Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

 

 

 

 

Eseuri vesele şi triste

 

Volumul 2

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Braşov, 2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

 

GHEORGHIU, CRISTACHE

            Eseuri vesele şi triste / Cristache Gheorghiu, - Braşov, 2014

            ISBN 978-973-0-17194-5
 
 

 

 

 

 



 

 

După război, mulţi viteji s-arată

 

O cunoştinţă – femeie cumsecade, dealtfel – profitând de nemulţumirea generală, a scris la comandă politică un serial de articole denigratoare la adresa politicienilor din tabăra opusă. Nu că aceştia nu ar fi vinovaţi cu nimic, dar nici ceilalţi nu sunt cu nimic mai buni. Când am întrebat-o de ce se compromite, mi-a răspuns că pentru bani. Se vede că au fost mulţi, fiindcă a continuat serialul până când ziarul în cauză a rămas fără cititori.

 

Un editor – persoană onorabilă şi acesta – a publicat o carte execrabilă cu un mesaj politic şi mai şi. Desigur, a făcut-o tot pentru bani. Evident, nu puţini! Asta nici nu mai era necesar s-o spun, cred. Sunt convins că majoritatea concetăţenilor noştri vor spune că, pentru o grămadă atât de mare de bani, merita s-o facă. Aprecieri de genul „Bine, bine, dar s-a compromis” vor fi etichetate, în cel mai bun caz, drept romanţioase. Cui îi mai pasă azi de aşa ceva?

 

Dacă mă duc cu gândul mai departe, la cel ce a scris cartea, ca să nu mai vorbesc despre cel ce a comandat-o, pot primi răspunsuri de genul: este democraţie şi oricine e liber să spună ce vrea. Dacă însă merg cu gândul în prima jumătate a secolului trecut, păi atunci era democraţie cu adevărat. De ce îi acuzăm astăzi pe cei de atunci pentru faptele lor? Chiar şi în primii ani de după al doilea război mondial, mulţi intelectuali români, deşi erudiţi în domeniile lor de activitate, nu erau conştienţi de ce putea Rusia comunistă. Ei chiar credeau că se poate coabita cu duşmanul şi au încercat să facă ce se putea în folosul ţării, în condiţiile date. Au acceptat compromisul. Unii, nu toţi! Nu am deloc intenţia să le iau apărarea în bloc. Astăzi însă noi îi acuzăm pe toţi, chiar şi pe cei cu intenţii bune, de lipsa verticalităţii. Noi pe ei! Şi dacă, în viitor, se va dovedi că aparenta noastră democraţie este greşită? Îmi doresc că nu fie greşită, dar, în privinţa verticalităţii, cred că am confundat orizontala cu verticala. Ar trebui să ne fie scârbă de noi înşine, numai gândindu-ne la asemenea subiecte.

 

 

Ştiinţa şi victimele ei: biserica şi filosofii.

 

Ştiinţa a produs până acum două victime colaterale. Spun colaterale, fiindcă ea nu avut nici un rol direct, ci doar unul indirect, cauzat de succesul ei şi impactul asupra dezvoltării societăţii. Victimele sunt biserica şi filosofia, fiecare dintre ele însă pe căi diferite, chiar opuse. Bisericile europene au respins ştiinţa şi, ca urmare, şi-au pierdut creditul în faţa enoriaşilor. Filosofii, în schimb, au încercat să imite ştiinţele şi să-şi construiască un limbaj riguros, asemănător matematicienilor, dar – nefiind, de fapt, oameni de ştiinţă – au eşuat.

 

Acum, unii oameni de litere încearcă acelaşi lucru şi vorbesc despre ştiinţa literaturii. Cât timp s-au limitat la teoria literaturii, mai treacă-meargă. Avem şi teoria chibritului, aşa că am putea-o accepta şi pe cea a literaturii. Norocul nostru că nu le-a venit ideea şi artiştilor. Arta ca ştiinţă ar ajunge la desen tehnic, cu rigla şi compasul. Pe de altă parte, ştiinţa nu este ceva vizavi de neştiinţă. Ea este mai curând vizavi de credinţe, sau chiar de filozofie. Este ceva cu reguli, metode, chiar teoreme. Oricum, într-o discuţie serioasă termenii trebuie precizaţi înainte de a-i folosi şi, dacă ar face-o, sunt convins că specialiştii în literatură nu s-ar mai strădui s-o îndese printre ştiinţe, ci – dimpotrivă – ar fugi de ea, ar fi mândri că fac altceva, că operează într-un domeniu apropiat sufletului şi nu raţiunii noastre.

 

 

Comunişti şi non-comunişti

 

În proximitatea staţiei de autobuz către care mă îndreptam, un domn relativ bine îmbrăcat – deşi cam strident – muncea la o vioară. Imediat după trecerea mea a lăsat vioara şi a început să vocifereze pe tema lipsei de cultură a braşovenilor: oraş muncitoresc, cu oameni incapabili să aprecieze muzica bună. Pentru că nu a produs reacţii asupra celor din staţie, s-a fixat asupra unei tinere de 16-17 ani, schimbând tema: el are 47 de ani şi, abia aşteaptă să scape de cei mai în vârstă decât el, comunişti cu toţii. Nu-şi dădea seama sărmanul că, dintre toţi, el era cel mai comunist.

 

Bineînţeles că şi unii şi alţii, bătrâni sau tineri, nu pot fi trataţi global.

 

Printre cei în vârstă au existat şi câţiva comunişti convinşi, dar şi mai mulţi anticomunişti cel puţin la fel de convinşi; au existat conducători şi conduşi, unii la închisoare. Marea majoritate, oameni corecţi sau oportunişti, a fost obligată de către regim să convieţuiască. Principalul dezavantaj al celor educaţi era faptul că şi-au însuşit etica adulţilor din timpul lor – oameni ce nu avuseseră nimic comun cu doctrina comunistă - etică ce era în contrast cu lipsa de etică a protejaţilor regimului, pe care erau obligaţi să-i suporte. Cu timpul educaţia oficială s-a aliniat din ce în ce mai mult cerinţelor regimului politic, astfel încât „filosoful cu vioară”, la cei 47 de ani ai săi, se poate considera ca fiind cel mai bine „educat” în spirit comunist.

 

Tinerii de azi acoperă şi ei întreaga plajă de valori (şi nonvalori), de la comunişti la anticomunişti, în funcţie de măsura în care şi-au însuşit sau nu doctrina politică propovăduită de fostul regim. Adulţii de altă dată au murit demult. Indiferent de opţiunile politice personale, orice regim formează caractere cu o anumită etică iar ea, etica, se păstrează peste generaţii. Unii tineri au sesizat inepţiile şi minciuna doctrinei comuniste şi au căutat adevărul în altă parte. Unii l-au şi găsit. Alţii şi-au însuşit doar oportunismul celor ce s-au „descurcat” în fostul regim şi încearcă să procedeze la fel. Li se pare că sunt şi curajoşi, fiindcă nu au cunoscut teroarea stalinistă.

 

Nu ştiu cum a scăpat tânăra de „filosoful” din staţie, fiindcă a venit autobuzul şi a trebuit să plec.

 

 

 

Diferenţe

 

Am cunoscut destul de bine două persoane cu un start în viaţă asemănător, dar cu evoluţii radical diferite. Ambele persoane provin din familii de comunişti greci şi şi-au petrecut copilăria în România.

 

Prima persoană s-a născut în România, unde părinţii erau refugiaţi, ca urmare a Războiul Civil de după al Doilea Război Mondial. Comunişti convinşi, şi-au educat copilul în aceeaşi doctrină. Deşi a crescut printre copii români şi a mers la şcoală ca orice copil român. Repatriat în Grecia, el este astăzi un inveterat activist comunist, cu care nu se poate dialoga.

 

Celălalt copil, deşi s-a născut în Grecia, orfan de mamă, după arestarea tatălui, a fost recuperat într-una dintre taberele de copii refugiaţi, organizate în România. Aceste tabere aveau un regim relativ închis, unde îndoctrinarea comunistă a copiilor – aşa cum era de aşteptat – a fost dintre cele mai puternice. În prima parte a vieţii lui, contactele cu populaţia locală au fost aproape inexistente. Mai departe însă, pe măsură ce copilul a mers la şcoală, a urmat chiar şi cursuri universitare a început să pună la îndoială îndoctrinarea iniţială. Astăzi, el este mai curând un anticomunist, în ciuda eforturilor celor ce l-au vrut imbecil.

 

Între cei doi copii există în mod evident o mare diferenţă de inteligenţă. Totuşi, deşi îndoctrinarea profesionistă din tabără nu se compară cu cea a unor părinţi inculţi, rezultatele au fost opuse. Argumentele nu au contat, pentru că ele au putut fi înlocuite cu altele, pe măsura acumulării cunoştinţelor. Orice copil evoluează şi îşi formează conştiinţa proprie, în funcţie de mediu şi informaţiile primite din toate direcţiile.

 

Cum se face că, în primul caz, mediul nu a avut nici o influenţă asupra copilului şi doar mentalitatea părinţilor s-a perpetuat în cea a copilului? Inteligenţa diferită a celor doi este o cauză, dar nu singura. Explicaţia persistenţei îndoctrinării de către părinţi este ura pe care aceştia o aveau faţă de orice societate organizată. Ceea ce au transmis ei copilului nu a fost o doctrină politică, ci această ură. Ea a rămas, şi orice argument n-o atinge nici azi.

 

 

Cât de slavi sunt ruşii?

 

Se invocă influenţa slavonă în limba română. Evident, la mijloc sunt influenţe politice binecunoscute. O primă eroare este de natură logică. Rusia nu a ajuns la extinderea de azi decât în ultimele secole. În trecut, nu se putea vorbi despre vreo limbă slavă pe teritoriul ei decât în partea de nord-vest. Sudul era ocupat de nomazi, mai mult sau mai puţin agresivi, în continuă mişcare. Este spaţiul prin care s-au mişcat tătari, huni, cumani, pecenegi şi foarte mulţi alţii. Astăzi, multe cuvinte, prezentate ca fiind slave, sunt la origine greceşti. Limba rusă le-a preluat pe două căi: odată cu aşezarea nomazilor uralo-altaici în sudul viitoarei Rusii şi prin creştinare.

 

Verbul „a mirui”, spre exemplu, este prezentat în dicţionarul enciclopedic al limbii române ca fiind de origine slavă, el fiind, evident, grec. Ocolul lui prin Rusia n-ar putea fi explicat decât de un „savant” rus şi acceptat de un român, pentru care, înainte de savant, ar trebui să punem un adjectiv foarte puţin măgulitor.

 

Explicaţiile primite la şcoală privind migraţia slavilor mi s-au părut întotdeauna nefondate. Le-am pus atunci pe seama propagandei sovietice, dar constat că nu a fost doar sovietică, ci şi rusă, fiindcă regăsesc şi astăzi aceeaşi influenţă chiar şi prin publicaţii occidentale, dovedind astfel forţa ei de penetrare. De aceea, caut în continuare explicaţii. În general, migraţiile mi le explic fie prin-un excedent al populaţiei faţă de resursele existente în zonă (mai rar), fie prin caracterul ei nomad şi/sau războinic. Despre slavi ni se spune că au fost paşnici, preocupaţi de agricultură, dar zona din care provin nu a fost niciodată suprapopulată şi nici nu excelează în agricultură.

 

Nu sunt istoric, dar trebuie să mă folosesc de informaţiile istoricilor în încercarea de a înţelege fenomenul. Iată ce constat (citez)!

 

„Spaţiul de origine a slavilor este între fluviile Vistula şi Nipru. Perioada migraţiei a început cel mai devreme în secolul V şi a continuat până în secolul VII.

 

Polonia a fost cel mai important stat din zonă, cu o civilizaţie net superioară tuturor celor din jur. Chiar înainte de a existenţa oficială a Regatului Poloniei, oamenii locului sunt cei ce au creat cetatea Veliki Novgorod, care la rândul ei generat Rusia Kieviană, stat vremelnic ce nu are nici o legătură cu Rusia moscovită de mai târziu. Termenul „rus” are şi el o origine nordică. Există deci motive să cred că nu exodul populaţiei a contat, ci răspândirea culturii lor. Din nefericire pentru Polonia, secolele 18 şi 19 au fost catastrofale, finalizându-se cu ştergerea ei de pe harta Europei. În lipsa celor ce ar fi putut să-i susţină istoria, invidia şi interesele altor state au dus la minimalizarea ei. Printre acestea, Rusia a fost cea care a profitat cel mai mult, arogându-şi o parte a istoriei Poloniei, de care a scăpat abia în 1612, când aşa-numita miliţie naţională, pusă pe picioare de negustorul local Kuzma Minin și comandată de Cneazul Dmitri Pojarski, a învins şi alungat trupele poloneze din Moscova, astfel luând sfârşit perioada cunoscută în istoriografia rusă ca Timpurile tulburi, (moment în care a fost pusă baza dinastiei Romanov). Până în cele din urmă Ivan al III-lea al Cnezatului Moscovei a anexat Novgorodul în 1478, iar Ivan cel Groaznic a jefuit oraşul şi i-a măcelărit locuitorii în 1570. Datorită lui însă, Rusia s-a extins în Siberia, dobândind astfel o forţă economică remarcabilă. Abia după el putem vorbi despre Rusia.

 

Propaganda rusă profită de confuzia dintre Veliki Novgorod şi Nijni Novgorod, încercând astfel să stabilească o datare anterioară pentru naşterea Rusiei. Veliki înseamnă mare, în timp ce Nijni înseamnă mic.

 

Novgorod este cel mai vechi oraș slav pomenit în documente istorice. Cronicile îl menţionează pentru prima oară în 859, când era deja un important punct de reper pe drumul comercial din Baltica spre Bizanţ. Numele vareg al oraşului, Holmgard (sau Holmgarđr, Hólmgarđur, Holmgaard, Holmegĺrd), este menţionat în Saga nordice, menţionându-se o existenţă mai veche decât cele consemnate în documente. La început, Holmgard era numele fortăreţei din sud-estul oraşului de azi, Riurikovo Gorodișce (numit astfel după căpetenia Rurik, despre care se presupune că şi-ar fi stabilit aici reşedinţa). Datele arheologice sugerează că Gorodișce, reşedinţa cnejilor locali , datează de pe la mijlocul secolului al IX-lea, de aici probabil şi numele de "Oraşul nou" al restului localităţii. La mijlocul secolului al X-lea, Novgorodul devenise un oraş medieval complet dezvoltat.

 

În 882, succesorul lui Rurik, Oleg al Novgorodului, a cucerit Kievul şi a pus bazele Rusiei Kievene. În acest stat, Novgorodul era al doilea oraş ca importanţă. Tradiţia vremii cerea ca cel mai în vârstă fiu şi moştenitor al cneazului din Kiev să fie trimis la Novgorod încă de foarte tânăr, pentru a se deprinde cu tainele domniei. În Saga nordică, oraşul este menţionat drept capitală a Gardariki (ţara slavilor răsăritene). În Novgorod şi-au găsit refugiu în vremuri de restrişte patru regi vikingi: Olav I al Norvegiei, Olav al II-lea al Norvegiei, Magnus I al Norvegiei şi Harald Haardraade.

 

Dintre toţi principii locali, novgorodenii preţuiesc cel mai mult memoria lui Iaroslav cel Înţelept, cel care a dat primul cod de legi, (încorporat mai târziu în Russkaia Pravda (Pravila Rusă)) şi cel care s-a remarcat ca fiind ctitorul Catedralei Sfânta Sofia, monument care poate fi admirat şi azi. Ca semn de mulţumire pentru ajutorul primit în lupta pentru cucerirea tronului, Iaroslav a conferit numeroase privilegii oraşului. Piaţa centrală a oraşului poartă numele marelui cneaz.

 

În 1136, negustorii şi boierii din Novgorod s-au separat de Kiev, au alungat prinţul conducător şi au proclamat Republica Novgorodului. Acest puternic oraş-stat a controlat o bună parte din Europa de nord-vest, din Estonia de azi până la Munţii Ural. Cel mai important personaj al orașului era posadnikul, un funcţionar ales de Vecea (adunarea) populară din rândurile aristocraţilor locali. Oraşul era condus formal de un prinţ, ales de asemenea de adunarea populară, dar hotărârile sale trebuiau să fie aprobate de posadnik pentru a căpăta putere de lege. În secolul al XIII-lea, oraşul a intrat în Liga Hanseatică.

 

În evul mediu, oraşul a înflorit din punct de vedere cultural. Cea mai mare parte a populaţiei era ştiutoare de carte. Documentele erau scrise pe coajă de mesteacăn. Când încă Parisul şi Londra erau înecate în noroaie, Novgorodul era lăudat de călătorii străini pentru străzile pietruite şi curăţenia din oraş. Câteva dintre cele mai vechi cronici ruseşti au fost scrise în Novgorod. Negustorul local Sadko a devenit erou în poveştile populare ruseşti.

 

Decăderea oraşului a fost rezultatul incapacităţii de a asigura hrană numeroasei lui populaţii, ceea ce l-a făcut dependent de regiunea cerealieră din Vladimir-Suzdal. Cele mai importante oraşe din acea zonă, Moscova şi Tver, au folosit această dependenţă pentru a controla Novgorodul. Până în cele din urmă Ivan al III-lea al Cnezatului Moscovei a anexat Novgorodul în 1478. Novgorodul a rămas al treilea oraş ca importanţă până când Ivan cel Groaznic a jefuit orașul și i-a măcelărit locuitorii în 1570.”

Ce ştim despre slavi? Cum se explică migraţia lor? Nu provin dintr-o zonă suprapopulată  si nu erau nici nomazi. Perioada migraţiei coincide cu formarea statului Polonez-Lituanian. Dacă are o legătură cu aceasta, înseamnă fie că nu erau paşnici, aşa cum se spune, ci erau războinici, dar, răspândindu-se prea mult, au fost asimilaţi, fie că erau de categorie inferioară şi au fost alungaţi sau au plecat de bună voie, în căutare de lucru: slav=sclav.

 

Un lucru mi se pare cert: în ceea ce priveşte evoluţia şi influenţa timpurie a slavilor trebuie să căutăm alte surse de informare decât cele oferite de „savanţi” subordonaţi politic. În privinţa evoluţiei recente, putem observa şi singuri.

 

 

 

Două vernisaje în aceeaşi zi


Spuneam mai demult că o naţiune există (şi rezistă) prin cultură. Iată că astăzi avem la Braşov două vernisaje în aceeaşi zi.

 

Expoziţie de fotografie la Muzeul de Artă Braşov

 

Conducerea Muzeului şi diriguitorii culturii braşovene din Consiliul Judeţean îşi încalcă din nou propriile afirmaţii, conform cărora Muzeul va găzdui doar expoziţii cu caracter muzeal. Intitulată pompos „Luna fotografiei din România – Festival naţional cu participare internaţională”, expoziţia este una modestă, chiar foarte modestă pentru pretenţiile enunţate. Cum era de aşteptat, participarea internaţională este doar simbolică, prin prezenţa câtorva fotografi cu nume ungureşti. Unele fotografii alb/negru ar fi primit note bune în perioada interbelică şi . . . cam atât.


Explicaţii am primit la conferinţa de presă acordată de către domnii Kelemen Hunor, Ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Ştefan Tóth, preşedintele Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România, Attila Kovacs, din partea Consiliului Judeţean şi Bartha Árpád, directorul Muzeului de Artă Braşov. Din păcate, câţiva ziarişti cu vederi înguste (ca să mă exprim delicat) au blocat discuţiile prin întrebări politice, adresate domnului ministru Kelemen Hunor, întrebări la care, bineînţeles, au primit răspunsuri standard, pe care le cunoaştem cu toţii de douăzeci de ani şi pot fi văzute, auzite şi citite pe toate mijloacele media. Domnii Attila Kovacs şi Bartha Árpád nu au spus nimic relevant, aşa că singurele informaţii reale le-a furnizat domnul Ştefan Tóth, dealtfel şi cel mai informat, în calitate de preşedinte al AAFR. Am aflat astfel că data de 11 ianuarie a fost stabilită ca Ziua Artei Fotografice din România, ceea ce explică data acestui vernisaj, dar nu şi organizarea lui la Muzeul de Artă. A fost aleasă ziua de 11 ianuarie, aceasta fiind data naşterii unuia dintre primii fotografi români, Carol Popp de Szathmary.


Am reţinut dorinţa preşedintelui AAFR de a unifica toate cluburile fotografice din ţară într-o singură instituţie centrală. Argumentele sunt uşor de imaginat; surprinzătoare este persistenţa preferinţelor pentru centralism – cu sau fără de partid – din mentalitatea unor persoane.


Pe lângă cei ce au susţinut conferinţa de presă, la vernisaj, au mai participat domnii Ştefan Aranyoşi, preşedintele Comisiei de Cultură din Consiliul Judeţean şi Aristotel Căncescu, de etnie română, preşedinte Consiliului Judeţean şi aripa ocrotitoare a celorlalţi.


După cum se vede, cultura română se află pe mâini hotărâte. (Or fi şi bune? Pentru cine?)

 

Galeria librăriei „Okian” – GRUPUL ART O.K.

 

Expoziţia este intitulată „CARTE” şi îşi propune să ilustreze evoluţia tipăriturilor de la cele mai vechi forme şi până la cele mai moderne. Este o expoziţie de artă plastică, aşa că nu sunt expuse cărţi, ci imagini menite să sugereze ideea de carte. Spre deosebire de expoziţia de la Muzeul de Artă, aceasta, cu pretenţii infinit mai modeste, este totuşi cu mult superioară, şi nu numai din punct de vedere estetic, ci şi intelectual, în general. Calitatea expoziţiei aste asigurată atât de valoarea unor exponate cu adevărat deosebite, cât şi a mesajului cultural transmis.


Grupul Art O.K. s-a înfiinţat în ianuarie 2006. Din el fac parte artişti vizuali, din generaţii diferite, care şi-au propus să colaboreze şi să ofere la fiecare expoziţie un concept nou. Ei sunt: Lucica Burkus, Marius Daniliuc, Csaba Kovacs, Silvester Munteanu, Gabriela Leventu Năftămăilă, Gabriel Stan, Victoria Ţăroi, Camelia şi Condrea Toma, Ioan Vladimir şi Ioan Aron Ţăroi.

 

 Confesiunile unui nepriceput

 

Nepriceput la ce? Nepricepuţii la toate, chiar dacă există, nu vor recunoaşte niciodată că s-ar afla într-o asemenea categorie. Numai cei ce se pricep la ceva îşi recunosc nepriceperea în celelalte domenii. Deci nu putem vorbi decât despre nepriceperea priceputului la altceva decât la ceea ce se pricepe. Simţim însă întotdeauna nevoia să comunicăm ceea ce tocmai am aflat şi nu ştiam înainte. Cu excepţia domeniilor în care suntem – sau ni se pare că suntem – specialişti de înaltă clasă,  este de presupus că descoperirile noastre sunt banalităţi arhicunoscute de către adevăraţii specialişti ai domeniului. Ajungem astfel la concluzia că abia atunci când am aflat ceva, am constatat cât de nepricepuţi eram înainte, de unde şi constatarea că suntem conştienţi de nepriceperea noastră numai în măsura în care ne pricepem cât de cât. De aceea, cred că cel mai bine este să vorbim despre nepriceperile noastre constatate. În zilele care urmează mi-am propus să ţin un mic jurnal, deoarece viaţa m-a pus în situaţia să fac ceea ce n-am prea făcut până acum: să bucătărisesc.

 

Acum câteva zile, soţia mea şi-a rupt un picior aşa că acum este internată în spital (Mulţumesc pentru compătimiri), astfel încât eu am posibilitatea să-mi etalez din plin talentele mele bănuite în ale artei culinare. Este uşor de imaginat că, după câteva zile de practică, voi fi persoana cea mai indicată să dea sfaturi.

 

Sfatul numărul unu, cel mai important: Asiguraţi-vă soluţia de rezervă: masa la un restaurant, la prieteni, sau măcar o cutie de conserve. Cât timp această rezervă există, orice veţi prepara va fi considerat acceptabil, astfel încât rezerva nu va fi folosită niciodată. În lipsa ei, însă, orice veţi face va fi catastrofal.

 

Din „cartea de bucate” personală (carte ce în mod sigur nu va fi editată niciodată): mâncare de fasole prăjite. Ar fi trebuie să fie fierte. Nu ştiu de ce au ieşit prăjite, dar vă asigur că au fost delicioase. Reţeta nu are rost s-o scriu, pentru că ar semăna cu cele obişnuite, cunoscute oricărei gospodine. Problema nu este de comunicare, ci de interpretare. Ce anume am interpretat eu diferit nu ştiu. Încercaţi şi dumneavoastră şi, dacă aveţi şansa să fiţi cel puţin la fel de nepriceput ca mine, s-ar putea să vă iasă chiar ceva mai bun. Sfatul numărul doi este deci: folosiţi reţetele clasice doar ca sugestii; interpretarea este totul, şi ea vă aparţine.

 

La masa, veţi folosi o băutură oarecare, după preferinţe. Se recomandă un vin alb sau roşu, corespunzător felului de mâncare preparat. În timpul preparării, însă, este absolut indispensabil să aveţi la îndemână o băutură tare. Este inutil să vă explic de ce. Veţi constata singuri, pentru că rezultatele sunt diametral opuse: cu ea orice aţi pregăti va fi excelent, în timp ce fără ea rezultatul va fi cel puţin discutabil. Evident, presupun că sunteţi singurul beneficiar al preparatelor dumneavoastră. De altfel, ar fi păcat să vă risipiţi eforturile pentru mofturile altora. Cred că acesta a fost sfatul numărul trei, deşi  probabil că este numărul unu, dar … înţelegeţi dumneavoastră, cei ce înţelegeţi şi fără să vă spun. Altfel spus, ar fi la fel de inutil să va spun ceea ce înţelegeţi oricum precum şi să nu spun sau să spun ceea ce nu aţi înţelege, fiindcă, dacă tot nu înţelegeţi, de ce să mai spun. Sau să nu spun?

 

Pentru finisare, aveţi nevoie de câteva ingrediente. Acesta este un secret bine cunoscut de către gospodine. Pentru ciorbe, spre exemplu – eu nu am făcut niciodată aşa ceva, dar am mâncat de multe ori – se foloseşte smântâna. Se numeşte „dresură”, semn că obiectul trebuie dres, adică reparat, deoarece, din naştere, nu a ieşit tocmai ce trebuia. Smântâna se mai foloseşte şi la sarmale şi – în general – la tot ce se poate mânca cu mămăligă. Asta după ştiinţa gospodinelor. Sfatul meu este să mâncaţi smântâna doar cu mămăligă, eventual cu puţină brânză de vacă, şi să renunţaţi la mâncarea propriu zisă. După opinia mea, smântâna este prea bună pentru ca s-o irosiţi ca dresură. În plus, dacă toate mâncărurile se dreg în acelaşi fel, vor sfârşi prin a avea acelaşi gust: de smântână. Cât despre alte ingrediente menite să amelioreze gustul, este o chestiune de inspiraţie. Oricum, magazinele sunt pline de tot felul de produse pe cât de necunoscute pe atât de dubioase, ce trebuie, însă, încercate.

 

Tocmai am descoperit un nou mod de preparare ce merge la mai multe feluri: fiertura arsă. Nu râdeţi! Nu trebuie complet arsă, ci doar puţin. Iniţial pusesem mai multă apă decât trebuia, ceea ce este împotriva principiului meu, potrivit căruia nu trebuie pusă decât atâta apă câtă trebuie pentru ca să facă fierberea posibilă. De data aceasta greşisem, aşa că a trebuit să aştept ca apa suplimentară să se evapore. Între timp am scris paragraful precedent, care însă mi-a luat mai mult timp decât estimasem, aşa că . . . s-a cam ars. Acum, că am reparat eroarea cu un strop de apă suplimentară plus câteva „dresuri”, pot spune că a ieşit ceva excelent şi imposibil de repetat. (Nu sunt sigur că mi-aş dori) În consecinţă, nimic nu este pierdut, totul (sau aproape totul) este recuperabil. Acesta ar putea fi principiul unu al bucătăriei. Trebuie să recunoaşteţi că este cu mult mai uman decât principiul unu al termodinamicii.

 

Paragraful anterior îmi aminteşte de nişte sarmale pe care soţia mea m-a lăsat să le termin. Ea trebuia să plece la spital, unde era de gardă, iar eu trebuia doar să sting focul după o oră. Cum ora trecuse în timp ce eu dormeam – fapt neprevăzut – când m-am sculat am surprins exact momentul în care ultima picătură de apă se evapora. Am turnat imediat apă rece până la nivelul la care era atunci când preluasem ştafeta de bucătar şi am lăsat-o să fiarbă încă o oră, pentru ca apa să scadă până la nivelul scontat. Asta în intenţie, pentru că am început să citesc şi – furat de lectură – am ajuns în aceeaşi fază ca după somn. Am repetat procedeul, propunându-mi să fiu mai atent. De data aceasta mi-a reuşit. Puţine sarmale mai bune am mâncat la viaţa mea.

 

Fără doar şi poate, vesela şi tacâmurile sunt invenţii importante, dar şi mai grozav ar fi să existe clătiţi de unică folosinţă. Vesela este uşor de spălat, aproape plăcut. Cratiţele însă….

 

Reţetele gospodinelor nu sunt complete. Este de înţeles ca operaţiunile banale, cunoscute de către toată lumea şi aplicate implicit, cum ar fi să deschizi sticla de ulei înainte de a turna, să nu mai fie menţionate în modul de preparare. În spatele acestei idei, însă, se ascund deseori şi unele „secrete de fabricaţie”. Acest mic truc este evident, pentru că – pe de o parte – se dau numeroase indicaţii banale, în timp ce – pe de altă parte – lipsesc precizări necesare. Ca să dau un exemplu elementar, pentru ouă prăjite nu se specifică nicăieri că acestea trebuiesc sparte în prealabil şi coaja îndepărtată. Nu râdeţi, ştiu că exemplul este exagerat, dar atunci de ce la reţetele pentru prăjituri se spune că se folosesc doar mezii de nucă, deşi nu i-ar fi trecut nimănui prin minte să pună nucile întregi. În cazul ouălor, exagerarea nici n-ar fi chiar atât de mare, pentru că, în alte cazuri, ele se fierb în coajă şi se cojesc ulterior (de preferinţă după ce s-au răcit puţin).

 

Mâine, soţia mea urmează să iasă din spital. Asta nu înseamnă că nu voi mai bucătărisi. Dimpotrivă, va trebui s-o fac pentru două persoane, ea urmând să stea imobilizată la pat câteva săptămâni bune. Libertatea mea de experimentare va fi însă mult îngrădită. Cât şi cum vom vedea.

 

Mult mai târziu

Ca de obicei, am avut doar parţial dreptate. Cel mai mult am greşit la alegerea unităţii de măsură: n-au fost săptămâni, ci luni, şi asta datorită atitudinii de-a dreptul criminale a medicului, dar acesta este alt subiect.

Acum câteva zile, am greşit ochelarii şi am intrat în bucătărie cu unii cu lentile mai puternice decât era cazul. Am constatat că faianţa din dreptul aragazului era plină de picături de ulei deja întărite. În ciuda opiniei mele cum că lucrez foarte curat, stropi invizibili (pentru mine) au ajuns mai sus decât îmi imaginasem. Evident, am fost dezamăgit, dar mi-am recăpătat entuziasmul când am descoperit metoda de curăţire, a cărei cheie – v-o destăinui – este răbdarea. Asta nu prea-mi stă în fire, dar cu vârsta te deprinzi cu multe asemenea chestii anoste. Mai neplăcut a fost să aflu ulterior că descoperisem ceea ce toate gospodinele ştiau, sau se laudă  că ştiau. Şi eu, care credeam că ele menţin bucătăria curată pentru că o întreţin zilnic…. Dacă eu aş fi şters faianţa după fiecare folosire a aragazului, indiferent dacă vedeam sau nu stropi pe ea, uleiul nu apuca să se întărească şi s-ar fi îndepărtat uşor şi imediat. Acum, că pe perete am creat o pată de curăţenie - nu am avut timp şi răbdare să-l termin – îmi dau seama cât mai am de lucru. Morala: „nu intraţi în bucătărie cu ochelari nepotriviţi!”.

 

 

Despre folosirea diacriticelor

 

Mi se întâmplă de multe ori când citesc să fac tot felul de observaţii personale în legătură cu opinia autorului asupra subiectului tratat, dar de cele mai multe ori reuşesc să mă abţin, astfel că ele rămân doar în mintea mea. Articolul „Despre ortografie” al doamnei Mihaela Gheorghe, publicat în numărul 4 al revistei ASTRA,  mi-e teama că mă determină să „ies din matcă” şi să scriu câteva note. Domnia sa este preocupată de ignorarea semnelor diacritice specifice limbii române, în special de către cei ce folosesc comunicarea prin mijloace electronice. Nu cunosc pe nimeni care să facă acest lucru din ignoranţă, astfel încât strădania doamnei de a ne convinge de utilitatea diacriticelor este inutilă.

De altfel, inutilă este şi ideea redacţiei de a publica articole-lecţii de gramatică într-o revistă adresată unor cititori despre care se presupune că au trecut prin această fază de şcolarizare. Dar poate că mă înşel eu asupra „grupului ţintă” avut în vedere de către realizatorii publicaţiei. După doar patru numere de la apariţie, este probabil prea devreme să ne pronunţăm. La o privire sumară, marea majoritate a autorilor sunt profesori de limba română, ori se ştie că orice autor, indiferent de aspiraţiile sale de cucerire a mapamondului prin opera sa, îşi găseşte auditoriul real doar printre cei cu o constituţie intelectuală asemănătoare. O publicaţie care vrea să atragă cititori din categorii mai largi, ar trebui să-şi recruteze autorii din asemenea categorii. Pe de altă parte, indiferent de domeniu, începând cu sportul şi terminând cu filozofia, un profesor nu este în mod necesar şi un performer în domeniul său de activitate, oricât de mult şi-ar dori. Profesiunea sa este de educator pentru anumite categorii de vârstă, şi numai întâmplător poate fi şi un performer. Sigur, tentaţia este mare, iar măsura a devenit din ce în ce mai mult o noţiune utilizată doar în tehnică. Un  indiciu în acest sens este faptul că revista – deşi locală – are ambiţii naţionale. Efectul, pe lângă pierderea specificităţii, nu poate fi decât căderea în banal, în cazul nostru un banal cu preţiozităţi locale şi căzături bucureştene. Să presupunem deci că actuala stare reflectă una dintre inerentele dificultăţi de început şi că redacţia va reuşi să găsească mijloacele necesare realizării unei reviste adresate iubitorilor de literatură (cultură este oricum un termen mult prea pretenţios) şi nu doar cercului restrâns al realizatorilor, lărgit eventual prin părinţii elevilor obligaţi să cumpere revista fără s-o citească.

Revenind la absenţa semnelor diacritice din unele texte, aici autoarea articolului dovedeşte o necunoaştere a lumii în care trăieşte. Cum spuneam, nimeni nu se îndoieşte de utilitatea semnelor diacritice. Faptul că ele nu sunt uneori folosite are câteva cauze obiective. Una este de natură oarecum istorică: în urmă cu câţiva ani ele nici nu erau posibile pe aparatura electronică de atunci, astfel încât utilizatorii unor asemenea echipamente s-au învăţat să se descurce şi fără ele şi – aşa după cum în limba engleză sau franceză scrierea este departe de a fi fonetică – pentru micile noastre abateri nu avem motive serioase să ne plângem. Astăzi, tipărirea semnelor diacritice este posibilă, dar nu peste tot şi, dacă ne referim la Internet, trebuie să avem în vedere faptul că eventualii cititori au echipamente diferite, de generaţii diferite şi că mulţi dintre ei (mai ales cei din străinătate) vor vedea în loc de ş, â, ţ, etc. semne dintre cele mai ciudate, transformând astfel lectura într-un soi de rebus ce ar trebui mai întâi descifrat, dar care, mai sigur, va fi abandonat.

Iar dacă tot am vorbit despre scrierea fonetică, să ne amintim că ideea simplificării regulilor pentru a fi pe înţelesul celor mulţi a venit în România la începutul anilor ’50 ai secolului trecut, la indicaţia mult iubitului (de către unii) tătuc. Inutil probabil să spun că o scriere absolut fonetică este imposibilă. La polul opus, occidentul nu-şi face asemenea probleme, cât despre francezi, ei sunt chiar mândri că scrierea corectă este mai dificilă, reflectând astfel gradul de şcolarizare al autorului. De aici şi ideea că o scrisoare elegantă trebuie scrisă de mână. („Tempi passati” chiar şi pentru ei.)

Cât despre prescurtările practicate de către tineri în comunicarea prin Internet, ele sunt o necesitate dictată de lipsa abilităţii lor de dactilografiere rapidă, inabilitate ce reflectă o şcolarizare precară şi neadaptată exigentelor epocii. Nimeni nu-şi pierde vremea cu un partener de conversaţie ce încă mai caută tastele.  Iar Internetul este astăzi o realitate. Faptul că profesorii sunt anacronici nu este vina elevilor. În S.U.A. am cunoscut muncitori care dactilografiază mai bine decât majoritatea dactilografelor profesioniste din România. Ei au învăţat dactilografia cu zece degete încă de pe băncile şcolii. În lumea occidentală dinamică de azi, un intelectual care nu ştie să dactilografieze este greu de imaginat. Dactilografia cu zece degete transferă scrisul în zona reflexelor şi – asemenea unui pianist – autorul se poate concentra asupra ideilor şi nu asupra literelor. Altfel, rămâne doar un „om de litere”, căruia îi scapă înţelesul cuvintelor, fără a mai vorbi despre cel al frazelor. Ştiu că această afirmaţie va leza pe foarte multă lume, îmi pare rău pentru aceasta, dar printre caracteristicile de bază ale unui intelectual adevărat se numără şi capacitatea de a privi lucrurile în faţă.

Ca dovadă a situaţiei precare în care ne aflăm este chiar tastatura maşinilor de scris şi a calculatoarelor. Nemţii, spre exemplu, au inversat literele ’y’ şi ’z’, adaptând astfel poziţia tastelor la limba germană, unde ’z’ este mai frecvent. Nu ştiu dacă trebuie să menţionez că aşezarea tastelor nu este deloc întâmplătoare, ci îndelung studiată în scopul facilitării dactilografierii (evident, cu zece degete). Noi însă, chiar pe vechile maşini de scris, îl avem în centru pe cvasi-inexistentul în limba română ’y’, în timp ce ’ă’ este în afara tastaturii principale, deşi este una dintre cele mai frecvente litere.

Adaptarea este obligatorie pentru menţinerea în viaţă a unei culturi. Indiferent cât de mare sau cât de mică este ea, dacă vrem să continue şi în viitor, cultura trebuie să se adapteze. Altfel, atitudini ce pleacă de la mentalitatea că „ce ştiu eu înseamnă cultură ce nu ştiu eu nu contează” nu pot fi decât păguboase. Iar afirmaţii de genul „americanii sunt inculţi” (pentru că nu au auzit de Marin Preda), sugerând prin aceasta că noi le-am fi superiori (deşi avem informaţii vagi despre literatura americană), este dovada unei profunde ignoranţe ridicată la rang de cultură. Librăriile lor de carte, cam de dimensiunea magazinelor tip Metro de la noi, sunt mai tot timpul pline, cărţile lor se vând, iar autorii nu cer subvenţii de la stat. Editurile chiar există, în sensul că plătesc drepturi de autor şi îşi asumă responsabilitatea recuperării cheltuielilor prin vânzarea cărţilor.

Oare n-ar fi mai indicat ca profesorii noştri să înceapă prin a învăţa ei înşişi să dactilografieze cu zece degete? Măcar să vadă cum e!

 

 

Scrisoare de la un provincial

 

S-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Mircea Eliade (9 martie 1907). Ei, şi ce ne pasă nouă? Aşa cum mă aşteptam, nimic din ceea ce, teoretic, era de aşteptat nu s-a produs în presa culturală românească de azi. Deşi cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în exil, destinul României a dăinuit în preocupările sale, unul dintre articole, scris în 1953, fiind intitulat chiar „Destinul culturii româneşti”. Noi, însă, l-am uitat. Nu suferă el pentru asta, ci tot noi. Se pare că tentaţia defăimării este mai puternică decât cea a valorificării trecutului.

Într-un articol polemic din tinereţe (1936), publicat pe când era încă în ţară, îi răspunde lui Zaharia Stancu, care acuzase „generaţia tânără”  cum că ar fi „în pulbere”, adică fără valoare. În apărare, Mircea Eliade îi aduce pe matematicienii Grigore Moisil, Ţiţeica, Teodorescu, filozofii Constantin Noica, Emil Cioran, sociologii Traian Herseni, H.H. Stahl şi foarte mulţi alţi aparţinători ai aceleaşi generaţii. De existenţa acestora şi a lucrărilor lor, el avea cunoştinţă, deşi profesau în alte domenii. Iată o dovadă de cultură autentică, ancorată în realităţile vremii sale. Nu vreau să critic pe nimeni, aşa că prefer să nu mă gândesc la cei ce se auto-numesc azi „oameni de cultură”, dar se limitează la o zonă extrem de îngustă, astfel că termenul „cultură generală” este o pălărie mult prea mare pentru ei. Întrebarea este: „încotro se îndreaptă cultura româna azi?”. Avântul generaţiei lui Mircea Eliade s-a prăbuşit între timp. Este generaţia de astăzi capabilă de un nou avânt? Cum? Care ar trebui să-i fie instrumentele, subiectele de analiza, etc.? Nu vă aşteptaţi să dau eu răspunsurile. Vor fi alţii mai deştepţi decât mine s-o facă, şi bine ar face să se grăbească. Eu doar constat. Şi constat că eroii din antichitate se bat în filmele moderne cu săbii din oţel ce nu fusese încă inventat, că instrumentul preferat pentru introspecţii psihologice este sexul, şi . . .  mă opresc.

Există în fiecare dintre noi dorinţa de a fi – dacă nu o personalitate deja intrată în istorie – măcar un om normal. Alegerea între cele doua alternative este o chestiune personală, consecinţă a educaţiei şi psihologiei proprii. (Netrebnicia, deşi existentă şi încă în exces, nu poate fi o dorinţă, ci doar un rezultat.) În timp ce prima reflectă tendinţa de ieşire din mediocritate, a doua are ca ţel mediocritatea absolută. Prima reflectă caracteristicile omului ca animal „de pradă”, a doua pe cele „de turmă”. Primul are privirea îndreptată înainte, este singuratic, este duşmanul tuturor şi toţi îi sunt duşmani. Are tovarăşi doar în haită şi numai pe timpul vânătorii. Al doilea are ochii laterali, se simte bine în mijlocul şi la adăpostul turmei. Este ierbivor şi de obicei pradă pentru primii.  Este bine să nu ne scape din vedere aceste trăsături ale omului ce se află în constituţia noastră biologică, fie că ne place fie că nu. Aşa se face că unii dintre noi sunt conducători şi alţii conduşi. Unele dintre aceste trăsături se ameliorează prin educaţie, dar o genă a educaţiei nu s-a descoperit încă.

Suntem antrenaţi în demersurile noastre intelectuale să căutăm normalitatea, deşi ea este o noţiune abstractă, un fel de valoare medie faţă de care pot exista abateri mai mari sau mai mici. Matematicienii sunt capabili să facă chiar evaluări statistice. Cele două trăsături sunt însa contradictorii; ele nu se amestecă. Mai curând ar putea fi analizate prin prisma Teoriei catastrofelor, care teorie nu tratează aşa cum s-ar crede catastrofele, ci fenomenele care au o evoluţie discontinuă, cu rupturi ale pantei. Exemplul clasic în psihologie este cel al căţelului care – după ce latră furios şi plin de avânt – în faţa unui pericol iminent o rupe la fugă. Trecerea dintre cele două stări nu este graduală, ci bruscă. Noi, cum spuneam, căutam normalitatea. În cazul nostru, ea înseamnă mediocritate şi presupune nu numai lipsa dorinţei de a „ieşi din front”, ci şi lipsa oricărui viciu. Trecem peste sfatul nu-mai-ştiu-cui de a ne feri de cei fără vicii şi – pentru că nici nu le putem recomanda – să căutăm dacă nu comportarea normală, cel puţin una rezonabilă. Asta ar însemna să găsim o măsură în tot ceea ce facem, deşi măsura se pare că este tot mai mult izolată în domeniile tehnice şi mai puţin prezentă în cele umaniste. Înseamnă deci că trebuie să acceptăm din partea fiecăruia o doză de anormalitate şi să ne înţelegem în mod reciproc slăbiciune, evident fără să le transformăm în pretenţii. Cum spuneam, mediocritatea absolută este doar o noţiune teoretică; ea nu există în lumea reală. În tehnică, orice dimensiune se indică împreuna cu precizarea toleranţelor admisibile în plus şi în minus. O precizie mai mare înseamnă o toleranţă mai mică. Toleranţa zero nu există. Rezultă că orice individ, oricât de mediocru al fi el, se poate spune şi oricât de dobitoc, tot are câteva calităţi, oricât de mici. Asta ca să nu vorbim despre defecte.

Această mică digresiune introductivă are un scop pe care îl voi finaliza mai târziu. Deocamdată să mai facem o remarcă. România, ca orice altă ţară, are nevoie de o literatură, ca parte a culturii. Nu vreau să spun că nu ar avea una. Orice cultură are la bază câteva cărţi fundamentale care, pe de o parte au contribuit la formarea gândirii, a mentalităţii, acelui popor şi pe de altă parte au arătat lumii cine sunt ei. Naţiunile puternice nu numai că au arătat, dar au şi impus altora cultura lor. Desigur, există cărţi de ficţiune, de exegeză, de poezie şi de multe alte feluri, dar la nivelul de bază, cel fundamental, se află cărţile ce relatează întâmplări reale sau fictive – dar plauzibile – menite nu numai să arate, ci să şi explice mentalitatea poporului aşa cum s-a format ea în decursul anilor, ca efect al istoriei pe care a traversat-o, cu toate evenimentele ei, favorabile sau nefavorabile. Motivaţiile noastre, explicaţia unor fapte trecute şi modul în care vom acţiona în viitor se află într-o relaţie de tip cauză-efect. Nu întâmplător cei ce conduc lumea ştiu cum să ne manipuleze. Ei ştiu cum gândim chiar mai bine decât noi, pentru că ne cunosc trecutul, trecut pe care noi înşine uneori îl eludăm, atunci când nu-l deformăm din diferite motive. Trendul indică viitorul, dar parametrii lui se stabilesc prin analiza evoluţiei anterioare. Sau mai pe româneşte, „trebuie să ştii de unde vii ca să ştii încotro te îndrepţi”. Ce avem noi aici? Cam puţin, iar cu apetitul nostru către defăimare, riscăm ca în scurt timp să nu mai avem nimic. Şi totuşi, am cunoscut evenimente din care ar putea învăţa şi alţii, nu numai noi. Despre ele, însă, nu scriem decât prea puţin, aproape nimic.

Există mentalitatea că un roman este mai ceva decât un jurnal, că ficţiunea este adevărata literatură şi nu reflectarea realităţii. Poate, cu o mică observaţie: orice autor va pune în sarcina eroilor săi ceea ce gândeşte şi înţelege el şi nu ceea nu i-a trecut niciodată prin minte. Un roman este de aceea mai mult o încercare de a se ascunde după deget, pentru că îi lipseşte curajul să dea publicităţii un jurnal intim. În loc de persoana întâia singular se foloseşte a treia şi gata romanul. Acestor autori le lipseşte prima calitate de scriitori adevăraţi: sinceritatea. A doua calitate, capacitatea de introspecţie, este deja ceva ce le depăşeşte cu mult posibilităţile intelectuale. În ceea ce priveşte puterea de convingere, soluţia inversă - relatarea la persoana întâia a unor fapte îndeplinite de altcineva – ar fi cu mult mai eficientă.

Am început să scriu aceste rânduri plecând de la o carte pe care tocmai am citit-o. Nu spun care pentru că nu vreau să fiu acuzat că îi fac publicitate. Este autobiografică, adică tocmai ceea ce criticii noştri literari minimizează, nerealizând că în acest mod se desfiinţează pe ei înşişi. Sub forma amintirilor unui copil este redată atmosfera deceniului şase al secolului trecut într-un târg românesc. Nici un tratat de istorie nu va reda atât de autentic viaţa în România acelor ani, iar cărţile de literatură care ne-am aştepta s-o facă sunt cvasi-inexistente. Amintiri din copilărie? Iată o idee! Un copil nu poate fi decât martor. Lui i se iartă orice. Totul este ca relatarea să fie autentică, iar aceasta este una dintre puţinele cărţi adevărate scrise în ultimul timp. Pentru contrast, avem „memorialistica” celor ce vor să-şi corecteze imaginea, sau chiar să-şi construiască o „filogeneză aurită”. Cum acestora din urmă le lipseşte sinceritatea, rezultatul este opus celui scontat. Minciuna prin eludarea unor evenimente importante sau chiar minciuna simplă sunt prea evidente pentru orice cititor oricât de neavizat. În lipsa unor explicaţii plauzibile, supoziţiile pot fi chiar mai grave decât realitatea. Orice răufăcător are în momentul respectiv convingerea că faptele lui sunt pe deplin justificate. Cum a ajuns el la această convingere rămâne să ne povestească. Dacă o face cu sinceritate, s-ar putea să-l credem şi chiar să-l iubim, fiindcă îl înţelegem. („Errare humanum est, perseverare autem diabolicum”.) Marii scriitori nici n-au făcut altceva. La şcoală ni se dădea exemplu Shakespeare care o duce pe Gertrude, mama lui Hamlet, de la o convingere la cea opusă, de la ură la dragoste, prin subtilitatea modificărilor psihologice în paşi mici.

Ceea ce poate da de gândit este faptul că autorul cărţii autobiografice pe care tocmai am lăudat-o – intelectual în toată puterea cuvântului – nu este un scriitor profesionist. Dar ce este un scriitor profesionist? Nu demult discutam cu unul binecunoscut – prefer să nu-l denunţ – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar şi-a apărat întotdeauna cu îndârjire breasla de orice intrus. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română, pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă, se limitau la negocierea / cerşetoria notelor. Este doar un exemplu din ceea ce a ajuns să fie aproape o caracteristică generală a celor ce – profesând în discipline unde aprecierile sunt subiective - anii de socialism i-a antrenat în folosirea altor criterii, mai practice pentru propria lor parvenire. Recrutaţi dintre elevii mai limitaţi intelectual, după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoală - pe care numai ei ştiu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o - declară ( fără să-şi dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au cu matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia. Aici nu este vorba numai de înfumurare, ci şi de un scut menit să le apere ignoranţa în faţa unor „indiscreţi”.

Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi, spre exemplu, declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi, pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Îi asigur din experienţă pe neîncrezători că librăriile şi bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepţii reflectă doar ideea celor mulţumiţi cu suficienţa lor, idee potrivit căreia „ce ştiu eu însemnă cultură, ce nu ştiu eu nu contează”.

Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină ignoranţă. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă, în mod evident, nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua”, foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult. (Ce vremuri!!!) Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre.

Scriitor este doar cel care are ceva de spus. Este cu atât mai bun cu cât o face mai bine. Dacă însă nu are nimic de spus, el nu rămâne în literatură, oricât şi oriunde ar cotiza. Să nu confundăm sportivul cu antrenorul sau – mai grav – cu profesorul de sport. Sunt profesiuni distincte, performer fiind doar primul, dacă a avut norocul să fie lansat de un antrenor inteligent. Nu ştiu de ce tocmai în literatură cele trei profesiuni se amestecă. În plus, orice carte are o adresă, în sensul că se adresează unei anumite categorii sociale: există cărţi de fizică, de agronomie, de psihologie, de dragoste, pentru copii, pentru văduve etc. Nici măcar Biblia nu se adresează tuturor, în ciuda acelor sectanţi care te acroşează pe stradă şi îţi bagă sub nas un text religios pe care ei abia îl silabisesc şi nu realizează că interlocutorii au alt nivel intelectual. Se justifică cu ideea că şi apostolii erau analfabeţi. Da, dar ei nu erau şi proşti. La vremea aceea, majoritatea oamenilor erau analfabeţi. Orice carte, inclusiv Biblia nu se putea adresa decât celor extrem de puţini ştiutori de carte şi care erau savanţii timpului. Acestora le era adresată Biblia, care – pe lângă altele – avea rol de „note de curs” în încercările acestora de a transmite mesajul celorlalţi. În rândul populaţiei din care proveneau, apostolii erau stimaţi, se bucurau de încrederea concetăţenilor, reuşind astfel să-şi îndeplinească rolul de intermediari, ceea ce nu li se întâmplă sectanţilor din zilele noastre.

         Unii „oamenii de litere” au devenit şi ei un soi de sectanţi imaginându-şi că doar ei deţin adevărul şi îşi propun să se pronunţe chiar şi acolo unde nu înţeleg despre ce anume se vorbeşte. Iar cum în România socialistă şi post-socialistă administraţiile editurilor literare au fost ocupate în exclusivitate de ştim-noi-cine, ne putem pune cu îngrijorare întrebări asupra viitorului. Revenind in prezent, eu trebuie să recunosc că fac parte din acea categorie de persoane despre care se spune că, asemenea căţeilor, au privirea inteligentă, dar nu se pot exprima. Este vorba despre ingineri. În cazul meu, lucrurile stau chiar mai prost: nici măcar nu am privirea inteligentă. Am ochii verzi şi – se ştie – doar cei cu ochii închişi la culoare sunt acreditaţi cu privire pătrunzătoare şi, implicit, cu o minte pătrunzătoare. Ochii de culoare deschisă inspiră o persoană mai ştearsă. Dacă în ceea priveşte inteligenţa privirii ne-am lămurit, rămâne să analizăm capacitatea de exprimare. Ei bine, aici situaţia e puţin mai complicată. Inginerii se înţeleg foarte bine între ei, ceea ce înseamnă că pot exprima şi înţelege subiectele ce-i preocupă. Aceste subiecte sunt în general ceva mai complexe decât cele uzuale. Se pune atunci întrebarea: „cum se face că reuşesc să comunice în probleme complexe şi nu se pot exprima în cele simple?”. Poate că nu exprimarea este de vină, ci înţelegerea din partea interlocutorilor şi mai ales selecţia subiectelor apreciate ca meritând să fie discutate. Evident, vorbesc despre inginerii adevăraţi şi nu despre cei făcuţi ştim noi cum, dar în această privinţă nici celelalte categorii profesionale n-au fost în totalitate iertate, iar cele „umaniste” fiind chiar cele mai afectate.

Există probabil scriitori care îşi imaginează că opera lor interesează pe toată lumea şi, în consecinţă, ei se adresează tuturor. Este o naivitate, ca să mă exprim delicat. Cei care scriu cărţi – pot sau nu să facă parte din categoria căreia i se adresează. O carte pentru copii, nu este scrisă de către copii. Există adulţi care s-au dedicat acestui sector şi scriu într-o formă agreată de către copii, chiar dacă inserează mesajele adulţilor – atunci când o fac. Se poate să n-o facă? Ba bine că nu! Ce se află în capul acestor autori mi-e mai greu să aflu, dar am cunoscut – ca tot românul – pe pielea mea, recomandările profesorilor, în general bune – nu zic nu – dar şi cu erori şi încă majore. N-am înţeles, spre exemplu, niciodată de ce ni se recomanda „Contele de Monte Cristo”, al cărei mesaj prostesc este răzbunarea, dar ni se interziceau „cărţile de aventuri”. E drept că acestea din urmă erau prost traduse, dar mesajul moral, educativ, era întotdeauna perfect. În plus, mai învăţai şi ceva geografie, aflai câte ceva despre alte meşteşuguri decât cele din ograda proprie, obiceiuri ale altor popoare, şi multe altele. Altă carte recomandată copiilor este Tartarin din Tarascon. Carte pentru copii! Oare??!!! Cartea a fost în epocă un pamflet politic ce numai copiilor nu era adresat. Este de presupus a fost un pamflet superb, motiv pentru care s-a şi păstrat, dar din care noi astăzi nu mai înţelegem nimic, iar poantele nu mai sunt gustate nici măcar cu explicaţii. Şi, dacă nu înţelegem noi, recomandăm cartea copiilor, în speranţa că poate măcar ei se vor amuza citind „aventura” eroului. Ei bine, nu se amuză! Am făcut acest experiment. Am dat cartea spre lectură unor copii cu inteligenţa verificată obiectiv. Doi dintre ei au răspuns testului meu. Deşi nu se cunoşteau între ei, răspunsul lor a fost identic. Au respins-o cu vehemenţă şi cu un mic reproş ne-exprimat: „îi iau cumva drept idioţi?”. Caracterizarea lor a fost: întâmplări neverosimile, un personaj tembel, etc., etc.  Şi atunci, ridicol devine şi cel ce recomandă asemenea lecturi. Ne mai miră că cititul nu-i mai atrage pe copii? Să nu ne mai mire! După o aşa recomandare, nu ne putem aştepta decât la efecte pe măsură. O carte bună pentru copii este „Robinson Crusoe”. Daniel Defoe, însă, n-a urmat vre-o şcoală de scriitori. El a fost mai întâi om de afaceri, s-a implicat în politică, a fost şi arestat, s-a apucat de jurnalistică, unde s-a remarcat printr-o  satiră ascuţită şi, tot îmbunătăţindu-şi instrumentele, a devenit scriitor. Întotdeauna a scris pentru că a avut ceva de spus. Abia mai târziu s-a gândit că ar avea ceva de spus şi copiilor şi aşa s-a născut o carte cu un conţinut profund educativ. Aventura este la el un pretext.

Oricum, cărţile amintite nu sunt româneşti. O cultură autentică trebuie să se ancoreze în cea universală, dar nu se poate lipsi de un sâmbure autohton. Din când în când, asemenea sâmburi apar şi la noi. Nu ştiu de ce nu încolţesc! Întrebare retorică, bineînţeles.

La Sibiu a apărut cândva ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român), având ca obiectiv răspândirea culturii în rândurile românilor transilvăneni, îndelung oprimaţi de către străini. La Braşov apar într-o veselie seriale de reviste ASTRA, de parcă nu se puteau găsi şi alte nume. Cât despre obiectiv, el a fost demult uitat şi, îmi pare rău să constat, ultima serie nu poate avea ca cititori decât un cerc cu foarte puţin mai larg decât cel al autorilor. Nu pentru că nu ar avea cine s-o citească, dar „obraznicii” de cititori îşi permit luxul să-şi selecteze lecturile. Şi cum majoritatea cititorilor potenţiali aparţin altor cercuri profesionale, este greu de crezut că aceiaşi, mereu aceiaşi, autori ar putea să le spună ceva nou.

În schimb, pictorul Mişu Popp a fost braşovean. Un studiu serios al vieţii şi operei lui este realizat de către Elena Popescu din Sibiu. A organizat chiar şi o expoziţie itinerantă, împrumutând în acest scop tablouri din principalele muzee din România (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Braşov, etc.) şi din colecţii particulare. Efortul depus şi dăruirea ei sunt remarcabile. Acum, expoziţia al cărei curator este, se află chiar la Braşov, unde nimeni nu se poate lăuda nu numai cu realizări similare, dar nici măcar cu preocupări asemănătoare.

Cartea despre care vorbeam la început şi spuneam că mi-a plăcut mi s-a părut cu atât mai valoroasă cu cât vine după o lungă perioadă în care am constatat şi regretat lipsa unei literaturii autentice, sincere tratând tocmai perioada care, ca popor, ne-a încercat atât de tare. Literatura are un rol cu mult mai important chiar decât documentele oficiale, citite doar de către istorici şi – uneori – nici măcar corecte. Literatura intră direct în conştiinţa oamenilor, o modelează. În plus, unele evenimente nici măcar nu sunt înregistrate. Iată un exemplu. La 23 august 1944, armata română angajată pe front a fost lăsată în voia soartei, mai exact în faţa armatei sovietice, care trăgea în tot ce mişcă, în ciuda declaraţiei noastre de întoarcere a armelor. Au fost câteva zile de groază pentru ostaşii români. Nu ştie nimeni câţi au murit şi nu s-a scris nicăieri despre traumele celor ce au scăpat cu viaţă ca prin urechile acului, fugind peste munţi sau călcându-se unii pe alţii pe drumurile supra-aglomerate. Iar cum majoritatea mărşăluiau pe jos, au fost ajunşi imediat de către trupele sovietice auto-purtate. Cum tata fusese ofiţer – decedase între timp – prin intermediul familiilor unor foşti camarazi am avut prilejul să-i cunosc pe câţiva dintre cei ce au scăpat cu viaţă din acel coşmar. Cu mintea mea de copil nu înţelegeam prea multe, dar mi-au rămas întipărite în minte figurile lor încă îngrozite. Evident că nu există nimic scris despre acele evenimente dramatice în documentele oficiale. Nu numai că nu a avut cine să le scrie, dar şi dacă ar fi făcut-o, avea cine să le distrugă între timp. Eroii acelor întâmplări  - câţi mai există – sunt astăzi prea bătrâni pentru ca s-o mai poată face. Foarte curând, şi cei ce au trăit evenimentele ulterioare vor îmbătrâni şi ei; majoritatea deja sunt.

Am cunoscut persoane a căror logică, sau lipsă de logică, mă surprinde şi astăzi. Sigur, „după război mulţi viteji s-arată”. Cu toţii greşim mai mult sau mai puţin. Indiferent de gravitatea erorilor, cel mai bun lucru ar fi să le recunoaştem şi, eventual, să explicăm cum de s-a întâmplat, dar mai întâi să înţelegem noi înşine unde şi de ce am greşit.

Un exemplu de decizie eronată mi-a furnizat un fost diplomat de carieră, deci un cunoscător al vieţii politice internaţionale, fiu de moşieri. După 23 august 1944, s-a gândit că în asemenea momente de răscruce este bine să fie acasă. În consecinţă, a părăsit Londra şi a venit în România. Acasă, însă, n-a apucat să stea, pentru că, deşi nu făcuse nimic condamnabil, după ceva închisoare – nu ştiu câtă – a primit domiciliul forţat într-un cătun uitat de lume, unde a trăit din mila sătenilor. De la el am învăţat, mai târziu, limba engleză, ca răsplată pentru că îl ajutasem să-şi găsească un serviciu, în condiţiile în care, după ce fusese eliberat, nimeni nu dorea să-l angajeze.

Exemple din categoria opusă, a acelora care, acasă fiind, au fraternizat cu străinii pentru a-i ajuta la sovietizarea României nu este necesar să dau. Poate că unii dintre ei îşi dau seama de erorile pe care le-au făcut, chiar dacă nu i-a condamnat nimeni pentru ele. Cei care nu-şi dau seama nu intră în discuţie; ei nu prezintă nici un interes pentru nimeni. Sunt simpli ticăloşi. Cei care însă sunt conştienţi, ar putea să ne povestească, pentru că, repet, „eroarea este omenească”. Acest gen de literatură este mai autentic decât oricare altul. În lipsa lui, tineretul nu-şi va cunoaşte trecutul. Vom rămâne o ţară săracă din punct de vedere cultural, o ţară de „moromeţi”.

În literatura unei ţări civilizate îşi găsesc loc şi personaje mai evoluate. Aşadar, fraţi români, apucaţi-vă de scris! Conştiinţa voastră este mai presus de judecăţile altora.

 

 

Universul „fericit” al copilăriei

 

Se vorbeşte mult despre universul „fericit” al copilăriei. În ceea ce mă priveşte, atunci când mă gândesc la copilăria mea, îmi amintesc că ori de câte ori mă loveam – ceea ce se întâmpla des – durerea mă făcea să-mi doresc să mă maturizez mai repede, pentru că – observasem eu – adulţii nu se lovesc. Poate că alţi copii se lovesc mai puţin, dar nu cred că sentimentele lor generale sunt mult diferite. Cât despre evocarea copilăriei fericite, cred că este una dintre cele mai mari dovezi de egoism a adulţilor preocupaţi doar problemele lor, faţă de care cele ale altora nu există, sau sunt minore.

 

Idealizarea propriei noastre copilăriei, machierea ei, decurge din dorinţa de maximizare a importantei persoanei noastre a faptelor curente, conform strategiei de viaţă a fiecăruia, chiar dacă e greşită. Nu, copilăria nu este cea mai fericită perioadă din viaţa noastră, indiferent cum a fost ea.

 

Fericirea apare atunci când realizăm ceva ce ne doream cu multă ardoare, dar care – din păcate – dispare imediat, pentru că ne gândim la următorul obiectiv. Nefericirea, în schimb, apare în cazul eşecurilor. Asemenea momente sunt comune atât adulţilor cât şi copiilor, cu deosebirea că raportul dintre acţiunile reuşite şi cele nereuşite este favorabil adulţilor, pentru că ei ştiu deja – sau ar trebui să ştie – ce este posibil şi ce nu, în timp ce copilul mai întâi încearcă şi numai după aceea constată. Iar cum obiectivele copiilor sunt pe cât de multe pe atât de efemere, şi bucuria satisfacţiei este cu atât mai scurta. Si cum, din păcate, nu toate dorinţele pot fi îndeplinite, rezultă că insatisfacţia este o stare cvasi-permanentă întreruptă doar de foarte scurtele momente de fericire cauzate de vre-o reuşită întâmplătoare.

 

În plus, adulţii mai au satisfacţia de a constata că, privind în trecut, au poate o viaţă împlinită în condiţiile ce le-au fost oferite, ceea ce copiilor le lipseşte. Ei au doar stresul nesiguranţei viitorului lor.

 

Dorinţele copiilor sunt infinite. In orice secundă un copil îşi doreşte ceva, pentru ca în secunda următoare să constate că nu se poate. Adulţii, în schimb, îşi fac griji din diferite motive şi atunci se gândesc la copii pe care îi etichetează ca fiind lipsiţi de asemenea neplăceri. Fals! Copiii au chiar mai multe griji. Faptul că noi nu le luam în serios nu înseamnă că ele nu există. In mintea şi sufletul copilului ele sunt chiar foarte mari. In plus, dacă cele ale adulţilor sunt generate de propriile lor ambiţii, adesea năroade, copiii sunt stresaţi chiar de către adulţi prin ameninţări diferite. Încă înainte de a şti să meargă, ei învaţă prin încercări. Iar după ce a învăţat să meargă – la propriu şi la figurat - învaţă să se oprească, adesea după ce s-a lovit de un obstacol dur. Învăţând prin încercări, numai o mică parte dintre acestea sunt soldate cu reuşite. Majoritatea sunt eşuate, deci sunt tot atâtea insatisfacţii.  Copilul îşi află limitele din nereuşite.

 

Partea bună este capacitatea copiilor de a se bucura şi cred că aici este cheia problemei. Sunt fericiţi cei care ştiu să se bucure, indiferent de vârstă. Când nu reuşim, devenim invidioşi chiar şi pe copii.

 

Publicat pe Internet

 

 

Autobiografie târzie

 

Asemenea mai tuturor oamenilor celebri, după ce m-am născut, am ţipat, am mâncat şi apoi am făcut pe mine. Mai târziu, drumurile noastre s-au separat într-o oarecare măsură. Unii au studiat filozofia, alţii matematica, fizica, unii chiar ştiinţele politice. Nu poţi şti niciodată ce le trece oamenilor prin minte. Îmi amintesc că am studiat şi eu ceva, dar oamenii sunt mai curioşi să afle ce nu am studiat. În plus, am încep să uit. Ţin totuşi minte că, atunci când am fost întrebat ce vreau să mă fac când voi fi mare, am răspuns că mi-ar plăcea să fiu birjar, pentru că îmi plăcuse mirosul hamurilor de la trăsura cu care tocmai ne întorsesem de la piaţă. Până să-mi realizez însă idealul, s-au răspândit automobilele, aşa că, cel puţin pentru început, m-am făcut inginer. Am totuşi circumstanţe atenuante: nu prea aveam de ales. În acei ani, orice copil deştept mergea la o facultate tehnică. Ceilalţi, pe unde puteau, fără a mai vorbi despre cele care erau de-a dreptul imorale.

         În general, toţi copii mici plâng. Eu am râs. Se spune că, ori de câte ori cineva intra în cameră la mine, râdeam şi îl arătam cu degetul. Cu cât persoana era mai puţin cunoscută cu atât râdeam mai tare, astfel că începusem să fiu din ce în ce mai puţin vizitat. Se mai spune că aş fi fost un copil drăguţ. Nu cred în asemenea opinii. Cele mai gogonate minciuni pe care le-am auzit au fost în legătură cu copiii: că ar semăna cu mama sau cu bunica, ba poate chiar puţin cu tata. Adevărul este că toţi copiii seamănă între ei.

             Despre tata se spune că avea o fire veselă. Nu ştiu de ce a vrut să devină erou. A reuşit, dar a greşit locul şi momentul. A murit în 1941 pe frontul anti-sovietic. Dosarul meu de cadre ar fi fost oricum unul de "mic burghez", dar aşa... ce să mai vorbim!

Mai eroină a fost mama, care a trebuit să se lupte cu mine, fără a mai vorbi de lupta ce a trebuit s-o ducă cu alţii pentru mine. Război de uzură...

O fotografie de mai târziu, 4-5 ani, mă arată ca pe un puşti aproape  drăguţ. Ce timpuri... Păcat că frumuseţea nu foloseşte. Lumea nu vrea să accepte că cineva poate avea mai multe calităţi. Una e deja prea mult. Urmează deci ca, în continuare, să scriu despre defectele mele şi despre cum s-au agravat ele în timp, ajungând să cred că ar putea fi demne de semnalat.  Asta pentru că nu numai exemplele bune sunt de reţinut. Dimpotrivă, cele rele sunt mult mai instructive. Îmi amintesc de bunica mea, o mare admiratoare a morcovilor, recomandându-mi să mănânc mulţi morcovi pentru ca să am obrajii roşii. În caz contrar, ar fi urmat să semăn cu X, ceea ce într-adevăr nu era recomandabil. Cu X n-am semănat, dar nici morcovi n-am prea mâncat, pentru că, de mic copil, am evitat extremismele.

Undeva însă, pentru a fi pe deplin sincer, licăreşte în mine speranţa că nu am fost foarte drăguţ, poate că n-am fost deloc şi, în consecinţă, aş avea dreptul  la unele calităţi, ce-i drept deocamdată neconfirmate de istorie. Sunt însă optimist: istoriile se rescriu des.

Cum spuneam, m-am făcut inginer. În România însă, cu timpul, clasa inginerilor s-a degradat din ce în ce mai mult, astfel încât m-am trezit filozof printre ingineri, pictor printre filozofi, iar de câtva timp am început să scriu. Asta îmi aminteşte de o discuţie cu un scriitor profesionist binecunoscut – prefer să nu-l denunţ – care protesta „cu mânie proletară” împotriva celor ce se apucă de scris după ce ies la pensie, în timp ce el – sărmanul – scrie de la 15 ani. E greu de aflat ce credea el că are de spus lumii la vârsta aceea, pentru că n-a reuşit s-o facă nici mai târziu, dar a apărat întotdeauna cu îndârjire de orice intrus tagma scriitorilor, în care funcţiile ce le dobândise îl recomandau ca fiind un personaj importat. Cum însă eram „asupra unui pahar cu vin”, s-a confesat că, în timpul şcolii, raporturile lui cu profesorii de alte materii decât limba română - pe care nu reuşea niciodată să-i înţeleagă - erau undeva între negociere şi cerşetorie. Despre artişti nici nu mai vorbesc. Prea mulţi şi-au greşit meseria şi, cu cât au eşuat mai tare, cu atât au devenit mai răutăcioşi. Să fim serioşi; pictura lor „neînţeleasă” nu este decât o dovadă de cabotinism şi ipocrizie. Poate că unii dintre ei sunt chiar daltonişti (nimeni nu i-a verificat oftalmologic), dar o oarecare abilitate în mânuirea creionului – dobândită eventual pe când au fost bolnavi şi obligaţi să stea în casă – i-a făcut să creadă că au ceva comun cu arta. Numai aşa se explică aglomeraţia de graficieni printre cei ar trebui să fie cu mult mai mult decât atât.

Apropo de vârstă; când eram tânăr, nu mă gândeam că voi picta sau voi scrie cărţi. Pe atunci eram preocupat mai mult să aflu, să recepţionez, pentru că eram conştient că la vârsta aceea nu aveam ceva important de spus. În plus, trebuia să-mi găsesc o profesiune „serioasă”, dacă se poate şi bine retribuită.

Acum mă întreabă unii cum se împacă pictorul, inginerul şi scriitorul din mine în aceeaşi persoană. Păi, în primul rând că nu le fac pe toate deodată, dar în timp ce pictez îmi trec prin cap tot felul de idei şi atunci ard de nerăbdare să le aştern pe hârtie; alteori, când fac inginerie, spre exemplu, mi se conturează în minte imagini pe care vreau să le pictez şi aşa mai departe.

În fond, atât pictatul cât şi scrisul sunt forme de comunicare. Comunicarea presupune însă doi parteneri: sursa şi destinaţia. Când ne gândim la comunicare avem în vedere în primul rând vorbirea, din studiul căreia putem extrage multe idei folositoare, deşi există şi riscul unor concluzii greşite sau exagerări. Romanticii, spre exemplu, vor spune că vorbirea s-a născut din „poezia originară” a omenirii, în timp ce analiştii cred că gramatica este primordială, ca şi cum întâi s-ar fi născut raţiunea şi apoi omul raţional. Adevărul este că vorbirea, cel puţin în accepţiunea lui Spengler, s-a dezvoltat în procesul comunicării. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că în comunicare nu avem de-a face cu un discurs, cu un monolog, ci cu un dialog, ceea ce presupune nu numai o sursă şi o destinaţie, ci şi un răspuns la mesaj, cu alte cuvinte, o relaţie bilaterală. Vorbirea nu s-a născut din monolog, ci din dialog, din necesitatea coordonării acţiunilor grupului, omul fiind un animal social. Neglijarea acestui aspect conduce la una dintre greşelile cele mai frecvente ale scriitorilor şi mai ales ale artiştilor plastici: gândind singuri, lucrând singuri, ei cred că opera lor e musai să fie recepţionată ca atare de către tot mapamondul. Şi să-i ferească Dumnezeu pe cei ce nu le înţeleg opera! În realitate, vorbitul în pustiu, ca şi pictatul fără sens pot fi dovezi ale unei sănătăţi mintale mai şubrede. Seamănă cu tactica jucătorului de şah începător care se gândeşte numai la schema lui de joc fără se ia în consideraţie mişcările posibile ale adversarului. Asemenea „artişti neînţeleşi” sunt însă mai curând recrutaţi dintre ignoranţi deveniţi înfumuraţi după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoală pe care numai ei ştiu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o, şi declară (fără să-şi dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia. Asemenea atitudini se reflectă într-o sumedenie de manifestări, cum ar fi spre exemplu declaraţia unora cum că americanii ar fi inculţi pentru că n-au auzit de Marin Preda, ca şi cum noi am fi tobă de literatură americană. Cum poate fi incult un popor care, în mod evident, ne este superior. Asigur din experienţă cititorul că librăriile şi bibliotecile lor sunt incomparabil mai mari decât ale noastre şi întotdeauna pline de cititori. Asemenea concepţii reflectă doar ideea celor mulţumiţi cu suficienţa lor, idee potrivit căreia „ce ştiu eu însemnă cultură, ce nu ştiu eu nu contează”.

Ce-i drept, un specialist într-un domeniu oarecare nu poate face literatură în specialitatea lui. Tendinţa de exprimare exactă îl va împiedica să găsească un limbaj poetic. Este nevoie de puţină ignoranţă. Întrebarea este deci: „De câtă ignoranţă este nevoie pentru a face literatură?”, pentru că prea multă în mod evident nu poate fi folositoare. Atunci când Eminescu scria „La steaua” foarte puţini dintre români ştiau cu exactitate ce sunt acelea stele şi care sunt distanţele dintre ele. Nici Eminescu nu era un astronom, dar printre poeţii din vremea lui, el era un om cult. Tocmai acest statut de „intermediar” i-a permis să cucerească inimile noastre.

În ceea ce mă priveşte, deşi am citit o mulţime de cărţi de filozofie, eu continui să mă consider un ignorant, ceea ce înseamnă că pot să scriu.

Totuşi, o înclinaţie către inginerie era evidentă încă din fragedă copilărie, prin rigurozitatea exprimărilor de tot felul. Spre exemplu, atunci când naşul meu m-a întrebat "ce-mi face burtica", care tocmai suferea de un deranjament, i-am răspuns: "burta face bine, popoul face prost". Mai în glumă, mai în serios, ingineria s-a dovedit totuşi a fi o bună şcoală, pentru că mi-a modelat gândirea, conferindu-i claritate şi rigurozitate.

În primul paragraf al acestui „studiu autobiografic” am afirmat că a doua activitate importantă, după ce m-am născut, a fost să mănânc. Pentru a respecta adevărul istoric, n-am mâncat ci am băut. Şi nu era prima minciună, ci a doua, fiindcă nu m-am născut, ci am fost născut. De unde se vede ca minciuna ne este inoculată din fragedă pruncie. La început a fost ce-i drept cuvântul, dar nu întotdeauna cel care trebuia. În ceea ce mă priveşte, se pare că nimeni nu m-a înţeles atunci când am ţipat pentru prima data. Mai târziu, deşi am insistat, oamenii au perseverat în lipsa lor de interes pentru concepţiile filozofice esenţiale. Cât despre băutură, aceasta a rămas o problemă pe care încă o mai studiez. Într-adevăr, unele lucruri sunt pe cât de înălţătoare, pe atât de adânci.

Mai târziu am aflat că sunt născut în zodia Taurului (2 Mai 1937), asemenea altor oameni de bine ca Lenin şi Marx. De curând am aflat că Saddam Hussein era şi el doar cu 4 zile mai în vârstă decât mine. Hitler însuşi a aspirat la aceeaşi zodie dar i-a lipsit o zi. Poate că tocmai acest sentiment de neîmplinire l-a făcut să fie atât de ambiţios. Ar mai fi şi Machiavelli, dar ăsta a fost un tip deştept, în ciuda celor mai machiavelici decât el, care l-au defăimat.

Anul cel mai fericit al zodiei mele este 2037. Vom trăi şi vom vedea, deşi vederea mă cam lasă.

La început am fost foarte dezamăgit de zodia mea pentru că asociam taurul cu boul şi caracteristicile lui: prost şi încornorat. De aceea m-am căsătorit mai târziu. Se spune că „un măr pe zi ţine doctorul departe”. Nu ţine! Eu sunt un mare consumator de mere – am copilărit printre meri – dar m-am căsătorit cu un medic. Am fost însă asigurat că zodia este bună. În fond, în antichitate, taurul era considerat simbolul forţei şi inteligenţei masculine tocmai datorită coarnelor. Însuşi Zeus, într-una dintre cele mai bune zile ale lui, s-a travestit în taur. Se pare că eu am greşit epoca. Cred totuşi că zodiacul a fost inventat de femei pentru că numai ele ar putea idealiza boul în asemenea măsură. Am auzit că, după zodiacul chinezesc, aş scăpa de această obsesie, dar nu-l cunosc şi nici nu sunt prea curios. Dacă-mi descopăr alte defecte? Nu-mi ajung cele pe care deja le cunosc?

Cam la fel stau lucrurile şi cu horoscopul. Dacă aflu că voi avea o zi bună sunt capabil să fac greşeli din prea multă încredere în posibilităţile mele. Dacă însă aflu că voi avea o zi proastă, voi fi timorat şi voi greşi tocmai din lipsa elanului meu taurin. Cel mai bine ar fi să aflu horoscopul la sfârşitul zilelor proaste, pentru a-mi explica astfel eşecurile. Cel puţin ar fi un tonic pentru a doua zi când, cu siguranţă, horoscopul va fi favorabil, cel puţin în virtutea legilor statistice: după ploaie vine vreme rea. (Cred că era altfel, dar nu contează.)

Am încercat şi cu bioritmul. Pare mai ştiinţific, dar îmi creează senzaţia de maşină. Am sentimentul că sunt acţionat de un mecanism bielă-manivelă ce se mişcă obsedant, în acelaşi ritm, fără încetare. Sau, vai, odată şi odată se va opri, spre dezamăgirea cititorilor biografiei mele. (Toate lucrurile bune au un sfârşit.) Dar să nu ne precipităm; abia am început să scriu.

Cum nici zodiacul, nici horoscopul şi nici chiar bioritmul nu m-au ajutat, am învăţat să iau lucrurile aşa cum sunt. Din onestitate însă, în zilele de 13, obişnuiesc să-mi informez cunoştinţele că s-ar putea să aibă o zi proastă.

Acum, ce să zic? Despre unele lucruri am început să scriu, deşi sunt tare ocupat şi e păcat.  Până să mă pensionez aveam mai mult timp disponibil. Cum, ne-cum, am câteva cărţi şi material pentru mult mai multe. Nu ştiu cum se face că, atunci când mănânc îmi trec prin minte o mulţime de idei. Din păcate, nu pot să le notez pentru că mâinile îmi sunt ocupate şi nici reportofonul nu este de folos, pentru că – culmea – şi gura îmi este ocupată. Mare păcat, pentru că habar n-aveţi câte idei geniale îmi trec prin minte în asemenea momente. Din nefericire, le uit imediat după ce mănânc. Să fie de vină mâncarea? Sau poate paharul de vin asociat? Aş putea să renunţ la ele. Dar atunci cum îmi mai vin ideile?

O autobiografie mai lungă, chiar şi cu poze, am plasat pe Internet. Încercaţi o căutare cu numele meu complet. (Căutările doar după nume sau prenume afişează şi alte celebrităţi, unele cu ghilimele.) Sunt multe site-uri cu sau despre mine acolo. Bineînţeles că pe cele mai multe le-am făcut chiar eu. S-ar putea să aveţi surprize. Nu disperaţi!

Mai vorbim noi... S′auzim de bine! Şi nu uitaţi, ne vedem în 2037. Unde? Vom vedea!

 

Byyeee!

 

Vârsta optimă a dascălilor

 

Este greşită alegerea profesiunii de învăţător sau profesor de liceu, fără o verificare prealabilă a harului pedagogic al candidaţilor. De aici şi rezultatele dezastruoase, atât pentru elevi, cât şi pentru mulţumirea sufletească a celor în cauză.

Se constată, în schimb, că unii bunici comunică mult mai eficient cu copiii, chiar în comparaţie cu părinţii. Bineînţeles, cei cu har. La cealaltă extremă, printre adulţi, transmiterea informaţiilor profesionale nu mai are nevoie de har pedagogic.

Cred că o soluţie mai eficientă ar fi ca, pentru copii, să se recruteze persoane în vârstă, dispuse să renunţe la carieră şi să se dedice pedagogiei. Cu cât sunt mai în vârstă sunt dascălii, cu atât sunt mai mici să fie copiii. Pentru vârstele medii, cel mai bine comunică între ei persoanele de vârste apropiate.

Am stabilit chiar şi o formulă de calcul:

 

X = 70 – vârsta elevilor

 

Rezultatele vor fi aproximativ următoarele:

-         peste 60 de ani pentru cursul primar;

-         circa 50 pentru ultimii ani de liceu;

-         45 la universităţi;

-         35 pentru lucrători activi.

 

 

De ce au vrut părinţii comunismului să desfiinţeze religia?

 

Timpul a dovedit că a fost una dintre erorile lor cele mai mari. Nu numai că nu au reuşit, dar şi-au îndepărtat poporul de lângă ei. Înţelegeam să-i înlăture pe preoţi, aşa cum au înlăturat întreaga intelectualitate, pentru că intelectualii le dezvăluiau minciunile, arătau slăbiciunile doctrinei lor. Dar de ce religia? Explicaţia constă în aceea că ei au dorit să înlocuiască religia cu doctrina marxistă. Au văzut deci în marxism o nouă religie. Poate că Lenin chiar a crezut în ea. Dar de ce să amesteci o doctrină social-politică cu religia? Ce-i drept, existau antecedente, iar ei au făcut câteva asocieri, unele corecte, dar altele eronate. Nu o dată religia şi-a dat mâna cu politica, folosindu-se una de cealaltă pentru a manevra cu mai multă uşurinţă masele. Cea mai elocventă perioadă a fost cea a Evului Mediu occidental, în care Biserica catolică a servit drept partid unic, iar religia drept doctrină politică. Inchiziţia este cea mai bună dovadă. Era tocmai ce-şi doreau şi comuniştii, înlocuind însă creştinismul cu marxismul. Asocierea era tentantă, dar între timp occidentul abandonase biserica încă de la  revoluţia franceză, aşa că modelul devenise perimat. Poate că de aceea s-au gândit că nu s-ar putea instala comunismul în occident, dar poate că merge în Rusia, ţară mai puţin evoluată, împietrită parcă într-un timp trecut, cu oameni încă religioşi, aproape habotnici. Aici au comis o altă greşeală, mult mai gravă. Creştinismul occidental este radical diferit de cel oriental. Atât de diferit, încât nu ştiu dacă merită să poarte acelaşi nume. Pentru asta e nevoie, însă, de ceva istorie.

Mai întâi, încercarea de a înlătura religia! Cred că numai ura faţă de Creştinism l-a orbit pe Lenin făcându-l să creadă că aşa ceva este posibil. Credinţa este necesară. Unii oameni au nevoie de ea. În plus, prin religie se stabilesc obiceiuri, tradiţii, se formează o etică nescrisă, dar respectată. Ca fiinţă socială, orice om respectă obiceiurile locului, deci orice european este prin definiţie creştin, chiar atunci când se declară ateu. (Este uneori amuzant să-i observăm pe aceştia cum îl invocă pe Dumnezeu în momentele lor importante.) Apoi religia a fost atât de profund implicată în istorie, în devenirea noastră, încât ignorarea ei este de neconceput. Ar însemna să ne negăm pe noi înşine. Sigur, putem s-o modificam, dar nu s-o înlăturam. În primele clase primare am făcut câteva ore de religie. Bineînţeles că n-am înţeles nimic atunci, dar am realizat că multe aluzii din literatură şi aproape întreaga pictură clasică nu ar avea nici un înţeles dacă n-aş avea idee despre subiectele la care se referă. Am răsfoit de aceea Biblia mai mult ca oricare altă carte, nu pentru ca să învăţ pe dinafară oarece paragrafe, ci pentru ca să mă informez. Biblia este prima carte de referinţă şi nu putem înţelege evoluţia civilizaţiei europene fără ea.

O greşeală capitală a părinţilor comunismului în ceea ce priveşte Creştinismul,  a fost aceea că nu au ţinut seama de diferenţa dintre Catolicism şi Ortodoxism. Dacă la începuturile sale Creştinismul s-a dezvoltat din aproape în aproape, ca o credinţă a celor sărmani, mai târziu, situaţia lui s-a schimbat. Momentul hotărâtor a fost căderea Imperiului Roman de Apus, în anul 476. La timpul acela, doar o mică parte din populaţia Europei Răsăritene era creştină, în timp ce cvasi-totalitatea populaţiei Europei Occidentale era păgână. Mai târziu, însă, popoarele din răsărit, ca românii, iar mai târziu şi ruşii, aveau să se lupte cu tătarii, hunii etc., cu toţii păgâni. Religia le-a servit drept suport moral şi au devenit cu toţii creştini. Prin asociere, odată cu apărarea avutului, oamenii îşi apărau şi credinţa. Valorile lor materiale erau asociate cu cele spirituale, iar duritatea şi sălbăticia năvălitorilor erau privite ca opusul credinţei. Pentru ei, necredincios însemna barbar, năvălitor, păgân. Credinţa pentru ortodocşi înseamnă civilizaţie. Îndepărtarea bisericii echivala deci cu o cădere în barbarism.

Ce se întâmpla în acest timp în occident?  În prima fază, barbarii – franci, goţi, vizigoţi, ostrogoţi etc. – au ocupat teritorii din fostul Imperiu Roman de Apus. Au făcut-o însă cu crucea în mână, pentru că episcopul Wulfila tradusese Biblia în alfabetul pe care tocmai îl inventase. În consecinţă, în Europa Occidentală Creştinismul a fost impus cu sabia unei populaţii fără apărare de către armatele năvălitorilor. E lesne de imaginat câtă putere de convingere puteau să aibă. Efectele reţetei le putem vedea şi azi în America de Sud, unde aproape întreaga populaţie este în mod oficial catolică datorită conchistadorilor spanioli, dar  indigenii îşi păstrează încă vechile credinţe. Acelaşi lucru se poate observa şi la indienii din Statele Unite. Ne explicăm astfel de ce era nevoie de Inchiziţie pentru a convinge lumea să nu se abată de la religie. Marii inchizitori nici măcar nu erau preoţi, ci jurişti, funcţia de inchizitor fiind o poziţie în structura aparatului de justiţie şi nu în ierarhia bisericii. Similitudinile dintre Inchiziţie şi KVD sau Securitatea românească, dintre doctrina marxistă şi religie ca doctrină de stat, sunt aproape perfecte. Ele ne dau o idee despre intenţiile părinţilor comunismului şi de ce voiau ei să înlăture religia: pentru ca s-o înlocuiască cu marxismul. Societatea pe care şi-o doreau ei era una a Evului Mediu occidental, cu „Capitalul” lui Marx pe post de Biblie. Dar Marx era un evreu incapabil să vadă nuanţele din interiorul Creştinismului. Nici chiar schimbările ulterioare nu le-a sesizat. Printre ele, cele generate de Martin Luther, care încercase, fără rezultat, să corecteze erorile Bisericii Catolice, dar degenerate de neo-Protestantism, care n-a făcut decât să agraveze situaţia, înlocuind Dumnezeul biblic, iubitor de oameni, cu o sperietoare ce ameninţă să-i masacreze pe toţi ce nu fac parte dintr-o anume sectă. Iar asemenea secte sunt astăzi tot mai multe.

Şi încă ceva. Comuniştii se adresau maselor. Masele însă au legătură cu specia, în timp ce indivizii cu personalitatea. Dar masele se compun din indivizi. Pentru a-i atrage, trebuie să ţii seama de particularităţile personalităţii lor. Nu toată lumea gândeşte religia în acelaşi fel. Dimpotrivă, este domeniul în care opiniile noastre sunt poate cele mai diferite, chiar când rostim aceleaşi cuvinte.

Dar propagandiştii comunişti au mai făcut şi altă greşeală, chiar în metodologia de predare a doctrinei marxiste: lipseau în întregime referirile la trecut. Orice filozof îşi construieşte teza pornind de la un premergător faţă de care se delimitează. Evident, acest demers presupune că cititorul cunoaşte tezele premergătorului, care la rândul său are alt premergător, şi aşa mai departe. Deci filozofia trebuie începută cu începutul. Constatăm deci că există mai mult o istorie a filozofiei decât o ştiinţă a filozofiei, cum ar fi chimia, fizica etc. Dintre filozofii moderni, doar Kant, „cu al său talent de a se înşela pe el însuşi”, cum îl caracteriza Schopenhauer, a avut naivitatea să creadă că el va edifica un sistem filozofic complet, plecând de la zero. Împotriva elogiilor ce au făcut din Kant un monument al filozofiei, sistemul lui este mai găunos ca un şvaiţer şi aproape lipsit de conţinut novator. Doar propaganda unei Germanii în expansiune, care avea nevoie să-şi facă cunoscută gloria, a putut să scoată din el un vârf al filozofiei.

Revenind la propagandiştii marxişti, aceştia nici nu se mai osteneau să amintească din istoria filozofiei decât pe Hegel, despre care nu spuneau decât că a greşit – nu se ştia ce – dar noroc cu Marx care a descoperit adevărul, acest Marx care le descoperise pe toate. Efectul a fost invers: lipsa de repere din trecut ne stârnea curiozitatea de a-i citi tocmai pe aceştia, cu condiţia să nu se afle, pentru că cei ce apucaseră să-l citească pe Marx înainte de război, din curiozitate, dacă nu din alte motive, şi-au petrecut următorii ani prin închisori. Propagandiştii, de fapt, nu-l citiseră nici măcar pe Marx; ei recitau doar din materialele gata prelucrate ce le primeau de la partid. Din acest motiv, nu admiteau nici o deviere de la textul original, de teamă să nu i se schimbe înţelesul, înţeles ce pentru ei rămânea oricum tot neînţeles.

 

 

Comunismul este sortit unei singure generaţii

 

Odată ajunsă la maturitate, generaţia de tineri educaţi în spirit comunist devine autodistrugătoare. În Rusia, comunismul a durat două generaţii, pentru că al doilea război mondial a mobilizat întreaga suflare pentru o cauză majoră, ceea ce a determinat o renaştere generală, fără a mai vorbi de jaful practicat în ţările ocupate. Iar dacă lucrurile au mers cumva până la al 2-lea război mondial, extinderea sovieticilor peste ţările Europei de est a slăbit puterea în interior, fiindcă, pe ansamblu, URSS nu mai era doar acea Rusie de mujici uşor de condus. În schimb, în România şi celelalte ţări ocupate, o singură generaţie a fost mai mult decât suficientă. 

La început, lucrurile mergeau chiar bine, iar oamenii erau conştiincioşi. Tonul îl dădeau, însă, oamenii educaţi înainte de război, aflaţi acum la maturitate. Dacă tot nu mai aveau alternative, noul regim fiind deja bine şi hotărât instalat, atunci măcar să lucreze cum trebuie. În fond, lucrau pentru România. Lor li se datorează relativa înflorire economică de după moartea lui Stalin şi până în 1968. Acum, când scriu aceste rânduri, constatăm că acei oameni au îmbătrânit şi au murit. Noul val a ajuns la maturitate, iar consecinţa s-a văzut. Industria creată atunci şi care funcţiona cu un randament acceptabil pentru acele vremuri, a ajuns astăzi un flagel social. Contrar aparenţelor, cauzele nu sunt de dată recentă, ci îşi au rădăcinile în trecutul nu prea îndepărtat. Valul de proaspeţi muncitori, datorită dimensiunii lui, a depăşit capacitatea de asimilare a oraşelor. În câţiva ani, populaţia urbană s-a multiplicat de câteva ori, evident prin aflux de imigranţi din mediul rural. Prea puţini dintre ei, însă, proveneau dintre cei dispuşi ca prin învăţătură, seriozitate şi muncă, să facă un pas înainte. Am menţionat învăţătura pe primul loc tocmai pentru că ea este şi cel mai sigur criteriu de departajare. Oamenii de bune intenţii sunt conştienţi că numai prin seriozitate îşi pot construi o cariera solidă, iar aceasta începe prin învăţătură şi adaptare la mediul în care îşi propun să trăiască. Ei încep deci prin a se şcolariza la nivelul cel mai înalt de care sunt capabili. Din păcate, majoritatea noilor veniţi, recrutaţi cu precădere din extrema opusă, au fost aduşi în masă ca muncitori necalificaţi, şi îndoctrinaţi cu idei de genul destinului lor de „clasă conducătoare”. Odată ajunşi la oraş, aceştia s-au simţit eliberaţi de orice obligaţie impusă de bunul simţ tradiţional. Dacă în satul în care copilăriseră nu-şi puteau permite să fie necuviincioşi, pentru că lumea i-ar fi arătat cu degetul, în noul mediu încălcarea tradiţiei urbane era chiar o recomandare a propagandei de partid, aşa că n-au mai depus nici cel mai mic efort de adaptare. Dimpotrivă! Majoritari fiind, au impus ei regulile, reguli care nu erau nici măcar ale gospodarilor satelor, ci ale golanilor fără bună-cuviinţă. „Uniţi în cuget şi ne-simţire” au construit un univers al lor de mahala, opus şi recalcitrant civilizaţiei „burghezo-moşiereşti”. Iar după naţionalizare, prin izgonirea foştilor proprietari, au mutat mahalaua în centrul oraşelor, pentru a şterge orice urmă a trecutului, orice „focar de infecţie capitalistă”.  Marea lor majoritate nu a păşit niciodată în viaţă pragul vreunui  teatru sau sală de concerte, nici chiar ale celor pentru copii. Ei chiar au devenit clasa conducătoare, pentru că aşa şi-a dorit partidul, dar nu ca muncitori.

„Golanocraţie” este de aceea un termen mai potrivit pentru acest gen de societate. Iar dacă raportul valorilor s-a inversat (cei buni sunt striviţi, iar cei răi sunt promovaţi), atunci cine şi de ce s-ar mai osteni să lucreze sau să înveţe? Abia în această fază comunismul este pe deplin instalat. Orice ţară – chiar şi cele ce se pretind democrate – este condusă de o reţea de potentaţi. Deosebirea constă în aceea că, în timp ce în ţările prospere conducerea este judecată după eficienţa cu care gestionează economia, în ţările comuniste reţeaua este de tip mafiot, nimeni n-o poate judeca, iar promovarea se face pe baza răspunsului la întrebarea dacă este sau nu „de-al nostru”.

Dacă după 1968, declinul economiei româneşti a fost tot mai accentuat, 1989 a marcat colapsul. Ce a urmat a fost asemenea exploziei unui automobil după ce a căzut într-o prăpastie. Eu fac deseori aceasta comparaţie, atunci când oamenii caută vinovaţi în prezent pentru fapte petrecute în trecut: România este asemenea unui automobil care la 23 august 1944 a părăsit şoseaua şi s-a lansat în gol într-o prăpastie. La început, zborul a fost chiar plăcut, mai ales pentru unii, dar, după un timp, automobilul a început să se lovească de stânci. 1989 a fost momentul dezintegrării finale şi al exploziei. Evident că de vină n-au fost stâncile de care s-a lovit, ci faptul că a părăsit şoseaua pe care mergea în mare viteză.

 

 

Despre comunicare

 

În mediul rural, oamenii se înţeleg chiar şi fără să-şi vorbească, sau vorbind foarte puţin. La oraş în schimb, vorbesc fără să se înţeleagă. Sună a glumă, dar are ceva real în ea. „Cuvintele pot comunica ceva doar oamenilor care au experienţe similare” (Alan W. Watts). În oraşe, activităţile sunt mai diverse şi, în consecinţă, experienţele oamenilor sunt şi ele diferite. Experienţele celor din Europa de est sunt mult diferite faţă de a celor din Europa de vest. Iată de ce sensurile unor cuvinte ce par comune sunt diferite pentru oameni ce provin din locuri diferite. Acelaşi lucru se întâmplă şi între generaţii: cuvinte cu valoare teoretică pentru cei tineri pot avea o încărcătură emoţională puternică pentru persoanele în vârstă, motiv pentru care dialogul dintre generaţii devine dificil. În principiu, atunci când discutăm un subiect – oricare ar fi el – ar trebui mai întâi să ne asigurăm că avem aceeaşi interpretare a termenilor cu care operăm. Altfel, spunem ceva, credem că partenerul înţelege perfect ceea ce am spus, dar el are o interpretare diferită a cuvântului şi, în consecinţă, nu va înţelege exact sensul mesajului nostru. Spre exemplu, se pare că nu există un cuvânt cu atât de multe interpretări cum este „comunism”, interpretări depinzând printre altele de ţara în care trăieşte cel în cauză. Am schimbat multe scrisori cu prieteni din diferite ţări şi am constatat diferenţe radicale privind înţelesurile acestui cuvânt. Cât despre religie, cred că fiecare persoană are o interpretare proprie a înţelesului profund al cuvântului, potrivit personalităţii sale, de la cei mai credincioşi şi până la ateii convinşi (care sunt uneori – fără s-o ştie – mai credincioşi decât mulţi profesionişti ai religiei). De aceea subiectul va rămâne permanent deschis, deşi cele mai multe cărţi pe care oamenii le-au scris vreodată îl tratează sub cele mai diferite aspecte, dar rareori într-un mod echilibrat, de cele mai multe ori patetic, fie de pe poziţia propovăduitorului, fie de pe cea a ateistului înverşunat. Alte cuvinte ce pot produce confuzii sunt cele de ordin politic: socialism, democraţie etc.

Chiar şi la noi, în limba română, unele cuvinte şi-au modificat valoarea cu timpul. În anii ’50, sau chiar ’70 ai secolului trecut, noi foloseam termenul „socialist” pentru prezentul de atunci, şi „comunism” ca ţintă finală la care ar fi trebuit să ajungem când construcţia socialistă ar fi atins perfecţiunea (Sic!!!). Până atunci, trebuia să suportăm greutăţile construcţiei (Era să spun ale tranziţiei.) Fac o paranteză: este interesant de remarcat cât de puţine sunt trucurile cu care se manevrează masele şi cât de uşor se lasă ele înşelate. Creştinismul a introdus fericirea vieţii de apoi, până la care însă trebuie să suportăm greutăţile vieţii de aici; marxismul a introdus idealul comunist, până la care trebuie să suportăm socialismul, ca fază intermediară. Acum, în lipsa unui substantiv specific, îi spunem tranziţie. Este jenantă aceasta lipsă de imaginaţie, dar şi mai jenantă este uşurinţa cu care oamenii o acceptă. Revin! Numele ţării noastre era Republica Socialistă România, Germania de est era democrată, Coreea de nord este şi azi populară şi democrată etc. Cu toţii făceam parte din lagărul socialist, spre deosebire de cel capitalist etc. Astăzi, toată lumea vorbeşte doar despre comunism şi dictatură. Când şi de ce s-au produs aceste modificări? Explicaţia se găseşte în occident, unde partide socialiste există şi azi, unele dintre ele chiar la putere. Ele nu puteau să rămână fără obiectiv. A fost condamnat doar cuvântul comunism, şi chiar şi pentru acesta s-au găsit explicaţii: nu l-am construit noi bine, dar altfel el ar fi bun. Şi ca să nu mai existe nici un dubiu, s-au înlocuit toate aceste cuvinte cu „dictatură”, ca şi cum ar fi apărut brusc câte un Alexandru cel Mare în toate ţările Europei de est şi în acelaşi timp. La noi, eşecurile sunt puse pe seama lui Ceauşescu, de parcă un singur dobitoc ar fi fost în stare să le facă pe toate. Îmi pare rău să afirm, dar numărul dobitocilor a fost cu mult mai mare, iar unii dintre ei mai sunt şi azi pe-acolo. Sistemul este cel care produce dictatură, dar nu a unei persoane, ci a sistemului. De altfel, aşa a şi debutat politica de după 23 August 1944, ca „dictatura a proletariatului”, doar că n-a fost a proletariatului.

Există cu mult mai mulţi oameni cu vederi de stânga în Occident, decât în Est, şi viceversa. Nu vom şti de aceea niciodată cu exactitate cât de la „stânga” este cineva care vine din dreapta, cât de la „dreapta” este cineva care vine din stânga, şi care este distanţa relativă dintre ei. Discutând cu cei din occident, însă, nu ai timp să le explici toate aceste nuanţe, şi ei nu au răbdare să asculte. De aceea, singurul lucru folositor este să ţii seama că nuanţele unor cuvinte sunt diferite, şi că interlocutorul le are pe ale lui.

Când mă gândesc la utilizarea unor cuvinte cu înţeles neprecizat, îmi amintesc o constatare mai veche. Deoarece multe din problemele de care trebuia să mă ocup erau de natură economică, mi-am propus să învăţ contabilitate în mod temeinic, deşi nu era profesiunea mea. Bineînţeles că, mai întâi, mi-am procurat manualele universitare de specialitate. Întâmplarea a făcut însă ca, în acelaşi timp, să-mi cadă în mână şi manualul de contabilitate pentru clasa a 9-a sau a 10-a (nu-mi amintesc exact) pentru liceele economice. Când am început să citesc, prima pagină m-a uluit, pentru că multe fraze erau de neînţeles. Dacă pentru mine ele erau astfel, este lesne de bănuit că pentru copiii cărora le erau adresate, majoritatea frazelor erau de neînţeles, şi asta datorită mulţimii cuvintelor necunoscute lor până atunci. Unele dintre cuvinte erau definite mai târziu, pe parcursul lecţiilor ce urmau să fie predate pe parcursul anului, altele poate niciodată. Despre utilitatea acestor fraze, plasate la începutul cărţii, n-are sens să vorbesc, fiindcă ea nu există. Existenţa lor ne explică cum se face că unii copii se deprind să înveţe pe dinafară fraze pe care nu le înţeleg, dar le repetă pentru că aşa pretinde profesorul, din dorinţa lui de a părea deştept în faţa unor copii. Lipsa de har pedagogic a cadrelor didactice cel mai sus plasate pe scară ierarhică, adică cei care au căderea să se pronunţe asupra conţinutului şi calităţii manualelor şcolare, sau chiar le scriu, este mai mult decât evidentă. Cât despre elevii ce învaţă după asemenea manuale, ei rămân toată viaţa marcaţi de faptul că nu înţeleg multe din noţiunile cu care lucrează, se obişnuiesc cu această stare care ajunge să li se pară firească. Mai târziu, pentru unii dintre ei, „misterios” devine adjectivul preferat, iar existenţa unor idei presupuse esoterice este de multe ori explicaţia pentru tot ceea ce ei nu înţeleg. Un simplu muncitor are uneori o judecată mai limpede, pentru că el cel puţin ştie ce face. Dacă învăţământul este astfel dirijat, atunci de ce ne mirăm că societatea merge în derivă? Mă opresc aici cu critica, pentru că nu acesta este scopul meu. Am vrut doar să arăt de ce, pentru mine, claritatea comunicării este un criteriu esenţial, dacă dorim cu adevărat să comunicam.

 

 

Mai filosofăm?

 

Uneori, atunci când sunt obosit, am tendinţa să filosofez. Unii colegi, mai răutăcioşi, spun că aş avea-o tot timpul. Ar fi bine, dar nu-i cred. Filosofia îşi păstrează virginitatea în ciuda numeroaselor violări, ne asigură Jose Ortega y Gasset, aşa că, pentru filosofie, n-ar exista nici un pericol. Cât despre înclinaţiile mele către astfel de preocupări, ele există doar în sensul etimologic al cuvântului: iubire (filo) de cunoaştere (sofia). Da, mi-ar plăcea să ştiu mai multe decât ştiu, dar nu cred că pentru atâta lucru ar fi cineva dispus să recunoască în mine un filosof. Profesioniştii sigur nu, dar vă asigur că nici nu sufăr pentru atâta lucru.

Sofia mai înseamnă şi înţelepciune aşa că, potrivit acestui sens, suntem cu toţii filosofi. Cine nu iubeşte înţelepciunea? Că nu suntem întotdeauna înţelepţi este cu totul altceva. (Lumea ar fi în acest caz cel mai plictisitor lucru cu putinţă.)  Şi apoi, ce este înţelepciunea? Se zice că Napoleon ar fi spus că proştii se ocupă de trecut, înţelepţii de prezent şi nebunii de viitor. Dacă ar fi fost puţin nebun, ar fi avut mai mult de câştigat. În braţele Josephinei, ca să nu mergem mai departe, i-ar fi fost cu siguranţă mult mai bine decât în inima Elenei. Un lucru e cert: avea idei foarte neclare despre înţelepciune. Nu am la îndemână un adjectiv potrivit pentru cei ce sunt preocupaţi de prezent, dar sunt înclinat să cred că mai înţelept este cel care se preocupă de viitor. Daţi-mi voie deci ca, alături de dumneavoastră, să fiu şi eu puţin, dacă nu chiar un filosof, măcar un fan al ei.

De ce am spus că nu mi-aş dori să fiu considerat filosof? Pentru că, de la Socrate până azi, filosofia a parcurs drumul complet de la sublim la ridicol. Pe vremea lui, filosofii erau înţelepţii societăţii, un fel de enciclopedişti ale căror cunoştinţe acopereau toate domeniile. Mai întâi, din terenul mare al cunoaşterii, s-au desprins rând pe rând, nu numai ştiinţele exacte, ci şi cele mai puţin exacte, dar cu domenii suficient de bine delimitate, ştiinţe ce şi-au construit mijloace proprii de investigare, definindu-se astfel ca discipline de sine stătătoare. Filosofiei i-a rămas din ce în ce mai puţin teren de investigare şi, mai grav, din ce în ce mai puţini oameni dispuşi să facă carieră ca filosofi. Filosofii rămaşi s-au străduit la rândul lor ca, după modelul ştiinţelor exacte,  să-şi construiască şi ei un limbaj propriu, dar din păcate, nu pentru a face exprimarea mai clară, ci dimpotrivă. Dacă Socrate făcea filosofie cu toată lumea şi pentru toată lumea, folosind un limbaj clar, adecvat interlocutorilor, dar punând în discuţie problemele filosofice esenţiale, astăzi filosofia este doar o paradă de limbaj, uneori parcă menită tocmai să ascundă lipsa de conţinut sau de idei. "Quand un philosophe nous répond, on ne comprend plus du tout ce qu’on lui avait demandé." (André Gide) Consecinţa o consemnează unul dintre ultimii noştri filosofi: "autorii de texte filozofice .... sunt mai numeroşi astăzi în lume decât cititorii lor". (Gabriel Liiceanu.)

Ca cititor, prefer eseurile oamenilor de ştiinţă autentici care, cu trecerea anilor, au devenit filosofi fără să vrea. Ei cel puţin au trecut proba unui intelect superior. Primii filosofi erau prin definiţie şi savanţii timpului. Majoritatea celor serioşi de mai târziu aveau şi ei studii din cele mai serioase. Probabil că asemenea gânduri îl preocupau şi pe Schopenhauer când afirma că "cine vrea să facă filosofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă". Ideea nu este deci nouă, dar se pare că nu convine. De ce oare?

 

 

Muzica uşoară sau populară ?

 

În peregrinările mele prin străinătate, a trebuit să fac diverse cadouri celor care, cu amabilitate, mă găzduiau. Doreau cu toţii să afle cât mai multe despre România, fiindcă, trebuie să menţionez, am căutat întotdeauna compania localnicilor şi nu a românilor aciuiţi pe-acolo. În fond, acesta era şi principalul meu obiectiv, ca turist: să cunosc lumea. Printre cadouri, discurile cu muzică românească sau în interpretarea muzicienilor români valoroşi, au fost aproape nelipsite. Reacţiile lor, însă, au fost foarte diferite. Cu părere de rău a trebuit să remarc că muzica populară nu trezea în ei nici un sentiment, iar după câtva timp se gândeau la altceva.  Eu  plecasem de la ideea că muzica este unul dintre domeniile în care succesele româneşti sunt incontestabile. Există numeroase dovezi ce pot susţine chiar teza conform căreia poporul român ar fi foarte dotat pentru muzică: numeroşi cântăreţi celebri pe marile scene ale lumii, premiile cucerite de tineri muzicieni, numărul mare de instrumentişti de origine română în formaţii celebre ca cele din Viena, etc. Însuşi Iehudi Menuhin şi-a ales un maestru român  ca profesor - George Enescu -  pentru perfecţionarea lui ca violonist. Pe de altă parte, încercam mai demult să  discern între muzica populară şi cea uşoară, în cazul muzicii spaniole. Mărturisesc că îmi place foarte mult muzica spaniolă, în special cea latino-americană. Am înţeles că nu există o astfel de distincţie. Cauza? Stilul muzicii populare spaniole s-a impus atât de mult, încât muzicieni cultivaţi compun muzică uşoară în stil popular, astfel că nu există o diferenţă clară între muzica populară şi ce uşoară. Muzica populară românească, deşi are trăsături particulare puternice, nu s-a impus pe plan internaţional, ba nici chiar pe cel naţional. Majoritatea cântecelor de muzică uşoară românească nu au aproape nimic naţional. Ele ar fi putut fi compuse oriunde în lume. Desigur, poporul român nu se poate compara numeric cu cel latino-american, dar există şi popoare mai numeroase decât cel român care, fie că nu au o muzică populară proprie, fie că au una, dar ea nu s-a impus. Oricum, teza dotării muzicale excepţionale a poporului român nu se susţine. Şi atunci, de unde vin succesele muzicienilor noştri educaţi? Ele se explică prin existenţa unei bune şcoli muzicale, care formează profesionişti de valoare. Dar asta n-are nici o legătură cu poporul român în ansamblul lui şi cu muzica populară. Acelaşi lucru se poate constata şi cu şcoala românească de matematică sau de gimnastică. Matematica este o ştiinţa ieftină - se poate face doar cu hârtie şi creion - şi a fost o supapă de ieşire din condiţiile de izolare din anii comunismului pentru cei dornici să  realizeze ceva. Gimnastica feminină românească a debutat într-un orăşel cvasi-izolat, unde doi profesori inimoşi au mobilizat energia unor copii. Acolo, la Oneşti, s-a format Nadia Comăneci, iar profesorii ei au devenit antrenorii echipei de gimnastică a României şi, mai târziu, a Statelor Unite. Mai târziu s-au creat mai multe asemenea scoli de gimnastică, dar asta nu înseamnă că în România toate  fetiţele sunt dotate pentru gimnastică. Dimpotrivă, după opinia mea fac prea puţin sport.

Revin la muzica populară românească. Adevărul trebuie privit din faţă. Ea are calităţi incontestabile, pe care le recunosc şi străinii, dar numai după ce îşi impun s-o asculte o vreme, pentru că dezavantajul ei este tocmai neîncadrarea în  sistemul de valori internaţionale. Cei mai mulţi străini nu depun acest efort şi de aceea nu ajung să-i cunoască valorile specifice. Este dezavantajul lor, dar şi al nostru. Noi nu vom impresiona niciodată prin exces de originalitate ci, dimpotrivă, prin încadrarea noastră în ceea ce este comun pentru toţi, în valorile patrimoniului universal, pe care putem să-l îmbogăţim cu valorile noastre specifice. Cu regret trebuie să constat că muzica populară românească, spre deosebire de cea spaniolă, nu poate fi acceptată ca atare de către străini, decât după o prelucrare prealabilă. Maria Tănase poate fi un reprezentant al muzicii populare  româneşti. Marea majoritate a cântăreţilor actuali, din păcate, nu. Şi nu pentru că nu ar avea încărcătură sentimentală ci, dimpotrivă, pentru că redau doar sentimente, într-o formă  primară, fără să se ridice la nivele artistice superioare.

 

Cultură vs. ştiinţă

 

Un istoric analizează evenimente istorice, un om de litere discută literatură, şi aşa mai departe, dar nici unu dintre ei nu ştie prea bine să facă diferenţa dintre fier, fontă şi oţel; în concepţia lor, aceasta ar fi o problemă tehnică fără însemnătate pentru umanitate sau pentru spirit în general. Oare? Câţi cineaşti ştiu că despre oţel nu se poate vorbi înainte de mijlocul secolului 18 şi câţi dintre ei realizează ridicolul unor filme cu scene de război în care combatanţii se luptau cu arme confecţionate din materiale inexistente la vremea lor? Şi atunci, mai este asta o problemă tehnică, sau una de cultură generală? Istoria ne este prezentată, ba ca un şir de acte ale unor personalităţi, ba ca o luptă a clasei muncitoare pentru bla-bla-bla, în funcţie de concepţia politică a autorilor. Nu am citit încă nici o istorie din care să aflu unde şi când au fost inventate afinarea şi pudlajul, sau în ce constă procedeul de elaborare a oţelului lichid în convertizor Bessemer, fără de care obiectele din oţel masiv nu ar fi putut fi obţinute. Istoria civilizaţiei moderne fără istoria oţelului, de exemplu, este o poveste pentru copii.  Rolul oţelului în industria secolelor 18 şi 19, şi prin aceasta în dobândirea şi exercitarea puterii politice este prea mare pentru ca micile intrigi de culise între câteva capete mai mult sau mai puţin încoronate să aibă o prea mare importanţă. Dar cum să vorbeşti despre oţel dacă nu ştii ce este?  Iată de ce necunoaşterea unor noţiuni elementare (fie ele şi tehnice)  nu permite înţelegerea corectă a unor evenimente. Oţelul este doar un exemplu ce mi-a venit în minte datorită lui „Meteor Crater”, dar există nenumărate altele. („Meteor Crater”, aşa după cum sugerează şi numele, este un crater uriaş, făcut de către un meteorit, ce a căzut cândva pe aici, pe lângă şoseaua pe care goneşte autobuzul în care mă aflu de câteva ore bune.) Astăzi, mulţi "umanişti" se grăbesc să afirme că nu ei se pricep la maşini, electricitate, calculatoare, Internet, şi altele. Dar asta înseamnă să recunoşti că nu pricepi mare lucru din lumea înconjurătoare, iar mie mi se pare impostură să vorbeşti despre ceva ce nu pricepi. Un umanist, Victor Hugo, a zis că "admiri mai ales ceea ce înţelegi". Afirmaţia este corectă, dar umaniştii noştri consideră că ceea ce au înţeles ei trebuie să admire toată lumea. Mă tem că este jenant de puţin. Iată ce însemnă să răstorni logica. Să nu dispreţuieşti ceea ce nu înţelegi, ar fi o chestiune de bun simţ, dar bunul simţ ţine de morală, iar morala ţine de filozofia anticilor. Anticii se refereau, ce-i drept,  mai mult la spirit decât la tehnică, deoarece nivelul tehnicii din vremea lor era precar, dar ei erau savanţii timpului în toate domeniile cunoaşterii. Nu întâmplător Schopenhauer a spus că cine vrea să facă filozofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă.

Cât despre Marx, un glumeţ spunea că dacă ar fi fost un om de ştiinţă autentic, şi-ar fi experimentat sistemul mai întâi pe animale. Oricum, "Ferma Animalelor" de George Orwell a fost, pe plan literar, un experiment mult mai reuşit decât Rusia lui Lenin în plan real. Nu ştiu dacă Orwell se pricepea la oţel, dar avea geniu.

Morala: dacă nu ai geniu, învaţă măcar ceva despre oţel.

 

 

Trivialitatea în literatură

 

Democraţia este un cuvânt la  modă şi, cum tot ce este la modă se propagă fără prea mult discernământ, mă gândeam că şi tendinţa aparentă de democratizare a limbii literare este explicabilă. Greşeam! Există o doză de adevăr aici, dar el trebuie nuanţat. În primul rând, limba nu poate avea o tendinţă din proprie iniţiativă. Ea este influenţată din afară, cu sau fără intenţii (bune sau rele), de către cei ce o vorbesc mai bine sau mai puţin bine. Până aici, nimic nou! Acest curent, la modă astăzi în anumite cercuri, ca tot ce este la modă, se va demoda la fel de repede precum a apărut.

 

O încercare mai veche de vulgarizare a făcut-o însuşi academicianul Alexandru Graur, celebru în anii ’60 şi temut în anii ’50 ai secolului trecut. El ne recomanda, spre exemplu, să folosim fără jenă cuvântul ‘cur’, deoarece aparţine limbii române naturale. Este adevărat că, în Italia, limba latină clasică a fost înlocuită cu latina vulgară, dar aceasta s-a întâmplat pe fondul decăderii civilizaţiei romane, ceea ce nu are nici o legătură cu noi, atât sub aspectul civilizaţiei, cât şi al decăderii, pentru simplu motiv că noi nu prea avem din ce să decădem. Alexandru Graur, însă, în ciuda profesionalismului său, a fost un evreu comunist cu stagiu în ilegalitate, propovăduitor activ al doctrinei sovietice, scop în care, din profesor la un liceu particular evreiesc din nordul Moldove, pe care tot el l-a înfiinţat, devine profesor universitar, membru al Academiei Române şi principal diriguitor în tot ce însemna lingvistica românească a acelor ani, deşi termenul de limbistică, inventat ce-i drept mai târziu, i s-ar fi potrivit mai bine. (Tot el a făcut parte din comisia care, în 1956, l-a pus la index pe Paul Goma.) Cum cineva trebuia să fie în vârf, s-a nimerit să fie el, şi nu am deloc convingerea că a fost un unicat din punct de vedere profesional. Revenind la subiect, da, este întotdeauna mai uşor să înjuri într-o limbă străină, pentru că nu simţi la fel ca cel ce o face în limba maternă.

 

Mi-am amintit de acest personaj pentru că, de câtva timp, apar tot mai des, chiar în publicaţii cu pretenţii culturale, diverse texte ce se pretind a fi literare tocmai prin “curajul” de a practica un stil vulgar. Expresiile licenţioase devin în mintea unor asemenea autori metafore poetice. Este adevărat că o înjurătură are forţă expresivă, dar folosirea ei denotă doar lipsa capacităţii de exprimare civilizată a autorului, iar substituirea ei în acest mod nu poate fi confundată cu talentul literar, în mod evident absent şi el. Numai cineva aprioric ataşat de acest stil poate renunţa la spoiala de educaţie căpătată ulterior şi crede că, revenind „la matcă”, cultivă o literatură mai autentică.

 

Într-un asemenea text, spre exemplu, o autoare ne vorbeşte despre dragoste. Vorbeşte foarte bine româneşte, chiar prea bine. Confundă însă vulgaritatea cu arta şi, deşi îi repugnă mitocanii care scuipă pe trotuare, nu realizează că expresiile licenţioase scuipate asupra semenilor au un efect similar, amplificat în măsura în care intelectul lor diferă de cel al trotuarului. În ton cu modul de exprimare, subiectul articolului rămâne adolescentin, în ciuda faptului că autoarea a depăşit cu succes două căsătorii, care însă nu au avut consecinţe asupra modului său de gândire. (Ea însăşi ne-o spune în propriul său text.) Dragoste? Pe aceasta încă nu a aflat-o tocmai pentru că a căutat-o cu mijloace neadecvate. În neştiinţă de cauză, îşi scuipă peste noi refulările inevitabile unei atitudini greşite faţă de viaţă. (Nu cultivi flori cu buldozerul.)

 

Acum, am devenit mai optimist. Ştiu că există riscul să fiu etichetat drept un ciudat, dar cu asta deja m-am obişnuit. Ah, n-am spus cum se face că am devenit optimist. Am citit o carte. Nu voi spune cum se numeşte, pentru că nu mi-am propus să-i fac publicitate. Cartea însă merită cu prisosinţă să fie citită cel puţin din două motive: este amuzantă şi este despre noi. Nu despre noi cei frumoşi, inteligenţi, buni la suflet, ospitalieri şi foarte educaţi, aşa cum am învăţat la şcoală că am fi, ci despre noi cei adevăraţi, adică aşa cum suntem. Nu spun cum; o spune autorul. În aparenţă, se citeşte uşor, pentru că, aşa cum am spus, este scrisă într-o cheie umoristică. În realitate, lectura durează mai mult, pentru că este plină de poante ce trebuie savurate. În plus, după fiecare capitol, este necesară o pauză de cugetare, mai scurtă sau mai lungă, după caz. Cazul se referă atât la conţinutul capitolelor cât şi la cititor, şi anume la cât timp este el dispus să aloce unor asemenea activităţi. Cel mai important mi se pare faptul că vorbeşte despre noi. Se spune că trebuie să ştii de unde vii, pentru ca să ştii încotro te îndrepţi. Corect, dar prea cunoscut şi scolastic. Nu ni se potriveşte nouă, românilor de azi. Aş zice de aceea că mai întâi trebuie să ştii unde te afli. Sigur, pe axa timpului, asta este doar o poziţie definită de către trecutul pe care l-ai parcurs, numai că nu tot românul este dispus să-şi studieze trecutul, iar atunci când o face reţine doar explicaţii ale eşecurile sale de care întotdeauna sunt vinovaţi alţii. A şti unde te afli înseamnă să te compari cu ceilalţi, să ştii ce poziţie ocupi printre ei, prin ce te asemeni şi prin ce eşti diferit faţă de ei. Abia atunci vei şti ce ai de făcut pentru ca să-ţi îmbunătăţeşti poziţia. Acest proces de auto-cunoaştere se poate face pe mai multe căi (unele deja încercate fără succes), dintre care cea umoristică pare să ni se potrivească ca o mănuşă. În materie de glume, se ştie, suntem experţi (nu-i aşa?), cu observaţia că – şi aici - cei ironizaţi sunt întotdeauna alţii şi nu noi, eventual persoane fictive, gen Bulă. Iată de ce, orice încercare de a ne cunoaşte pe noi înşine este un semn de progres, un motiv de optimism. Iar cartea despre care vorbesc o face într-un mod savuros. Chiar şi plasarea unor cuvinte licenţioase este acceptabilă într-o oarecare măsură, deşi excesul lor către sfârşit devine iritant. Pentru calităţile ei, însă, merită toată lauda.

 

Am făcut mai devreme o disjuncţie între cele două exemple de la care am plecat. Explicaţia este lipsa mesajului în primul şi, dimpotrivă, caracterul instructiv al celui de al doilea.

 

Al doilea caz ne atrage atenţia asupra tendinţei de democratizare a literaturii. Da, din momentul în care analfabetismul a fost cvasi-eradicat, înseamnă că ar trebui să existe texte pentru toate straturile sociale. Mai mult decât atât: dacă vrei să faci educaţie trebuie să cobori la nivelul celor pe care doreşti să-i educi şi să le dai un ceva în plus, acceptabil de către ei şi care să-i orienteze în alegerile lor viitoare. Orice curs de marketing, publicitate, sau propagandă politică începe cu acest adevăr elementar. Este doar un reflex al infatuării pretinşilor educatori că literatura este unică. Nu ea este diversificată corespunzător diversităţii societăţii, pe care nu face decât să o reflecte.

 

Aşa cum, în muzică, spre exemplu, alături de muzica uşoară, populară, manele, de cartier, jaz  etc., există şi muzică simfonică, operă, operetă etc., de ce nu ar exista şi mai multe categorii de literatură? Ei bine, există, chiar dacă cei ce se autointitulează “oameni de litere” nu o recunosc. Ei se consideră a fi şi “oameni de cultură”, pentru că aşa au fost şi înaintaşii lor pe vremea când doar o elită ştia să scrie şi să citească. Între timp lucrurile s-au schimbat. Odată cu generalizarea ştiinţei de carte este de aşteptat ca şi literatura să se diversifice, răspunzând astfel cerinţelor fiecărei categorii sociale. Nu ne rămâne deci decât să recunoaştem că literatura chiar face acest lucru şi că genurile existente în muzică - democratizată din naştere - există şi în literatură, iar noi, vrând-nevrând aparţinem uneia sau alteia dintre aceste categorii. Diferenţa este că, în muzică, toate categoriile sunt cunoscute şi recunoscute, iar organizatorii diferitelor manifestări sunt diferiţi, astfel încât pot coexista paşnic. Singurele interferenţe sunt în spaţiul televiziunii publice, care vrea să împace toate gusturile, ceea ce nu este posibil şi, de aceea, toată lumea este nemulţumită. În literatură, în schimb, rămăşiţele „centralismului democratic” (poate că cea mai ineptă expresie posibilă) se menţin în mentalitatea multor „activişti” din sfera culturii, deşi ei înşişi aparţin unor categorii diferite şi, de aici, şi amestecul de genuri cu pretenţii de „cultură unică”. Pe scurt: utilizarea unor expresii “de cartier” în literatură nu schimbă literatura, ci arată doar că textul respectiv aparţine genului literar “de cartier”, chiar dacă autorul s-a mutat dintr-un cartier periferic într-unul rezidenţial, pe căi numai de el ştiute.

 

Evident, literatura „de cartier” mă preocupă mai puţin, ca să nu zic deloc. Se întrebau înţelepţii noştri – cei adevăraţi - ce şanse are literatura română să intre în marea cultură universală. Cu expresii intraductibile în nici un caz. Nu pentru că alte limbi nu ar avea asemenea expresii. Ele există, dar sunt diferite. Ceea ce se poate traduce este doar ideea. Stilul, în schimb, dacă nu poate fi elegant, atunci se adaptează categoriei sociale căreia i se adresează, rezultând un alt text ce aparţine traducătorului.

 

De ce nu putem folosi cuvintele oricum? Pentru că, în afara semnificaţiei lor imediate, unele cuvinte au şi o încărcătură emoţională, mai ales în cazul denumirilor anumitor părţi ale corpului uman. Pentru majoritatea obiectelor, un singur termen este suficient pentru a le desemna. Atunci însă când există mai mulţi termeni, fiecare dintre ei introduce o anumita nuanţă, motiv pentru care nu putem folosi cuvintele la întâmplare, ci o potrivit încărcăturii sentimentale dorite în contextul respectiv. Cur, fund, popou, poponeaţă, fese, buci şi altele asemenea definesc aceeaşi parte a corpului, dar reflectă o atitudine diferită a vorbitorului faţă de ea.

 

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul jargoanelor. Orice jargon este definit în primul rând prin vocabularul său. Trecerea forţată a unor cuvinte dintr-un jargon într-altul nu va schimba mare lucru, pentru că, în ipoteza asimilării lor în noul jargon, ele îşi vor pierde caracteristicile iniţiale. Pe de altă parte, în jargonul sursă din care au fost preluate se vor inventa alte cuvinte, pentru a le suplini pe cele pierdute.

 

De ce, totuşi, nu se întâmplă nouă toate acestea? Încercările actuale de vulgarizare a limbii literare române are drept cauză o anumită tendinţă (asta ca să mă exprim eufemistic), începută în anii comunismului şi – din păcate – continuată azi, o încercare a celor mulţi de a-şi impune voinţa celor puţini, încercare provenită din neputinţa primilor de a se adapta la cerinţele lumii civilizate, ceea ce le-a generat ura faţă de cei ce erau deja acolo. Ura este însă un sentiment personal, ce nu poate fi transferat.

 

 

O limbă nu se dezvoltă prin vulgarizare, ci prin creşterea capacităţii de exprimare. Într-un text mai vechi, arătam că Vasile Conta publicase un studiu în revista Convorbiri literare, între septembrie 1875 şi martie 1876, iar apoi, în limba franceză, la Bruxelles, în 1877. Deşi lucrarea lui Vasile Conta a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la Bucureşti o traducere în limba română după versiunea franceză. Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deşi exista versiunea iniţială scrisă direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuşi editorul, în nota introductivă la ediţia din 1923: „...confruntarea celor două ediţii arată simţitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, mai... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială şi faptul că limba noastră era la 1875 mai puţin încă decât astăzi (în 1923-n.a.) apropiată nevoilor gândirii ştiinţifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar şi în zilele noastre.

 

Acesta este sensul în care se dezvoltă cu adevărat o limbă. Prima observaţie este evoluţia de-a dreptul impresionantă a limbii române în mai puţin de 50 de ani. Această evoluţie a continuat şi continuă şi azi, chiar dacă nu în acelaşi ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei ţări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ, dar cred că acceptabil. De ce cred şi nu sunt sigur? Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare şi până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în subiectivismul auto-evaluării. Ştim deja că limbajul şi gândirea se formează împreună. Există studii celebre şi recunoscute în acest sens. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, şi nu putem gândi decât ceea ce este exprimabil, bineînţeles în limba sau limbile pe care le cunoaştem. Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, uşor inteligibilă de către cititorul obişnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină şi nu putem exprima în limba română? La nivelul cunoştinţelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar un erudit. Sau poate că nici măcar nu am sesizat unele nuanţe în textul original, tocmai din cauza cunoaşterii imperfecte a acelei limbi. M-am bucurat să aflu când cineva mai învăţat decât mine a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filozofice din germană în română, cu observaţia că era vorba despre o lucrare mai veche şi nici nu sunt sigur că nu i-a scăpat ceva ce, ne-sesizând, nici nu şi-a propus să traducă. Rămânem totuşi la credinţa că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el. Problema este: „încotro o ducem?”.

Din haos, Doamne. . . Pardon!

 

În antichitate, lumea învăţaţilor era cu mult mai omogenă decât acum, ceea ce este firesc, dacă avem în vedere că şi volumul cunoştinţelor despre natură era cu mult mai mic. Pe frontonul Academiei lui Platon scria: „Cine nu cunoaşte geometrie să nu intre aici”, deşi Platon nu era un geometru. Chiar şi mai aproape de zilele noastre, asemenea gânduri îl preocupau şi pe Schopenhauer când afirma că "cine vrea să facă filozofie serioasă e bine să adâncească măcar o ştiinţă exactă". Explicaţia o primim de la Kant: „Adepţii ei (ai filosofiei) se împuţinează, căci cei ce sunt destul de înzestraţi pentru a se afirma în alte ştiinţe, nu par a fi dispuşi să-şi pună în joc reputaţia într-o disciplină în care oricine, chiar dacă este neştiutor în toate celelalte domenii, se încumetă să rostească o judecată definitivă".

 

Da, treptat, din domeniu general al cunoaşterii, s-au desprins aşa numitele ştiinţe mai mult sau mai puţin exacte, ba chiar şi alte domenii, ce n-au aspirat la titlul de ştiinţe, dar nu au mai acceptat să fie tratate „la grămadă”, ci şi-au definit cât au putut de clar propriul domeniu. Nici Creatorul Suprem n-a procedat altfel. El a separat lumina de întuneric, pământul de ape şi aşa mai departe, deci mai întâi a delimitat şi abia apoi a creat, iar ceea ce exista înainte de delimitare se numea haos. Gândirea umană nu a separat, ci a desprins mici porţiuni, pe măsură ce a început să le cunoască. Rezultă că ceea ce i-a rămas filozofiei este încă în stare de haos? Glumesc, desigur!

 

Pitagora, Aristotel şi alţii ca ei au intrat în istorie ca matematicieni, deşi au consacrat cu mult mai mult timp din activitatea lor filosofiei. Astăzi, ideile lor filosofice ni se par cel puţin ciudate. Ne putem deci întreba: „dacă asemenea minţi luminate au gândit filosofic greşit, la ce ne putem aştepta de la filosofii de azi, care au devenit astfel doar pentru că, la şcoală, au avut note proaste la matematică”?

 

În literatură situaţia nu este cu mult diferită faţă de filosofie. Rămâne să ne întrebăm ce a mai rămas aici după desprinderea tuturor disciplinelor specializate. Amorul? Chiar şi în această privinţă, psihanaliza tinde să-şi revendice domeniul. Cât despre partea mai concretă, judecând după sufix, sexologia aspiră la ştiinţă. Iarăşi glumesc, deşi întrebarea rămâne. Interesant este că, pe măsură ce domeniul se micşorează, numărul „specialiştilor” creşte. Vorbim din ce în ce mai mult despre din ce în ce mai puţin.

 

Într-adevăr, explozia de publicaţii ce invadează librăriile, ca să nu mai vorbesc despre Internet, este atât de mare, încât pune cititorul într-o mare încurcătură: „cum să afle ce carte merită citită?”, fiindcă pe toate nu le poate nici măcar inventaria. Unele librării mari, dispun de personal suficient de calificat şi reuşesc să organizeze inteligent cărţile în rafturi, după ce – mai întâi – le-au selectat pe cele acceptabile, astfel încât cumpărătorul este cât de cât ghidat către zona lui de interes. Din nefericire, aceşti librari, nu numai că sunt puţini, dar chiar şi ei, fiind în primul rând comercianţi, au ca prim obiectiv volumul vânzărilor. Şi cum statistica ne arată că subcultura este cu mult mai răspândită în rândul populaţiei decât cultura autentică, rezultă că orice librar va oferi cu precădere ceea ce se caută, şi nu ceea ce ar trebui. Constatam printre altele că ocultismul are astăzi mai multă căutare ca oricând.

 

Editurile ar putea fi un mijloc mai eficient de orientare, dacă mă gândesc la cele de stil vechi, cărora autorii le încredinţau manuscrisele, iar ele le acceptau doar dacă se încadrau în profilul lor şi îndeplineau anumite exigenţe. În acest caz, plăteau drepturile de autor şi se îngrijeau de tipărirea şi difuzarea cărţilor, recuperându-şi astfel investiţia cu un profit mai mic sau mai mare, după inspiraţia ce au avut-o acceptând unii autori şi – în mod necesar – respingându-i pe alţii. Este un basm de demult, pentru că în zilele noastre asemenea edituri nu mai există. Puzderia celor mărunte cuprinde doar intermediari între autori şi tipografii, publică orice, pentru că toate cheltuielile sunt suportate de către autori. Numărul celor ce doresc să fie publicaţi este destul de mare, astfel încât acest gen de afacere este încă prosper. Rămâne întrebarea dacă numele de „editură” pentru asemenea firme mai este sau nu adecvat. Editurile mari sunt fie specializate (de ex. TEORA), fie publică doar autori clasici, fie că servesc un grup restrâns de autori-beneficiari. Îmi amintesc cum, într-un cerc literar, un autor cu mai multe cărţi publicate povestea spre amuzamentul (credea el) ascultătorilor că a trebuit să dea mai multe telefoane la editură, deoarece încadraseră ultima lui carte în categoria lucrărilor ştiinţifice, deşi era un roman. Eroarea se datora titlului, ce inducea un astfel de conţinut. Rezultă că nimeni nu citise manuscrisul, deşi cartea era aproape finalizată. Mai tristă era constatarea că autorului îi lipsea perspicacitatea necesară să-şi dea seama că se făcea de râs. Asta în timp ce autori altor manuscrise primesc de la aceeaşi editură răspuns negativ imediat, înainte ca cineva să le fi răsfoit.

 

Teoretic, rolul de orientare a cititorul ar trebui să revină criticii literare, dar aceasta nu funcţionează practic. O dovedeşte faptul că revistele de critică literară sunt printre cele mai puţin citite. Cauza este evidentă şi constă în lipsa de încredere în mesajele transmise. Uneori, atunci când caut explicaţia unui fenomen şi doresc să evit subiectivismul, comut în alt domeniu, încerc acolo să-mi explic mecanismele de funcţionare, după care revin în domeniul iniţial şi verific în ce măsură constatările făcute mai sunt valabile. Am luat pentru acest caz fotbalul, la care, nu-i aşa, ne pricepem cu toţii. Aici există trei categorii de specialişti: sportivi, ziarişti şi simpatizanţi. Rolul criticii revine ziariştilor. Spre deosebire de literatură, cele trei categorii sunt distincte, motiv pentru care ziariştii pot fi obiectivi, cel puţin din acest punct de vedere. Criticii literari, însă, sunt recrutaţi dintre scriitori sau foşti aspiranţi la aşa ceva, astfel încât aprecierile lor sunt adesea pro domo. Cititorul, a cărui inteligenţă o depăşeşte adesea pe cea a criticului, sesizează trucul şi respinge mesajul. Iar dacă a fost păcălit odată, a doua oară va fi cu mult mai reticent. Luată ca simplă publicitate, critica literară este de asemenea în suferinţă şi voi exemplifica tot prin sport: cea mai eficientă publicitate pentru fabricanţii de schiuri o fac schiorii, atunci când, la sfârşitul cursei, aceştia arată ostentativ aparatelor de filmat marca schiurilor folosite. Întrebarea este: „de ce schiorul este credibil şi criticul literar nu?” Răspunsul este mai mult decât evident: schiorul şi-a dovedit competenţa. În plus, el nu-şi face reclamă sieşi, ci fabricantului de schiuri. Diviziunea muncii este, însă, un concept încă neînţeles în domeniul pe care unii numesc cultură.

 

Iar pentru ca tortul nostru, fie şi făcut din mămăligă, să aibă o cireaşă, iat-o: Filiala Braşov a Uniunii Scriitorilor din România a acordat în 2007 premiul pentru întreaga activitate celui ce, până în 1989, a supervizat din punct de vedere politic activitatea culturală braşoveană. Tribut de recunoştinţă pentru unii, moment penibil pentru alţii. Avansăm cu spatele înainte, privind cu nostalgie înapoi. Desigur, nu toţi!

Ar trebui să închei cu o concluzie. Oare? A bon entendeur, salut!, deşi trebuie să recunosc că orientarea în haos este dificilă. Apropo, ce-aţi mai citit în ultimul timp?

 

 

Calitatea se află în conţinut şi nu în formă

 

Cred ca cineva, cândva, a încercat să găsească un criteriu de diferenţiere a literaturii, de celelalte lucrări scrise şi i s-a părut că l-a găsit prin prezenţa/absenţa ficţiunii. Aşa se face că imitatorii săi extind criteriul şi consideră că un text este mai mult sau mai puţin literar după cât de multă ficţiune găsesc în el. Mai mult decât atât: fac diferenţieri valorice între diferitele forme literare – genuri, specii etc. – indiferent de calitatea operelor. Astfel, memorialistica este uneori considerată o specie minoră, deşi ea poate conţine mai multă ficţiune – atunci când autorul fabulează – decât un roman, ce poate fi o autobiografie, în care doar numele personajelor sunt fictive.

În realitate, orice autor scrie ce gândeşte. Cât despre ficţiune, ea atinge cele mai înalte cote în literatura pentru copii, unde adulţi inteligenţi scriu poveşti pentru copii cuminţi, cu speranţa că le vor sădi în suflet sentimente frumoase şi, eventual, gustul pentru literatură. Pe măsură ce copilul creste şi deprinde abilităţi în înţelegerea şi exprimarea unor gânduri mai complexe sau chiar idei abstracte, el are din ce în ce mai puţină nevoie de poveşti. La şcoală, dacă unui învăţător sau profesor de liceu îi este de folos, aş zice chiar necesar, cât mai mult har pedagogic, profesorului universitar i se cere gândire logică şi nu har, pentru că studenţii săi sunt presupuşi a avea suficientă capacitate de înţelegere. Unde încadrăm, atunci, literatura de ficţiune pentru adulţi? Cui îi este ea destinată? Să nu-mi spuneţi că celor ce au rămas la mintea copiilor, că mă dezamăgiţi.

Indiferent de forma adoptată, orice autor sfârşeşte prin a aşterne pe hârtie propriile sale gânduri. La persoana I-a sau a III-a, el scrie ceea ce a gândit, chiar şi atunci când gândurile nu-i aparţin, ci i-au fost induse. Iar dacă unele gânduri i se par prea inteligente, atunci construieşte o fabulă, fiindcă acolo „animalele vorbesc asemenea oamenilor, dar cu mult mai inteligent”, după cum ironiza cineva.

În fond, şi cel mai banal obiect poate dobândi valenţe artistice prin calitatea execuţiei, şi invers, o lucrare concepută pentru a ne impresiona prin frumuseţe, uneori, nu reuşeşte s-o facă, în ciuda eforturilor autorului. În consecinţă, valoarea aparţine operei şi nu categoriei din care face parte.

În plus, literatura are, încă, un rol educativ, chiar dacă nu şi-l mai asumă. Acesta este un subiect mai larg şi nu vreau să insist acum asupra lui. Poate că o voi face-o altădată. Acum mă limitez să constat şi să mă întreb ce este mai instructiv: un roman de dragoste, în care eroii se comportă atât de stupid încât numai minţile înclinate către aşa ceva pot fi impresionate, sau o autobiografie sinceră şi care poate fi o lecţie de viaţă utilă celor ce s-ar putea afla în împrejurări similare? Şi una şi alta pot fi scrise frumos sau urât. Evaluarea categoriilor în locul valorii autentice ne duce cu gândul la remarca lui Schumann: „numai criticul prost vorbeşte despre compozitor în loc de opera sa”. Cele mai multe romane au ca efect la sfârşitul lecturii un „Vai, ce frumos!”, din partea fetelor în aşteptarea prinţului, sau un „Vai, bietul de el/ea!”, din partea celor mai în vârstă, pentru care prinţul nu a venit. La polul opus, un eseu ne oferă posibilitatea formării unei opinii, vizavi de cea a autorului, care a avut meritul să ne-o expună pe a sa, opinie pe care avem libertatea s-o păstrăm pentru noi, sau să ne-o exprimăm, la rândul nostru.

Cât despre memorialistică, aceasta este literatură pură. În sport, pentru a da un exemplu din alt domeniu, gimnastica şi atletismul reprezintă forme pure de exerciţii cu corpul uman, în timp ce luptele şi jocurile introduc elemente de atracţie în dauna purităţii. Cât despre fotbal, acesta este mai întâi afacere, apoi spectacol şi abia la urmă sport, ca să nu ne gândim şi la implicaţiile sale politice („Daţi poporului pâine şi circ”). Desigur, şi jocurile pot avea frumuseţea lor. Adevăratul cunoscător va aprecia, însă, cu precădere, puritatea mişcării şi nu cruzimea unor bătăi sau suspansul unor dispute cu final incert.

În literatură este la fel. Esenţa ei constă în exprimarea gândurilor autorului. Relatarea lor la persoana a treia nu le conferă nici o calitate suplimentară, decât doar pe aceea de accesibilitate la minţile mai puţin antrenate intelectual. Într-adevăr, o idee poate fi mai convingătoare şi mai uşor de asimilat sub forma unor metafore sau chiar fabule. De altfel, la o eventuala statistică, cel puţin în România, deşi procentul cărţilor de ficţiune este cu mult mai mare decât cel al cărţilor de memorialistică sau al eseurilor, numărul cărţilor cu adevărat bune este categoric de partea memorialisticii.

Mai mult decât atât: constat că, în ultimul timp, unele cărţi de ficţiune sunt scrise la persoana I-a singular. De ce? Fiindcă autorul apreciază în acest mod poate fi mai convingător. Astfel, Gilles Leroy a scris un roman, „Alabama Song” (Premiul Goncourt 2007), sub forma unui jurnal al Zeildei Fitzgerald, soţia scriitorului Scott Fitzgerald. Asupra faptului că este un roman şi nu o biografie (nici vorbă de autobiografie) ne atrage atenţia însuşi autorul, care insistă asupra acestui fapt. De asemenea, „Mă numesc Roşu” (Premiul Nobel 2006) al lui Orhan Pamuk este scris la persoana I-a singular şi exemplele pot continua.

Există şi o altă posibilitate de categorisire a literaturii: cea a adresabilităţii. Bineînţeles că nu există nici o legătură între valoarea unei lucrări şi apartenenţa ei la o categorie sau alta. Există, în schimb, riscul evaluărilor subiective, evident eronate, din partea celor cu un spirit analitic mai puţin dezvoltat şi care apreciază doar ceea ce intră în zona lor de cunoaştere. „Nu poţi aprecia ceea ce nu ai înţeles”. Întrebările ce decurg de aici sunt multiple. Nu le voi analiza acum, deoarece subiectul acestor rânduri a fost doar acela de a demonta ideea eronată că poate exista o diferenţă calitativă privind forma operelor literare. Calitatea se află doar în conţinut şi nu în ambalaj.

 

 

Între extreme

 

Procopius din Caesarea, ca secretar al lui Belisarius - general al împăratului Justinian – a elogiat faptele de vitejie ale acestora în cele opt cărţi ale sale de „Istorie a războaielor”. În compensare, a scris „Istoria secretă”, carte prin care ponegreşte întreaga curte a Bizanţului. Se aşteaptă deci ca cititorul să-şi formeze o opinie corectă făcând media celor două, conform principiului potrivit căruia adevărul se află la mijloc, numai că, aici, acest gen de silogism nu funcţionează, pentru că la mijloc nu se află nimic. Cele două lucrări relatează fapte diferite, astfel încât nu se poate face o medie a lor. Şi totuşi, istoria se bazează pe asemenea documente. Istoricul de mai târziu, adică cel ce scrie o carte de istorie, va selecta faptele considerate de el ca fiind relevante, selecţie ce, în mod inerent, este subiectivă şi adesea tendenţioasă din varii motive. Procopius este interesant pentru că a scris ambele variante. În mod obişnuit, însă, diferitele variante sunt scrise de către diferiţi naratori.

 

Nero, împărat şi incendiator al Romei, ne este prezentat în special de către urmaşii săi, după moartea sa şi venirea la putere a dinastiei Antoninilor, ostilă dinastiei iuliu-claudiene, care se sfârşeşte odată cu Nero, şi care l-au descris în culori cât au putut de nefavorabile. Au făcut-o atât de bine, încât l-au transformat într-un simbol al răului.  De profitat au profitat în primul rând preoţii creştini. Cum orice religie are nevoie de câţiva martiri, Nero a fost exemplul ideal de persecutor oficial. Exagerările nu i-au deranjat, pentru că în religie trebuie să crezi şi nu să gândeşti. Nu a contat nici faptul că la doar câţiva ani după crucificarea lui Iisus nu puteau fi prea mulţi creştini la Roma, nu a contat nici faptul ca doctrina creştină este una a celor sărmani, ce nu prea aveau ce căuta tocmai în capitala imperiului şi multe altele. Nero a corespuns scopului şi a fost transformat într-un mit. Negativ, dar tot mit. Istoricii moderni, încearcă să privească evenimentele cu mai multă detaşare, constatând că Imperiul nu a avut de suferit prea mult în perioada domniei sale, ba chiar a fost prosper din anumite puncte de vedere, că nu el a inventat corupţia şi toate racilele caracteristice timpului său şi mai ales că toate acuzele la adresa lui nu pot fi probate, dar sunt lipsiţi de informaţii corecte.

 

Acestea au fost două exemple pentru a ilustra ideea că, de cele mai multe ori, documentele oficiale nu pot reda situaţia exactă, ba o pot chiar deforma intenţionat. Se pot da exemple şi mai recente. Iarăşi, inteligenţa cititorului este chemată să caute adevărul, folosindu-se de surse cât mai diferite.

 

 

Înlănţuiri

 

Interesant cum se leagă uneori evenimentele între ele! Mă refer la cele de bun augur şi nu la cele rele, care se leagă de obicei după principiul conform căruia o nenorocire nu vine niciodată singură, dar asta este explicabil printr-un alt principiu, mai complicat. Acum, trebuie să spun ce anume se leagă atât de frumos că merită să fie relatat.

 

În urmă cu câteva săptămâni, am aflat dintr-o carte despre existenţa altei cărţi. Prima se intitulează „De la coroana regală la Cercul polar” şi este o antologie realizată de Dan C. Mihăilescu. Sunt culese aici extrase din memoriile Reginei Maria, Martha Bibescu, Maria Cantacuzino-Enescu, Alice Voinescu, dar şi Elizabeta Rizea din Nucşoara şi Aniţa Nandriş-Cudla. Interesul pentru cea de a doua mi-a fost stimulat ce capitolul dedicat Mariei Cantacuzino-Enescu, pentru că despre ea citisem cel mai puţin până acum, deci ştiam cel mai puţin. Cartea se numeşte „Umbre şi lumini – Memoriile unei prinţese moldave”, iar textul este mai mult decât atrăgător; este incitant. Autoarea s-a născut în 1879, ca descendentă a familiilor Rosetti, Negri şi Jora. Despre familia Rosetti nu este cazul să scriu, fiind bine-cunoscută. Din familia Negri îl amintesc doar pe Costachi Negri, născut la Iaşi în 1812, om politic, diplomat, scriitor, apropiat de-al domnitorului Al. I. Cuza. Din familia Jora, cel mai cunoscut este Mihail, născut la Roman în 1871. Compozitor, dirijor, academician etc. este creatorul liedului şi al baletului românesc modern. Maria s-a numit Cantacuzino după numele primului soţ, Mihail G. Cantacuzino, fiul cel mare al lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, şeful conservatorilor, prim-ministru etc. Este plină istoria României de membrii ai acestei familii. Până să se stabilească la Paris împreună cu cel de al doilea soţ, nimeni altul decât George Enescu, a trăit în România, printre cele mai reprezentative personalităţi intelectuale şi politice ale ţării. A fost prietenă cu filozoful Nae Ionescu. Bineînţeles că, la Paris, clasa intelectuală a contactelor ei nu a scăzut ci, dimpotrivă, a crescut. După moartea lui George Enescu s-a mutat în Elveţia, unde a murit în 1968. Rămăşiţele pământeşti i-au fost aduse la Paris, alături de cele ale lui George Enescu, în cimitirul Pčre Lachaise. Memoriile , intitulate „Souvenirs d’une Princesse Moldave”, şi le-a redactat la Paris în limba franceză, între 1950 şi 1953. Detaşarea de ţară i-a acutizat analiza logică şi a determinat-o să judece detaşat şi obiectiv pe cât posibil faptele şi mentalităţile celor pe care i-a cunoscut, cu rudele fiind chiar mai critică decât faţă de străini.

 

Mă gândeam că memoriile ei, alături de alte câteva similare, ar putea înlocui foarte bine orice carte de istorie scrisă „după ureche” (plecată mai mult sau mai puţin într-o anume direcţie). De parti pris nu poate fi suspectată, fiindcă îşi judecă rudele cu maximă severitate. Bineînţeles că mi-am propus să-mi procur cartea. Am căutat-o prin librării, biblioteci, pe Internet, ……, nimic! Am prins un fir cu ajutorul doamnei Elena Bulai, traducătoarea cărţii din franceză în română, care mi-a indicat o librărie din Bacău, unde aş putea să găsesc cartea. De la distanţă, nici identificarea librăriei nu a fost uşoară. În plus, librăria nu au vrut să-mi trimită volumul prin poştă, dar mi-a oferit numărul de telefon al Editurii „Aristarc” din Oneşti, care a scos cartea. Ştiam numele editurii din cartea domnului Dan C. Mihăilescu, dar nu reuşisem să aflu mai multe despre ea nicicum. Şi iarăşi reflectam eu în mintea mea la cât de pline sunt librăriile cu cărţi inutile – unele chiar dăunătore – în timp ce o carte cu adevărat instructivă este parcă intenţionat marginalizată. Acum, însă, sunt fericit cu promisiunea editurii că, în câteva zile, voi primi cartea mult dorită.

 

Înlănţuirea despre care vorbeam la început nu se opreşte aici. Ieri, la Muzeul de Artă Braşov a avut loc vernisajul expoziţiei de artă plastică intitulat „Legături de sânge / In the Blood”. Ce legătură are expoziţia cu tot ce am scris până aici şi despre ce fel de legătură de sânge este vorba? Expoziţia este centrată pe lucrările lui George Matei Cantacuzino (1899–1960) şi este organizată de către Ilinca Rowell-Cantacuzino, nepoata sa. Impresionant este faptul că Ilinca nu l-a întâlnit vreodată pe bunicul său. Ea s-a născut, a crescut şi trăieşte în Anglia. Interesul pentru realizările bunicului i-a fost stimulat de către bunica ei, Sanda Cantacuzino, născută Ştirbei (un alt nume mare pentru români).

 

Acum, ar trebui să apun ceva despre acest George Matei Cantacuzino. Este cunoscut mai mult ca arhitect, deşi el a fost şi scriitor, ca să mai vorbesc despre pasiunea pentru pictură, care a făcut posibilă această expoziţie. Tablourile bunicului, alături de evocările bunicii, au fost probabil elementele concrete ce i-au marcat nepoatei copilăria şi i-au inoculat dorinţa de a-i repune în valoare opera. Dintre lucrările de arhitectură ce pot fi încă admirate şi azi, se remarcă blocurile Kretzulescu din Piaţa Amzei şi cel din Dionisie Lupu (colţ cu Cosmonauţilor), Palatul Băncii Chrissoveloni (Actuala Bancă de Investiţii de pe strada Lipscani 8), toate din Bucureşti, hotelul Rex de la Mamaia (împreună cu arhitectul Vasile Arion), Ansamblul de la Eforie, Casa de cură de la Olăneşti şi multe altele, în Bucureşti şi răspândite prin ţară, deşi poate că nu ar trebui uitate lucrările de restaurare le la palatul de la Mogoşoaia, solicitate de Marta Bibescu pe când arhitectul avea doar douăzeci de ani. A fost profesor de arhitectură şi a scris numeroase cărţi de specialitate, publicate în ţară şi în străinătate. Deşi se născuse la Viena, unde tatăl său era secretar al misiunii române, şi-a făcut studiile la Viena, Bucureşti şi Paris şi a funcţionat până în 1957 în Bucureşti, se considera ieşean, părinţii săi având moşia la Hoiseşti, lângă Iaşi. Îndrăgostit de Moldova, unde îşi petrecea vacanţele, a scris mai multe note de călătorie, memorii, etc. (Izvoare şi popasuri”, „Pătrar de veghe”, şi altele) Pentru contribuţia sa adusă culturii române este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare, pe care îi efectuează la Aiud şi la Canal între 1948 şi 1953. După eliberare, mai lucrează câţiva ani în Bucureşti la Direcţia Monumente Istorice, timp în care restaurează câteva ctitorii din nordul Moldovei, iar din 1956 se retrage la Iaşi. Aici, la solicitarea expresă a mitropolitului, realizează pavilioanele ansamblului arhitectural al Palatului Mitropoliei din Iaşi. Interesant este că, din cauza „dosarului” nu a putut fi plătit oficial, ci „din resursele proprii” ale comanditarului.

 

Astăzi, demn de laudă este efortul nepoatei sale, cu atât mai preţios cu cât majoritatea românilor ce ajung în străinătate se grăbesc să-şi şteargă originile. Nu comentez mentalitatea lor, care nu este decât o dovadă de incultură. Cantacuzinii, ca şi alţi succesori ai fanarioţilor se simţeau jigniţi cu acest cuvânt, ei considerându-se români. G.M. Cantacuzino, spre exemplu, la 18 ani, a intrat voluntar în armata română şi a participat la operaţiile militare din Primul Război Mondial. Cât despre originile lor mai mult sau mai puţin îndepărtate, aveau motive de mândrie pentru contribuţia adusă lumii prin cultura lor.

 

. . . .

 

Am primit cartea.

 

Aşteptările nu mi-au fost înşelate. Dimpotrivă! Este o carte mare, aproape fundamentală pentru România. Aş putea spune acum că, în sfârşit, România are un roman, poate chiar mai multe, demn(e) de un premiu internaţional pentru literatură de la „Nobel” în sus, dacă mai marii literaturii ar avea orizonturi de gândire mai largi. Ştiu că, în acest moment, mulţi „specialişti” îmi vor sări în cap, dar, după opinia mea de „simplu inginer”, care totuşi a trecut prin filtrul unor examene de verificare a unui „IQ minimal” (că altfel mă făceam scriitor profesionist (angajat) sau – dacă nu mă lua nimeni în seamă - măcar critic literar), îndrăznesc să afirm că, între manierismul lui Sadoveanu şi mârlănia moromeţilor, doar ignoranţa lui Cărtărescu nu sunt suficiente pentru a ne face acceptaţi cu adevărat în lumea intelectuală contemporană. Aşa dar, era nevoie de ceva mai mult şi acel ceva nu putea fi decât autentic, sincer şi scris cu simţire. Este ceea ce a făcut Maria Cantacuzino-Enescu şi a zăcut o jumătate de secol ca manuscris în limba franceză, până când cineva să „îndrăznească” să-l traducă în limba celor cărora le era adresat. Nu are pretenţii literare şi chiar precizează acest lucru în paragraful intitulat „Butade… ale unei povestitoare care nu vrea să „pozeze” în scriitoare”. Şi totuşi, scrie foarte frumos şi cu o neasemuită sensibilitate, asociată cu o deosebită ascuţime critică, cu atât mai dură când vorbeşte despre cei apropiaţi ei. Nu ştiu cum sună în franceză manuscrisul autobiografic, dar traducerea este mai mult decât convingătoare.

 

Desigur, putem fi de acord sau nu cu opiniile, gesturile, deciziile eroilor cărţii şi în primul rând ale autoarei însăşi. Suntem liberi s-o facem; este dreptul nostru constituţional, iar autoarea ne oferă nenumărate posibilităţi în această privinţă, pentru că îşi etalează viaţa şi opiniile cu o sinceritate dezarmantă. Dacă stau să mă gândesc acum, persoanele pe care le cunosc eu în mod direct sau prin scrisul lor, deşi ar avea de spus jenant de puţin în comparaţie cu Maria Cantacuzino-Enescu, nu reuşesc s-o facă nici măcar cu a zecea parte din sinceritatea ei. Cât despre opinii, pe unele dintre ele, ea însăşi, autoarea, şi le schimbă pe parcursul vieţii, ceea ce este cât se poate de firesc, de unde rezultă că noi nici nu am putea fi de acord cu ambele variante în acelaşi timp. Îmi amintesc de Petre Ţuţea, care spunea că „Cine până la vârsta de 28-30 de ani nu e de stânga înseamnă că n-are inimă. Dar dacă peste 30 de ani, rămâne cu aceleaşi concepţii, înseamnă că e cretin”. Maria Cantacuzino este o prinţesă, aşa că exprimarea ei este mai puţin dură, dar nu mai departe de adevăr. În plus, experienţa ei de viaţă este incomparabil mai complexă. Puţini oameni au trăit între extreme cu un ecart atât de mare şi cu o trăire atât de intensă. Chiar în perioada ei de glorie, persoane care au cunoscut-o bine au evidenţiat caracterul ei puternic. Regina Maria: „Maruca Cantacuzino avea locul de frunte în grupul prietenelor mele; (…) Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei.” Şi dacă îşi susţinea ideile în faţa reginei, este de presupus că nu şi le-a schimbat doar pentru ca să ne facă pe plac nouă, unor bieţi cititori. Alice Voinescu, o altă doamnă a României, a cărei cultură ar crea dificultăţi plenului Uniunii Scriitorilor din zilele noastre şi care, la 66 de ani a fost condamnată să facă închisoare şi un umilitor domiciliu forţat pentru că, la expulzarea regelui Mihai, a spus că o ţară care îşi renegă trecutul nu are viitor: ”Maruca - o revelaţie de simţire şi gândire înaltă, directă, bogată, autentică. Ea e făcută pe o măsură mare. Asta trebuie să îl şi fi atras pe Enescu. (…) Scrie splendid, fiindcă scrie cu sufletul.” Este cred suficient pentru a-i caracteriza personalitatea şi nu cred să mai fie necesar să adaug ceva, doar că, dacă prezenţa marilor personalităţi m-ar intimida, lectura gândurilor lor aşternute pe hârtie este tot ce îmi doresc în materie de lectură.

 

Am insistat şi cu alte ocazii asupra superiorităţii memorialisticii, tocmai datorită asumării de către autor a ideilor sale. Cum nimeni nu poate spune ceva ce nu a gândit – chiar dacă ideea nu-i aparţine, dar şi-a însuşit-o - într-un roman autorul nu face altceva decât să înlocuiască persoana întâia singular cu a treia şi să-şi atribuie propria-i concepţie altcuiva. Este o primă dovadă de laşitate şi nu îmi propun acum să intru în detalii. Există, ce-i drept şi romane de ficţiune bune, dar ele sunt extrem de rare. Mă gândesc la „Împăratul muştelor” sau „Ferma animalelor”, spre exemplu, nu pentru că ar fi neapărat cele mai bune, dar acestea îmi vine în minte în acest moment. Personal nu am cunoscut vreun autor de această talie şi nici nu cunosc vreo scriere în limba română la acest nivel.

 

Atunci când autorul dezvoltă o idee abstractă, la care evident că nu a participat în mod  direct, dar i-a fost sugerată din viaţă, sau mai exact viaţa a declanşat în mintea sa un proces de gândire, atunci avem de-a face cu un eseu. Termenul este cu totul impropriu, fiindcă nu este o încercare. Eventual, putem împrumuta interpretarea din jocul de rugbi, unde eseu este o încercare reuşită, adică finalizată. Probabil că termenul vine din ştiinţă şi vrea să spună că textul nu dă un răspuns definitiv şi fără echivoc problemei ridicate, că este doar o variantă posibilă, o ipoteză de lucru, lăsând loc şi altor discuţii pe acel subiect. Departe însă intenţia de a-l subestima. Cum subiectul este adesea mai dificil, oamenii de litere plasează eseul la periferia literaturii – aşa cum o înţeleg ei – poate-poate textul respectiv va fi încadrat în al domeniu, deşi este una dintre formele superioare de gândire, aş zice chiar filozofice, dacă acest cuvânt nu ar fi deja compromis.

 

În memorialistica adevărată, singura condiţie este sinceritatea. Dacă cineva şi-ar descrie sentimentele ce-l stăpânesc atunci când traversează strada, mai-mai că ar intra în literatură. Dacă însă încearcă să ne spună că tocmai atunci se gândea cum să salveze România din ghearele nu-ştiu-cui, sau că însăşi traversarea străzii în văzul lumii era forma lui de rezistenţă, atunci înseamnă că am intrat în lumea reală, fiindcă este ridicol de mare numărul cărţilor deja scrise astfel.

 

 

Îmi fuge acum gândul la antologia lui Dan C. Mihăilescu, cea care a declanşat şirul acestor înlănţuiri, mai exact la autoarele  acelor memorii şi în special la cele ce au avut de suferit de pe urma persecuţiilor comuniste. Nu vreau acum să fac nici  o referire la comunism şi la nici un fel de politică. Mă refer la suferinţă ca atare, indiferent de conjunctură. Toate aceste eroine şi-au păstrat demnitatea, în ciuda umilinţelor la care erau supuse, umilinţe ce erau cu atât mai mari cu cât rezistenţa lor era mai îndârjită. Asemenea memorii sunt rareori citite şi aproape niciodată de către cei ce ar avea cea mai mare nevoie s-o facă. De ce? Probabil pentru că, în mod inconştient, cititorii simt diferenţa de caracter dintre autor şi ei înşişi.

 

La polul opus găsesc unele romane ruseşti, în special ale lui Dostoievschi. La el, eroii sunt în general persoane decăzute, ce nu fac altceva decât să decadă şi mai mult. Talentul autorului se evidenţiază prin profunzimea analizei psihologice. Deciziile eroului devin astfel aproape fireşti, slăbiciunile lui sunt omeneşti, iar cititorul se lasă cucerit fiindcă este în firea noastră să luăm întotdeauna apărarea celui mai slab, mai ales că – Doamne fereşte! – s-ar putea să ajungem şi noi într-o situaţie similară. Ba, către sfârşitul romanelor, pentru ca tortul (sau coliva) să aibă şi o bomboană deasupra, unele personaje dobândesc chiar şi un soi de demnitate, adică ceea ce nu au avut niciodată. Ideea este falsă, pentru că asemenea tipuri umane nu-şi caută salvarea în gândirea abstractă. Ei îşi caută „colegi de suferinţă” şi, cel mai adesea, se asociază în vederea înfăptuirii altor acte încă mai reprobabile decât cele ce i-au adus în situaţia în care se află. Nici vorbă de demnitate. Pe aceasta pot cel mult s-o piardă, dacă au avut-o cândva – evident în cantitate prea mică – dacă au fost educaţi în acest sens, dacă o au în sânge, nici vorbă s-o dobândească fără motiv. În lumea reală, oamenii mici rămân mici şi încearcă întotdeauna să-şi rezolve problemele în stilul lor. Cu toate acestea, asemenea romane au devenit celebre şi sunt citite cu sufletul la gură de către milioane de cititori, indiferent de epocă şi continent. În schimb, suferinţele reale ale unor oameni adevăraţi prezintă cu mult mai puţin interes, probabil tocmai pentru că noi, oameni obişnuiţi, simţim că nu ne-am putea ridica la înălţimea eroilor, că nu avem forţa morală s-o facem şi că, în fond, trebuie să recunoaştem că deja am ratat câteva momente în care am dovedit contrariul. O vom face de-acum încolo? O şansă pentru ca visul să devină realitate ar fi să începem de îndată lectura memoriilor celor de la care putem afla cum să ajungi să te stimezi pe tine însuţi. Vis dostoievschian ?

 

 

 

Herzen – scriitorul

 

Prin anii ’70, librăriile luaseră obiceiul să facă pachete de cărţi cu nivele de vandabilitate extrem-opuse. Din acest motiv, singura posibilitate – în afara clasicei „pile” – de a-ţi procura o carte mult solicitată era să cumperi întregul pachet şi să arunci ceea ce nu te interesa. Aşa m-am ales eu, printre altele, cu volumul 4 din „Amintiri şi cugetări” de Herzen. Întâmplarea a făcut să n-o arunc imediat, ci s-o folosesc ca sprijin pentru un raft din bibliotecă, care se încovoia prea tare sub greutatea cărţilor de deasupra. (Avea copertele tari.) Despre Herzen credeam că a fost un evreu rus, trăitor prin secolul 19, emigrat în Occident şi ale cărui scrieri au folosit ca material ideologic revoluţionarilor de la începutul secolului 20. Mai târziu, mi-am mai nuanţat opiniile în ceea ce-l priveşte, dar nu prea mult. 


Zilele trecute, mi-am zis că, dacă n-am aruncat cartea, e semn că trebuie să-i acord ceva atenţie, şi am început să citesc. De data aceasta, opiniile mele s-au schimbat radical. 


În primul rând Herzen nu a fost evreu, ci fiul nelegitim al unui moşier rus, Ivan Yakovlev, cu o tânără nemţoaică, Henriette Wilhelmina Luisa Haag. Aleksandr, acesta este prenumele său, a primit pseudonimul Herzen (herz = inimă) de la mama sa. A urmat Universitatea din Moscova, i-a cunoscut pe Belinski, Zhukovski şi alţi oameni de litere, şi a ocupat posturi înalte, inclusiv în Ministerul de Interne. Tatăl său i-a lăsat moştenire o avere imensă. Cu toate acestea, în 1847 emigrează în Occident şi devine – prin scrierile sale - „părintele socialismului rus”. De ce? Aceasta este, cred, o problemă de psihologie, aşa că o las pe seama altora. De acolo, după eşecul revoluţiilor de la 1848, a susţinut financiar mai mulţi revoluţionari şi a militat pentru ceea ce, ulterior, ruşii au numit „narodnicism”. Obiectivul său a fost deci distrugerea clasei din care a făcut parte tatăl său. Educaţia ce a primit-o şi lansarea sa în societatea timpului, datorată acestuia, nu au contat. 


Ca scriitor, este însă remarcabil. Cartea pe care am citit-o este excelent scrisă. Pe lângă valoarea literară, ea se constituie şi într-un document de istorie, pentru că aflăm de aici mai mult decât informaţiile din manuale, cu interpretările politice la modă. Herzen relatează întâlnirile lui cu diferite personalităţi şi – mai ales – descrie concepţiile principalilor participanţi la revoluţiile din 1848. 


Citite astăzi, unele dintre ele sunt de-a dreptul amuzante. De la anarhism la revoluţia brutală, aflăm – printre altele – o variantă conform căreia revoluţia ar fi trebuit înfăptuită de către ţarul Rusiei. De aici se vede că obiectivul urmărit nu era îndepărtarea, din simplă răutate, a celor de la conducerea statului şi înlocuirea lor cu alţii, fără nici o experienţă în acest domeniu, dar care s-au dovedit incapabili să facă orice altceva. Aceşti oameni doreau să aducă doar o corecţie a societăţi, o îndepărtare a ceea ce era greşit, şi nu o revoluţie de dragul răzbunării, aşa cum o preconiza Marx şi a pus-o în practică Lenin. 


Evident, Herzen are şi el opinia lui, nu mai puţin absurdă decât a altora, dar de ea se poate face abstracţie la lectură. Este una, printre altele, chiar dacă susţinută cum mai multă convingere. În fond, de la un autor aflăm o opinie şi nu suntem obligaţi să ne-o însuşim. Ea ne oferă prilejul de a reflecta şi nuanţa propriile noastre opinii, iar din cartea lui aflăm cum gândeau revoluţionarii de la 1848, ceea ce este mai important decât ce aflăm din majoritatea manualelor de istorie, fiindcă orice eveniment istoric are o cauză, iar cauza o aflăm în ceea ce au gândit oamenii la acea vreme.

 

 

 

Simone de Beauvoir - Toţi oamenii sunt muritori

Pe Simone de Beauvoir nu mi-o pot imagina decât alături de Jean Paul Sartre, în acord sau în dezacord cu el, dar sfârşind inevitabil prin a se influenţa reciproc. Recunosc, este vina mea să mă las subjugat de această idee preconcepută. Precizarea mi se pare necesară pentru că este în interesul meu ca ceea ce spun să fie înţeles cât mai exact, motiv pentru care este necesar ca cititorul să cunoască modul meu de gândire, fie el şi eronat. Imaginea unui personaj diferit, oricât de bun nu m-ar avantaja.

„Toţi oamenii sunt muritori” nu este cartea tradiţional asociată numelui ei. „Memoriile unei fete cuminţi”, „La Céremonie des Adieux”, sau chiar „Al doilea sex” sunt mai cunoscute. Chiar dacă nu o caracterizează în termenii fixaţi de exegeţii operei ei, nu însemnă  că nu reflectă concepţia ei, ci dimpotrivă. Asemenea majorităţii celor ce se consideră scriitori profesionişti, scrie şi când nu are ceva nou de spus şi atunci caută o formă inedită pentru vechile idei. Deşi cuvântul făcătură nu este tocmai elegant, el se potriveşte rezultatului, rezultat ce tocmai datorită condiţiilor în care a fost creat caracterizează mai bine gândurile autoarei, întrebările şi indeciziile ei.

Cartea are două părţi, cu două personaje principale esenţialmente diferite, aflate într-o asociere artificială mai mult decât forţată.

Prima este o femeie cu multe atribute feminine, dar şi cu unele particulare, aparţinând autoarei şi atribuită de ea tuturor femeilor. Promotoare a feminismului de care şi-a legat numele, ea îi transferă personajului ambiţiile sare personale, printre care şi dorinţa de a deveni o mare celebritate.

Celălalt personaj este opusul ei: un bărbat enigmatic, viril şi nemuritor, exact în aceasta ordine, adică aşa cu l-a cunoscut eroina şi aşa cum probabil şi-l doresc multe femei, mai puţin nemurirea, nu atât pentru că nu ne-ar place, ci fiindcă ne atrage atenţia că unele pretenţii pot fi exagerate. Şi asta ca să nu mai vorbim despre faptul că, nemuritor fiind, pe lângă numeroasele femei cu care a avut de-a face până acum, va cunoaşte nenumărate altele de acum înainte.

Ea, nemurirea, însă, îi permite autoarei să continue ficţiunea şi, în partea a doua a cărţii, într-un şir plictisitor şi exagerat de lung pentru o singură idee, amestecă în stil american, fără pic de respect pentru adevărul istoric, unele evenimente reale, petrecute în Europa începând cu secolul treisprezece şi continuând până aproape de zilele noastre, cu întâmplări fictive, în care, evident, eroul nostru nemuritor joacă un rol principal. Indispus din cauza sterilităţii eforturilor repetate ale oamenilor de a schimba ceva, eforturi eşuate mereu din cauza aceloraşi şi aceloraşi greşeli, devine apatic. Atât de apatic, încât îşi permite să doarmă din când în când câteva zeci bune de ani. În final, prin povestirile sale, ajunge să-i transmită şi eroinei blazarea lui, astfel încât, biata femeie îşi însuşeşte concepţia inutilităţii agitaţiei sisifice ale omenirii şi renunţă la toate idealurile sale iniţiale. Dintr-un om exagerat de ambiţios devine un om fără voinţă.

Este un răspuns la filozofia existenţialistă cu înclinaţii spre stânga, a cărui adept a fost Sartre, ? Este greu de crezut că nu, aşa că se poate afirma cu siguranţă un hotărât DA, chiar dacă, poate, Simone de Beauvoir nu şi-a dorit-o în mod explicit. Ea a murit în 1986, deci a cunoscut efectele îndoctrinării elevilor lui Sartre, inclusiv Pol Pot & co. Cartea, însă, a apărut în 1946, la Editura Gallimard, deci cu mult înainte. Iată că femeile pot avea mai mult fler decât unii filozofi.

 Orice curent filozofic, ca şi orice religie, este responsabil nu numai pentru ideile propovăduite în mod direct, ci şi pentru consecinţele indirecte, derivate sau induse de el. Să le recomandăm filozofilor să se asigure de colaborarea unor femei? Sau, poate mai bine, să le sugerăm femeilor sa facă filozofie? Bărbaţi cu siguranţă că le-ar ironiza, dar – pe de altă parte – se ştie că numai în domeniile care admit existenţa contrariilor ne putem apropia de adevăr cu ajutorul logicii.

 

 

           

SF. GHEORGHE DELTĂ – Raport de vacanţă

 

Am fost câteva zile la Sfântul Gheorghe Deltă să mă plimb pe canale, să mănânc peşte, să fac baie în mare şi să pictez. Am făcut două băi în mare şi restul la vânt (apa era prea rece). Am schiţat câteva tablouri, nu prea multe, tot din cauza vântului, care mi-ar fi transformat şevaletul în corabie cu pânze. M-am cazat la o gazdă, recomandată de cineva care mai fusese acolo, pentru calitatea preparatelor din peşte. Cel mai bun a fost oul (de găină) prăjit ce ni-l dădea la micul dejun.

 

Cu siguranţă că excursia mea ratată nu interesează pe nimeni. Transformarea localnicilor odată cu evoluţia localităţii merită însă atenţie şi despre asta vreau să vorbesc acum, mai ales pentru că ea este un exemplu local a ceea ce poate fi cu mult mai general. Mă refer la cei rămaşi în sat, fiindcă majoritatea a plecat, ceea ce se vede după numărul mare de locuinţe părăsite.

 

Până nu demult, Delta Dunării era o ţintă turistică nu numai pentru pescarii amatori, ci şi pentru orăşenii dispuşi să renunţe pentru câteva zile la confortul urban, în schimbul contactului cu natura neafectată de om, plimbări cu barca printr-un peisaj mirific, dar şi a unor festinuri pe bază de peşte, preparat „ca la el acasă” de către specialişti. Serviciile turistice   să le zicem aşa   erau oferite de către pescari, bucuroşi să câştige un ban în plus, dar şi din ospitalitate. Îmi amintesc de o excursie în Deltă, efectuată cu mulţi ani în urmă, când, un pescar, dintr-un sat izolat, din dorinţa de a ne oferi ceva deosebit, ne-a dat salam în loc de peşte. Sărmanul om, îl comandase de la oraş special pentru noi; vizita noastră îi fusese anunţată, iar el se străduise să ne primească cum putea mai bine.

 

A fost cândva! Astăzi, asemenea obiective sunt posibile doar cu cortul, în locuri izolate şi cu festinul limitat la priceperea personală în arta culinară. Explicaţia este evoluţia localităţii, cu bunele şi cu relele ei.    Eu am ales satul Sfântul Gheorghe, care oferă în plus şi o plajă cu nisip fin la malul Mării Negre. Acest avantaj este şi unul dintre motivele evoluţiei mai rapide a localităţii, preconizată să devină în curând oraş. Dacă, în prezent, se poate ajunge acolo doar cu vaporul, sunt convins că, în viitor, va exista şosea asfaltată până la malul mării.  Unele lucruri m-au încântat. Printre ele o plimbare pe malul Dunării, chiar în zona unor vile şi   mai ales   una cu barca în rezervaţia de păsări. Desigur, imaginile se pot vedea şi la televizor, dar atunci când păşeşti, aşa cum am făcut noi, cu piciorul prin nisip, dar şi prin găinaţ de păsări, depus în straturi de grosimi apreciabile, totul pare altfel. Chiar şi băile în mare, aşa puţine câte au fost, le am încă în memorie, împreună cu o observaţie interesantă, chiar dacă măruntă: în timp ce pe plajele marilor staţiuni, de gen Mamaia, o parte dintre femei aleg să-şi bronzeze sânii, la Sf. Gheorghe moda toplessness nu se practică, ceea ce dovedeşte că turiştii, adepţi ai acestui spaţiu, au alte concepţii.

 

Sursele dezvoltării localităţii sunt două: investiţii ale magnaţilor din marile oraşe şi încercările unor localnici de a-şi adapta casele necesităţilor turismului modern. Prima este benefică, chiar lăudabilă, în contrast cu înstrăinarea banilor în străinătate. A doua este însă discutabilă. Faptul că oamenii se schimbă ar fi, teoretic, foarte bine, dacă rezultatul nu ar fi negativ, iar cauza acestui rezultat este mentalitatea. Iată câteva mici exemple: un scaun de W.C. la şase dormitoare, care nu este dezinfectat niciodată, este mai puţin igienic decât cel vechi, pe vine, în grădină. Pentru că oamenii au astăzi frigidere, peştele nu mai este proaspăt, ci din congelator; se prepară dimineaţa şi se încălzeşte pentru prânz şi cină, iar ce nu s-a mâncat într-o zi, va fi oferit în zilele următoare, eventual transformat în plachie sau saramură. Ciorba de peşte este, de fapt, una de zarzavat cu iz de peşte şi se adaugă peste cea veche, pe tot parcursul sezonului. Festinul cu peşte „ca la el acasă” a devenit o amintire.    

 

În trecut, pentru siguranţă, pescarii îşi luau vâslele acasă după o zi de muncă. Vâsla era o prelungire a braţului lor şi nu riscau să le fie furată. Acum au bărci cu motor. Motorul este mai greu însă şi ar fi incomod să-l ducă în spate. Ca urmare, au apărut hoţii de motoare. Dacă o pereche de vâsle nu costa mare lucru, un motor costă, iar furtul lui a devenit, pentru nostalgici, un motiv de condamnare a societăţii moderne. Nu s-ar fi ajuns aici, dacă oamenii ar fi cooperat şi ar fi amenajat un spaţiu păzit. Altfel, bărcile lăsate printre boscheţi, în zone întunecoase, sunt pradă uşoară, iar recuperarea motoarelor furate aproape iluzorie, fiindcă poliţia veghează doar asupra intereselor statului, nu şi ale oamenilor.

 

 Evoluţia pare a fi un joc cu suma nulă; ce se câştigă într-o parte se pierde în altă parte. Fapt este că Sfântul Gheorghe nu mai este ce-a fost. Ar fi putut să nu se întâmple aşa, dacă mentalitatea ar fi fost cea care s-ar fi modificat prima într-una favorabilă progresului. A intervenit însă rapacitatea. Şi nu numai rapacitatea, ci pur şi simplu neadaptarea la schimbare. Ar fi fost cu mult mai bine dacă, în loc să se repeadă la câştiguri, ar fi întrebat, s-ar fi informat asupra soluţiilor optime etc. Investiţiile lor ar fi fost mai sigure şi mai eficiente.  Spuneam că unele observaţii locale pot fi generalizate.

 

Venind dintr-o zonă urbană dezvoltată, mi-a fost uşor să identific erorile pescarilor din Sf. Gheorghe, ce încearcă să se ridice la nivelul celorlalte localităţi ale ţării. România, la rândul ei, încearcă să se integreze spaţiului european. Oare nu cumva, la nivel naţional, facem şi noi greşeli similare? Cu siguranţă, da. Cum nu-mi propun să dau soluţii - oricum, nu le-ar lua nimeni în seamă - mă opresc aici.

 

 

Provincialismul revistelor de provincie

 

Câteva precizări necesare:

  1. nu toate revistele din provincie sunt provinciale, în sensul peiorativ al cuvântului;
  2. sensul peiorativ aparţine unor locuitori ai capitalei, care în lipsa unor calităţi autentice, încearcă să se diferenţieze astfel.
  3. Este adevărat, capitala concentrează forţele, modelează oamenii prin simpla lor participare la mulţimea evenimentelor culturale, dar facilitează şi coagularea a tot felul de coterii.

Teoretic, orice revistă a trebui să reflecte activităţile culturale din zona pe care o reprezintă.

Căderea în provincialism are drept cauză tocmai încercarea unora de a se deschide către orizonturi mai largi decât le permite aşternutul. Găsesc, de pildă, interviuri ce personalităţi recunoscute, care – în imaginaţia realizatorilor – vor ridica prestigiul revistei la nivelul personalităţii intervievate. Fals! Cititorii au acces la toate revistele, iar un interviu cu oricine are valoare în măsura în care cel intervievat spune ceva remarcabil sau cel puţin inedit. În faţa unui reporter provincial însă, cel in cauză răspunde formal la întrebările banale ce-i sunt puse.

Dacă, în schimb, revista ar fi publicat mai multă producţie culturală originală, ar fi atras atenţia într-o măsură mai mare, ar fi făcut un serviciu mai important culturii regionale şi – cu siguranţă – nu ar fi căzut în provincialism. Ar fi fost etichetată ca o revistă reprezentativă pentru provincia respectivă, cu toate calităţile ce pot decurge de aici.

A fost doar un exemplu.

 

 

 

ASTRA redivivus

 

Este dificil de oscilat între aprecieri favorabile si nefavorabile, dar la asta ne obligă acest prim număr din cea mai recentă serie (a câta?) a revistei ASTRA, editată – de data aceasta – de către Biblioteca Judeţeană „George Bariţiu” din Braşov. 


Se pare că ASTRA este un nume ce place românilor şi nu numai: ASTRA asigurări, Fotbal Club ASTRA Ploieşti etc., dar şi Opel Astra; ASTRA - Australian Subscription Television and Radio Association; Astra missile India; Société Astra- French manufacturer of balloons, airships, and aeroplanes şi foarte multe altele. Găsim chiar şi în trecut acest termen. În mitologia sanscrită el desemna o armă teribilă, deţinută de o puternică zeitate, iar în cea greacă - limbă în care înseamnă stea şi de unde avem şi românescul „astru” – îl avem pe Astraios, din a doua generaţie de Titani, descendent din Crius şi Eurybia, şi care, împreună cu Eos, zeiţa zorilor, au dat naştere multor progenituri (Boreas, Notus, Eurus, Zephyrus şi alţii), precum şi cinci planete: Saturn, Jupiter, Marte, Venus şi Mercur.

 
Dacă celor din străinătate nu le putem reproşa că nu au auzit de „Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român”, pe români doar ignoranţa îi salvează.

 
Există însă o categorie specială, şi anume a celor ce – nu numai că au ştiut – dar au avut aroganţa să se revendice în continuatori ai prestigioasei instituţii. Interesantă este apariţia primei serii a revistei ASTRA la Braşov, oraş ce a purtat şi numele „Stalin”, deşi asociaţia amintită a luat fiinţă la Sibiu. O glumă spune că prima intenţie a fost ca oraşul Sibiu să primească sinistrul nume, dar salamul de Sibiu era o marcă binecunoscută, iar schimbarea ei în „salam de Stalin” ar fi ridicat probleme insurmontabile. Poate că această reţinere a făcut ca şi revista ASTRA să apară la Braşov şi nu la Sibiu. Au făcut-o comuniştii, din motive lesne de înţeles, dar şi unele partide politice de după 1989. Au dispărut toate din momentul în care nu au mai fost subvenţionate. 


Acum, poate că ideea editării unei revistei de către o instituţie – Biblioteca Judeţeană - să fie de bun augur. Cel puţin teoretic, ea – instituţia – nu se află sub comandamente politice şi, în consecinţă, poate că nu va dispărea la fel de uşor. Teoretic! Practic, încă de la pagina la doua şi pe întreaga pagină a cincia apare dovada plecăciunilor necesare (la noi). Am luat o lămâie, să-mi treacă, şi am mers mai departe. Învăţasem încă din tinereţe tehnica cititului pe sărite.


Fără doar şi poate, revista este frumoasă. Din punct de vedere tipografic poate concura cu un album de fotografie sau pictură, de care orice artist ar fi mândru. În privinţa conţinutului este, de fapt, un magazin istoric (actualul director al Bibliotecii Judeţene este un istoric). Mă întreb doar: dacă următorul director va fi botanist, vom găsi în revistă informaţii despre cultura porumbului? Apropo de cultură, revista are un supliment dedicat literaturii, artelor şi altor idei. Frumoasă şi ea, este un semn că ţelul înaintaşilor de acum aproape 150 de ani, de răspândire a literaturii şi culturii printre românii transilvăneni, nu a fost complet uitat. Ceva din idealul lor a rămas, fie şi ca anexă.


Se naşte totuşi o întrebare: cum se poate răspândi cultura cu o revistă inaccesibilă poporului, dat fiind costul ei prohibitiv? Da, e frumoasă, dar frumuseţea costă şi, atunci, ne întrebăm: cui foloseşte? Nu cumva există riscul să dispară şi ea înainte de a fi cunoscută? 


Am însă şi câteva remarci pozitive, printre care faptul că autorii articolelor nu mai sunt cei cu care ne-am obişnuit de prea multe decenii şi care nu au avut nimic de spus în trecut şi cu atât mai puţin azi. Dacă Academia Română şi-a schimbat componenţa atât la instalarea regimului comunist, cât şi la răsturnarea lui, majoritatea uniunilor de breaslă nu a făcut-o. Ele s-au transformat în grupuri de interese, dar nu în scopul dezvoltării profesionale, ci – dimpotrivă - pentru susţinerea intereselor proprii, manifestate aici prin ridicarea la rang de criterii de evaluare a ceea ce ştiu ei să facă. Deschiderea către lume şi preocuparea de a recepta ceea ce este cu adevărat valoros este, poate, cel mai mare atu al ASTREI de azi. Sper să nu fie doar entuziasmul începutuluii.


Oricum, ne bucurăm că Braşovul se ambiţionează să aibă o revistă de cultură, gest pentru care trebuie să-i felicitam pe realizatori. 

 

 

 

Cuprinsul volumului 2

 

După război, mulţi viteji s-arată

Ştiinţa şi victimele ei: biserica şi filosofii.

Comunişti şi non-comunişti

Diferenţe

Cât de slavi sunt ruşii?

Două vernisaje în aceeaşi zi

Confesiunile unui nepriceput.

Despre folosirea diacriticelor

Scrisoare de la un provincial

Universul „fericit” al copilăriei

Autobiografie târzie

De ce au vrut părinţii comunismului să desfiinţeze religia?

Comunismul este sortit unei singure generaţii.

Despre comunicare

Mai filozofăm?

Muzica uşoară sau populară ?

Cultură vs. ştiinţă

Trivialitatea în literatură

Din haos, Doamne. . . Pardon!

Calitatea se află în conţinut şi nu în formă

Între extreme

Înlănţuiri

Herzen – scriitorul

Simone de Beauvoir

Sf.Gheorghe-Deltă

Provincialismul revistelor de provincie

ASTRA redivivus