât îl
făcuse în trecut.
Pentru noi, o specie derivă din altă specie, superiorul din
inferior. Pentru grecii din antichitate, o specie rămâne stabilă; nu
exista evoluţionism. Doar natura este perfectă; indivizii sunt
imperfecţi. Pentru omul modern contează mişcarea. Muzica este,
de aceea, arta care îl caracterizează. Pentru antici, mişcarea nu
adaugă nimic. Statuia nudă reprezintă perfecţiunea, iar
sculptura este arta supremă. Mişcarea era la elini perturbare,
alterare. Poate asta explică tradiţionalismul lor. Ei caută
perfecţiunea în stagnare. Noi avem simţul istoriei, al devenirii,
motiv pentru care mişcarea este indispensabilă. Pentru noi,
fiinţa trece dintr-o stare în alta, tinzând către perfecţiune.
Pentru elini, nu există decât trecerea dintr-o formă în altă
formă, fiinţa rămânând aceeaşi.
Nu cred că femeile din antichitate erau mai frumoase decât cele de
azi, ceea ce susţine aserţiunea conform căreia grecii,
odată cu armonia, au inventat frumosul.
Cercetătorii religiilor consideră credinţele
ca fiind imanente omului primitiv, că ar fi apărut din dorinţa
acestora de a-şi explica fenomenele naturii şi de a-şi găsi
un sprijin în momentele psihologic delicate. Fals! Atât de fals, încât sunt
înclinat să cred că cei pe care i-am numit cercetători sunt de
fapt doar propovăduitori.
Dorinţa oamenilor de a-şi găsi un sprijin
este rezultatul fricii, iar frica este inoculată. Copilul nu ştie ce
este frica. De asemenea, explicaţia fenomenelor naturii nu-i aparţine
omului simplu. El probabil că nici nu-şi pune asemenea probleme,
aşa cum nici animalele n-o fac.
În plus, aceste „explicaţii” nu pleacă de la
elemente cât de cât reale. Dimpotrivă, sunt produse ale imaginaţiei.
Autorii lor nu au crezut nici o secundă în adevărul propriilor lor
născociri. Invenţiile lor au avut drept scop găsirea unei
modalităţi de a-i determina pe oameni să se comporte conform
eticii timpului sau dorinţei lor. Prin ele se construiau ritualuri, iar
omul simplu era îndrumat să respecte ritualul. Spre exemplu, îngroparea
morţilor. Fără ritual, oamenii ar fi fost suficient le
leneşi să abandoneze cadavrele. Era nevoie de ceva mai mult decât
indicaţia vagă „e bine să faci aşa”. Chiar şi Biblia,
conţine indicaţii despre cum e bine să-ţi faci cortul şi
multe altele. Autorii miturilor sunt conducătorii spirituali ai triburilor
primitive. Mentalităţile astfel modelate aveau la bază
intenţii bune sau rele, în funcţie de puternicii zilei.
Teologii sunt preocupaţi ca doctrina elaborată de
ei să fie cât mai convingătoare, să-i facă pe
credincioşi cât mai încrezători în preceptele ei, să fie cât mai
supuşi. Pentru aceasta, ideile avansate trebuie să nu poată fi
verificate. Cu cât sunt mai stranii, cu atât mai bine. În această
privinţă, au avansat mult faţă de miturile primitivilor.
Ceea ce surprinde este
faptul că religiile – chiar şi cele mai recente – sunt mai puţin
înţelepte decât vechile mitologii. Pentru aceasta există însă
explicaţii. Preoţii sunt şi ei oameni, cu toate viciile lor.
De la o prietenă grecoaică, am primit câteva cărţi în limba română, recuperate de ea de nu ştiu unde. Majoritatea sunt de genul „Biblioteca şcolarului”. Excepţie face „De la o zi la alta” de Nicolae Carandino, care mi-a produs o surpriză dintre cele mai plăcute. Are şi o dedicaţie, pe care o reproduc ad litteram: „Îţi trimit această carte cu speranţa că, citind-o, vei descoperi locuri şi oameni pe care, cândva i-ai cunoscut”. Încercând să descifrez iscălitura, trag concluzia că dedicaţia nu aparţine autorului, ci unei oarecare Gina. Destinatar este Tina. Gina şi Tina sunt probabil din Brăila, oraşul natal al autorului, iar cartea este autobiografică.
Predecesorii lui N. Carandino au fost atât greci cât şi români, primii fiind majoritari. Brăila era la vremea copilăriei lui un oraş multi-etnic. Negustoria şi navigaţia erau specialităţi greceşti, dar şi literatura clasică şi, evident, cea antică.
Astăzi, numele Carandino este cunoscut celor preocupaţi de istorie. El a făcut parte din grupul celor arestaţi în 1947, cu ocazia „Afacerii Tămădău”, care a servit ca pretext pentru procesul liderilor Partidului Naţional-Ţărănesc, în frunte cu Iuliu Maniu. Până să ajungă acolo, N. Carandino a fost un prolific ziarist şi critic de teatru. Cartea ne introduce aşadar în atmosfera culturală a perioadei interbelice, fiind într-o oarecare măsură şi un document. Talentul scriitoricesc al autorului este cel mai mult pus în evidenţă în relatarea copilăriei şi adolescenţei.
Cartea a apărut la editura „Cartea Românească” în 1979, deci când Nicolae Carandino - născut în 1905 - avea peste 70 de ani. Se spune că memoriile autorului ar fi circulat în samizdat, deci le-ar fi scris ceva mai devreme, dar – judecând după stil – la o vârstă destul de avansată. Deşi – din activitatea lui de jurnalist s-ar putea desprinde ideea că nu a fost deloc un „blând” – în redactare memoriilor se dezvăluie a fi un romanic sentimental.
Cred că, pentru cei ce au acces la presa din perioadă interbelică, o culegere a unora dintre articolele sale ar fi o lucrare binevenită. Prin intermediul lui Nicolae Carandino am putea afla mai multe date reale despre ce a fost bun şi rău în istoria noastră.
Cei care mă cunosc mă consideră un curajos, pentru că am avut multe iniţiative surprinzătoare pentru ei: am făcut alpinism, am plecat în excursie în Statele Unite ale Americii fără relaţii şi cu prea puţini bani, mi-am schimbat domiciliul în Grecia la peste 70 de ani şi altele.
Cu toate acestea, ori de câte ori mi s-a oferit aventura am refuzat-o. Mă pot deci considera curajos sau nu?
Există o diferenţă între cele două. Am acţionat cu curaj atunci când iniţiativa mi-a aparţinut şi am socotit că pot să-mi permit riscul. La oferta altora am dat înapoi. Mă gândesc la asemenea întâmplări din copilărie. E drept, unele nu erau tocmai oneste; pentru asemenea cazuri am scuza moralei spartane, deşi n-aş zice că mă caracterizează. Fapt este că ceva m-a oprit. Nu ştiu ce. Lipsa curajului, intuiţia că nu ar fi bine . . .
Să-ţi asculţi firea e bine, dacă şi ea e bună. În situaţiile ce-mi vin în minte acum nu ştiu dacă am făcut bine sau nu şi sunt tentat să cred că nu sunt un curajos, contrar opiniei celorlalţi, sau – ca să împac ambele tabere (eu vs. ceilalţi) – totul depinde de domeniu: sunt domenii în care sunt super-curajos şi altele, în care sunt fricos.
Mi-ar plăcea să cred că sunt asemenea fiului risipitor, dar mai puţin avut.
O piramidă răsturnată, sprijinită pe vârf şi cu baza în sus - aşa cum proiectează comuniştii societatea ideală - nu poate sta în această poziţie. Conducerea de către cei mulţi a celor puţini este nu numai o u-topie, ci o u-sofie, sau mai pe româneşte o tâmpenie absolută, o dovadă că acel loc (topos) nu există, dar şi proba lipsei totale de înţelepciune (sofia).
Cu toate criticile mele la adresa grecilor de azi, trebuie să recunosc că unii artiştii contemporani au intuiţie. Statuia din dreapta nu numai că nu este frumoasă, dar este reprezentativă pentru evoluţia artei moderne, mai ales că este amplasată la intrarea în cartierul Plaka, pe o linie imaginară pornind de la Templul lui Zeus şi trecând prin Poarta lui Hadrian. Putem fi siguri că edilii Atenei nu au avut în vedere acest efect, dar aşa a ieşit. De fapt, nu cunosc nici intenţia sculptorului, pe care doar îl suspectez ca având asemenea idei. Lucrarea lui este urâtă, dar tocmai urâţenia ei mi-a indus aceste gânduri. De la preocuparea pentru frumos a anticilor la mizeriile de azi, iată drumul parcurs de artă şi nu numai.
Vorbeam însă despre societatea ideală şi nu putem neglija faptul că democraţia este un cuvânt grecesc. Pare paradoxal faptul că poporul cu atât de multe realizări uimitoare a făcut şi greşeli pe aceeaşi măsură. O primă explicaţie primim dacă avem în vedere timpul. Ceea ce noi numim civilizaţia greacă s-a întins pe câteva mii de ani, în care a cunoscut atât gloria, cât şi declinul. Dacă avem în vedere schimbările politice, demografice, culturale, invazii, cuceriri şi cotropiri şi toate cele ce s-au întâmplat într-o perioadă atât de lungă, poate că ar trebui să vorbim despre teritoriu şi nu despre popor. Iată un singur exemplu: Templul lui Zeus, cel mai reprezentativ monument ale Atenei după Acropole.
Legenda spune că aici ar fi existat un altar făcut de însuşi Deucalion, după Potop, un fel de Noe al mitologiei; dar asta este legendă. Fapt este că cel ce a început construcţia a fost fiul lui Pisistratos, în anul 515 î.Ch., după modelul celor din Asia Mică. A urmat perioada democraţiei şi lucrările au sistat, fiindcă grecii nu vroiau să-şi consume energia pentru aşa ceva. În 174 î.Ch., regele Siriei, Antioh IV Epifanul, a continuat lucrările cu un arhitect roman, dar după moartea regelui lucrările s-au oprit din nou. Abia în anul 124 d.Ch., deci trei secole mai târziu, împăratul roman Hadrian a reluat construcţia şi a inaugurat-o în 131, deci peste şase secole de la începere. După inaugurare, a început degradarea. Ce este grecesc aici? Doar Zeus! Un nume. Dar ce reprezintă el? O religie? Nu, Mitologia este cu mult mai mult decât o doctrină religioasă. Ea este literatură, iar Zeus un simbol.
Nu cred că putem vorbi despre o civilizaţie grecească în adevăratul sens al cuvântului, dar sigur a existat o cultură antică elină, care a dăinuit milenii, chiar dacă treceau sute de ani fără a fi luată în seamă.
Speculez prea mult? Poate că unghiul din care am fotografiat statuia nu este edificator, deşi este o statuie şi nu un basorelief, şi încă una amplasată în intersecţia unor străzi, deci ar trebui să ofere o imagine acceptabilă din orice unghi. Nu vreau să fiu acuzat de speculaţii gratuite pe seama unei vederi parţiale, aşa că iată cum se vede obiectul (mi-e greu să-l numesc statuie) din unghiul opus. Privit din faţă sau din spate, singură, direcţia evoluţiei noastre este clară.
Se condamnă insistent folosirea în alimentaţie a plantelor modificate genetic, pe motiv că ar fi dăunătoare sănătăţii. Poate! Dar noi mâncăm plante modificate genetic de mii de ani. Dacă n-am fi făcut-o, am mânca şi azi doar mere pădureţe.
* *
*
E secetă mare în Corea de Nord. Bineînţeles că – dacă e adevărat – seceta este la fel de mare şi în Corea de Sud, Japonia şi o parte din China, dar numai cei din Corea de Nord se vaietă. Parcă îmi sună cunoscut.
* *
*
Se duce o campanie înverşunată împotriva industriei farmaceutice, care este preocupată doar de prosperitatea afacerii ei. Nimic mai firesc! Greşeala este a noastră, că ne lăsăm înşelaţi. Povestea nu este nouă; industria cosmeticelor face acelaşi lucru, şi nu de azi de ieri. Naivitatea femeilor ce vor să pară tinere chiar şi atunci când nu mai sunt este de vină. În cazul medicamentelor, am putea da vina pe diriguitorii sănătăţii publice, şi poate că n-am greşi prea mult. Nici aici povestea nu este nouă: sunt cunoscute tratamentele aplicate unor capete încoronate cu prafuri din aur şi pietre preţioase. Este greu de crezut că medicii în cauză chiar credeau în eficacitate tratamentelor recomandate de ei. Erau doar şarlatani regali.
* *
*
Acuzăm globalizarea, ca şi cum ea ar fi decizia cuiva. Nu, ea este doar efectul dezvoltării tehnologice, în special în domeniul transportului şi al comunicaţiilor. Ideea renunţării la progres – viitor şi trecut - ar însemna să ne limităm la mersul pe jos. Poate că şi poziţia bipedă a fost o evoluţie cu efecte negative.
* *
*
Filosofia tuturor religiilor se bazează pe teama de durere – fizică şi psihică - a oamenilor. Varianta filosofiei scolastice este Stoicismul. De ce nu s-a inventat o filozofie şi o religie bazată pe plăcere, nu ştiu, dar se pare că este cea spre care ne îndreptăm acum. Ceea ce de asemenea nu ştiu este dacă această direcţie va fi una bună sau rea.
* *
*
Dumnezeu a creat lucrând din aproape în aproape, constatând de fiecare dată că ceea ce făcuse poate fi completat cu încă ceva, creaţiile sale înlănţuindu-se în mod firesc. S-a oprit după ce l-a făcut pe Om şi nu avem o explicaţie plauzibilă asupra încetării unui proces în plină desfăşurare. Poate că înzestrarea Omului cu darul vorbirii să fi fost cea care l-a deranjat. Plictisit şi agasat de logoreea acestuia, a creat femeia, în speranţa că, astfel, îşi vor consuma energia între ei. După această ultimă creaţie, evident, nu mai era nimic de făcut.
* *
*
Diavolul este o ficţiune, menită să-i apropie pe oameni de Dumnezeu. Aşadar, existenţa lui are un scop divin şi este cel puţin la fel de important ca toţi sfinţii la un loc.
* *
*
În închipuirea noastră, Iadul este mult mai bine înzestrat decât Raiul. Se dovedeşte astfel că imaginaţia oamenilor este stimulată de ideea Răului într-o măsură cu mult mai mare decât de cea a Binelui.
* *
*
Nu l-am cunoscut pe Nae Ionescu. Din ce am citit însă despre el, cred că este cel mai bun exemplu pentru expresia „străluceşte fără să lumineze”.
* *
*
Dintre mijloacele de purificare, focul este cel mai eficient. Poate de aceea Iadul a fost asociat cu focul. Dar purificarea este un mijloc de distrugere a unui parazit. Însemnă că ipoteza chinului veşnic nu are justificare; Iadul este o fază tranzitorie, de purificare, după care urmează altceva. Ce urmează? Iată întrebarea!
* *
*
Am mai împlinit un an. Sunt acelaşi, uşor diferit, ca o carte într-o ediţie adăugită şi revizuită - nu neapărat îmbunătăţită - ci doar cu unele corecturi neimportante.
* *
*
Grecii traduc în limba lor chiar şi neologismele. Fotbal, spre exemplu, se spune „podosferos”, adică picior+sferă, la fel ca englezescul, din care provine (foot+ball). Dacă la început m-am mirat, acum încep să-i înţeleg. Multe neologisme au la origine chiar limba greacă, dar folosită de către cunoscători superficiali ai ei. Se poate ajunge astfel la interpretări ciudate. Ipoteza, de pildă, având la bază grecescul „ipo”, adică jos, ar putea fi confundat cu „ipotema”, care înseamnă supozitor. Şcolarii ar putea înţelege greşit indicaţiile profesorilor, privind rolul şi destinaţia temelor pentru acasă.
* *
*
Am primit prin e-mail un text cu titlul „Ocărâtoarea mită în istoria românilor”. Este adevărat tot ceea ce scrie acolo; ceea ce mă deranjează este plăcerea inconştientă, cu care românii contemporani se auto-blamează. În cazul mitei, ajungi să crezi că este o caracteristică ereditară. Îmi amintesc un text despre situaţia din Africa centrală, în care mita era considerată flagelul numărul unu şi datorită căruia orice încercare pozitivă era obstrucţionată. Ideea am regăsit-o în filme şi multe altele. Cu puţin timp în urmă, populaţia acelei zone nu cunoştea această „tehnică”. Chiar şi astăzi, triburile rămase în semi-sălbăticie sunt străine de mită. Înseamnă că ideea le-a fost inoculată de către cei ce au venit peste ei, cu pretenţii civilizatoare. Presupun că aceasta este cauza şi în cazul României. Slăbiciunea noastră constă în faptul că am fost şi suntem încă destul de ignoranţi pentru a ne civiliza cu adevărat.
* *
*
A fost o naivitate din partea celor ce au inventat povestea cu cornul abundenţei. Cine a mai văzut un corn de capră din care să curgă ceva cât de cât utilizabil. Cu o formă asemănătoare, dar mult mai atrăgător ar fi fost un ardei capia. Interiorul ardeiului este la fel de gol ca cel al cornului caprei, dar el, ardeiul, este comestibil. În plus, dă gust şi aromă mâncării, astfel că sfârşeşti prin a crede că ai avut o masă copioasă, de unde impresia de abundenţă. Totul se află în imaginaţia noastră, începând cu Mitologia însăşi. Aşadar, să înlocuim cornul abundenţei cu ardeiul abundenţei.
* *
*
Nu ştiu de ce, când este vorba despre greci, multă lume se gândeşte la antichitate, dar nu face acelaşi lucru atunci când este vorba despre Egipt, spre exemplu. Adevărul este că între grecii de azi şi cei din antichitate există o legătură la fel de puternică că şi între egiptenii de azi şi cei din vremea faraonilor.
Arabii ne displac pentru că au fost cândva o civilizaţie, cu care europenii s-au luptat, deci i-au etichetat ca inamici, iar acum, că au decăzut, îi desconsiderăm. Uităm că pe timpul Evului Mediu întunecat al Europei, civilizaţia arabă a ţinut steagul culturii.
Grecii de azi, creaţi odată cu mişcările naţionaliste de după Revoluţia Franceză, li s-a creat o aureolă de urmaşi ai celor din antichitate. De fapt, sunt cu mult mai necivilizaţi.
* *
*
Civilizaţia greacă? Dacă un automobilist îşi aşteaptă soacra să coboare din bloc, claxonează să audă tot cartierul. Dacă îşi aşteaptă mama, atunci staţionează în linişte; claxonează în schimb cei din spatele lui, enervaţi din cauza aşteptării.
* *
*
Aproape în fiecare zi de sărbătoare, se aude lătratul unui câine de prin vecini. Numai în zilele de sărbătoare! Nu cred să-l fi botezat. Grecii sunt destul de credincioşi şi botezul unui câine ar fi fost o blasfemie. Atunci când am văzut un căţel cu o cruce la gât, soţia mea – femeie deşteaptă – a spus imediat că stăpâna stârpiturii nu este creştină, ceea ce s-a dovedit curând a fi adevărat. Acesta este un câine mare, care latră cu o voce baritonală. Deşi deranjează întreg cartierul, singurii cărora nu le pasă sunt chiar stăpânii lui. Explicaţia este cât se poate de simplă: ei pleacă la vila ce o au pe o insulă şi închid câinele în balcon. De acolo, bietul animal îşi plânge singurătatea.
Ne e de mirare. Grecii îşi fac o plăcere din a se deranja reciproc, verificându-şi astfel convingerea că sunt şi ei cineva. Îşi întind rufele la uscat peste balustrada balconului, obturând vederea vecinului de la etajul inferior. La trecerea printr-un loc îngust, se laminează unul pe lângă celălalt, dar nu ar ceda trecerea nici în ruptul capului. Bărbaţii au prioritate în faţa femeilor. Dacă eu acord prioritate unei femei, aceasta îmi răspunde cu „Thank you”, ştiind bine că un grec nu ar fi făcut un asemenea gest.
Termenul „politicos”, nu este de origine greacă, deşi particula „póli-” (oraş) pare să indice această origine. Nu, el este un neologism, inventat ca atâtea altele de către intelectualii occidentali, care s-au folosit de vocabularul grec. În limba greacă, aceeaşi particulă se foloseşte la formarea cuvintelor „politică” şi altele asemenea, în nici un caz a celor cu sensul de politicos.
* *
*
La ora 18 bat clopotele bisericilor din Atena; sună chemarea la muncă, moment în care atenienii se îndreaptă cuminţi către cafenele. (Cuminţenia lor se estompează brusc atunci când găsesc pe cineva dispus să-i asculte.) Încetarea lucrului nu este anunţată, deoarece fiecare rezistă cât poate; unii reuşesc mult după miezul nopţii, când şi clopotarul a adormit.
* *
*
Foarte puţină lume a asistat la funeraliile bunului simţ. Nu pentru că n-ar fi aflat despre deces, dar majoritatea nici n-a ştiut că a existat.
* *
*
Femeilor le plac vorbele frumoase, chiar dacă ştiu bine că ele nu sunt în totalitate adevărate. Se învaţă astfel cu minciuna. Şi dacă o acceptă venind de la alţii, de ce nu ar practica-o şi ele însele? Dacă s-ar limita la amor, ar fi încă bine.
* *
*
Americani se mândresc cu rădăcinile lor europene. Cine ezită să-şi declare originea devine suspect.
* *
*
Am crede că popoarele care au făcut istorie, au creat o civilizaţie, sunt mai înţelepte. Au fost, poate! Privindu-le astăzi, constatăm că nimic nu s-a păstrat. Dimpotrivă, cu cât au fost mai sus, cu atât mai jos au coborât iar urmaşii sunt epigoni fără cultură.
* *
*
Printre glumele cu ardeleni, circulă şi următoarea replică:
- Ce faci, bade, şezi şi cugeţi?
- No, numa’ şed.
Mă gândesc dacă nu cumva există o legătură între verbul a şedea şi Upanişada, a cărei semnificaţie este „şezi lângă mine să discutăm”, sau chiar cu Şeherezada, fiindcă şi ea l-a făcut pe Shahryar să stea să asculte poveşti. Acum, că stau de câteva ore pe scaun, a început şi chiar să mă doară şezutul.
* *
*
Majoritatea filosofilor, ca să dea greutate operei lor, pleacă la o lucrare a unui predecesor, pe care mai întâi îl desfiinţează, pentru ca apoi să-şi avanseze concepţia lui, ce tocmai a inventat-o. De aceea, citind istoria filosofiei, participi odată cu autorul la răsturnarea vechilor doctrine şi ai sentimentul că noutatea îţi aparţine şi ţie într-o anumită măsură, din moment ce ai înţeles-o. Asta dacă nu-ţi trece prin gând „vai, Doamne, ce prost am fost să mă las convins de concepţia greşită a filosofului precedent. Crezi că te-ai învăţat minte, dar la următorul capitol procedezi la fel cu următorul mare filosof.
* *
*
Astăzi, fiindcă bătea vântul, nu ne-am mai plimbat pe faleză, ci ne-am retras pe o alee din spaţiul de joacă al copiilor, unde am stat pe o bancă. Trebuie să precizez ca acest loc este deosebit de bine amenajat şi dotat, astfel că o singură zi ar fi insuficientă unui copil să încerce toate posibilităţile ce-i sunt oferite.
Privindu-i, mă gândeam că aptitudinile reale ale copiilor pot fi observate între 2 şi 7 ani şi nu la sfârşitul liceului, când sunt influenţaţi de către profesori şi părinţi.
Un bun observator poate nota existenţa sau lipsa interesului copilului pentru artă, muzică, dans, dacă este sau nu ordonat, organizat (nu trebuie confundate cele două), sociabil, vesel sau trist, vioi sau apatic, harnic sau leneş, inteligent, tenace, încăpăţânat, robust sau delicat etc. În funcţie de aceste caracteristici, părinţii pot decela mai corect aptitudinile copiilor şi alege viitoarea profesiune. Înclinaţiile pedagogice ale profesorilor, pe care întâmplător i-a avut, sau pasiunile părinţilor pentru anumite domenii nu au legătură cu caracteristicile native ale copiilor.
* *
*
Pe când eram copil, mă dădeam cu sania pe burtă şi cu capul înainte. Matur fiind, când au apărut concursurile oficiale de sanie, pe care le vedeam la televizor, poziţia concurenţilor – pe spate şi cu picioarele înainte – m-a surprins. Mă întrebam: oare nu le e frică că – în caz de accident – ar putea să-şi rupă picioarele. Nu-mi trecea prin minte că noi am fi putut să ne spargem capetele.
* *
*
Dacă unui dictator îi este teamă că va fi ucis, el nu trebuie să se gândească la duşmanul oficial, ci la amicii lui, dornici să-i ia locul.
* *
*
După „Bună ziua”, grecii întreabă aproape automat „Ce faci, eşti bine?”. Ruşii, mai prudenţi, ştiind că „bine” ar putea fi inoportun şi de cele mai multe ori chiar este, au înlocuit formula cu „Eşti normal?”. Cum în limba română asemenea întrebare ar fi aproape o jignire, nu te mai întreabă nimeni de sănătate.
* *
*
Dacă din politeţe acorzi prioritate unui grec, nu numai că nu-ţi mulţumeşte, dar crede că i se cuvine, arborează un aer de superioritate şi trece pe lângă tine de parcă ai fi un milog.
* *
*
În ceea ce-i priveşte pe greci, ei ajuns la esenţe şi în domeniu culinar: lămâie şi ulei. Indiferent ce pui pe masă, chiar şi surcele, cu puţin ulei şi câteva picături de lămâie devine gustos. (E bine ca surcelele să fie fierte şi răcite în prealabil.) Dacă ai şi câteva măsline întregi, poţi declara că ai avut o masă copioasă.
* *
*
Dacă înainte de 1989 a fost dictatură (chiar dacă nu a lui Ceauşescu, ci a proletariatului, prin reprezentanţii lui impuşi de ruşi), rezultă că nu existau politicieni de altă factură, decât cei acceptaţi de către conducerea politică a ţării. În consecinţă, în afară de câţiva tembeli, toţi politicienii post-decembrişti au fost actori ai aceleaşi piese, deja scrise. A crede că viitorul ar fi putut fi diferit este egal cu speranţa că, vizionând un film pentru a doua oara, finalul va fi diferit.
* *
*
Greşim uneori în conversaţiile cu străinii, folosind exemple şi argumente nepotrivite. Obişnuiam, spre exemplu, să ne plângem că, pe vremea prea-împuşcatului, mâncam salam cu soia. La vremea aceea însă, soia era privită în occident ca o alternativă dietetică a grăsimilor animale, deci mai sănătoasă. În consecinţă, produsele cu soia erau chiar mai scumpe, astfel că argumentul nostru era derutant pentru ei: ne lăudăm sau ne plângem?
* *
*
Expresia „Fereşte-te de greci chiar şi atunci când îţi fac cadouri” nu trebuie înţeleasă restrictiv, ca în cazul Calului Troian, ca un gest ce ascunde o intenţie malefică. Grecii, într-adevăr, fac cadouri. De regulă, sunt mici atenţii sau obiecte ce nu le mai sunt de folos şi – în loc să le arunce la gunoi – le cadorisesc. Este greşeala noastră să-i etichetăm ca fiind generoşi, fiindcă am primit de la ei un asemenea cadou. Vom constata curând că am greşit. Grecii sunt rapace, impulsivi şi în total dezacord cu ceea ce europenii, considera a fi un om civilizat, adică cu respect pentru vecinul său. Cu impresia fals creată în urma primirii cadoului, ne bizuim pe corectitudinea prietenului grec şi constatăm ulterior că nu e chiar aşa, ceea ce ne poate crea neplăceri mai mici sau mai mari, în funcţie de acţiunea în care am pornit alături de el. Este greşeala noastră că ne-am format o impresie eronată despre el, pe baza unui gest mărunt.
* *
*
Noi, românii, am preluat enorm de multe cuvinte din limba greacă. Unele însă au căpătat alt înţeles. Spre exemplu, „babá” înseamnă tata, deşi nu ştiu ca vreo femeie în vârstă să fi devenit tătic. În schimb „vine babau” are logică, el fiind în multe cazuri chiar tatăl copilului.
* *
*
În perioada comunistă, televiziunea din România emitea doar două ore pe zi, ceea ce înseamnă că românii au fost la adăpost de o mare cantitate de imbecilitate şi, în schimb, au avut timp pentru citit, povestit, băut vin şi practicat seducţia, care era sport naţional. Presupun că aşa se petreceau lucrurile şi în Anglia victoriană, doar că, în locul vinului era preferat whisky. Încerc să găsesc şi alte diferenţe dintre noi şi englezi.
* *
*
E bine de ştiut
În anii ’50 ai secolului trecut, lucrarea scrisă la limba şi literatura română era obligatorie la examenul de admitere la toate facultăţile din România, indiferent de profil. La medicină, agronomie, matematică, istorie etc., pe lângă disciplinele specifice, candidatul trebuia să susţină şi o teză la limba română. Deoarece concurenţa era foarte diferită, la medicină (între 10 şi 20 de candidaţi pe un loc) sau politehnică (între 5 şi 10), lucrarea la limba română nu era deloc de neglijat; ea putea să scadă media sub limita de trecere. Cu o notă mai mică de şapte – spre exemplu - nu se putea intra la politehnică dar era foarte bună pentru filologie, unde cariera de profesor la ţară, cu un salariu de mizerie nu atrăgea candidaţi nici măcar pentru acoperirea locurilor disponibile.
* *
*
Lumina zilei te ţine conectat la realitate, în timp ce întunericul stimulează imaginaţia sau, după caz, visarea.
* *
*
Ne lăudăm că, înainte de al doilea război mondial, eram grânarul Europei. Era, ce-i drept, un progres, pentru că, mai înainte, nu eram nici măcar atât. Asta însă nu înseamnă că furnizam hrana fără de care Europa nu putea trăi. Nici pe departe! Eram ţara cu o agricultură subdezvoltată, celelalte ştiind să-şi valorifice mai bine suprafeţele agricole. Grâul este cultura leneşilor; între însămânţare şi recoltare nu necesită nici o întreţinere. Pentru comparaţie, dintre cereale, la cealaltă extremitate se află orezul. Românii însă nu sunt chinezi.
Poate că ar trebui să fim mai atenţi atunci când ne lăudăm.
* *
*
Citeam mai demult un text despre programul de dinaintea micului dejun al copilului ce urma să devină faraon în Egiptul antic. Exerciţiile fizice şi de pregătire militară erau comparabile doar ci cele ale marilor campioni sportivi din zilele noastre. Iar după micul dejun, urma studiul. Doar mitocanii îşi imaginează că viaţa unui copil educat este un „dolce farniente”, în timp ce copiii lor au un trai chinuit. Dealtfel, însuşi cuvântul ‚ne-educat’ – prin forma pasiva - ne arată că nu copiii sunt de vină, ci adulţii, care ar fi trebuit să se ocupe de educaţia lor. Iar dacă asemenea oameni ajung lideri în urma unui cutremur social, ei cred că este spre binele copiilor să-i protejeze exagerat, în loc să-i educe. Iar pentru ca eşecul să fie total, îi trimit la şcoli speciale de artă, muzică şi altele asemenea, pentru că . . . deh! . . . odrasla lor e musai să fie un geniu (chiar dacă este idiot) şi nu ar urma nici în ruptul capului o profesiune banală.
* *
*
Un prieten, supraveghindu-şi fiul de vreo doi-trei ani, se străduia să facă conversaţie cu el. Asta însemna să-i spună poveşti sau orice altceva, numai să vorbească. În criză de subiecte, îi spune la un moment dat o mică glumă nu tocmai potrivită pentru un copil, dar se părea că imprudenţa lui a rămas neobservată. Câţiva ani mai târziu, copilul crescuse şi mergeau cu trenul la Predeal să schieze. Trenul era foarte aglomerat, iar ei stăteau pe coridor, când, dintr-un compartiment plin cu doamne, puştiul a fost invitat să stea printre ele. După un timp, agasat de întrebările clasice adresate copiilor, s-a gândit că ar putea să le tempereze interesul, dacă va pune el întrebări, aşa că le-a spus gluma ce o auzise de la tatăl său cu ani în urmă, dar pe care nu o înţelesese atunci:
- „Tu ştii care-i cea mai mică păsărică?”
- Nu, au răspuns doamnele în cor.
- „Cea mai mică păsărică este păsărica de furnică.”
Bineînţeles, întrebările chinuitoare pentru copil au încetat.
Am relatat aceasta întâmplare pentru modul în care funcţionează memoria copiilor. Faptul că nu a înţeles ce i s-a spus nu înseamnă că va uita subiectul. Dimpotrivă, pentru el a rămas un mister ce va trebui elucidat.
* *
*
În „Enigma Otiliei”, George Călinescu a relatat evenimente şi personaje reale, pe care le-a cunoscut îndeaproape. N-a îndrăznit nimeni să afirme că a făcut memorialistică.
* *
*
„Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”. De cum am ieşit pe litoral pentru plimbarea obişnuită, am găsit un creion. Era aproape întreg, dar radiera din capătul opus era aproape consumată, semn că a aparţinut unui copil pe punctul de a deveni conştient de greşelile sale.
* *
*
Privesc de pe balcon un pisoi, care se joacă în curtea de vizavi. În urmă cu un sfert de oră făcea acelaşi lucru. Este fascinant! Stă pe burta, încordat, cu privirea aţintită asupra unei prăzi imaginare. Apoi, dintr-odată, se aruncă asupra ei, se preface că a prins-o şi se joacă cu ea. Sare lateral, iar o prinde, se dă înapoi, o prinde din nou; aleargă apoi trei-patru metri într-o direcţie oarecare, să prindă din nou aceeaşi pradă, sau, poate, o alta, ce tocmai s-a ivit. Are doar câteva luni, este plin de energie şi chef de joacă.
Ceea ce mă impresionează însă este capacitatea lui de a construi scenarii. Rareori am văzut copii capabili să se joace singuri cu atâta imaginaţie; cât despre cei ce nu ştiu să se joace singuri, îi evaluăm ca fiind proşti.
Imaginaţia este mai mult decât inteligenţă iar de aici până la operaţii cu noţiuni abstracte mai e doar un pas. Pentru pisici.
* *
*
Originea omului
Se spune că evoluţia omului a devenit mai rapidă după dobândirea poziţiei bipede. Începând de atunci, privind lumea de sus, a devenit mai inteligent. Unii oameni de ştiinţă se întreabă încă cum de s-a metamorfozat el din patruped în biped. Logica ne spune că era deja inteligent, din moment ce i-a venit ideea să se ridice în două picioare. Dar eu cred că toate aceste ipoteze sunt false.
Antropoidul n-a fost niciodată patruped. Între păsări şi animale nu există nici o specie hibridă, care să confirme ipoteza că unele au evoluat din altele. Rezultă că, încă de la început, din formele primare de existenţă, unele au evoluat ca animale, iar altele ca păsări. (Da, ştiu, cineva mi-a atras atenţia asupra existenţei legendelor despre cai înaripaţi, gen Pegas, sau a centaurilor – oameni cu corp de cai. Ei sunt însă produse ale imaginaţiei europenilor, în special a grecilor, când au văzut hoardele de barbari veniţi călare din Asia. I-a impresionat viteza cailor, asemănătoare cu a păsărilor, şi asocierea om-cal. Până să înveţe ei să călărească, au inventat legende cu cai.)
Dar să revin la oile noastre, adică la antropoizi. Eu cred că spaţiul lor de vieţuire a fost copacul. Ceea ce mă face să cred aceasta este privirea oamenilor şi forma capului lor. Animalele ce trăiesc în turmă privesc mai mult lateral; cele de pradă au ochii îndreptaţi către înainte. Şi unii şi alţii au o bună memorie a spaţiului în care se află. Porumbeii, spre exemplu, se aşează milimetric pe o crenguţă subţire, pe care însă nu o văd în acel moment. Omul poate privi înainte, dar şi în jos, deoarece nu are botul dezvoltat, care să-i împiedice vederea picioarelor. În consecinţă, cea mai probabilă ipoteză este cea a obârşiei sale dendroide, ca trăitor în copaci. El avea deci poziţie verticală de la început.
A apărut deci ca parazit al copacilor, a evoluat apoi ca parazit al întregii naturi şi va sfârşi, probabil, ca parazit pentru el însuşi.
* *
*
Prin fabule şi poveşti, copilul îşi însuşeşte semnificaţia unor cuvinte abstracte, altfel foarte greu de explicat, ca dragoste ură, viclenie etc. Aproape întotdeauna se apelează la animale: ursul este naiv, vulpea vicleană, iepurele fricos şi aşa mai departe. Dar nu toţi copiii sunt educaţi in acest mod. Unora nu li s-au spus poveşti niciodată, iar alţii nici nu ştiu să citească. Ne-am aştepta ca cei mai educaţi să-şi însuşească mai repede aceste noţiuni şi să fie mai performanţi în viaţă. Realitatea însă dovedeşte că este invers. Paradoxul ar putea fi explicat tocmai prin folosirea animalelor, pentru exemplificare. Viclenia, răutatea, prostia, aparţin altora, nu nou. Noi suntem perfecţi, nu trebuie să ne preocupe asemenea fleacuri. Şi astfel, copilul „lasă garda jos”.
* *
*
„Patriarhatul” din antichitate este exagerat. Cauza: cărţile au fost scrise de către bărbaţi.
* *
*
Limba greacă e atât de grea, că şi grecii au probleme cu ea: grea-că.
Astăzi, între două reprize de înot, am întrebat un pescar amator cum se numeşte „arici de mare” în limba greacă. După ce mi-a spus, l-am scris, pentru a mă asigura că am auzit corect. Tipul m-a felicitat fiindcă ştiu literele greceşti. I-am răspuns că literele le ştiu; problema mea e la cuvinte. M-a consolat confesându-se că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă pare un om educat, vorbeşte binişor engleza etc.
* *
*
Cineva mi-a spus că sunt un temerar. De unde ştia el că, pe când eram elev, obişnuiam să-mi fac temele mai rar?
* *
*
Alegaţia că femeile erau persecutate în antichitate trebuie
nuanţată. Pentru anumite perioade ea este chiar falsă. Nu este
doar opinia mea. Astfel: „venerarea zeiţelor se vede şi în faptul
că toate templele dorice ale grecilor erau închinate lor. Nu Zeus este cel
care va sta la baza formării panteonului, ci marele zeităţi
mame, Demetra şi Hera. Templul lor, ridicat în vechiul panteon al zeilor
din Olimpia este cu 300 de ani mai vechi decât templul lui Zeus.” (Cronica
ilustrată a omenirii, pagina 116)
Marile ritualuri sunt executate de către femei în fiecare an. Mult
trâmbiţatele olimpiade ale bărbaţilor se ţineau doar la
patru ani. În timp ce ele cultivă calităţile fizice ale
bărbaţilor – indicând aptitudinile lor de luptători – femeile
cultivau activităţile fundamentale, necesare vieţii. Demetra –
zeiţa fertilităţii şi prosperităţii, mai ales a
agriculturii – Hera, erau cu mult mai venerate chiar decât Zeus.
E clar că bărbaţii erau executanţi, chiar şi în
politică. Hăţurile erau în mâinile femeilor.
La etruşci, femeile nu numai că erau foarte respectate. Ele
erau cele care decideau succesiunea regilor.
* *
*
Falanga a fost
inventată de greci.
„Stilul de luptă în falangă va cunoaşte o perioadă
de înflorire în secolele V şi IV î.H. atât în lupta dintre
oraşele-stat greceşti cât şi la apărarea contra
perşilor în 490 şi 479 î.H., când hopliţii puternic
înarmaţi vor contribui hotărâtor la succesul bătăliei.
Noul stil de luptă necesită o bună pregătire
militară şi disciplină din partea soldaţilor, deoarece
aceştia pot câştiga doar dacă acţionează solidar.
Rândurile vor fi strânse permanent, fiecare spaţiu liber oferind alfel
inamicului o şansă de atac.”
Păstrarea rândurilor strânse după inventarea armelor de foc a
fost însă o mare prostie, ce a atins culmea în timpul Războiului
civil american, la mijlocul secolului 19.
* *
*
Zeii se află în Olimp; un munte nu foarte înalt, pe care mulţi
oameni l-au urcat de nenumărate ori. Aşezarea lor acolo este
simbolică: un loc unde se ajunge greu, dar nu imposibil. Mitologia este
metaforă; ea trebuie interpretată inteligent.
Dumnezeu şi îngerii sunt în cer, undeva unde oameni nu pot ajunge.
Religia este o doctrină imposibil de verificat. „Crede şi nu
cerceta”, iar dacă – din întâmplare – ai constatat o anomalie,
consideră că ai avut ghinion.
* *
*
Se spune despre greci că sunt leneşi. Afirmaţia trebuie
nuanţată. Ei nu sunt leneşi în sensul de trândavi.
Dimpotrivă, sunt chiar foarte activi, în special în conversaţii. Sunt
dinamici, uneori prea dinamici. Sunt însă neadaptaţi
civilizaţiei europene industriale. Nu doresc să fie angajaţi,
să aibă un program şi obligaţii. Aşteaptă
momentul potrivit să speculeze, să trişeze.
* *
*
Se spune că, în antichitate, atât romanii, cât şi grecii,
mergeau la piaţă să facă cumpărăturile,
fiindcă femeile nu aveau voie să iasă din casă. Asta
înseamnă că ei se pricepeau la toate treburile
gospodăreşti, inclusiv bucătărie, spre exemplu. Aşi!
Se mai spune că ei erau însoţiţi de unul sau doi sclavi, pentru
căratul cumpărăturilor. Cred că aceşti sclavi erau de
fapt bucătarii, femeile fiind nişte doamne. Adevărul este
că, în casă, ele conduceau, iar bărbatul era trimis la
piaţă.
* *
*
Se invocă deseori căldura, pentru a scuza lenea locuitorilor
din teritoriile cu climă caldă. Argumentul poate fi adevărat în
zonele ecuatoriale; nu ştiu, n-am fost niciodată acolo. El nu este
valabil însă în cele cu climă temperată. Sunt de doi ani în
Grecia şi pot face o comparaţie cu România. În ambele ţări,
lunile iulie şi august sunt cele mai călduroase. Temperaturile nu
diferă foarte mult, doar că în Grecia vremea bună este cvasi
permanentă, ceea ce produce acumularea căldurii. În Bucureşti
însă disconfortul este chiar mai mare, din cauza umidităţii.
Marile diferenţe sunt în timpul iernii. Explicaţia este simplă:
în România clima este continentală, cu temperaturi ce pot coborî sub 25 de
grade Celsius, în timp ce în Grecia ea este una temperată, cu temperaturi
peste 0 grade. Îşi permit din acest motiv să monteze în exterior
ţevile de apă, fiindcă nu există pericolul îngheţului.
În Grecia, toate celelalte zece luni ale anului sunt bune pentru
muncă, în timp ce, în România, viscolul şi frigul prelungit pot face
foarte dificile unele zile de iarnă.
În concluzie, căldura nu justifică lenea grecească. Mai
mult decât atât: ei nu sunt leneşi, ci doar refractari faţă de
munca organizată. În alte activităţi sunt chiar deosebit de
energici.
* *
*
De multe ori, autorii unor texte, atunci
când dezvoltă o idee dragă lor sau impusă de alţii din
diferite motive, invocă texte mai vechi, pentru a-şi întări
argumentaţia şi justifica teza. Nu rareori, acestea sunt interpretate
tendenţios, ajustate sau chiar uşor deformate. Dacă lucrarea are
succes - fie şi numai printre susţinătorii ideii - ea devine
astfel cunoscută publicului larg. Pentru început, nimeni nu acordă
importanţă inexactităţii comise; scopul scuză
mijloacele.
Ulterior, argumentele speculate în lucrare
sunt luate ca valabile de către alţi autori, lucrarea
însăşi este citată în alte texte şi, astfel, minciunile
devin adevăruri istorice.
* *
*
În exodul babilonian au fost luată doar aristocraţia
evreiască. Masa populaţiei a rămas pe loc. Este un principiu
politic notat (şi nu inventat) şi de Machiavelli, conform căruia
învingătorul, dacă vrea să stăpânească teritoriul
ocupat, trebuie să elimine vechii conducători. Altfel, aceştia
vor sabota noua conducere, instalată de el. Nabucodonosor II nu i-a ucis
pe liderii evreilor, ci doar i-a luat de-acolo şi i-a adus în Babilon,
unde puteau fi supravegheaţi mai bine. Termenul „robie” este, în acest
caz, o minciună. Ei nu au fost supuşi la nici o muncă.
Dimpotrivă, sufereau cel mult de inactivitate. De altfel, atunci a fost
scrisă cea mai mare parte a Bibliei. Mulţi dintre ei au rămas în
Babilon după eliberare, ca dovadă că se simţeau foarte bine
acolo.
* *
*
Dacă deşteptăciunea omului provine de la mersul biped, ar
trebui să ne gândim că printre strămoşii lui au fost nu
doar maimuţele, ci şi mangustele, sau în variantă mai românească,
a popândăilor.
* *
*
Mentalitatea europeană a început cu literatura cavalerească a
evului mediu; cavalerismul însemna fidelitate faţă de cel pe care îl
slujea, abnegaţie până la sacrificiu, respectarea principiilor în
dauna oportunismului. Adevăratele argumente au fost însă furnizate de
către industria în formare şi comerţ. În economia
industrială, respectarea obligaţiilor contractuale este o
condiţie indispensabilă bunei funcţionări. Nimeni nu este
dispus să-şi rateze afacerea din cauza unui partener neserios. Cine
nu înţelege această obligaţie elementară şi
încearcă să trişeze va fi eliminat din lumea afacerilor înainte
să-şi dea seama, pentru că - înainte de a încheia un contract –
angajatorul se interesează de calitate viitorului partener. Este
stimulată munca în echipă şi nu „descurcatul” în interes
personal din motive meschine.
* *
*
Mitul lui Dionysos Zagreus – Adriano Tilgher, Viaţa şi
nemurirea în viziunea greacă, pagina 109
Dionysos, numit şi Zagreus, a fost fiul lui Zeus şi al
Persefonei. Titanii, instigaţi de Hera, după ce i-au oferit
jucării, în timp el se uita într-o oglindă deformantă, l-au
atacat cu pumnalele. Copilul încearcă să scape printr-un lung
şir de metamorfoze; în final, când ia formă de taur, este
ciopârţit şi mâncat de către titani. Atena însă îi
salvează inima şi i-o duce lui Zeus. Acesta o mănâncă
şi, din el, se naşte noul Dionysos, în care cel ucis este destinat
să-i urmeze lui Zeus la stăpânirea lumii. Titanii, asasini ai zeului,
sunt fulgeraţi de Zeus şi prefăcuţi în cenuşă,
cenuşă din care se naşe seminţia omenească, care are,
prin urmare, în ea un dublu element: unul titanic şi, pentru că
titanii îl devoraseră pe Dionysos, unul dionisiac. Prin urmare, omul are
în el dublul principiu al binelui şi al răului.
Crima titanilor este aceea de a face bucăţi unitatea zeului
(sfârtecarea taurului). Pluritatea, adică lumea, ia naştere din
unitate, din zeu, dar printr-o crimă.
* *
*
O familie de basarabeni s-a pocăit. La prima vedere, este
surprinzător; alături de ruşi – popor credincios – suntem
tentaţi să-i credem chiar mai ataşaţi ortodoxismului decât
pe români. În realitate, tocmai Biserica rusă, pe care ei o
ataşează Ortodoxismului, îi îndepărtează de acest cult.
Nu ştiu dacă îi tentează să facă prozelitism în
Grecia; ar fi o greşeală. Deosebirile dintre popoare sunt enorme.
Pentru greci, ortodoxismul se confundă cu ideea
naţională. În primul rând, ei se consideră că sunt –
şi în cea mai mare măsură chiar sunt - făuritori ai
Creştinismului, iar Ortodoxismul este „dreapta credinţă”. Slavii
şi toţi ceilalţi au devenit creştini prin răspândirea
acestuia în lume. Alfabetul kirilic, folosit de ruşi este de sorginte
grecească. Fraţii Kiril şi Metodiu, din Salonic, l-au inventat
pentru a-i creştina pe slavii ce penetraseră în Peninsula
Balcanică. În toată istoria Greciei de după Christos, acest
popor s-a delimitat de invadatori prin credinţa sa. Iar invadatori au fost
mulţi şi nu numai păgâni. Încă înainte de ocupaţia
turcească, veneţienii au lăsat urme adânci, ca să nu mai
vorbim despre distrugerile provocate de cruciaţi. Pentru grec, a nu fi
ortodox înseamnă aproape duşman. În conversaţia cu un
străin, prima lui întrebare este: „De unde eşti?”. Dacă
populaţia ţării este majoritar ortodoxă, urmează a
doua întrebare, fundamentală: „Eşti ortodox?”. În cazul
răspunsului afirmativ, eşti considerat prietenul lui. În caz contrar,
discuţia – dacă va continua – va fi una formală.
Să fii pocăit într-o ţară ortodoxă ridică
un mare semn de întrebare în mintea oricărui grec.
* *
*
Noica se plânge că nu există un institut de înfrumuţesare
pentru cele sufleteşti. Este tocmai ceea ce ar trebuit să facă
filosofia şi el nu a înţeles.
* *
*
Cultura
română începe cu Dimitrie Cantemir; cea rusă cu fiul acestuia, Antioh
Cantemir.
* *
*
Cum se pot face două greşeli cu o singură literă
Dacă litera mare „Y”, există atât în limba greacă, cât
şi în română, litera mică este diferită. Simbolul grecesc
este „u” şi nu „y”, care nu există în alfabetul elen, probabil pentru
a nu-l confunda cu „γ” (gama). În consecinţă, pronunţarea
literei greceşti „υ” ca pe un „u” românesc este o greşeală.
A doua eroare se petrece atunci când această literă se
află după una dintre vocalele „α” sau „ε” şi înainte de o consoană surdă, când
se pronunţă ca un „f” românesc. Pronumele personal neutru
„αυτό”, spre exemplu, se pronunţă „aftó” şi
nu „autó” sau „aitó”.
Dubla greşeală este totuşi frecventă tocmai în
expresii ce se vor elevate. Astfel, localitatea
„Ελευσίνα” este corect scrisă
„Elefsina” pe majoritatea hărţilor, dar expresia „Misterele Eleusine”
pentru manifestările ce aveau loc aici în trecut,
„Eλευσίνια
Μυστήρια”, nu au altă
explicaţie, decât necunoaşterea subtilităţilor gramaticii
elene. Nu este singurul caz. Sunt numeroase asemenea erori, nu numai pentru
nume proprii, dar chiar şi a unor substantive comune, dovedind că
preluarea informaţiilor s-a făcut pe baza scrierilor şi nu a
comunicării directe între oameni.
Dacă greşeli elementare ca acestea au fost posibile, este de
aşteptat ca interpretarea unor texte vechi să fi fost afectată
cu mult mai grav.
* *
*
Întrebări fundamentale
-
De ce laptele
tuturor animalelor este alb?
-
De ce sângele
tuturor animalelor este roşu?
-
De ce
reacţiile de veselie şi tristeţe – râsul şi plânsul – sunt
asemănătoare la oamenii tuturor raselor şi chiar la unele
animale?
* *
*
Trezoreria statului în limba turcă se numeşte hazna.
* *
*
Între frumos şi urât nu se află nimic. Ambele sunt
excepţii de la normal. Nu există o scală cu urâtul jos, frumosul
sus şi obişnuitul la mijloc, decât dacă vrem noi să le
dăm note. Ambele sunt abateri de la normal. Nu putem amesteca urâtul cu
frumosul, în speranţa că va ieşi mediocrul. Normalul nu este
media dintre urât şi frumos. Frumosul este o abatere armonioasă, în
timp ce urâtul este una nearmonioasă, neplăcută gustului nostru.
* *
*
M-am trezit azi
dimineaţă la ora 5 – foarte devreme pentru mine – din cauza unui
fulger ce a luminat camera urmat de un tunet extrem de puternic. Fiindcă
n-am mai putut să dorm m-am sculat. Ploua mărunt. După
puţin timp însă, ploaia s-a transformat în averse de
intensităţi variabile, cu vârfuri de ploaie torenţială. Cu
totul deosebite au fost descărcările electrice. Nu am văzut în
viaţa mea aşa ceva. Este ora 11 acum, când scriu aceste rânduri,
şi, de şase ore, tunele se aud sub forma unui uruit continuu,
asemenea celui produs de o avalanşă de zăpadă. Cei ce nu au
auzit o avalanşă, o pot asemui cu zgomotul produs de o escadrilă
de avioane cu reacţie zburând la joasă altitudine, cu deosebirea
că intensitatea nu este tocmai uniformă. Uimitoare pentru mine a fost
continuitatea fulgerelor, mai ales până să se lumineze de ziuă.
Aş fi putut să citesc la lumina lor; deranjantă era doar
variaţia intensităţii. Cerul pâlpâia, fără a se stinge
complet pentru nici o secundă.
* *
*
Un amic mi-a reproşat
că, într-o carte, am abordat un subiect discutabil. Păi tocmai acesta
este obiectivul oricărei cărţi: sa pună în discuţie
diferite subiecte. Bineînţeles că, în literatură, nu se dau
verdicte, nu se trag concluzii de netăgăduit; se exprimă doar
opinii, prin care autorul îl incită pe cititor să-şi pună
în evidenţa opinia sa, fie ea şi opusă. Evident, amicul meu avea
altă părere despre acel subiect, dar nu avea tăria să
şi-o susţină.
* *
*
Persanele inculte sunt
încrezute. Ele cred că inteligenţa lor deosebită este cea care
le-a permis să se descurce în viaţă la fel de bine ca cele cu
studii, sau chiar mai bine.
* *
*
În diplomaţie – şi nu numai – există o regulă
nescrisă: dacă vrei să stabileşti relaţii de
colaborare, nu încerci să rezolvi divergenţele grave ex abrupto; se
stabilesc mai întâi aspectele comune, asupra cărora părţile sunt
de acord, au chiar interese comune; se atacă apoi divergenţele
minore, unde acordul este mai uşor de realizat. Se stabileşte astfel
un dialog, se perfecţionează mecanismul comunicării între
părţi. Treptat, se rezolvă probleme din ce în ce mai dificile
până la cele mai grave. Exemplul opus este cel oferit de fostul U.R.S.S.
la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial. Problema
invocată atunci era dezarmarea, iar răspunsul făţarnic al
sovieticilor era „Noi acceptăm doar dezarmarea generală şi
totală. Orice altă variantă nu ne interesează.” Adevărul
este că, pe ei, nu-i interesa dezarmarea sub nici o formă.
Dimpotrivă, războiul le-a oferit o şansă şi, dintr-o
ţară cu o economie în curs de prăbuşire, aşa cum era
înainte de conflagraţie, avea acum şansa de a deveni o mare putere
mondială, ceea ce a şi făcut. Dezarmarea era ultimul lucru la
care s-ar fi gândit, de aceea răspunsul lor era unul absurd. Dezarmarea
generală şi totală era şi este imposibilă pentru orice
ţară.
* *
*
Adoptarea Creştinismului ca variantă mai evoluată a
Iudaismului este aproape firească şi uşor de înţeles.
Pentru greci însă, înlocuirea Mitologiei – propria lor creaţie, de o
bogăţie literară şi filosofică fără egal –
cu Vechiul Testament provoacă nedumerire. Poate că, într-o oarecare
măsură, ei înşişi considerau Mitologia o colecţie pe
poveşti şi nu tocmai o religie, dar ce nevoie aveau de o religie
bazată pe alte poveşti? Pe de
o parte, Noul Testament, în parte elaborat tot de ei, era un răspuns
posibil la starea de spirit a populaţiei aflată sub ocupaţie
romană şi într-o stare economică precară. Religia
creştină a debutat ca suport psihologic al oamenilor săraci, iar
ideea de egalitate în faţa Divinităţii şi de fericire
ulterioară se mula perfect pe dorinţele lor. Platon
este unul dintre cei care a scris despre o viaţa ce va să vină,
care le poate asigura fericirea, dar şi ca oamenii să aibă
îndoieli asupra situaţiei lor de după moarte; şi astfel, de
teama pedepselor şi a nenorocirilor viitoare, să se abţină
de la fapte rele în această viaţă. Pe de altă parte, dacă
Mitologia era originală, Vechiul Testament era asemănător cu
alte religii, de la care a şi preluat multe idei.
* *
*
Printre cosmogoniile avansate de
alte religii, simpatică este una din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule
au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă.
Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor,
Tepeu şi Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat,
din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o
variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în forme
nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a
treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o
pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru
oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti
bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să
nu-şi dorească să devină zei, „le-au întunecat
parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat
ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru
femei, hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană
aşa cum o ştim”.
* *
*
Dacă atunci când vezi luna nouă pui mâna pe bani, vei avea
mulţi bani în toată perioada următoare. Din nefericire, luna
nouă nu poate fi văzută, fiindcă se află în dreptul
soarelui. Superstiţia este de fapt o bătaie de joc la adresa
ascultătorului.
* *
*
Omul nu este doar materie. El este şi fiinţă
spirituală. El aspiră spre divinitate. Divinitatea se naşte în
om.
* *
*
În curând vom avea alegeri. Tot atunci, va fi lună nouă.
Şi Parlamentul va fi unul nou. Ca şi luna: aceeaşi, doar cu alte
părţi luminate şi mult mai multe rămase în umbră,
pentru o vreme. Veşnica Reîntoarcere este un ciclu natural de când lumea
şi pământul. Adică nu! Pământul, nu! Doar lumea, şi nu
chiar de la început; doar de când filosofii au inventat sintagma „Veşnica
reîntoarcere”. De atunci ne tot întoarcem şi noi de pe o parte pe alta,
poate-poate ne vom odihni mai bine. Odihna plăcută, români! Domnul
veghează! Veghează să nu vi se întâmple ceva ce v-aţi dori,
fiindcă tot nu ştiţi ce să vă doriţi.
Deocamdată! Eu sunt optimist. Cândva veţi şti. Atenţie, nu
când e lună plină. Atunci, se ştie, nu puteţi dormi bine
şi, cu mintea neodihnită, puteţi greşi din nou. Aţi
mai făcut-o şi în trecut, dar nu disperaţi. „Sic transit gloria
mundi!”
* *
*
Deşi vara este foarte cald, majoritatea grecoaicelor – chiar cele în vârstă – poartă părul lung, de cele mai multe ori încreţit la coafor, chiar dacă nu au bani pentru pantofi. Am văzut grecoaice cu şlapi în plină iarnă, dar cu părul blondificat ca al nordicelor şi încreţit ca al negreselor. Asta poate fi amuzant. Dizgraţioase sunt babele cu minijupe, mestecând gumă cu gura deschisă.
* *
*
Majoritatea mitologiilor au la baza cosmogoniei lor Haosul sau un simbol al răului. A trebuit să vină zeul cel bun, să-l învingă şi să creeze spaţiul organizat, în care omul poate trăi.
Dragonul, în cele extrem orientale este reprezentarea Monstrului marin, a şarpelui primordial, simbol al Apelor cosmice, al Tenebrelor, al Nopţii şi al Morţii, al amorfului, a tot ceea ce nu are încă o „formă“.
Marduk a alcătuit lumea din trupul monstrului marin Tiamat. Iahve a creat Universul după ce l–a învins pe monstrul primordial Rahab.
Avem de-a face deci cu o fiinţă primordială. Înseamnă că răul este primordial. Binele a apărut prin civilizaţie.
Creştinismul, vorbind doar despre
Dumnezeu şi uitând răul primordial, şi-a pierdut filonul
filosofic.
* *
*
Pentru că sunt mincinoşi. Carlo Collodi îşi
cunoştea bine vecinii, aşa că asocierea lor cu Pinocchio nu este
deloc întâmplătoare. Putem fi sigur de asta, mai ales că, înainte de
a fi scris cărţi pentru copii, el a fost un scriitor satiric şi
jurnalist, bine implicat în politică. Dealtfel, Carlo Collodi este un
pseudonim. Numele său real a fost Carlo Lorenzini. El a fondat ziarul „Il
lampione”, închis de cenzura din Toscana în 1848 şi reapărut mai
târziu, după unirea cu Piemontul - un prim pas către unificarea
Italiei. Cărţi pentru copii a început să scrie după 50 de
ani.
De unde se vede că literatura pentru copii nu este la
îndemâna oricui. Îţi trebuie ceva experienţă pentru asta.
Experienţă şi talent. Este foarte probabil ca multe dintre
săgeţile lui, plasate chiar şi în literatura pentru copii,
să nu mai fie sesizabile de către noi. Rămâne doar ceea ce este
universal şi permanent valabil, precum asocierea minciunii cu dimensiunea
nasului la greci.
* *
*
Majoritatea atenienilor cunosc limba engleză.
Astăzi am avut o conversaţie cu unul dintre ei. Am început prin a-i
spune că pămătuful ce-l ţinea în mână are culorile
steagului românesc: roşu, galben şi albastru. Mi-a răspuns
că pe el îl cheamă Vasilis. Discuţia noastră a continuat pe
acelaşi ton de amicală înţelegere.
* *
*
Unul dintre cele mai dificile roluri de soprană este
cel al lui Mimi, din opera Boema, de Puccini. Numai solistele cu
experienţă în abordează, deoarece au nevoie de o
rezistenţă deosebită. Acelaşi lucru şi pentru Madame
Butterfly, de acelaşi compozitor. Interpreta se află pe scenă de
la început şi până la sfârşit. Majoritatea celor care s-au
încumetat au declarat că, în timp, pe măsură ce au aprofundat
muzica, s-au ataşat tot mai mult de ea, i-au sesizat tot mai multe
subtilităţi, considerând-o printre cele mai bune.
Iată un exemplu, prin care profesionalismul
deformează opiniile, iar opera – deşi anostă – capătă
valenţe deosebite.
* *
*
Pe pardoseala din mozaic a culoarelor Spitalului municipal
din Ploieşti se aflau multe pete negre. Am aflat că sunt
rămăşiţele gumelor de mestecat. Că există
persoane care le aruncă pe jos mă surprinde mai puţin. Că
însă într-un spital ele nu au fost îndepărtate de ani de zile
depăşeşte puterea mea de înţelegere. Igienă? Ce-i aia?
* *
*
Toată lumea ştie astăzi că Churchill şi Stalin au discutat şi stabilit împărţirea Europei de Est după al Doilea Război Mondial. Dar SUA nu avea nici un cuvânt de spus? Desigur, a avut. Măcar între Anglia şi SUA – dacă nu în context mai larg – au avut cu siguranţă discuţii cu mult înainte, despre care noi nu ştim, aşa cum, mult timp, nu am ştiut nici despre convorbirea dintre Churchill şi Stalin. Se explică astfel de ce încercările României de a ieşi din alianţa cu Germania şi a le deveni lor parteneri au eşuat chiar înainte de toamna anului 1944, când a avut loc întâlnirea lui Churchill cu Stalin.
* *
*
În afara unor cunoştinţe tehnice de strictă specialitate, nu mă consider exeget în domenii de larg interes. Nu sunt nici istoric şi nici strateg militar, aşa că afirmaţiile mele nu sunt decât opinii proprii iar, dacă uneori exprimarea mea pare prea categorică, înseamnă că a fost generată de afirmaţia altcuiva (scrisă sau orală), care îmi răneşte logica sau alte informaţii anterioare.
Zilele trecute am avut o contradicţie cu o doamnă, altfel distinsă şi bun profesionist, pe o temă ce aparţinea profesiunii ei, dar care fusese afectată politic. Mai tânără fiind, nu a prins perioada 1945-1960, a instalării comunismului în România, când propaganda era mai puţin abilă, iar propovăduitorii noului regim frizau de multe ori ridicolul. Cu timpul, activiştii de partid şi-au îmbunătăţit instrumentele, educarea în şcoli a „omului nou” s-a perfecţionat, astfel că elevii conştiincioşi, pe lângă cunoştinţele profesionale fireşti, şi-au însuşit şi nuanţele strecurate discret, în scopul inoculării noilor idei, unele chiar cu denaturarea adevărului. Tocmai falsitatea unei afirmaţii a provocat discuţia noastră, discuţie care a degenerat, pentru că nu a vrut să accepte că eu, un intrus în profesiunea sa, pun la îndoială cunoştinţele ei de specialitate.
Încep să mă gândesc la Nae Ionescu: „Şcoala
e bună, cu condiţia să n-o iei prea în serios”.
* *
*
Brâncuşi a dedicat sculpturile de la Târgul Jiu eroilor neamului. Ele se numesc:
- Coloana sacrificiului infinit;
- Masa apostolilor (12 cu Iisus în mijloc)
- Monumentul întregirii neamului
Denumirile au fost schimbate de către comunişti.
* *
*
Bucuria apare la atingerea unui obiectiv şi dispare în momentul următor. De aceea, orice bucurie este efemeră. Obiectivele sunt de două tipuri, după cum realizarea lor este imediată sau târzie, printr-un proiect eşalonat pe mai multe etape. Primele ne oferă prilejul unei singure bucurii. Cele din categoria a doua ne oferă câte o bucurie la atingerea fiecărei etape de pe traseul proiectului.
* *
*
Constituţia să fie elaborată de către experţi din toate domeniile şi nu doar de către jurişti.
* *
*
Prin 1974, eu le-am propus celor de la Direcţia de Învăţământ din Braşov să fac un program se calculator pentru stabilirea necesarului de şcolarizare. Eu plecam de la ideea că întreprinderile erau solicitate să comunice necesarului lor de cadre, astfel încât şcolile să pregătească copiii conform cerinţelor. Ştiam însă bine că răspunsul întreprinderilor era unul formal. Ei spuneau ce le trebuie în acel moment şi erau incapabili să spună ce le va trebui după 3-5 ani, când învăţământul le va pregăti cadrele cerute azi. Totul era însă doar o mascaradă. Programul meu ar fi presupus o abordare aproape ştiinţifică. El avea la bază o abordare după principiile simulării matematice. M-am dezumflat atunci când cineva mi-a explicat că, în realitate, „necesarul de şcolarizat” se stabileşte în funcţie de numărul profesorilor existenţi, cărora trebuie să li se asigure numărul de elevi care să le justifice existenţa.
* *
*
În
timp ce Transilvania a fost lăsată la discreţia ungurilor,
Bucovina a fost administrată direct de către austrieci. Asta
explică multiplele diferenţe.
* *
*
Dacă religia ar fi imanentă omului, cum omul se
trage din maimuţă, ar trebui să admitem că ea este
imanentă si maimuţelor. Cum nimeni nu va îmbrăţişa această
ipoteză, suntem obligaţi să ne gândim la un moment anume al
apariţiei religiei. Este de aşteptat ca susţinătorii
religiei să-şi dorească probe prin care să se confirme o
datare cât mai îndepărtată, motiv pentru care unii savanţii o
caută şi la oamenii primitivi. Avem însă la dispoziţie o
cale mult mai bună: studiul serios al apariţiei unor religii recente,
pentru care avem probe, documente şi tot ce trebuie pentru o elucidare
completă. Odată stabilit modul în care acestea au apărut, nu ne
rămâne decât să extrapolăm logica la societăţile
anterioare. Pentru asta trebuie să depistăm logica apariţiei
religiilor studiate, a „filosofiei” lor, a mesajului către populaţie,
a paradigmei ce stă la baza construcţiei şi nu a legendelor în
care a fost ulterior îmbrăcată.
* *
*
Când împăratul Constantin cel Mare a iniţiat
primul consiliu ecumenic, cel de la Nicaea, episcopia din Roma era printre cele
mai modeste. Cele din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia şi
Tracia erau cele mai importante. Dintre participanţi, se cuvin
menţionaţi Alexander din Alexandria, Eustatiul din Antiohia, Macarius
din Ierusalim, Pafnutiu din Theba, Potamon din Herclea, Eusebiu din Nicomedia,
Eusebiu din Caesarea, Nicolas din Myra sau Aristakes din Armenia. Din Italia a
participat Marcus din Calabria. Nici vorbă de vreun Papă.
* *
*
Primii mitropoliţi ai Rusiei au fost greci. Abia în
1441 a fost numit primul mitropolit rus.
* *
*
„Cad mort de sete alături de fântână” (Je meurs
de soif auprčs de la fontaine) – tema dată de ducele Charles d’Orléans la
concursul de poezie din 1458, câştigat de François Villon.
Ducele Charles d’Orléans sponsoriza arta şi poezia din
dragoste pentru cultură şi nu din interes, ca majoritatea. El
însuşi era un poet. Avea însă bunul simţ să recunoască
superioritatea altora, pentru că iubea poezia cu adevărat.
Este probabil ca François Villon să nu fi fost
singurul poet valoros al timpului său. El ne este cunoscut datorită
ducelui Charles d’Orléans. Firi asemenea lui Villon există şi azi.
Unii chiar se cred poeţi, cântăreţi sau te-miri-ce altceva.
Alţii au talent şi creează opere remarcabile, chiar şi
fără să aibă defectele lui Villon. Majoritatea rămân
necunoscuţi, pentru că nu şi-au aflat protectorul. Cine este
Charles d’Orléans al zilelor noastre ?
* *
*
Un artist este un creator, ceea ce presupune o preocupare
cvasi-permanentă, o ardere internă, ca să folosesc şi eu o
sintagmă cam afumată. Aşa fiind, el nu poate fi artist la
serviciu sau în timpul liber. El este
artist permanent. Când flacăra este puternică, indiferent unde se
află, caută s-o pună la lucru, fiindcă simte că atunci
este momentul lui de creaţie. Iar dacă flacăra nu arde, degeaba
insistă, indiferent unde se află.
* *
*
Îmi pun de multe ori întrebarea cum aş fi reacţionat
eu dacă aş fi fost matur în diferite perioade din trecut. Spre
exemplu în perioada 1944-1950. Am în faţă imaginea unor persoane ce
se aflau atunci la maturitate şi care au reacţionat în diferite
moduri, pozitive sau negative, aşa cum le văd eu astăzi. Unii
s-au comportat eroic, alţii au fost laşi. În ceea ce mă
priveşte, calităţi de erou nu cred că am şi laş
îmi place să cred că nu sunt. De altfel, nici postura de erou nu-mi
surâde foarte tare, fiindcă eroul este un fel de kamikaze, iar
aceştia sunt persoane îndoctrinate, ceea ce denotă o dotare
intelectuală precară. Am rezistat îndoctrinării comuniste
aproape jumătate de secol, aşa că mă pot considera imun din
acest punct de vedere. De altfel, am o tendinţă nativă de a
discută orice afirmaţie, iar intenţiile de îndoctrinare de orice
fel le miros de la mare distanţă.
Deci, între cele două extreme, dacă aş fi
fost în locul lor, eu cum aş fi procedat? Îmi place să cred că
sunt o persoană care, înainte de a trece la acţiune, gândeşte
ceea ce face. Există deci riscul să mă apropii de oportunism.
Oricum, sună mai bine decât laş sau prost. Analizându-mi puţin
trecutul, trebuie să recunosc faptul că nu am fost un
descurcăreţ. Oportunistul, deşi este un personaj negativ, se
pare că îmi este superior. Nefiind de nici-unele, constat că nici nu
pot preciza cum anume aş fi procedat. Întrebarea rămâne una
retorică, ce probabil că ar trebui să şi-o pună
fiecare şi mai ales de către tineretul de azi, ce – din ignoranţă
- aruncă cu nonşalanţă anatema.
* *
*
Don Juan a fost creat de către bărbaţi. Nu
ştiu de ce femeile nu s-au pronunţat în această
privinţă. Poeţii iubirii sunt tot bărbaţi. Cele câteva
poetese ale iubirii nu echilibrează balanţa, mai ales că ele nu
idealizează bărbatul iubit. Poate că nici nu un astfel de ideal.
Asta nu înseamnă că ele nu iubesc. Dimpotrivă. În optica
bărbaţilor îl iubesc chiar pe Don Juan, ceea ce este – evident – o
infatuare masculină.
Dar, dacă despre toate astea ar fi scris femeile? Dona
Juanita. Ah, o desfrânată, ar fi ripostat bărbaţii. Întrebarea
este cum ar privi femeile subiectul, pentru că, în fond, şi Don Juan
este tot un desfrânat. Despre el însă s-au scris opere.
Vreau o operă cu Dona Juanita, scrisă şi
compusă de către femei. Sau, mai bine, nu!
M-am răzgândit. Despre Don Juan au scris
bărbaţii, dar ideile le-au fost sugerate de către femei. Vorba
ceea: bărbatul este capul familiei, dar femeia este gâtul; ea susţine
capul şi îl suceşte cum vrea ea. (Oare?)
* *
*
John Steinbeck, Fructele mâniei: „Aşa am primit
harul de a conduce oamenii, fără să cunosc şi locul
către care să- îndrum.” (Pagina 33) El cel puţin primise
harul.
* *
*
Artiştii plastici sunt ca şoferii:
profesionişti (majoritatea camionagii), şi amatori (diletanţi).
De remarcat că piloţii de formula I sunt recrutaţi dintre
amatori.
* *
*
Ca de obicei, perioadele nefaste ne rămân în amintire
prin întâmplări nostime. Încerc acum să relatez una. Un proaspăt
coleg de serviciu, povestea că, pe când era student la Facultatea de
Cibernetică Economică din cadrul Academiei de Studii Economice, li
s-a predat o metodă de programare a producţiei preconizată de
mine şi publicată în 1974 în revista Academiei „Studii şi
Cercetări de Calcul Economic şi Cibernetică Economică”. În
această metodă, intervalul de timp pentru care se efectua programarea
era împărţit în subdiviziuni. Cum folosisem termenul „tact” pentru
aceste subdiviziuni, la un moment dat, profesorul întreabă pe o
studentă: „Ce este tactul?”, la care ea, probabil cu un auz mai slab, a
înţeles „ta’tu”, adică tatăl tău, şi a răspuns:
„Şef de gară”. Poanta făcuse carieră la vremea ei.
Întâmplarea mi-a fost reamintită acum de către un alt coleg,
după peste 30 de ani.
* *
*
Hoţia, corupţia şi toate celelalte rele sunt
tendinţe universale. Ele se manifestă însă numai acolo unde
societatea este permisivă. În localităţile rurale
tradiţionale, opinia publică – „ochiul satului”, cum se spunea – este
cea mai puternică frână în calea fărădelegilor. Aici,
pentru că totul este la vedere şi nu se poate ascunde nimic,
funcţionează ruşinea. De asemenea, la polul opus, în statele
dictatoriale, unde legea este impusă cu fermitate, funcţionează
frica. În zona de mijloc însă totul este posibil.
Cum în trecut nu ne putem întoarce, ar rezulta de aici
că dictatura este de preferat. Am unele îndoieli, dar chiar şi
dacă am admite această variantă, se naşte întrebarea „Care
dictatură?”. Cea mai recentă inepţie a fost „dictatura
proletariatului”. Despre ea nu merită să vorbim. „Dictatura legii” este
o inepţie asemănătoare, care însă ar trebui să
discutată, fiindcă ea zace în capul unora. Aşa după cum
societatea comunistă s-a dovedit a fi o utopie, fiindcă ea presupunea
atingerea perfecţiunii, un cod legislativ perfect nu este altceva decât o
altă variantă, la fel de utopică.
Când am scris „capul unora” am evitat intenţionat
expresii ca „mintea unora”, pentru a nu crea contradicţii în termeni.
Dacă în asemenea capete ar exista puţină minte, idei ca
„dictatura legii” ar fi respinse din capul locului. (Iată că şi
locul are un cap, dar de la el nu pretindem nimic şi bine facem.)
* *
*
Vorbirea
este prioritară scrisului. Cultura s-a răspândit pe cale orală.
Primele scrieri au avut drept scop înregistrarea informaţiilor şi nu
răspândirea lor. Hârtia, inventată de chinezi, a ajuns în Europa prin
intermediul arabilor abia în secolul 8. Cartea s-a răspândit abia
după apariţia tiparului. Astăzi există mijloace cu mult mai
eficiente atât pentru înregistrare, cât şi pentru răspândire. Se
încearcă totuşi influenţarea culturii prin scris. Există
chiar mentalitatea că un om de cultură este cel ce şi-a
însuşit o cantitate satisfăcătoare de scrieri. Să fie
adevărat? Nu este cumva o fetişizare literaturii?
Ca
orice activitate umană, literatura trebuie să aibă un scop.
Mă gândesc la un scop al ei, şi nu la situaţiile în care ea este
folosită în alte scopuri, cum ar fi cel propagandistic şi multe
altele. Literatura însă nu este o activitate propriu-zisă. Scrisul
şi cititul sunt activităţi. Literatura este
asemănătoare unui cont contabil, în care se înregistrează
veniturile şi cheltuielile de un anumit fel. Deci am greşit atunci
când am scris că literatura trebuie să aibă un scop. Ea nu poate
avea un scop. În ea doar se înregistrează scrierile de un anumit fel.
Aşa dar, trebuie să ne gândim la scopul avut în vedere de cel care
scrie. Am spus deja că nu ne gândim la cei ce scriu în scopuri politice,
ca să facă impresie, sau ca să-şi justifice locul pe lista
membrilor vreunei coterii literare, ci doar la cei ce scriu din vocaţie.
Şi, dacă-i aşa, mă gândesc la o afirmaţie ce nu-mi
aparţine - am citit-o probabil undeva - dar nu-mi mai amintesc acum unde.
Ea spunea cam aşa: „A scrie frumos înseamnă a gândi frumos”. Am
citat, evident, din memorie. De fapt, raportul de cauzalitate este invers: doar
cel ce gândeşte frumos poate scrie frumos. De ce este important?
Fiindcă o gândire frumoasă conduce la o comportare frumoasă; un
stil frumos insuflă fapte frumoase şi aşa mai departe, ceea ce –
în ultimă instanţă – înseamnă civilizaţie. Opusul
stilului frumos şi al efectelor sale sunt evidente. (Stilurile practicate
în zilele noastre sunt cumva semne de non-civilizaţie?)
Cum
rămâne cu literatura ca parte a culturii? Rămâne doar cea
scrisă, sau cea înregistrată, indiferent de suport?
* *
*
Recent,
am fost acuzat că nu aş avea prieteni. Alegaţia este falsă,
fiindcă am prieteni, dar ea mi-a declanşat un gând.
Într-o
primă iteraţie, pornind zicala „Prietenul la nevoie se
cunoaşte”, aş fi fost tentat să afirm că prietenul
adevărat îţi sare în ajutor ori de câte ori este solicitat. Ei bine,
atunci acesta este o persoană cu minte puţină, fiindcă un
om raţional se gândeşte la oportunitatea gestului, înainte de trece
la acţiune. Raţionamentul este, evident, fals. Pentru ca să
găsesc eroarea, a trebuit să
caut alte exemple. Nu iau în discuţie prieteniile adolescentine; ele au
alte motivaţii. Există prieteni şi în lumea celor cu minte
destulă; ce-i drept, mai puţine, dar există. Ce i-a unit? Pe
unii un necaz comun. Dacă l-au depăşit fără
compromisuri, atunci prietenia lor este de-a dreptul nobilă. Pe alţii
i-a unit o activitate la care au trudit în comun. Aici situaţia este
incertă. Dacă succesul este cauza, prietenia poate fi efemeră; o
schimbare a conjuncturii sociale le poate schimba opţiunile şi apare
trădarea. Judecată prin prisma trudei comune, ne aflăm în cazul
anterior. Mai există şi viciul, care uneşte multe persoane, dar
despre el nu merită să vorbim decât într-un tratat de medicină.
* *
*
Se spune că James Joyce ar fi cerut să-l
cunoască pe cel de al doilea cumpărător al cărţii sale
„Ulise”, la doi ani de la publicare.
* *
*
Fac acum o afirmaţie ce poate
părea şocantă: nu sărăcia contează, ci
sărăcirea, prima fiind doar o consecinţă a celei de a doua.
Locuiesc în Braşov. Zona în care mă aflu, Ţara Bârsei, este
marcată de cursul Oltului. Acesta, după ce coboară spre sud,
până mai jos de Bod, şerpuieşte spre nord mai sus de Rupea,
pentru ca, apoi, să coboare iarăşi până la
Făgăraş. În trecut, acest traseu foarte unduitor era
mărginit de o luncă largă şi relativ sălbatică,
cu faună diversă. Spun bătrânii că, pe aici, orice
localnic, oricât de nevolnic, chiar şi atunci când se scula dimineaţa
după vreo beţie şi cămara îi era goală, se ducea pe
malul râului şi, după scurt timp se întorcea cu un peşte. Putea
astfel să asigure masa lui şi a familiei în orice condiţii, iar,
dacă era mai priceput, putea să-i ofere şi una mai bogată,
furnizată de fauna şi flora din luncă. Astăzi, albia râului
este canalizată, iar peştii sunt o amintire. Nici săraci, care
să trăiască din fauna şi flora spontană nu mai
există. Ei s-au mutat la oraş. Evident, nu voi recomanda
reîntoarcerea la sălbăticie, dar nu pot să nu observ că
progresul poate fi înşelător.
* *
*
În 1849, Dostoievski a fost arestat din cauza apartenenţei sale la grupul Petraşevski, o formaţiune în cadrul căreia se purtau discuţii utopice. A fost condamnat la moarte. Deşi sentinţa conspiratorilor avea să fie comutată în exil într-un lagăr de muncă din Siberia, poliţia ţaristă a înscenat mai întâi un simulacru de execuţie, aliniindu-i pe condamnaţi în faţa plutonului de execuţie, înainte de a le anunţa schimbarea sentinţei. Dostoievski a petrecut zece ani în exil, dintre care patru într-un lagăr de muncă, unde a stat cu lanţuri la picioare într-o exploatare de cherestea şi şase ca simplu soldat într-un fort siberian din apropierea graniţei cu Mongolia. Suferinţele prin care a trecut sunt descrise în „Amintiri din casa morţilor” (1862). Experienţa i-a agravat epilepsia, de care a suferit toată viaţa, şi a pus capăt căutărilor unei alternative socialiste pentru problemele Rusiei.
Tot ce scris Dostoievski este, de fapt, autobiografie.
* *
*
În Europa, speranţa de viaţă a femeilor este mai mare decât a bărbaţilor. Rezultă că ele se ramolesc mai târziu. Este, de aceea, greşit ca femeile să iasă la pensie mai devreme. Ar trebui, dimpotrivă, să iasă mai târziu. Anomalia îşi găseşte explicaţia în trecut, când bărbatul întreţinea familia şi, de aceea, se căsătorea doar după ce situaţia lui materială îi permitea. Soţia, de regulă casnică, era cu câţiva ani mai tânără. Mai târziu, când unele femei au început să lucreze, s-a considerat nefiresc ca bărbatul să se pensioneze, devenind casnic, iar soţia să meargă la serviciu. Astăzi, când femeile sunt egale cu bărbaţii, situaţia a devenit anacronică. O corecţie s-ar putea face dacă s-ar schimba mentalitatea şi, la căsătorie, mirele ar fi mai tânăr decât mireasa.
* *
*
Aseară, în locul concertului Filarmonicii,
la care nu am fost fiindcă sunt răcit, am văzut o înregistrare
pe DVD cu Otello. Cu toată interpretarea foarte bună, opera
rămâne anostă: nici o arie remarcabilă, cvintete, cvartete,
trio-uri sofisticat elaborate, dar fără strălucire. Doar în acompaniamentul
orchestral îl recunoaştem pe Verdi, cel apreciat de toata lumea. Se spune
că el şi-a schimbat stilul în a doua parte a vieţii şi ar
fi renunţat la arii în favoarea a ceea ce s-a numit „operă
simfonică”. Unii specialişti consideră asta un progres. Cred
că sursa unor asemenea explicaţii poate fi doar snobismul. Ba, am mai
citit şi alegaţia că Verdi ar fi fost influenţat de Wagner,
ceea ce mi se pare absurd; cum ar putea un talent ca Verdi să se lase
influenţat de Wagner? Ideea „operei simfonice” este şi ea
absurdă; în primul rând că arii există, dar sunt fade. Armonia
componistică şi susţinerea orchestrală sunt,
într-adevăr, remarcabile, dar ele sunt o constantă a operei lui
Verdi. Cred însă altceva: geniul lui Verdi a atins un vârf între 1850
şi 1853, când a compus Rigoletto, Il trovatore şi La Traviata. El
însuşi a fost conştient că şi-a atins limita
superioară, pe care nu o va mai putea depăşi, ca dovadă
că se retrăsese. Operele ulterioare au fost compuse la comandă
(Aida) sau la insistenţele prietenilor.
Este adevărat că în operele de succes el a preluat multe melodii din folclorul italian. Aceasta nu-i diminuează cu nimic meritul. Aproape toţi compozitorii au făcut-o. Dacă din Carmen de Bizet, spre exemplu, eliminăm ariile de inspiraţie folclorică nu mai rămâne aproape nimic. Ariile „inventate” de către compozitori sunt rare. Talentat este ce ştie ce să preia şi să creeze un ansamblu bine orchestrat.
* *
*
În faţa unui obiect de artă orientală apreciezi calităţile lui estetice, dar obiectul îţi este străin. Un templu grec, o statuie sau un simplu obiect de artă populară greacă te fac să te simţi acasă, nu în apartamentul tău din bloc, în vilă, sau în casa cu grădină în spate, ci acasă, în interiorul tău cel mai intim, în tine, cel pe care te străduieşti să-l descoperi. Atunci îţi dai seama că nu te cunoşti pe deplin. Este ceea ce încercau şi elinii să facă şi ne amintesc prin ruinele ce ne-au rămas din gândirea lor.
* *
*
Deşi omul este o fiinţă socială, majoritatea oamenilor nu gândesc social, ci individual. Ei se informează din societate, dar nu acţionează şi nu gândesc pentru societate, ci doar în interes personal, uneori antisocial. Unii – din ce în ce mai puţini – îşi asumă rolul de executanţi, precum furnicile şi albinele. Alţii însă se vor conducători, dar nu în interesul grupului pe care îl reprezintă, ci pentru că sunt avizi de putere.
* *
*
Înainte de 1989, exista iluzia că suntem europeni, dar am avut ghinion. Funcţiona încă speranţa că situaţia se va îndrepta cândva. Acum, că a dispărut cauza, iluzia s-a spulberat şi – în consecinţă – şi speranţa. Acesta este motivul tristeţii noastre profunde.
* *
*
Constituţia stă la baza tuturor legilor, dar ea nu este o lege în sens strict juridic. Ea îşi propune să cuprindă toate domeniile vieţii. În consecinţă, ar trebui elaborată de un colectiv complex, format din reprezentanţi ai tuturor domeniilor. Curtea Constituţională, formată doar din jurişti, este un avorton. În România, ea a devenit organul suprem în stat. Ar putea fi, dacă nu ar compusă doar din jurişti.
* *
*
În Europa occidentală, sub influenţa Raţionalismului, gramatica s-a raţionalizat la rândul ei. Limba engleză este – poate – cel mai elocvent exemplu. Limba greacă – şi probabil româna – a rămas tributară vechilor rutine.
* *
*
În orice domeniu apar oportunişti, care îl acaparează şi construiesc un sistem mafiot de administrare. Viciul este vechi. De birocraţie se plângea şi Cristofor Columb.
Se vor găsi întotdeauna
câţiva indivizi lipsiţi de vocaţie, dar dornici de parvenire,
care se coalizează şi monopolizează instituţia
reprezentativă. Dacă nu există o asemenea instituţie, ei o
înfiinţează şi se erijează în diriguitori ai domeniului
respectiv. N-ar fi rău, dacă ar fi cetăţeni onorabili;
istoria ne arată însă că doar cabotinii şi
răufăcătorii se unesc.
* *
*
Religia este o fabulă cu
sfinţi.
* *
*
Am călcat, din neatenţie,
într-o băltoacă şi – dintr-odată – stelele ce se oglindeau
în luciul apei au dispărut.
* *
*
Unor oameni li se pare că par mai
inteligenţi atunci când, în discuţii, sar de la o idee la alta.
Dacă, spre exemplu, subiectul este modul de alimentare a animalelor
şi cineva spune „vaca paşte iarbă”, el intervine cu o
divagaţie despre Paştele la creştini.
* *
*
Se naşte printre absolvenţii unor institute de
arte plastice ideea că nu trebuie să se compromită cu
lucrări criticabile de către oricine. Vor evita de acea să
picteze peisaje şi – mai ales – portrete, şi vor prefera o
pictură abstrasă oricărei opinii. Ceva „sub orice critică”
este, pentru ei, de preferat, dacă „deasupra” ei nu pot ajunge. Este o
atitudine firească, dacă avem în vedere că cei mai mulţi
dintre aceşti absolvenţi devin profesori de desen, iar orice profesor
trebuie să-şi păstreze autoritatea în faţa elevilor, motiv
pentru care adoptă o atitudine de om stăpân pe situaţie,
dacă se poate de atotştiutor.
* *
*
Există cu mult mai mulţi ţărani
ruşi decât români, unii dintre ei cu caracteristici etnice foarte
pregnante. Cu toate acestea, principalii eroi din binecunoscuta şi
recunoscuta literatura rusă sunt recrutaţi din categorii sociale
recognoscibile în toată lumea, deci şi de către cei ce nu cunosc
specificul rusesc. Spun asta, deoarece cele mai multe subiecte din literatura
română actuală tratează societatea rurală. Din nefericire,
nostalgia autorilor cu această origine nu ne ajută cu nimic.
* *
*
Un om nu este mai deştept decât alţii pentru
că a absolvit o facultate dificilă, ci a absolvit acea facultate
fiindcă este suficient de dotat intelectual pentru asta.
* *
*
Orice adult a fost mai întâi copil. El a mers la
şcoală fiindcă l-au trimis părinţii, şi nu din
proprie iniţiativă. La ce şcoală l-au trimis este,
iarăşi, decizia părinţilor, iar decizia a depins de
concepţia lor despre viaţă. Chiar şi în cazul rarisim al
unei voinţe puternice din partea copilului de a urma o anumită
profesiune, acceptul părinţilor este hotărâtor. Cazul invers,
cel în care părinţii îşi văd odrasla genială şi o
dirijează către discipline deosebite, este mai frecvent. Trimis la un
liceu de muzică sau arte plastice, el va afla că, de fapt, nu are un
talent deosebit pentru aşa ceva, dar va fi prea târziu, fiindcă
asemenea şcoli nu îi oferă suficiente cunoştinţe, pentru a accede
la un institut de învăţământ superior de altă specialitate.
Cei de la liceele de muzică află mai repede şi, dacă au o
voinţă puternică, vor putea recupera, într-o oarecare
măsură. Cei de la liceele de arte, însă, unde nu există metode
de învăţare nici măcar asemănătoare cu cele de
muzică, ci doar mult cabotinism, copii află mult prea târziu, unii
niciodată. Iar dacă află, atunci e cel mai rău,
fiindcă îi modifică caracterul.
* *
*
Şansa ca un făt să fie o fată este mai
mare de 50%. Dar dacă dintr-o fată iese un făt, fata nu era
fată.
* *
*
De când e lumea, bărbatul a oscilat între Venus
şi Bachus. Mai aproape de realitate, Bachus iese câştigător la
sfârşitul multor zile. În compensare, Venus a născocit
căsătoria, astfel că, dimineaţa, bărbatul – cu mintea
limpede (crede el) – îşi însuşeşte principalele idei strategice
ce trebuie să le aplice în timpul zilei. Din fericire/nefericire,
până seara, ele se diluează, dar un nou ciclu se reia în fiecare
dimineaţă, evident, cu condiţia să doarmă acasă.
Dacă nu şi-ar fi băgat Mercur coada, poate
că lucrurile ar fi mers astfel până la sfârşitul veacurilor. El
a reuşit însă s-o corupă pe Venus şi, din acel moment,
evoluţia noastră a devenit incertă. Societate de consum,
economie de piaţă şi altele asemenea sunt doar câteva expresii
pe traseul decăderii noastre.
* *
*
Dacă
portarul instituţiei în care am lucrat ar fi scris o carte, aş fi fost nerăbdător s-o citesc
şi extrem de curios să aflu ce gândea omul. Constat că unii
dintre foştii mei colegi nu au curiozitatea să-mi citească
cărţile. Mă întreb „dacă eu eram portarul, m-ar fi citit?”
sau este doar curiozitatea mea.
* *
*
Filosofia şi religia au decăzut datorită
dezvoltării ştiinţelor, dar pe căi diferite: religia prin
conservatorism, iar filosofia prin exces de modernism. Deţinerea puterii
politice i-a făcut leneşi pe doctrinarii religiei, iar
menţinerea privilegiilor era o preocupare ce le răpea energia ce ar
fi trebui s-o dedice adaptării la descoperirile ştiinţifice.
Filosofii, în schimb, cuceriţi de succesele binomului matematică-fizică,
au crezut că trebuie să facă şi ei la fel. Au inventat un
aparat lingvistic snob, dar au abandonat problemele filosofice reale. Şi
unii şi alţii au dovedit că nu au avut chemare pentru profesiunile
lor şi că doar se folosesc de ele.
* *
*
Ieri seară, încercam fără rezultat s-o
trezesc pe soţia mea. Era foarte obosită, aşa că dormea
buştean, cu faţa în sus şi sforăia. Trebuia s-o scol din
mai multe motive. Am ajuns s-o zgâlţâi destul de energic. Nimic! Era ca o
maşină de sforăit ce-şi făcea datoria în orice
poziţie. Renunţând, dau să plec, dar înainte de asta o
sărut pe obraz. Atunci s-a trezit.
* *
*
Poţi fi sigur că, dacă aş avea vreo
opinie fermă n-aş fi de acord cu ea.
* *
*
În memorialistică, autorul relatează cum s-a format sistem său de gândire, cum a evoluat pe parcursul vieţii sale. Scriind, el reanalizează fără să vrea acest proces, pe care îl îmbunătăţeşte continuu, iar noi asistăm la rafinarea lui. El se analizează pe el însuşi, modificându-şi astfel opiniile. Sub ochii noştri, se formează de fapt o nouă conştiinţă. Ce poate fi mai fascinant?!
* *
*
Postmodernismul nu defineşte un curent literar. Ca şi postcomunismul, el defineşte o perioadă de după. De după modernism, în acest caz, adică după o perioadă în care preocupările pentru modern au fost exagerate, în special în arhitectură şi au condus la efecte negative. Postmodernismul îşi propunea deci, asemenea Renaşterii, o revenire la echilibrul normalităţii. Câţi oameni au înţeles acest lucru? Mă tem că prea puţini. Cunosc oameni de litere, care îşi închipuie că a fi post-modern este tot ce poate fi mai grozav, fără să realizeze că – de fapt – este tot ce poate fi mai ridicol.
* *
*
Toate societăţile vechi se bazau pe tradiţie. Orice schimbare, oricât de revoluţionară a fost, nu îşi nega tradiţia, ba – dimpotrivă invocau abaterea administraţiei prezente de la vechile idealuri şi militau pentru re-instaurarea „drumului corect”. Evreii, spre exemplu, îl invocau pe Avraam ca pe un părinte, Iisus însuşi acuza preoţimea din vremea lui de abatere de la lege etc. La noi, după 1989, a fi modern înseamnă a rupe orice legătură cu trecutul, ceea ce poate să ne piardă.
* *
*
Un muzician spunea că muzica vine din matematică. Asta nu pentru că el ar fi fost matematician. Nu, el era muzician şi probabil că ştia mai puţină matematică decât un agronom sau zootehnist (aceştia trebuie totuşi să facă anumite calcule). Şi totuşi, muzica are prin structura ei ceva comun cu matematica. Vorbesc despre muzica profesionistă, evident, şi nu despre cea „după ureche”.
Francezii au încercat să avanseze pentru calculatoare electronice termenul de „ordinator”, evidenţiind astfel faptul că ele operează cu elemente susceptibile de a fi ordonate. Matematică, calculatoare, muzică: trei domenii din mulţimea celor în care domină ordinea. De altfel, calculatoarele pot compune şi executa muzică. Ele nu pot scrie literatură. De ce? Nu contează, dar e bine, fiindcă în felul acesta rămâne un domeniu în care poate oricine să facă ceva, chiar dacă fără folos.
* *
*
Ca student, asistam de la balcon la concertele simfonice ale Filarmonicii, de unde vedeam de sus – ce-i drept de la distanta – întreaga scenă: orchestră, dirijor, solist. Acum, merg la parter şi, în prim plan, văd fundul dirijorului.
* *
*
Expresii interpretate superficial
„Primum vivere, deinde philosophare” a devenit echivalent cu „Carpe diem”. Sensul mai profund, acela că trebuie mai întâi să acumulezi experienţa vieţii, pentru a avea elementele necesare filozofării, este abandonat, în favoarea ideii mai simple: trăieşte clipa.
„Excepţia
întăreşte regula”.
Este cel mai adesea folosit ca o renunţare la regulă din motive de
comoditate, lene etc. Sensul corect este că excepţia defineşte
domeniul în interiorul căruia regula este valabilă, întărind-o
în acest fel.
“De
gustibus est disputandum”.
Originalul este “De gustibus non est disputandum”.
* *
*
După televiziune, filmele sunt următorul mijloc de educare, amplificat de faptul că cele două se potenţează reciproc. Iată unu exemplu de educaţie greşită: mulţi regizori marchează ideea că un personaj şi-a încheiat călătoria şi a intrat într-un hotel prin faptul că acesta aruncă pe pat o valiză. Aceasta, însă, valiza este departe de a fi curată, mai ales după o călătorie. Gestul denotă lipsa unei educaţii sanitare elementare din partea producătorilor: regizori, actori etc. Mai putem spune că aceştia sunt oameni de cultură?
* *
*
Majoritatea scriitorilor care au avut ceva de spus, şi-au sintetizat scrierile într-un volum, de dimensiuni reduse:
* *
*
În pictură, artiştii din trecut îşi propuneau să imite natura. Pentru că acest rol revine astăzi fotografiei, ei îşi propun să redea sentimente şi chiar idei abstracte. În muzică, în schimb, au pornit de la armonii abstracte, pentru ca astăzi să-şi propună să redea sunetele naturii: scârţâitul uşilor, ţipete, urletele animalelor sălbatice, etc.
* *
*
„Succesul nu se măsoară prin ceea ce ai adunat, ci prin obstacolele pe care le-ai depăşit”. Frumos, nu? Cel mai nostim este că a spus-o Larry Flynt, editor porno, ce-i drept, de succes.
* *
*
Idealurile noastre: colecţii de maxime nostime
* *
*
Spre deosebire de muzica populară, unde lumea s-a emancipat şi - cu riscul pierderii tradiţiei – tineretul nu mai merge la horă ci la discotecă, în literatură, tendinţa este inversă, de coborâre a nivelului la puterea de înţelegere a celor ce doar au învăţat să citească.
* *
*
În religie, nu divinitatea contează, ci raportul dintre om şi divinitate. Divinitatea însăşi este concepută în baza acestui raport
* *
*
Copiii învaţă din joacă, fără să-şi pună problema utilităţii informaţiilor însuşite. În felul acesta, din aproape în aproape, ei capătă înţelesul lucrurilor. Adulţii, însă, nu doresc să-şi piardă timpul cu activităţi fără o utilitate imediată, iar atunci când trebuie să-şi însuşească ceva nou, nu încearcă să înveţe, ci caută să capete răspunsuri la întrebările lor, întrebări ce sunt cel mai adesea greşit puse. Chiar şi atunci când întrebarea este corectă, ei nu înţeleg, pentru că nu au răbdarea necesară să asculte răspunsul. Se întâmplă de fiecare dată când acesta este mai complex, iar de cele mai multe ori pare complex pentru că lor le lipseşte informaţia anterioară, le lipseşte baza. La o întrebare de genul „Cum aduce barza copiii: cu ciocul, sau cu ghearele?”, dacă încerci să le explici că lucrarea este mai delicată, ei vor răspunde: „Lasă-mă domnule cu vrăjelile! Mie să-mi răspunzi clar: cu ciocul sau cu ghearele”. Iată de ce unele lucruri trebuie învăţate din copilărie.
* *
*
Un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină detaşare, chiar ignoranţă, pentru a face literatură. Întrebarea este deci „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare.
* *
*
Cine vrea să-l cunoască pe Kant, nu este suficient să-l citească pe Kant. El trebuie să cunoască perfect limba germană din vremea lui Kant, istoria Germaniei, mentalitatea germană a timpului şi tot ceea ce ţine de mediul în care a trăit Kant. Iar pentru a şti cum gândea Kant ar trebui să citească la rândul său tot ceea ce a citit Kant. Abia atunci poate înţelege ce a vrut Kant să spună şi de ce a considerat că acel ceva merită scris.
* *
*
Zilele trecute, am lăudat pe cineva. Din păcate, personajul era obişnuit cu linguşelile, astfel că a etichetat intenţia mea drept un atac la măreţia lui, deoarece exprimarea mea a fost moderată în comparaţie cu cele cu care fusese obişnuit. Argumentul folosit de mine i-a scăpat, deşi acesta era dintre cele mai serioase, mai important decât frazeologia mincinoasă a lăudătorilor comuni.
* *
*
Poate că nu este numai vina mea că, în scrieri, par sceptic, deşi în realitate cred că nu sunt. Este pe undeva şi un reflex de contrabalansare a abundenţei de opinii conform cărora oamenii ar fi buni, dar ceva i-ar fi transformat. Că suntem răi de la natură este prea evident pentru că să mai insist acum. Întrebarea căreia nu i-am răspuns încă este: cum se face că suntem şi buni? Bunătatea – atâta câtă există – şi mai ales dragostea, de unde vin? Spuneam pe undeva că omul începe să ţină seama de cei din jur numai atunci când interesele sale se intersectează cu ale celorlalţi. Asemănarea cu fagurele construit de albine este un exemplu suficient de sugestiv, cred. Ei bine, asta explică civilizaţia (obligaţia a a-ţi respecta vecinul, în speranţa că şi el te va respecta pe tine), dar încă nu ne dă nici o idee despre bunătate şi dragoste, care sunt gratuite, în sensul că autorul lor nu se gândeşte la vreo recompensă.
* *
*
Există ţări dezvoltate, sub-dezvoltate şi prost-dezvoltate.
* *
*
Punctele noastre de vedere pot fi foarte diferite chiar şi în cele mai comune domenii. Dovadă că nu ne îndrăgostim cu toţii de una şi aceeaşi persoană. Fiecare are alesul/aleasa sa.
* *
*
Orice persoană are nevoie din când în când să se odihnească. Întrebarea este ce face, atunci când se odihneşte, dacă nu doarme? Un ignorant va răspunde că citeşte o carte. El nu ştie că o carte reclamă un efort intelectual cu atât mai mare cu cât este mai serioasă. Mie îmi place să spăl vase; este infinit mai relaxant, mai ales că atunci îmi vin foarte multe idei.
* *
*
Unii ştiu ceva, alţii ştiu altceva. Nimeni nu le ştie pe toate. Cultura este un domeniu prea vast pentru un singur creier. Exista deci specialişti în diferite domenii. Un singur lucru este cert: cine crede că ceea ce ştie el reprezintă cultura – celelalte fiind fleacuri – acela este un ignorant desăvârşit. Adevăratul om de cultură este receptiv şi îşi recunoaşte limitele. Pe când învăţam să schiez, credeam că mai am puţin şi voi fi un schior desăvârşit. Abia după ce am învăţat să schiez binişor mi-am dat seama cât de departe sunt de desăvârşire.
* *
*
În antichitate, copiii învăţau la scoală să gândească. Mai târziu, şcoala a pus accentul pe retorică: cum să convingi sau măcar să impresionezi, chiar şi atunci când nu ai nimic de spus. A fost un pas decisiv către ipocrizia politică.
Astăzi, se învaţă doar ştiinţele exacte, pentru ca cei mai inteligenţi să fie îndepărtaţi din politică. Având alte preocupări, ei se vor detaşa singuri faţă de viaţa politică, unde rămân lichelele.
* *
*
Persoanele educate nu fac afirmaţii deplasate. De acea, discuţiile cu ele sunt plate. Cei ne-educaţi sunt mult mai productivi. Prin inepţiile lor, ei generează controverse, ridică întrebări, cer răspunsuri.
* *
*
N-aş avea răbdare să scriu o carte în care totul este dinainte gândit, iar mie nu-mi rămâne decât să înşir cuvintele potrivite pe hârtie. Nu reuşesc să fac aşa ceva nici în pictură. Fiecare pată de culoare cere o altă pată, astfel că, în final iese ceva cu totul diferit decât ceea ce avea în cap când am început. Arta şi scrisul sunt – cel puţin pentru mine – procese de creaţie.
* *
*
Copii fiind, suntem învăţaţi cum să reuşim în viaţă. Nu ni se spun însă prea multe despre cum să trecem peste nereuşite. În şcolile de Judo, începătorii învaţă cum să cadă, astfel încât să nu se rănească şi se poată reveni cât mai repede.
* *
*
Singura filosofie adevărată este cea a lui Socrate: în confruntare cu oamenii. Nu poţi fi înţelept de unul singur. Înţelepciunea se află în relaţia cu oamenii. Ideea de sistem filosofic denotă abandonarea filosofiei în favoarea vorbăriei.
* *
*
Biblia a fost scrisă de către bărbaţi, pentru bărbaţi. Asta se vede încă de la început. Se spune că, dintre animale nu s-a găsit nici un ajutor pentru om. Şi atunci, Dumnezeu a făcut femeia. Rezultă că femeia este un animal superior celorlalte, dar un simplu ajutor pentru om. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de către femei, atunci ar fi lipsit chestia cu „ajutorul”, iar femeia ar fi fost considerată o creaţie superioară omului.
* *
*
Noica, la sugestia lui Keyserling, împarte naţiunile în două, după cum stau sub semnul foamei sau fricii. După părerea mea, singura realitate este foamea. Ea este naturală. Frica este o reacţia a spiritului: este frica de foame. Ea este cea care întăreşte popoarele inteligente. Din nefericire, pentru ele, după ce devin puternice, frica dispare, astfel că, în final, cei înfometaţi înving şi construiesc o nouă civilizaţie.
* *
*
După ce omul a gustat din pomul cunoaşterii, Dumnezeu constată: „Iată omul a ajuns ca noi, cunoscând binele şi răul, să-l împiedicăm să ia şi din pomul vieţii”. Deci după izgonirea din Rai omul cunoaşte binele şi răul, dar nu cunoaşte viaţa. ??? Mie mi se pare invers.
* *
*
Dacă religia l-a făcut pe om mai bun, i se cere să fie şi mai bun. Viaţa devine astfel o pedeapsă perpetuă.
* *
*
În Las Vegas, adevăratul peisaj ce merită şi este admirat – chiar fără voie – este peisajul uman. Cel urban este kitsch. Cel uman însă este superb. Toţi oamenii – turişti 99,999% - se uită unii la alţii. Te uiţi şi tu la ei, ei se uită la tine, fiindcă faci parte din peisaj. Nu mai eşti tu, eşti un obiect.
* *
*
Când eram adolescent sau chiar mai mic, la fiecare vizită într-o locuinţă în care nu mai fusesem până atunci aveam sentimentul că acolo se va deschide pentru mine o nouă etapă de cunoaştere a vieţii, ca şi cum tot ce ştiam până atunci valora cu mult mai puţin decât ceea ce voi afla în următoarele ore. Aveam chiar şi vise după vizită, vise în care îmi apărau spaţiile văzute şi unde urma să se întâmple ceva miraculos. De aceea, deşteptarea era asociată cu o dezamăgire.
* *
*
Sunt norocos!
Probabil că un articol de ziar cu acest titlu ar atrage o mulţime de cititori, dacă nu l-ar suspecta ca fiind reclamă la cine-ştie-ce produs inutil. Nu am intenţia să public textul în vreun ziar, aşa că iese de sub incidenţa unor asemenea suspiciuni. Totuşi – recunosc – titlul este atrăgător. „Dacă norocul a dat peste neisprăvitul acela (adică peste mine), poate ar bine să aflăm cum i s-a întâmplat, poate aflăm şi noi şpilul” – vor zice alţii, cu gândul că noroc înseamnă bani, indiferent sub ce formă. Pentru ca să nu dezamăgesc cititorii la final, va trebui să precizez încă de la început că este vorba despre o carte. Cum de mi-am găsit eu norocul printre cărţi poate să pară un mister, deşi este foarte simplu. Se numeşte „Avem!”. În orice librărie, privirea cumpărătorului potenţial va trece repede cu privirea peste un asemenea titlu către următorul, titlul fiind primul criteriu de alegere. Coperta? Ceva colorat cu galben, oranj, puţin verde şi negru, menite să atragă atenţia, asemenea vestelor lucrătorilor la drumuri, dar fără să spună nimic despre conţinutul cărţii. Al doilea criteriu este autorul: Monica Săvulescu Voudouri. Un nume necunoscut, ceea ce nu este rău în literatura română contemporană, ştiind bine că cei cunoscuţi – cu prea puţine excepţii – au spus deja tot ce aveau de spus, dacă au avut vreodată. Selecţia este însă extrem de grea, după explozia de autori, de când am trecut de la democraţia populară la democraţia populistă sau invers. Nu sunt sociolog, aşa că nu cunosc prea bine diferenţa dinte cele două. Pe scurt, nu aş fi avut nici o şansă să citesc cartea, şi aş fi pierdut mult. Acum începe să fie clar de ce mă consider norocos. O cunosc însă pe Monica Săvulescu Voudouri, iar cartea am primit-o, aşa că să intrăm în subiect.
Titlul mai are şi un subtitlu – de fapt, un supra-titlu, fiindcă este scris deasupra, dar cu litere mai mici – „România din afara României”. Poate că, dacă acesta ar fi fost titlul principal, situaţia ar fi fost alta. Într-adevăr, conţinutul se referă la diaspora română, iar acesta este un subiect interesant pentru foarte multe persoane, atât din afara României, cât şi din interiorul ei, dar cu privirea în afară.
Mai aflăm din prezentare că „Paginile acestei cărţi au apărut număr de număr, pe parcursul unui an, în revista CULTURA”. Paginile cărţii nu puteau să apară într-o revistă; cel mult conţinutul lor. Nu ni se spune în ce an.
Despre această revistă, cu un titlu atât de cuprinzător că nici n-ar trebui să mai citeşti şi altceva, ştiu că aparţine lui Augustin Buzura. Nu ştiu dacă şi el, asemenea lui Nicolae Manolescu crede despre el însuşi că reprezintă cultura. După umila mea părere, a crede că o minte omenească poate cuprinde cultura mileniului 3 este o dovadă de ignoranţă. Fie şi numai literatura singură este încă o pălărie cu mult prea mare pentru cei ce se grăbesc să se pronunţe asupra calităţii unui text, fără să se asigure că au înţeles subiectul. Cât despre Nicolae Manolescu, care îşi intitulase emisiunea săptămânală „Profesiunea mea, cultura”, îi acordam oarece credit până atunci, nu şi după. Păcat! Titlul „Cultura” pentru o revistă este însă acceptabil, deoarece ea poate pretinde că doar găzduieşte piese de cultură, chiar dacă nu poate fi atotcuprinzătoare.
Revenind la cărţile pe înţelesul tuturor, reţinem că este vorba despre un şir de articole pe tema emigraţiei române şi precizăm că, în cele ce urmează, se află doar o opinie personală şi nu verdictul unui critic literar, care – slavă Domnului – nu sunt. Termenul grecesc pentru publicaţii periodice este „efemeride”, sugerându-ne ideea că ceea ce citim s-ar putea să nu mai aibă aceeaşi valoare peste câtva timp. Adunate în volum însă, articolele se constituie într-un ansamblu atemporal şi trebuie judecat ca atare. În consecinţă, pretenţiile cresc. Discutând despre carte, nu putem analiza fiecare articol în parte, aşa că va trebui să găsim o „înfăşurătoare” a lor, o caracterizare mai generală.
Parcă aud vocea unui amic din Braşov, împreună cu care am asistat la lansarea cărţii „Fetele Nikas”, a aceleaşi autoare: „De când stai în Grecia, ţi-ai schimbat criteriile de evaluare?” Nu, criteriile nu mi le-am schimbat în nici un caz. Sunt cunoscut - chiar acuzat - pentru obstinaţia cu care mi le păstrez. Unele opinii, probabil că mi le-am mai nuanţat, nu neapărat datorită schimbării latitudinii, ci a informaţiilor acumulate între timp.
Din carte, am citit doar câteva articole. Mi-au plăcut, de aici şi titlul „Sunt norocos!”. Sper ca şi celelalte să fie la fel. Rămâne să vedem . . .
* *
*
„Visul unei nopţi de vară”
Titlul este binecunoscut. A mai încercat cineva şi cu „Visul unei nopţi de iarnă”, dar fără prea mare succes, deşi nopţile sunt mai lungi în timpul iernii, oferind condiţii mai bune pentru vise de orice fel. Noi suntem însă oameni pragmatici şi nu ne pierdem timpul cu vise.
Aşi!!! Din nefericire, visăm prea mult chiar în timpul zilei, cu ochii deschişi. Construim scenarii iluzorii, credem că suntem altfel decât suntem şi visăm să realizăm minuni, deşi materialul ce-l avem la dispoziţie nu se potriveşte dorinţelor.
În aceste condiţii, eu aş sugera un titlu de genul „visul unei zile de primăvara”, sau toamnă, după caz.
* *
*
Nu pot să spun că nu am avut succes la fete. Îmi amintesc acum o scenă de demult. Eram în vizită la un văr cu câţiva ani mai mic, care se căsătorise şi avea o fetiţă de doi-trei ani. Pentru început, m-am jucat puţin cu ea. Vorbea bine, deci cred că împlinise trei ani. Cu timpul, discuţia m-a acaparat şi am uitat de copil. La plecare însă, fetiţa nici nu vroia să audă de despărţire. Soţiei mele i-a spus brutal „Tu poţi să pleci; el rămâne cu mine”, după care m-a luat de mână şi m-a condus în camera ei, să-mi arate unde voi dormi: în pătuţul ei pusese încă o pernă. I-am explicat că eu sunt puţin mai mare şi n-o să încap. „Nu-i nimic” – m-a asigurat. „Îţi strângi un pic picioarele, iar eu, în braţele tale, nu voi ocupa prea mult spaţiu”. Când a fost să se mărite însă a preferat pe altul. E drept, între timp eu trecusem de 70 de ani iar ea îşi schimbase criteriile de apreciere.
Cuprinsul volumului 3
De Ziua Naţională a României
Simbolurile naţiunii
Despre organizare
Erbivor sau vânător?
Funcţionarul de la primărie
Scuzaţi nevolnicia
Cooperare
Cristian Teodorescu, Medgidia - oraşul de apoi
O
expoziţie originală: Dan-Ştefan Minea
Un câine sociabil
Copacul
Manipulare
Ce-ar fi fost, dacă …?
Spartan / Atenian
Volga-Volga
Latinitate
Femeile ne vor proşti
Perpetua devenire
Stoicism
Estetică
Religie
Nicolae Carandino
Între fiul risipitor şi fratele lui
Note