Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

 

 

 

 

Eseuri vesele şi triste

 

Volumul 1

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Braşov, 2014

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

 

GHEORGHIU, CRISTACHE

            Eseuri vesele şi triste / Cristache Gheorghiu, - Braşov, 2014

            ISBN 978-973-0-17194-5
 
 

 

 

 

 



De la Vasile Conta către nicăieri

 

Vasile Conta a scris un studiu, „Teoria fatalismului”, pe care l-a publicat mai întâi în limba română în revista, pe atunci ieşeană, „Convorbiri literare”, între septembrie 1875 şi martie 1876, iar apoi în limba franceză: „Théorie du fatalisme. Essai de philosophie matérialiste”, Bruxelles, 1877. Titlul poate induce în eroare pe cititorul de azi, când cuvântul fatalism are o conotaţie catastrofică, de aceea subtitlul („Încercare de filozofie materialistă”) este mai aproape de conţinut. Este o carte de filozofie a cărei temă este susţinerea tezei pe care am putea-o numi mai repede o teorie a cauzalităţii. Este interesant de observat schimbarea sensului unor cuvinte datorită evoluţiei limbii, ceea ce ar trebui să le dea de gândit celor ce se grăbesc să citeze ad literam fraze ale scriitorilor de demult şi să le pună în sarcină idei pe care aceştia nu le-au avut în vedere.

Deşi lucrarea lui Vasile Conta a mai fost publicată de câteva ori, în 1923 apare la Bucureşti o traducere în limba română după versiunea franceză, traducere datorată Anei Conta-Kernbach, sora filozofului, continuată şi finalizată după moartea acesteia de dr. P. Zosin de la Iaşi. Evident, întrebarea „de ce a fost nevoie de o traducere din franceză în română, deşi exista versiunea iniţială scrisă direct în română?” este inevitabilă. Răspunsul ni-l dă însuşi editorul, în nota introductivă la ediţia din 1923: „...confruntarea celor două ediţii arată simţitoare deosebiri. Textul francez este de pildă mai precis, ... La această superioritate a versiunii franceze contribuie fără îndoială şi faptul că limba noastră era la 1875 mai puţin încă decât astăzi apropiată nevoilor gândirii ştiinţifice”. Limba franceză i-a permis deci românului Vasile Conta să se exprime mai bine decât a putut s-o facă în româna anului 1875; în schimb, cea din 1923 le-a permis traducătorilor s-o facă într-o manieră acceptabilă, chiar şi în zilele noastre.

Prima observaţie este evoluţia de-a dreptul impresionantă a limbii române în mai puţin de 50 de ani. Această evoluţie a continuat şi continuă şi azi, chiar dacă nu chiar în acelaşi ritm. Întrebarea este încotro? Atunci, România se afla în faza de integrare în cultura europeană după perioada fanariotă, în timp ce astăzi ne place să credem că ne aflăm deja acolo, în Europa, iar limba evoluează în mod normal, ca orice altă limbă a unei ţări civilizate. Oare? Da, dar nu fără poluatori. La gândul poluatorilor, îmi scade moralul (Voi reveni!). Cât despre „Da”, acesta este destul de aproximativ, dar cred că acceptabil. De ce cred şi nu sunt sigur? Orice limbă se află undeva pe o scară a valorilor, de la cele mai rudimentare şi până la cele ce permit exprimarea celor mai profunde idei. Dificultatea constă în imposibilitatea auto-evaluării. Ştim deja că limbajul şi gândirea se formează împreună. Există studii celebre şi recunoscute în acest sens. Îl voi aminti doar pe Henri Wald, nu pentru că ar fi cel mai important - el fiind recunoscut doar ca publicist - ci pentru că a scris cu deosebită pasiune pe această temă şi este de aceea mai accesibil. Da, nu putem exprima ceea ce nu gândim, şi nu putem gândi decât ceea ce este exprimabil, bineînţeles în limba sau limbile pe care le cunoaştem.

Unde se află limba română pe aceasta scară? Putem afla doar dacă ne raportăm la alte limbi. O bună măsură este tocmai capacitatea unei limbi de a traduce texte din alte limbi într-o manieră directă, simplă, uşor inteligibilă de către cititorul obişnuit. Există ceva ce am citit, sau despre care am aflat dintr-o limbă străină şi nu putem exprima în limba română? La nivelul cunoştinţelor mele, nu, dar eu nu sunt chiar un erudit. M-am bucurat să aflu când cineva mai învăţat decât mine (Gabriel Liiceanu cred) a declarat că nu a întâmpinat nici o dificultate în traducerea unei lucrări filozofice din germană în română, cu observaţia că era vorba despre o lucrare mai veche şi nu chiar una ultramodernă. Constantin Noica, în schimb, recunoaşte  că l-a ascultat pe Heidegger la interval de 2 ani şi i s-a părut că spune acelaşi lucru, dar ascultătorii germani i-au declarat că nu era tocmai aşa. (Jurnal filozofic, editura Humanitas, pg. 41-42) Discursului lui evoluase pe o spirală, era mai nuanţat. Este de presupus că necunoaşterea subtilităţilor limbii germane l-au împiedicat pe Noica să sesizeze diferenţele. Rămânem totuşi la credinţa că limba română este, chiar dacă nu în vârf, destul de aproape de el.

Curentul vulgar ce este la modă astăzi nu l-aş lua în seamă, deşi el poluează în mod evident limba. Dar, aşa cum avem manele în muzică, avem şi manele în literatură. Pornografia şi înjurăturile, oricât de mare plăcere le-ar face unora, nu vor intra niciodată în nici un fel de literatură şi în nici un caz în limba literară. Da, o înjurătură are calitatea de a exprima foarte succint un sentiment. Este, dacă vreţi, o poezie a sentimentelor negative. Într-un fel, ele sunt de înţeles, dacă ne gândim că, ieşind din atmosfera descrierilor de tip Sadoveanu a frumuseţilor patriei – descrieri frumoase, dar lipsite de conţinut – şi revenind la viaţa reală, chiar că o înjurătură este primul lucru care-ţi vine în minte, doar că exprimând-o, nu înseamnă că am făcut literatură în locul lui Sadoveanu. Diferenţa este cam tot atât de mare ca între vorbirea nearticulată şi poezie, având în vedere că înjurătura exprimă un sentiment într-o manieră foarte apropiată de vorbirea nearticulată. Limba, literatura, trebuie să fie capabile să transmită idei şi nu doar sentimente.

În trecut, limba română literară s-a cristalizat prin contribuţia intelectualilor moldoveni, şi nu în mod întâmplător, ci – apropo de teoria lui Vasile Conta – din motive obiective. Cauza a fost vecinătatea cu Polonia, ţară cândva puternică şi civilizată (să nu uităm că a avut una dintre primele universităţi din Europa), iar mai târziu cu Imperiul Habsburgic. Copiii boierilor moldoveni mergeau la studii în Polonia, iar atunci când se aflau în dizgraţia domnitorului, emigrau tot acolo chiar ei înşişi. Nu întâmplător, adevăratul ridicător, ctitorul spiritual al celebrei Pecerskaia Lavra de la Kiev, pe atunci teritoriu polonez, a fost un român, Petru Movilă. Aşa se face că moldovenii simpli, chiar şi inculţi, deşi au o pronunţie uşor diferită, vorbesc şi azi o limbă corectă din punct de vedere gramatical. Dacă Eminescu, Sadoveanu etc. ar fi fost prahoveni, spre exemplu, dezacordul de număr ar fi fost regula şi nu greşeala.

Astăzi, centrul cultural al României s-a mutat la Bucureşti. În plus, vecinătatea imediată contează mai puţin în condiţiile tehnologiei moderne. Există oameni luminaţi care scriu cărţi bune şi suntem astfel asiguraţi că vom ţine pasul cu lumea. Pericolul se află în ruptura pe cale să se producă între aceştia şi restul populaţiei, educată la televizor şi prin exemplul unor parveniţi. Cărţile bune sunt puţine şi sunt citite de şi mai puţini cititori.

În curând, ele nici nu vor mai fi scrise în limba română, ci direct în limbi străine, unde şi posibilităţile de răspândire sunt mai mari. De ce librăriile sunt totuşi invadate de cărţi nefolositoare? Din motive comerciale, evident. Astăzi totul, sau aproape totul este supus legilor pieţei. Chiar şi cultura? Categoric nu, dacă avem în vedere cultura autentică! Scriitorii antici, şi nu numai ei, n-au scris pentru ca să vândă. Nici n-ar fi fost posibil, pentru că tiparul nu fusese încă inventat. Astăzi, datorită tehnologiei, oricine poate scrie o carte, dar asta nu înseamnă că orice pagină tipărită reprezintă un act de cultură, deşi nimeni nu-i împiedică pe autori să se auto-considere că ar fi. Sunt de aceea la modă producţii din cele mai abominabile, unele de-a dreptul pornografice, cu pretenţii de literatură. Cine face diferenţa? Posteritatea în mod sigur.

Autorul de literatură adevărată nu se gândeşte, atunci când scrie, la bani. El are ceva de spus şi nu-şi găseşte liniştea până când nu-şi aşterne gândul pe hârtie. Ajunge chiar să-şi subvenţioneze propria carte. Ideea de marketing este străină de orice act de creaţie autentică.

Există deci cărţi pentru toate gusturile, ceea ce este foarte bine. Îşi alege fiecare ceea ce simte că-i trebuie sau îi face plăcere. Cartea nu mai este un obiect destinat elitelor, celor ce ştiu sa citească, pentru că astăzi analfabeţii sunt o raritate. Sintagma „om cu carte” a devenit caducă. Depinde ce fel de carte citeşte. Dacă, pe de o parte este bine să existe cărţi pentru toate gusturile – pentru că numai astfel pot fi atraşi către lectură cât mai mulţi oameni – nu este mai puţin adevărat, pe de altă parte, că orice carte ar trebui să conţină un mic vector care să-i stimuleze interesul cititorului către ceva mai mult. Asta în teorie!

Expresiile colocviale la modă azi, fie ele şi poetice, intră sau nu în limba literară? Şi, apropo de poetic, ce înseamnă poezie? Un şir de vorbe fără sens numai pentru că sună ciudat? Poezia este o metaforă, ceea ce înseamnă că în spatele cuvintelor se află o idee. Poezia se exprimă metaforic şi este cu atât mai valoroasă cu cât aceste metafore sunt mai sugestive, mai interesante, mai poetice, ca să mă exprim aşa, deşi nu vreau să definesc poezia prin poetic sau invers. Înainte de orice însă, mai frumos sau mai puţin frumos, poezie sau proză, ele trebuie să comunice un gând.

Spre deosebire de muzică şi arta plastică, care sunt receptate direct prin simţuri, literatura nu poate face decât indirect, prin intermediul ideilor. Idei şi nu doar cuvinte. Prin limbă se transmit deci idei, gânduri. Cuvintele sunt simboluri.

Unele texte, concepute prea particular, pot să nu fie traductibile, oricât ar fi de frumoase. Constat această dificultate în corespondenţă,  atunci când trebuie să traduc ceva gândit iniţial în limba română, iar expresia respectivă nu există în cealaltă limbă sau nu cunosc eu un corespondent al ei. Atunci, trebuie să recurg la exprimarea cuminte, în termeni obişnuiţi. Până aici n-ar fi nici o tragedie. În toate limbile există asemenea expresii. Unele expresii însă au nu numai o răspândire locală, dar şi temporară, ceea ce înseamnă că ele sunt perisabile, nu au intrat, de fapt, în limba literară, iar peste puţin timp vor fi uitate. Peste câţiva ani, un cititor nu va înţelege ce-am vrut de fapt să spunem, iar textul îi va părea hilar.  Mă întreb de aceea în poezie, unde modul de exprimare este esenţial, ce viitor pot avea jocurile de cuvinte născute mai mult pentru ciudăţenia asocierii lor decât pentru a transmite ceva? Există şi în poezie, ca peste tot, mici secrete tehnice ale profesioniştilor. Adevărata poezie are nevoie însă şi de ceva talent, nu numai de tehnică. Este problema autorilor, îi priveşte, dar dacă, în loc să-şi expună „operele” într-un muzeu, le plasează pe partea carosabilă a drumurilor publice, atunci nu fac decât să încurce circulaţia maşinilor adevărate. Şi poate că aşa s-ar întâmpla, dacă n-ar exista un administrator al drumurilor. Întrebarea este: „Şoselele literaturii cine le administrează?”. Cred că aici avem o problemă.

Cel ce ar trebui sa facă acest lucru nu poate fi decât omul de cultură, iar modul în care o poate face nu este, bineînţeles, cenzura, ci exemplul lui cel bun.

Şi iată că vine pericolul cel mare tocmai din partea televiziunii, adică din locul cu cea mai mare influenţă asupra populaţiei. Iar aici nu avem de ales. Există şi programe bune, chiar foarte bune, dar ele sunt puţine, plasate la ore nepotrivite şi nu sunt urmărite de marea masă. Emisiunile obişnuite, cele „cu rating”, sunt cele care formează limba, pentru că despre ea vorbeam. Din păcate, televiziunea a fost invadată după 1989 de indivizi ce nu au avut în viaţa lor preocupări culturale, dar care şi-au găsit loc tocmai în asemenea emisiuni. Aici vectorul stimulator este îndreptat în direcţie opusă. Că aceşti indivizi vin din profesiuni diferite, n-ar fi nimic, dimpotrivă, ei ar fi putut aduce un suflu înnoitor necesar pentru închistarea în care se afla televiziunea înainte, dar au pătruns indivizi fără nici o profesiune, remarcabili doar pentru incultura şi tupeul lor. Ceea ce mă deranjează cel mai mult este lipsa de replică a celor ce pretind a fi oameni de cultură. Se invocă rating-ul, care atrage publicitate, care publicitatea aduce bani. Iarăşi banii! Mă tem însă că aici se ascunde o mică minciună. Să ne imaginăm că un om de afaceri doreşte să-şi plaseze un anunţ publicitar şi i se spune că o anumită emisiune are rating-ul cel mai bun. Dar produsul căruia doreşte să-i facă publicitate se adresează unei categorii sociale total diferite de cea a celor ce vizionează acea emisiune. Şi totuşi, nimeni nu urmăreşte rating-ul în mod diferenţiat. De ce? Pentru că există cineva interesat în publicitate „la grămadă”. Acesta este politicianul. Pe el îl interesează votul electoratului, indiferent de unde vine, iar cele mai multe voturi vin din partea celor neinstruiţi. Posturile de televiziune sunt în mâna politicienilor, iar ei sunt interesaţi să-şi facă propria publicitate în rândul maselor, cu cât mai ignorante, cu atât mai numeroase. Nu rating-ul unei emisiuni anume contează, ci rating-ul postului în ansamblul lui, deoarece proprietarul-politician este interesat să atragă electoratul către postul său şi să-l sustragă de la posturile adversarilor politici. Nimeni nu ne spune însă acest lucru, nici măcar „oamenii de cultură”.

Ne întrebăm atunci: „Care este sensul evoluţiei actuale a limbii române?”. Va fi ea capabilă în viitor să comunice românilor ideile acelor timpuri sau intelectualii epocii respective vor apela la limbi străine, precum a făcut-o Vasile Conta?

 

Publicat în revista de literatură

„Dealul Melcilor” nr. 5(7) martie 2006

 

 

De la Pascal la Pascal

 

Dintre gânditorii moderni, Blaise Pascal - dacă pot să-l mai numesc modern, după ce am schimbat chiar şi mileniul - este revendicat de toată lumea, indiferent dacă cei care-l evocă sunt adepţi ai unor curente religioase sau, dimpotrivă, ai unora atee. Explicaţia vine din faptul că, după o viaţă de succes ca fizician şi matematician, adică de om al ştiinţelor exacte, a renunţat la toate acestea şi s-a înrolat într-o mănăstire, punându-şi inteligenţa în slujba bisericii. De aici, teologii au tras concluzia că şi-ar fi schimbat concepţia, evident în bine, pentru că „l-a văzut pe Dumnezeu”. Ateii, în schimb, explică schimbarea printr-o slăbire a puterii lui de judecată.

A ajuns astfel asemenea anticilor pe care îi evocăm cu toţii fără să le fi citit operele, interpretând însă cum ne convine unele citate scoase din context. Iar dacă am citit vreodată ceva din opera lor, ar fi naiv să credem că am înţeles nuanţele subtile ale gândirii lor după câteva mii de ani, în condiţiile în care cuvintele oricărei limbi îşi pot schimba înţelesul în decursul unui singur secol. Citeam zilele trecute pe o placă din incinta bisericii Sfântul Nicolae din Braşov o precizare testamentară făcută la 1882 de către arhimandritul Isaia Persiceanu  către ,,scăpătaţii” săi. Termenul avea sensul simplu de urmaşi. Astăzi, însă, după doar o sută şi ceva de ani, el are pentru noi sensul de sărăciţi, rămaşi fără avere. Asta ca să nu mai vorbim despre cuvinte actuale, dar care au nuanţe, sau chiar sensuri diferite în zone diferite. Îmi amintesc că, în urmă cu ceva ani, i-am transmis toată simpatia mea unei prietene din Australia cu ocazia căsătoriei ei, fără să ştiu pe vremea aceea că în limba engleză urarea mea suna a condoleanţe, şi nu a felicitare.

Dar, să revenim la Pascal. Adevărul este că nu a existat nici o schimbare a concepţiei lui. Mai întâi, pentru că el a fost educat într-un spirit profund religios şi a rămas credincios toată viaţa sa. El nu s-a „stricat la cap”, cum le place materialiştilor să afirme, şi nici n-a avut o minte slabă în tinereţe, dar s-a deşteptat brusc mai târziu, aşa cum le-ar place preoţilor să creadă. Realizările lui ştiinţifice dovedesc un intelect superior oricărui teolog cunoscut de la Hristos încoace, iar savanţi credincioşi au existat întotdeauna şi în toate religiile. Pe scurt, Pascal n-a fost niciodată străin de religie. N-a fost nici o convertire, ci doar o schimbare a „jobului”, bazată pe aprecierea că, laolaltă cu janseniştii de la Port-Royal-des-Champs, putea fi mai eficient, cel puţin în privinţa comunicării cu lumea. Nu trebuie să uităm declaraţia sa: ,,Am petrecut multe zile studiind ştiinţele abstracte, dar numărul prea mic de oameni cu care pot comunica în domeniul ştiinţific m-a dezgustat”. Dorinţa lui era deci una de comunicare.

Ideea că un om al ştiinţelor exacte este în mod necesar un ateu este total eronată. Ea a fost avansată de preoţii incapabili să înţeleagă sensul profund al propriei lor doctrine religioase, dar îndârjiţi să-şi apere puterea politică dobândită şi avantajele materiale. Un om de ştiinţă poate fi la fel de credincios ca oricare altul. Cazul lui Newton este binecunoscut. Îndrăznesc chiar să spun că fiecare om este credincios în felul său, fiecare are Dumnezeul său, aşa cum îl vede el, conform filozofiei sale personale. Chiar şi cei ce cred că sunt atei au un Dumnezeu al lor, de care poate că nu sunt conştienţi. De aceea, alinierea la un Dumnezeu standard, conceput de o instituţie mai mult sau mai puţin autorizată, este o dovadă de ignoranţă.

Din nou m-am abătut! Spre deosebire de alţii, Pascal a renunţat să mai facă cercetare în fizică şi s-a dedicat religiei. Aici au contribuit doi factori. Mai întâi, a fost dorinţa de comunicare. În lumea mică a oamenilor de ştiinţă – cu atât mai mică cu cât urci mai sus, şi cu atât mai concurenţială –, comunicarea este tot mai precară. Dezbaterile pe teme religioase, în schimb, interesează un cerc mult mai mare de persoane. Şi aici intervine al doilea factor. Pascal a fost solicitat să contribuie prin talentul său la disputa în care teologii de la mânăstirea Port-Royal-des-Champs erau implicaţi, continuând, de fapt, un diferend mai vechi dintre Sfântul Augustin şi Pelagius, în încercarea lor de a reconcilia între credinţă şi raţiune. El nu a plecat la mănăstire pentru ca să facă mai multe mătănii, ci pentru ca să-şi continue preocupările filozofice, de data aceasta pe teme religioase.

Solicitat însă să combată Raţionalismul (inamicul de atunci al teologilor) cu argumente raţionale (pentru că aceasta i-a fost sarcina), el şi-a dat seama că se află într-o situaţie paradoxală.  „Apologia Creştinismului”, cartea pe care trebuia s-o scrie, n-a scris-o niciodată. Din ceea ce ar fi trebuit să fie o lucrare monumentală, perfect închegată, noi avem doar „Cugetări”, şi acestea apărute postum şi periate de cei de la Port Royal.

Până la urmă, pe plan filozofic, Pascal nu ne-a lăsat o operă cu idei precise, o doctrină, un sistem, aşa cum au vrut să facă unii filozofi de mai târziu, mai ales Kant. Dar poate că tocmai datorită ambiguităţilor sale, Pascal rămâne şi astăzi unul dintre cei mai incitanţi filozofi, motiv pentru care gânditorii contemporani încă îi mai analizează opera. Este opera cuiva care gândeşte şi nu a unuia care are idei ferme, dar este îndârjit în a şi le susţine. Este opera unui filosof, adică a unuia care caută adevărata înţelepciune. Mă gândesc prin contrast la Marx, despre care se spune că încă înainte de a fi împlinit 20 de ani, ar fi avut deja fixate principalele idei ce au stat la baza doctrinei sale, doctrină ce şi-a propovăduit-o apoi toată viaţa, ba şi-a găsit chiar şi urmaşi, nu doar scăpătaţi, cum le-ar fi spus Persiceanu, ci cu adevărat sărăciţi intelectual, cum le-am spune noi. Ce bine ar fi fost dacă mai întâi ar fi gândit şi apoi ar fi scris!

 

Publicat în revista de literatură

„Dealul Melcilor” nr. 1(3) martie 2005

 

 

 

Recenzia unei cărţi nescrise

 

De ce nescrisă? Şi, dacă nu e scrisă, de ce să aibă o recenzie? La a doua întrebare este mai uşor de răspuns: pentru că ar fi trebuit să fie scrisă. Prima întrebare revine deci întărită. (Tocmai am creat un sofism! Ar fi fost păcat să ratez ocazia acum, când acest stil a devenit politică de stat. Să revenim însă la oile noastre pe care nu le avem!)

Aşadar, „care este cartea ce ar fi trebuit scrisă?” şi „de ce nu s-a scris ea până acum?”. Ce ar fi trebuit ea să trateze? Fiind vorba despre o carte, şi nu despre mai multe, tema ei ar trebui să fie una de maxim interes. Pentru momentul actual, aceasta este analiza modului în care România a evoluat în ultimele şapte-opt decenii şi, ca o consecinţă, încercarea de a decela unele soluţii de redresare. Veţi răspunde că, dimpotrivă, s-au scris prea multe asemenea cărţi. Da, dar nu aşa cum aş fi vrut eu. Rezultă că ar trebui ca eu să scriu această carte. Mă tentează, dar marea majoritate a românilor, nu numai că nu sunt interesaţi să afle, dar mulţi nici nu vor să se ştie cum s-a ajuns în situaţia actuală; cât despre soluţii de viitor, nici nu vor să audă pentru că toată lumea ştie perfect ce are de făcut, doar că nu reuşeşte. În consecinţă, cartea ar avea un număr prea mic de cititori, pentru ca publicarea ei să fie rentabilă.

Atunci, cum să scriu recenzia propriei mele cărţi, fie ea şi nescrisă? Mă văd în situaţia unui căţel, sau a unei pisici, care se joacă cu propria-i coadă. O recenzie reflectă un punct de vedere exterior. Altfel nu mai este recenzie, ci laudă de sine. În consecinţă, nici această recenzie nu poate fi scrisă. Probabil că un titlu mai corect ar fi fost „Recenzia nescrisă a unei cărţi imaginare”. Totuşi, ne aflăm în faţa unui text scris, deci nu putem spune că este nescris, sau că nu există, doar că nu este o recenzie. „Ne-recenzia” este un termen ce mă duce cu gândul la Nichita Stănescu, ceea ce înseamnă că am luat-o cu totul razna. Cred că va trebui să scriu până la urmă cartea.

Care carte? Una simplă, în care să relatez cum am văzut eu lumea. De ce eu? Au mai făcut-o atâţia alţii! La o statistică sumară, constatăm că, la noi, majoritatea autorilor provin doar din câteva categorii sociale, în nici un caz din toate, dominantă fiind originea lor rurală. Ca o consecinţă, subiectele lor tratează fie viaţa satului – şi aceasta de pe poziţii sentimentale idilico-nostalgice – fie subiecte din domenii ce li s-a părut lor  a fi mai spectaculoase, ca cele colectate din lumea artiştilor, a medicilor, sau mai nou a politicienilor, dar din care ei doar au aflat câte ceva, fără să fi trăit vreodată cu adevărat în interiorul acelor domenii, spre deosebire de Sadoveanu, care chiar fusese în locurile pe care le-a descris atât de frumos.

O ţară, însă, nu este caracterizată prin cei câţiva reprezentanţi de frunte, şi nici prin păturile ei cele mai nevoiaşe şi, în general, inculte. Ceea ce o caracterizează în lumea civilizată este zona ei de mijloc, majoritar urbană. Evoluţia sau involuţia acestei categorii sociale dictează progresul sau regresul ţării. Or, cărţi despre transformarea oraşelor României sunt cvasi-inexistente. Era firesc să se întâmple aşa după ce intelectualitatea a fost exterminată în primii ani de după cel de Al Doilea Război Mondial, iar puţinilor rămaşi, ca şi urmaşilor lor, li s-a pus pumnul în gură. Ei nu au apucat să-şi spună punctul de vedere. Cărţile lor nu au putut să apară. Iată de ce ar trebui scrise acum, cât amintirea acelor timpuri încă mai există în mintea câtorva. Altfel, generaţiile următoare, ca de altfel şi cea de azi, vor trage concluzii eronate despre propriul lor trecut, ca să nu mai vorbim că nu vor şti cum să-şi construiască viitorul. Dovada este că, după aproape două decenii de la înlăturarea teoretică a comunismului, România nu şi-a găsit încă drumul, iar tânăra generaţie este mai dezorientată ca oricând. (Articolul a fost scris în anul 2005.)

Aseară, la un post central de televiziune, trei tineri (mai pot numiţi tineri dacă au între 30 şi 35 de ani?) discutau despre un septuagenar, pe care se oţărau să-l pună la index. Nu-l cunosc pe inculpat, aşa că nu ştiu dacă era sau nu condamnabil cu adevărat, dar nici acuzatorii nu prea îl cunoşteau: doar unul dintre ei părea să aibă ceva mai multe informaţii, un altul era destul de ezitant, iar al treilea, de fapt o domnişoară, afirmase deschis că nu ştie nimic despre cel în cauză, dar că toţi cei de vârsta lui „sub o formă sau alta, au susţinut regimul comunist, deci sunt culpabili într-o măsură mai mică sau mai mare”. (Sfântă ignoranţă!) Am citat din memorie, dar sper că am făcut-o destul de fidel; doar cuvântul „culpabil” cred că nu i-a aparţinut ei, pentru că nu i se potriveşte, dar aceasta era ideea. Idee pe care ceilalţi o îmbrăţişaseră imediat, pentru că, de fapt, asta urmăreau, cazul discutat fiind doar un pretext. La asemenea acuzaţii în bloc, am câteva observaţii.

Comunismul a fost introdus în România cu sprijinul armatei sovietice. Desigur, au existat jigodii care s-au grăbit să-l servească. Au existat însă şi oameni cu spirit patriotic şi/sau cu o înaltă moralitate şi care au încercat să facă ceea ce se putea face spre binele ţării, în condiţiile date. Cei mai mulţi dintre ei au plătit cu viaţa. Majoritatea oamenilor însă, au încercat să trăiască cumva, unii scrâşnind din dinţi, pentru că oricum nu aveau de ales. „Modus vivendi” este o sintagmă cunoscută încă din antichitate fără a fi condamnată. De opus nu se putea opune nimeni; ar fi fost sinucidere curată. Nu ştiu din ce categorie făceau parte părinţii celor trei tineri acuzatori despre care am vorbit la început, dar de regulă ţipă cel mai tare tocmai cei care au ceva de ascuns. În mod sigur nu aparţin celor ucişi de comunişti şi nici celor ce s-au sinucis pentru că au refuzat să trăiască în condiţiile impuse. Îmi pot imagina însă ce  educaţie au primit.

Într-o oarecare măsură, ei sunt de înţeles. Orice adolescent consideră că generaţia lui este superioară generaţiilor anterioare, pentru că societatea evoluează, iar ei, nu-i aşa, aparţin noului. Astăzi, însă, noi ştim că anii comunismului au însemnat în primul rând o deteriorare a valorilor morale. Ceea ce pentru unii părea a fi o evoluţie, a fost de fapt o involuţie. În lipsa unei educaţii deosebite, pe care ar fi putut-o primi în particular, tinerilor obişnuiţi, formaţi în sistemul educaţional oficial, şi ajunşi astăzi la maturitate, le este foarte greu, dacă nu imposibil, să schimbe sensul valorilor cu care s-au  deprins. Ceea ce este mai greu de înţeles este faptul că cei trei eroi ai noştri nu mai erau adolescenţi şi, în plus, aveau pretenţii de persoane educate.

În tinereţe eram acuzat că educaţia mea avea reminiscenţe „burghezo-moşiereşti”, influenţată fiind de către părinţi, profesori, etc., în general, de către adulţii din acei ani, cu toţii persoane ce nu prea aveau habar de comunism, acesta fiind ceva cu totul nou pentru ei. În consecinţă, eu nu puteam fi un comunist perfect. Situaţia s-a „remediat” cu timpul. Generaţiile următoare au fost purificate treptat, astfel încât putem considera că apogeul a fost atins în 1989. Comunistul perfect are deci astăzi 35-40 de ani.

Şi pentru că am pomenit de educaţie, cum se face că în literatura noastră lipsesc tocmai cărţile despre viaţa profesorilor? Presiunea comunistă i-a marcat printre primii, pentru că propaganda în rândul elevilor – viitorul ţării – era printre cele mai importante, iar cei ce o puteau realiza au fost profesorii înşişi. De aceea, tot ei sunt cei care ar fi putut cel mai bine să descrie modul în care comunismul a transformat societatea românească antebelică în ceea ce a ajuns ea azi. Cât despre profesorii de literatură română, aceştia nu numai că au simţit pe pielea lor aceste transformări, dar ei sunt şi specialiştii în literatură. Şi totuşi n-au făcut-o! Şi dacă ei n-au făcut-o, unde este literatura română autentică, cea despre viaţa noastră intelectuală adevărata? „E uşor a scrie versuri când nimic nu ai a spune”. Noi avem a spune, dar n-o facem! Ne mirăm însă că ai noştri oameni de cultură din vârful piramidei nu au argumente convingătoare în faţa politicienilor şi a maneliştilor, că ţara merge în derivă etc. etc. Afirmaţia nu este chiar întâmplătoare. Chiar zilele trecute, la televizor, trei din cei mai de vază intelectuali cu care ne mândrim, nu au fost în stare să argumenteze convingător de ce rating-ul nu este singurul criteriu.

Da, astăzi educaţia se face prin televiziunile pline de manelişti cu pretenţii culturale, sau de către indivizi ca cei trei tineri cu ifose intelectuale.

Toate acestea se ştiu. Îmi pare rău că v-am plictisit! Întrebarea mea este cum se face că acum, cetăţeanul normal nu se sinucide şi continuă să trăiască într-o Românie în care moralitatea este mai precară decât oricând în trecut? Hoţia şi corupţia au devenit endemice. Şi nici măcar nu există scuza vreunei armate de ocupaţie, nici măcar a celei  turceşti. Se cântă muzică turcească de bună voie, sau chiar românească pe ritmuri turceşti.

În mod cert, aşa nu ajungem unde am vrea, adică în Europa cea civilizată, ci doar în mahalaua ei. Trebuie să ştii de unde vii, pentru ca să ştii încotro să te îndrepţi pentru a ajunge acolo unde doreşti. Şi dacă ştim, ce facem? Uneori am sentimentul că alergăm într-o direcţie ce pare corectă, dar ne aflăm pe puntea unui vapor care merge în direcţie opusă, nu pentru că şi-ar dori cineva aşa ceva, ci pur şi simplu pentru că nu are cârmaci, sau dacă-l are, acesta nu cunoaşte punctele cardinale. Punctele cardinale ale evoluţiei umanităţii . . . iată un subiect despre care ar merita să se scrie! Pentru asta autorul ar trebui să fie tare deştept.

 

Publicat în revista de literatură

„Dealul Melcilor” nr. 4(6) decembrie 2005

 

 

 

Nici măcar în Kant nu mai poţi avea încredere

 

Citesc acum, după ce am scris atâtea despre religie, morală şi altele asemenea, ceea ce poate că s-ar fi  cuvenit să fi citit de la început: Religia în limitele raţiunii pure a lui Kant. El încearcă să demonstreze că morala poate exista şi fără ideea unei fiinţe supreme. Cu alte cuvinte, morala nu are nevoie de religie, ci îşi este suficientă sieşi, graţie raţiunii practice pure.

Începe bine! Constat chiar că poziţia de plecare confirmă intuiţia mea. Kant mai întâi se întreabă dacă omul este de la natură bun sau rău. Constată că este rău, dar are o înclinaţie către bine, cu alte cuvinte ar dori să facă bine, dar nu reuşeşte întotdeauna. Mai departe însă, constat că abordarea lui Kant se bazează pe un reper relativ: evaluarea bine/rău se face prin raportare la morală, iar prin morală el înţelege Legea. Aici deja se contrazice.

Legea poate avea două accepţiuni:

– Totalitatea actelor normative emise de autorităţi, precum şi legile nescrise, dar acceptate pe bază de cutumă într-un grup social.

– Legile naturii sau Legea lui Dumnezeu, adică cele care transcend voinţa noastră, ne sunt impuse din exterior.

Fiind vorba despre morală, am fi tentaţi să credem că prima variantă este mai aproape de subiect. Kant însă face filozofie teoretică, înaltă, construieşte sisteme, şi nu s-ar fi încurcat el cu câteva reguli emise/impuse de bieţii muritori.  Între legile naturii şi Legea divină, Kant alege legile naturii, el fiind un raţionalist. Oricum, Legea divină n-ar schimba  nimic, pentru că interpretarea ei se face de către intermediari, iar în ultimă instanţă, tocmai această interpretare se constituie în religie, filozofie şi finalmente în morală. Cunoaşterea de către noi a legilor naturii este însă şi va fi întotdeauna parţială, iar de aici apar supoziţii de tot felul cu privire la ceea ce nu cunoaştem, supoziţii ce nasc şi ele curente de gândire, filozofii, morale.

Oricum am lua-o, morala este o consecinţă, o sinteză a unui mod de viaţă, al nostru, a filozofiei noastre. Să cauţi adevărul fundamental pornind de la consecinţele lui ultime, aflate într-o societate ce a evoluat la întâmplare, înseamnă să pui căruţa înaintea cailor, cu observaţia că un astfel de atelaj ar putea totuşi să meargă, chiar dacă mai greu, spre deosebire de logica lui Kant, care nu funcţionează nicicum.

Un mare om de ştiinţă spunea ceva de genul: „Daţi-mi un punct de sprijin şi mişc universul” (sau pământul, nu-mi amintesc exact). El se referea la principiul pârghiilor, prin care forţa poate fi amplificată proporţional cu braţul pârghiei,  cu condiţia să existe un punct fix pentru sprijinul pârghiei. Ei bine, tocmai punctul fix la Kant este relativ, de fapt, nu există, pentru că legea morală la care se raportează este o consecinţă şi nu o cauză. Şi atunci, întreaga construcţie filozofică este aeriană, artificială. După câteva divagaţii fără prea multă sare sau piper, Kant, în sfârşit, afirmă hotărât: „omul este rău de la natură” (capitolul III), ba încearcă chiar să identifice „originea Răului din natura umană” (capitolul IV). Apoi, ca în orice roman bine scris, apare şi speranţa: există în om o „predispoziţie originară spre Bine”. Deci omul este rău de la natură, dar înclinat către Bine. Citind aceste pagini, mi-l imaginam pe om cocoţat pe un piedestal al Răului, dar privind în jos, unde era Binele, către care omul era înclinat, şi mă temeam pentru el să nu ameţească, cunoscând o altă predispoziţie a sa, cea de vertij, care este sigur naturală şi originară.  Mai puţin temător, Kant identifică totuşi un pericol al înclinaţiei către Bine a omului, dacă această înclinaţie este lăsată la voia întâmplării şi evoluează în mod iresponsabil. Evident, nu face această observaţie fără scop, pentru că imediat ne oferă şi o soluţie: religia. În final însă, tot el ne atrage atenţia asupra „proastei slujiri” a religiei de către preoţi, astfel că, după ce ne-am învârtit ca un căţel în jurul cozii, ne întrebăm la ce bun toată această discuţie despre Bine şi Rău. Acum Kant pare să fie un credincios sincer, ceea ce explică parţial logica (sau lipsa ei) în demersul său filozofic. Recunosc că, după această constatare, omul Kant mi se pare mai simpatic, mai uman, dacă mă pot exprima astfel. El redevine însă filozof, simte nevoia să ne scoată din cercul în care ne învârteam fără ieşire, şi ne dă soluţia finală: raţiunea pură. Teoretic este perfect, cel puţin în imaginaţia lui, dar practic nu ne oferă nimic. Kant se opreşte aici, şi cred că bine face, pentru că şi aşa ne-a chinuit prea mult.

Întreaga lui construcţie pare un simplu exerciţiu filozofic, din păcate cu aceeaşi idee fixă: raţiunea pură.

Ideea priorităţii raţiunii pure nu-mi displace, dar, aşa după cum religia a fost „prost slujită” de către preoţi (atunci când le-a dispărut raţiunea), tot aşa şi raţiunea, prost slujită, a condus deja la câteva consecinţe catastrofale (atunci când le-a dispărut înţelepciunea). Şi asta nu mult după ce Kant şi-a lansat sistemul său filozofic.

Mi-a revenit în minte ambiţia construcţiei cu orice preţ a sistemelor, dacă se poate matematizate. Hegel şi-a exprimat deschis intenţia de a renunţa la filozofie ca „iubire de cunoaştere” pentru „cunoaşterea reală”. Această tendinţă are o explicaţie. Influenţaţi de dezvoltarea rapidă a ştiinţei, după modelul lui Newton, toţi savanţii din perioada imediat următoare au încercat să-l imite, propunându-şi să construiască sisteme riguros definite, indiferent de domeniul în care activau. Filozofia nu putea să scape tentaţiei, iar Kant a fost vârful piramidei în materie de sistem. Dacă în unele domenii exagerarea matematizării a atins ridicolul, filozofia a scăpat de acest risc, pentru că nu a atins nimic. S-a disipat în spaţiu. Din aşa-zisele „sisteme” ale filozofiei clasice germane n-a rămas nimic, ba a apărut chiar riscul abandonării filozofiei în întregime. Şi totuşi, ceva ar trebui să rămână! Poate că tocmai iubirea (filo) de înţelepciune (sofia), adică ceea ce unii cabotini, în lipsa adevăratei înţelepciuni, au încercat să respingă.

În concluzie, orice exagerare este păguboasă.

 

Publicat în revista de literatură

„Dealul Melcilor” nr. 6(8) iunie 2006

 

 

 

Istoria şi mitul

 

Cei din antichitate i-au spus „Insula lui Pelops”, făcând abstracţie de istmul ce desparte Peloponezul de continent. Aş putea să-mi imaginez că definirea ca insulă a unei peninsule s-a născut în timpul epocii miceniene – Micene fiind la timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că ei se află în centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri plecau precum razele soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul, dar nici nu erau preocupaţi să înconjoare propriul teritoriu. Ideea de a străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, nici măcar atunci când Atena a devenit mai puternică, ci abia după ce au crezut că pot săpa un canal, care să permită comunicarea navală între mările Egee şi Ionică. Citesc în ghidul turistic că vasele pot naviga acum „din Italia în Marea Egee, fără să mai ocolească Peloponezul”. Este o eroare de exprimare, explicabilă într-o publicaţie grecească. Iniţiativa a aparţinut însă lui Nero, pe când Grecia era o provincie a Imperiului Roman şi la ordinea zilei era expresia: „toate drumurile duc la Roma”. Despre Nero ştim numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt adevărate. Pe cele bune nu le ştim, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei Iulio-Claudiene, iar următorii împăraţi, din dinastia Flavilor, s-au străduit să-l denigreze, pentru a se pune pe ei în evidenţă. Nu este singurul caz. Ruşii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I şi îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, prin alipirea Siberiei, a transformat Rusia într-un imperiu multietnic de peste 4 milioane de kilometri pătraţi, cu un uriaş potenţial economic, fără de care Petru cel Mare şi toţi ceilalţi urmaşi ar fi fost cu mult mai mici. Dar, cel mai evident caz de denigrare este Niccolň Machiavelli; pentru că a scris prima şi poate singura carte de ştiinţa politicii, deconspirând tehnicile uzitate în lupta pentru putere. I s-a folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut astăzi ca „machiavelic” (perfid, abil, lipsit de scrupule), ca şi cum el l-ar fi inventat.

 

Din nefericire, lucrarea începută de Nero cu surle şi trâmbiţe, la o festivitate unde el însuşi a făcut prima săpătură simbolică cu o lopată de argint, nu a continuat, iar vapoarele au fost în obligate să ocolească peninsula, ceea ce dura câteva zile bune, chiar săptămâni, în condiţii periculoase: furtuni, stânci submarine şi, mai ales, piraţi. Mai puţin periculoasă şi de aceea mai uzitată, dar şi mai costisitoare, era descărcarea mărfurilor, transportul lor pe uscat şi încărcarea pe alte vase, pentru continuarea drumului pe cealaltă mare. O altă variantă a fost ridicarea micilor lor ambarcaţiuni pe un şasiu cu roţi şi transportarea lor pe uscat de cealaltă parte a istmului. Aşa se face că oraşul Corint ajunsese la 300.000 de cetăţeni şi 460.000 de sclavi. Canalul Corint, visul de milenii al marinarilor a devenit realitate abia în 1893.

 

Cu o astfel de istorie, este de înţeles de ce Canalul Corint figurează pe lista obiectivelor turistice greceşti. El a fost primul şi pe itinerariul excursiei organizate de Comunitatea Română „Sfântul Ştefan cel Mare” din Atena. Cum, în continuarea traseului, figurau Micene şi Nafplio – prima capitală a statului independent Grecia – excursia promitea să fie deosebit de atrăgătoare.

 

Primul obiectiv, Canalul Corint, îl privim de pe vechiul pod şi apreciem efortul celor ce, pe o lungime de 6.343 metri, au săpat în piatră la peste 80 de metri adâncime din punctul cel mai înalt (79 deasupra nivelului apei şi 8 dedesubt). Ciudat este faptul că, astăzi, canalul nu mai are nici pe departe aceeaşi importanţă ca în trecut, şi ne întrebăm ce rost a mai avut construcţia lui. Vasele moderne de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri lăţime ai lui la nivelul apei, dar pot ocoli peninsula în condiţii de siguranţă. Trecătorii mai grăbiţi, folosesc autostrada, de pe care probabil că nici nu vor remarca existenţa canalului. Privit de aproape, seamănă cu un şanţ mai mare. Cu siguranţă că, în occident, excursioniştii ar fi plimbaţi cu mici ambarcaţiuni de-a lungul canalului, de unde pereţii abrupţi, priviţi de jos în sus, ar impresiona cu adevărat turiştii.

 

Noi ne salvăm în legendă. Sisif este cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm şi nu de canal. Până să-l pedepsească Zeus să urce binecunoscutul bolovan, se spune că a construit Acrocorint (corintul de sus) şi a fortificat istmul, forţând călătorii să plătească o taxă de trecere. A fost un mare şmecher acest Sisif, motiv pentru care a şi fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că Zeus i-a răpit fiica, pe Egina. Şeful s-a înfuriat şi i-a ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă mai puternic şi l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt. Şmecherul fusese prevăzător şi îşi instruise soţia să nu execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel pretextul cu care l-a convins pe Pluto să-l învoiască pentru scurt timp să se întoarcă pentru a-şi pedepsi soţia. Odată ajuns pe pământ, nu şi-a respectat promisiunea şi a continuat viaţa sa obişnuită. Despre el mai circulă alegaţia conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus, fiul lui Anticleia, soţia regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat ca autor al multor şiretlicuri, dar, în final, tot la munca de jos, cu bolovanul, a ajuns. Eu aş reţine de aici ideea de mişcare, şi anume pe ce de jos în sus, deci de aspiraţie către înalt, cu observaţia că, în cazul lui Sisif, ascensiunea îi era impusă de altcineva, nu era iniţiativa lui, şi poate de aceea nici nu reuşea să ajungă în vârf. Îi lipsea motivaţia necesară.

 

După traversarea Canalului Corint, intrăm în peninsulă, în Peloponezul lui Pelops. Mai aruncăm totuşi o privire spre dreapta, unde zărim vechiul Acropole al Corintului şi ne dăm seama că – indiferent cine l-a construit – controlul istmului era un obiectiv important. Legenda spune că Tantal, unul dintre numeroşii fii ai lui Zeus, pentru a verifica omniscienţa zeilor, veniţi să cineze la el, şi-a ucis fiul, pe Pelops, şi le-a servit carnea lui la masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops i s-a redat viaţa, iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete şi foame. Legat de un copac, avea apă şi mâncare din belşug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele, acestea se îndepărtau, astfel că el nu le putea atinge. Blestemul zeilor s-a perpetuat şi asupra generaţiilor următoare. Legenda este sinistră, dar Peloponezul este frumos. Nu întâmplător, Arcadia se afla tot aici. Există şi alte legende cu privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai interesante sunt cele despre faptele lui şi ale urmaşilor săi, Heracles printre ei, la a patra generaţie. Dintre legende, cea mai cunoscută este cea a căsătoriei lui cu Hippodameia, fiica lui Oenomaus, în urma unui şiretlic, într-o cursă de care. El i-a promis vizitiului acestuia, Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia, dacă îl ajută să-l învingă pe  Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una dintre roţile carului, Oenomaus a căzut şi s-a rănit mortal. Înainte să-şi dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a şi întâmplat. Mitul este înfăţişat pe frontonul de est al Templului lui Zeus din Olimpia, aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate.

 

Olimpia nu se află pe itinerariul excursiei noastre; Micene, în schimb, este şi merită cu prisosinţă să fie vizitat, fie şi numai pentru că a dat numele civilizaţiei miceniene. Ceea ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”.

 

Accesul se face prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită uriaşei pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptaţi.

 

Remarcabilă şi generatoare de întrebări este mărimea pietrelor folosite la construcţia zidurilor. Surprinzătoare pentru mine este ideea construcţiei unui castel, întărit ca o cetate, pe o înălţime apărată în mod natural de pante foarte abrupte. Este un castel, şi nu o cetate ţărănească, în genul celei de la Râşnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau refugia temporar din faţa năvălitorilor. De altfel, însăşi ideea năvălirilor mi se pare puţin probabilă într-o zonă muntoasă, greu accesibilă şi prea puţin ospitalieră. Năvălitori au fost cei ce, venind din Orientul Apropiat, au construit ceea ce se numeşte azi „civilizaţia miceniană”. Erijaţi în castelani şi regi, ei aveau nevoie să se apere de eventuale revolte ale populaţiei locale. Situaţia este oarecum asemănătoare cu cea din Europa occidentală, unde, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, şefii militari ai triburilor germanice năvălitoare au construit fortăreţe, dezvoltate ulterior ca cetăţi şi castele. Rog să-mi fie iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abţine să-mi pun întrebări şi chiar să fac ipoteze, atunci când logica unor afirmaţii mi se pare şubredă, chiar dacă vine din partea unor specialişti.

 

La intrare, se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este vorba despre vreo comoară, ci despre un cimitir, mai important decât orice comoară, fiindcă a găzduit mormintele unor regi şi, posibil, ale unor eroi legendari celebri. Schliemann, cel care, entuziasmat de „Iliada” lui Homer, a efectuat săpături arheologice în Grecia, crede că a găsit chiar masca funerară da aur a lui Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul cetăţii Troia. Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a bunicului său, Tantal. Se spune că soţia lui a fost sedusă de către fratele lui, Thyestes. Ca răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia doi fii. După ce l-a ospătat cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut ceea ce tocmai mâncase. Bineînţeles, zeii nu au lăsat fapta nepedepsită, iar consecinţele au trebuit să le suporte şi urmaşii lui Atreu, printre care Agamemnon, Menelaos, Oreste şi alţii. Agamemnon şi-a sacrificat fiica, pe Ifigeneia, pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la întoarcere, să fie ucis de către soţia sa,  Clytemnestra, împreună cu amantul ei. Cei doi au fost, la rândul lor, ucişi de către Oreste, fiul lui Agamemnon şi al Clytemnestrei. Astăzi, noi admirăm masiva „poartă a leilor” de la intrarea în palat şi sperăm ca blestemul zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele noastre, dar s-ar putea să ne înşelăm.

 

Excursia noastră continuă pe drumul spre Nafplio, ţinta finală a excursiei. Notăm doar în trecere existenţa a două situri arheologice importante, Argos şi Tiryns, pe care însă nu avem timp să le vizităm. În Argos, marea atracţie este amfiteatrul de 20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. şi modernizat de romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe care s-a aflat anticul acropole, de pe care priveliştea Marii Egee se spune că este impresionantă. Bineînţeles, există în Argos şi un muzeu de arheologie. Tiryns a fost o cetate, situată pe malul mării, menită să apere Micene şi Argos. Indicaţia lui Homer, potrivit căreia cetatea avea ziduri groase, este pe deplin confirmată de ruine şi, dacă mai adăugăm şi panta foarte abruptă, ne dăm seama că atacurile asupra cetăţii erau extrem de dificile. Între timp, marea s-a retras, aşa că turiştii de azi îşi pot imagina cetatea, privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în Tiryns, se spune că s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi purificat de către regele Proetus. Numele lui era Hipponous şi era fiul lui Poseidon. Bellerophon (ucigaşul lui Bellerus) a fost porecla ce a primit-o, după ce şi-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a avut o viaţă aventuroasă, încununată cu multe succese. Din ce în ce mai încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales după ce şi-a propus să urce pe Muntele Olimp. Hotărâţi să-l pedepsească pentru aroganţa sa, zeii au făcut astfel încât Pegas să-l arunce. Rănit şi, în cele din urmă, paralizat, a trăit restul zilelor sale în mizerie.

 

Nafplio este astăzi un oraş modern. El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independenţă din 1821 şi până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Şeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele. Pentru noi, interesante sunt însă obiective sale turistice: fortăreţele Palamidi, Bourtzi şi Its Kale, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul Militar sau biserica Sfântul Spiridon.

 

Principala atracţia este fortăreaţa Palamidi şi – mai ales – priveliştea oferită asupra oraşului şi a golfului. Fortăreaţa a fost construită de către veneţieni, în cea de a doua ocupaţie (1686-1715). Aici, scopul construcţie este bine definit. Accesul este posibil de pe şoseaua ce urcă până la intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (aşa se spune, dar mai sunt şi pante fără trepte), pe un perete aproape vertical. Pe noi, autocarul ne-a dus până la intrare. Aici am avut iniţial o dezamăgire, finalizată însă mai bine decât mă aşteptam. Ghidul ne-a spus că, fiind în întârziere, autocarul nu ne poate aştepta; urmează să coboare în oraş pentru a lua masa. Mi s-a părut absurd să vii până la intrare şi să ratezi obiectivul pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare, autocarul a fost cel care întârziase o oră. Ne aflăm în Grecia şi, duminică la 8 dimineaţă este mai aproape de miezul nopţii decât de zorii zilei. Exista totuşi varianta ca cei ce vor totuşi să viziteze fortăreaţa să coboare pe scări, urmând să se întâlnească cu ceilalţi în port. Bineînţeles că am ales varianta a două.

 

Recompensa a fost mare: priveliştea asupra oraşului şi golfului este superbă. Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare şi ne-ar fi aşteptat, m-aş fi mulţumit cu o vizită superficială a fortăreţei şi aş fi ratat coborârea pe trepte, mai spectaculoasă chiar decât fortăreaţa propriu-zisă, de o frumuseţe greu de egalat.

 

Insuliţa din golf este şi ea dotată cu o mică fortăreaţă. Poartă numele Bourtzi şi a fost construită tot de către veneţieni, în scop de apărare. Apele golfului par adânci, dar nu sunt; există doar un canal de navigaţie, care putea fi blocat cu lanţuri din insulă. Până să-şi găsească destinaţia finală, aceea de a nu folosi la nimic, fortăreaţa a servit drept casă a călăului oraşului şi, mai târziu, de hotel de lux. O utilitate totuşi are: este deosebit de pitorească.

 

Pentru a evita întoarcerea pe acelaşi drum – dar nu numai – itinerariul nostru a inclus şi Epidavros, cu celebrul teatru, despre care se spune că are cea mai bună acustică din lume. O monedă lăsată să cadă pe scena de jos se aude până în ultimul rând, aflat la 23 de metri deasupra.

 

Şoseaua pe malul Golfului Saronic, de la Epidavros la Corint, merită ea singură o excursie. Este de un pitoresc incredibil. În mijlocul plantaţiilor de portocali şi măslini, casele rare, majoritatea cu un etaj, unele adevărate vile, arată că ocupaţia de fermier merită toată atenţia, cu condiţia s-o iei în serios. Pe ultimii kilometri, Zeus ne-a luat şi pe noi în seamă. Pe fondul unei uşoare ploi, şi-a aruncat fulgerele sale, brăzdând cerul în toate direcţiile. Nu a durat mult; în final, a apărut şi curcubeul, semn că a fost doar o atenţionare.

 

Publicat în Corona nr. 3/2014

 

 

 

Vis la aniversare

 

Ieri am împlinit trei sferturi de veac. Nici măcar unul întreg. Nu mă grăbesc! Deja am mai adăugat o zi la „zestrea” mea de timp. Când sora mea mai mare împlinise 25 de ani, o ironizam, spunând că e bătrână: avea un sfert de secol. Nu doi-trei ani, nici zece, ci o bună parte dintr-un secol, ori un secol e ceva. Glumeam, bineînţeles, pentru că şi eu mă apropiam de această vârstă; depăşisem de curând 20. Pe atunci însă, numărul 20 mi se părea enorm. Un eveniment întâmplat în urmă cu 20 de ani mi se părea a fi din antichitate, în timp ce previziunile pentru viitori 20 – chiar dacă se refereau la viaţa mea – păreau din domeniul ştiinţifico-fantastic. Până atunci, aveam probleme mai stringente, care îmi răpeau toată energia. În consecinţă, celelalte puteau să mai aştepte.

 

. . . . .

 

-         Vino să te învăţ să vorbeşti cu păsările.

 

Vroiam să-l întreb „de ce trebuie să învăţ să vorbesc cu păsările?”, dar mai întâi trebuia să aflu cine este acest individ cu aspect mai mult de cerşetor decât de profesor. El mi-a arătat o haină groasă, ca un suman rupt şi mi-a spus că este a mea: „doar atât am găsit din lucrurile tale”. Eram deci singur, deşi parcă fusesem patru. Fusesem într-o călătorie şi ceva se întâmplase. Nu-mi era clar ce anume. Dintre ceilalţi trei, unul era soţia mea. Ceilalţi doi erau fie doi prieteni, poate cei cu care sărbătorisem ieri aniversarea mea - primii trei sferturi de veac - sau poate că erau sora şi mama mea. Ele au trecut demult în lumea cealaltă.

Nu am aflat răspuns la nici una dintre întrebări, fiindcă nu ştiu ce s-a întâmplat – probabil m-am trezit pentru o clipă şi s-a întrerupt visul. Acum, mă aflam sub streaşina unei case, iar el îmi spunea să mă urc pe acoperiş. Deşi vroiam s-o fac, nu puteam; nu aveam nici un punct se sprijin. Cu toate acestea, în timp ce el a fost sustras în altă activitate, eu am reuşit să mă urc într-un pom, iar de acolo pe casă. A fost chiar uşor; la căţăratul prim pomi am fost expert în copilărie. Mai ales atunci! Acum sunt un om în vârstă. De pe acoperiş, am văzut jos cum o mamă şi un fiu au alergat unul către celălalt şi s-au îmbrăţişat bucuroşi de întâlnire după o absenţă îndelungată.

Să fi fost această călătoria întreruptă o metaforă a vieţii mele, iar sumanul rupt ceea ce mai rămăsese din ea? Oricum, pe acoperişul casei, misteriosul cerşetor-profesor era iar lângă mine, iar eu îi spuneam că oraşul în care m-am născut nu era departe şi, bineînţeles, aş fi dorit să ajung acolo. Doar vre-o 20 de kilometri (iarăşi 20)! De ce doream să ajung acolo? Nu ştiu, fiindcă m-am trezit.

 

- - - - - -

 

Am visat un punct luminos, oranj spre roşu, într-un spaţiu întunecat, dominat de violet şi albastru. O stea pe cer? Nu, pentru că nu erau şi alte stele. Era mai curând un tablou, o pictură în ulei. De teamă ca punctul luminos să nu dispară, inima a început să bată foarte tare şi m-am trezit.

 

 

A fost o vreme când oamenii preferau poezia

 

Una dintre plăcerile celor din Grecia antică era să asculte poezii. Ele îmbinau poveştile cu muzicalitatea exprimării prin ritm şi rimă. Homer exprimă chintesenţa acestei idei. În Franţa medievală, identificăm deja o cădere în derizoriu, când menestrelii făceau aproximativ acelaşi lucru, dar punând accentul pe muzică şi iubire. Romantismul secolului 18 în Anglia, 19 în Franţa şi apoi în majoritatea ţărilor europene a fost cântecul de lebădă, ecoul târziu al unui stil de viaţă demult apus. Astăzi, poezia este gustată doar de către un grup restrâns de specialişti. În majoritatea cazurilor, ea nu are nimic atrăgător pentru publicul larg.

Filosofia a avut şi ea o evoluţie asemănătoare. Socrate mergea în agora pentru a păstra legătura cu realitatea socială în care trăia. Filosofii din vremea lui se străduiau să răspundă întrebărilor concetăţenilor lor.

Există vreo legătură între cele două? Desigur! Filosofii cugetau, pornind de la problemele reale ale societăţii. În ciuda eforturilor izolate ale unora ca Socrate, ideile lor nu erau accesibile populaţiei. Le recepţionau însă artiştii, care construiau mesaje pe măsura înţelegerii maselor. Politicienii, abili manipulatori, îşi ajustau propaganda potrivit aspiraţiilor oamenilor şi încurajau mesajele adecvate politicii lor. Preoţii, slujbaşi fideli politicienilor, ajustau religia astfel încât comportarea oamenilor, fixată prin ritualuri şi obiceiuri să fie adecvată sistemului social. Mentalitatea oamenilor era astfel modelată. În funcţie de politicieni, ea putea fi pozitivă sau negativă.

Între timp, situaţia s-a modificat. Populaţia nu mai poate fi manipulată cu asemenea metode. Asta nu înseamnă că nu este manipulată. Dimpotrivă, ideile democratice o face chiar mai vulnerabilă. Nu oamenii au devenit mai deştepţi, ci politicienii mai abili, iar democraţia este cea mai eficientă metodă. Nimic mai eficient decât să inciţi invidia unor neisprăviţi şi să-i dirijezi în direcţia dorită. Dorinţa de îmbogăţire sau de putere, de dominare a semenilor, iată tot atâtea mijloace de manipulare, pe care politicienii abili ştiu să le folosească în interes propriu. Iar dictonul vechi „divide et impera” îşi cunoaşte abia astăzi valorificarea sa deplină. Spre deosebire de plante şi animale, în cazul oamenilor, lupta pentru existenţă este completată cu orgoliu, vanitate şi alte „secrete” scoase din cutia Pandorei.

Filosofia, ba chiar şi poezia, nu mai funcţionează, pentru că au fost instituţionalizate. Cea mai sigură cale de distrugere este autodistrugerea, iar instituţionalizarea domeniului este cel mai eficient mijloc. Corupţia, birocraţia fac totul. Fie că îşi arogă titluri universitate, în cazul filosofilor, fie că aparţin unei camarile pretinse literare, şi unii şi alţii sunt în cel mai bun caz doar cabotini, iar lucrările susţinute de ei nu mai prezintă vreun interes public.

Filosofii de astăzi – în majoritatea lor recrutaţi dintre cei ce s-au dovedit inapţi pentru alte discipline - îşi inventează propriile lor întrebări, la care încearcă să formuleze răspunsuri. Nu interesează pe nimeni asemenea întrebări şi cu atât mai puţin răspunsurile lor. Filosofia a încetat a mai fi o preocupare a savanţilor.

 

 

 

Dan C. Mihăilescu, „Cărţile care ne-au făcut oameni”

 

În „Cărţile care ne-au făcut oameni”, cu excepţia lui Andrei Pleşu - singurul sincer - declaraţiile celorlalţi sunt superficiale şi auto-măgulitoare. Mă tem că unii dintre cei ce se laudă că au citit filozofie profundă în adolescenţă nu au înţeles-o nici ca adulţi. Este adevărat că au fost alese doar opiniile unor colegi de breaslă, oameni de litere. (Sper că nu sunt singurii pe care autorul îi consideră oameni importanţi.)

Este sigur că lărgirea sferei de cuprindere la oameni de cultură autentici, dar care profesează în alte domenii, ar fi putut sugera cititorilor o mini-analiză psihologică cu privire la legătura dintre lecturile lor şi modul în care s-au format şi chiar a alegerii profesiunii. Într-adevăr, începând cu poveştile pentru copii şi continuând cu cele pentru adulţi (romane de amor de „crapă şi spada” şi de multe alte feluri), toate contribuie decisiv la formarea caracterelor. Dacă în poveştile chinezeşti, spre exemplu, flăcăul, devenit erou după ce gustă gloria la înaltele curţi, se retrage şi trăieşte până la adânci bătrâneţi, împreună cu proaspăta şi frumoasă lui soţie, într-un loc liniştit şi izolat de intrigile de la palat, ei bine, în Europa occidentală, dimpotrivă, este cultivat spiritul cavalerului medieval în slujba unei persoane sau al unui ideal.

La adolescenţă, cu sau fără voia părinţilor şi a profesorilor, băieţii vor citi cărţi de aventuri, în timp ce fetele vor prefera romane de dragoste. Deşi pot exista cărţi bune şi în aceste domenii profesorii nu fac asemenea recomandări. La vremea copilăriei mele, erau la modă „Colecţia celor 15 lei”, „Aventurile submarinului DOX” şi altele. Ce-i drept, nu erau cele mai bune exemple şi, mai ales, erau foarte prost traduse, cu aproape toate verbele la perfectul simplu, dar vina era doar a traducătorilor, grămătici fără vocaţie, ce nu înţeleseseră că traducerea trebuie să redea sensul şi nu structura gramaticală frazelor. Oricum rolul educativ al unor asemenea cărţi era de preferat unora dintre recomandărilor didactice, din care dau acum doar două exemple: „Contele de Monte Cristo”, având ca morală răzbunarea, sau „Tartarin din Tarascon”, la vremea lui un pamflet politic, al cărui sens este astăzi ne-decelabil, dar recomandat copiilor, poate că ei îl vor găsi amuzant. Ei bine, am verificat; copiii chestionaţi au etichetat romanul ca fiind doar ridicol, chiar stupid.

Îmi amintesc de un cunoscut, căruia i-am devenit antipatic după ce scrisesem într-o carte „Spune-mi ce ai citit în adolescenţă şi îţi spun cine eşti”. El, în mod evident, nu era deloc mândru de lecturile lui, deşi – într-o vreme – fusese înregimentat ca „om de cultură”, dar tocmai lecturile îl trădau.

Ne plângem că tinerii de azi sunt ne-educaţi, dar însuşi termenul ne indică vinovaţii: cei ce trebuiau să-i educe. Se poate şi mai rău: dacă la baza lecturilor stă doar etica celor 3 muşchetari, adică fidelitatea faţă de rege, regină, sau cardinal, atunci nu ne miră că – adaptând în epocă aceeaşi etică – găsim persoane fidele cuplului Ceauşescu (mai ales că ea avea un nume atât de frumos), sau mogulilor de azi.

Pentru orice tânăr cu un minimum de inteligenţă, este clar că trebuie să-şi caute modelele în altă parte. Unde? Ei, asta e cu adevărat o întrebare! Se pare că acum, ca şi atunci când am terminat eu liceul (1954), alegerea profesiunii se pune în termeni diferiţi decât cei din literatură. Atunci, preferate erau domeniile fără implicaţii politice (medicină, inginerie), după principiul „meseria este brăţara de aur”, în timp ce acum, disciplinele de studiu preferate sunt cele ce permit emigrarea. Asta în ceea ce îi priveşte pe cei cât de cât educaţi.

Câştigarea unui loc mai bun în constelaţia ţărilor dezvoltate se poate face numai prin cultură. Au spus-o mulţi alţii şi, de aceea, poate fi etichetată o platitudine. Problema este că, pentru realizarea acestui deziderat, este nevoie de oameni de cultură autentici, care să fi citit şi altceva, nu doar aceleaşi poveşti vechi de secole, sau variante actualizate ale acestora. Lumea se schimbă, iar societatea secolului XXI este diferită de cea care a fost. Nu neapărat mai bună, iar cauza este, poate, tocmai căderea în desuetudine a culturii clasice. Problema este că ceva ar trebui pus în loc, iar acel ceva trebuie realizat de cineva, care tocmai ne lipseşte.

 

 

Ciprian Foiaş

 

Aflu din presă şi de pe Internet despre diferiţi români celebri, afirmaţi în străinătate. Unii sunt cu adevărat remarcabili şi merită toată stima noastră. Pentru alţii însă, domenii ultra-moderne, în care aceştia lucrează - unele aproape ştiinţifico-fantastice – şi laudele exagerate ridică unele semne de întrebare. Iată de ce simt nevoia să scriu despre cineva, care chiar merită şi m-am gândit la Ciprian Foiaş, matematician. Este fiul unui medic din Reşiţa. L-am cunoscut personal, datorită unei pasiuni comune: alpinismul.

În anii ’60 era considerat cel mai bun matematician din generaţia tânără. Ultima dată ne-am întâlnit la Braşov în 1973 sau 74. Era necăjit, fiindcă începuseră să-i pună piedici la plecările în străinătate. În zilele noastre, matematicienii trebuie să se întâlnească frecvent la congrese internaţionale şi tot felul de manifestări ştiinţifice, unde îşi comunică cercetările. Cine nu este activ la asemenea întâlniri riscă să afle că problema lui a fost rezolvată de altul între timp. El fiind deja celebru, pleca des, avea lucrări realizate în comun cu matematicieni din alte ţări. Emigrarea nu era tentantă pentru el, fiindcă i se aprobau plecările fără probleme. La un moment dat însă i s-a cerut s-o accepte pe Zoe Ceauşescu ca doctorand. Avea două alternative: să fie de acord, caz în care colegii (şi aşa invidioşi) ar fi avansat alegaţia că succesul lui este datorat acestui „troc”, sau să refuze, situaţie în care erau de aşteptat represaliile. Bineînţeles că el a preferat varianta a doua. Câtva timp au reuşit să-l obstrucţioneze şi nu a mai putut pleca, dar asta nu putea să dureze prea mult. Acesta era necazul lui, atunci când ne-am întâlnit. Era însă mult prea cunoscut în lumea ştiinţifică din străinătate, astfel că, la un moment dat, au trebuit să-i dea viza de ieşire, după care nu s-a mai întors. A fost profesor universitar la mai multe facultăţi celebre din Europa şi America. Acum este în Statele Unite ale Americii. În analiza matematică există o constantă ce-i poartă numele: constanta Foiaş. A primit Premiul Norbert Wiener în 1995.

Valoarea lui este cu atât mai mare cu cât matematica este unul dintre puţinele discipline ştiinţifice în care România este recunoscută pe plan mondial. Se spunea în Apus pe bună dreptate că orice mare universitate are cel puţin un profesor de origine română. Şcoala Românească de matematică, alături de cea poloneză şi cea rusă, erau celebrităţile Europei. S-a mers până acolo încât matematicieni români îşi trimeteau lucrările scrise în limba română, fiindcă erau traduse imediat. Pentru a elimina orice suspiciune de subiectivism, trebuie precizat că există o explicaţie a acestor reale succese româneşti: matematica este o ştiinţă „ieftină”; nu cere decât creion şi hârtie. În condiţiile economice şi politice ale României comuniste, este uşor de intuit că un tânăr – oricât de inteligent – nu s-ar fi putut afirma pe plan internaţional în domenii în care cercetare se efectuează în laboratoare cu dotări ultra-moderne.

Deşi după 1989, mai exact în 1994, a devenit membru de onoare al Academiei Române, ca dovadă că a i se recunosc meritele, se ştie şi se publică foarte puţin, aproape deloc, despre el. Ca-i drept, matematica este dezavuată de majoritatea oamenilor, în timp ce subiecte despre care nu ştim mai nimic sunt foarte „cool”, iar cele ştiinţifico-fantastice se bucură de cel mai larg interes.

 

 

Eleni Samios Kazantsakis, „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”

 

 

În urmă cu câteva săptămâni am participat la lansarea în Atena a cărţii „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati” de Eleni Samios Kazantsakis, tradusă în limba română de Oana Ursache şi Zamfir Bălan. Câteva precizări sunt probabil necesare. Eleni Samios l-a însoţit pe Nikos Kazantsakis (autorul cărţii „Zorba Grecul”) în călătoria lui prin U.R.S.S. în 1928, împreună cu Panait Istrati, însoţit la rândul său de Bilili. Mai târziu, Eleni s-a căsătorit cu Kazantsakis şi a trăit 101 ani, ceea ce lui Bilili nu i s-a întâmplat. Scriitoare şi ea, Eleni are la activul ei mai multe cărţi, cea despre Panait Istrati fiind publicată în limba spaniolă la Santiago de Chile în 1938, deci la trei ani după moartea lui. De ce acolo şi în limba spaniolă este o poveste mai puţin interesantă pentru noi. Cartea a fost tradusă şi publicată abia acum în limba română, graţie unor intelectuali brăileni, mândri de concetăţeanul lor. Ea ar fi putut fi intitulată la fel de bine „Adevărata tragedie a lui Nikos Kazantsakis”, deoarece – teoretic - amândoi au suferit aceeaşi traumă: dezamăgirea provocată de spulberarea iluziilor lor privind regimul sovietic. Receptarea realităţii a fost însă diferită de către cei doi.

 

La lansare au participat conf. univ. dr. Zamfir Bălan, coordonatorul volumului, Kostas Asimakopoulos, scriitor şi regizor de teatru, precum şi Victor Ivanovici, critic literar, prof. univ. la Salonic. Primul este şi director adjunct al Muzeului Brăila, puternic implicat în menţinerea vie a memoriei scriitorului român. Extrem de bine documentat, el şi-a propus – şi a reuşit – să provoace interesul auditoriului pentru carte. Kostas Asimakopoulos, grec sută-la-sută, a vorbit doar despre Kazantsakis, încercând să-i scuze unele afinităţi ideologice, cum ar fi înclinaţia spre comunism pe de o parte şi afinitatea faţă de Franco al Spaniei, pe de altă parte, două atitudini contradictorii. Mai pragmatic şi mai dur, Victor Ivanovici a arătat că, asemenea multor intelectuali din perioada interbelică, Kazantsakis a căzut victimă propagandei politice, fie ea comunistă sau nazistă. Mai oportunist din fire, atitudinea lui faţă de comunismul sovietic şi crimele lui a fost mai blândă în comparaţie cu a lui Panait Istrati, om simplu, care a crezut sincer în promisiunile lui Lenin şi Stalin şi a fost cu atât mai dezamăgit.

 

Citisem cu câţiva ani în urmă „Spovedanie pentru învinşi” şi unele informaţii colaterale, aşa că eram oarecum edificat cu privire la aspectul politic al fenomenului. Cartea nu are valoare literară, ci doar documentară. Nu-mi era foarte clar aspectul literar al întregii opere a lui Panait Istrati, căruia însă nici nu-i acordam mari şanse: un autor ne-educat, cunoscător superficial al câtorva limbi străine (greacă, poate turcă, arabă), convins fiind eu că nici româna literară nu-i era tocmai la îndemână, fără a mai vorbi despre franceza în care a scris mai târziu. La ameninţarea că se va sinucide, dacă nu i se recunoaşte vocaţia literară şi de teamă să nu-l aibă pe conştiinţă, Romain Rolland l-a lansat. Era de presupus că înclinaţia politică spre stânga a francezului a avut şi ea un rol. Auspiciile nu-i erau deci tocmai favorabile lui Panait Istrati, pentru a-mi consuma timpul cu lectura scrierilor sale.

 

Dar, pentru că îmi place să fiu cât-de-cât documentat, am căutat pe Internet informaţiile strict necesare şi, dacă tot am participat la lansare şi am intrat în posesia cărţii lui Eleni Samios, am început s-o citesc. Oricum, era opinia unui străin despre un român, iar primul argument era însuşi faptul că acel străin s-a străduit să scrie despre românul nostru, şi încă după 10 ani din clipa în care nu-l mai văzuse. Cartea, aproape lipsită de valoare literară, este însă un document, prin autenticitatea informaţiilor. Întâmplările le cunoşteam în mare, chiar din cartea lui Panait. Mă interesa punctul de vedere al autoarei, iar ceea ce mi-a atras atenţia a fost nu aspectul politic, ci caracterizarea pe care i-o face eroului: un om bun, generos. Eticheta „povestitor oriental” a fost însă cea care m-a intrigat cel mai mult. Povestitor, poate! Uneori era poreclit „Gorki al româniei”. Dar de ce oriental? Victimă a curiozităţii, am căutat pe Internet şi am găsit „Chira Chiralina”. (De aici, din Grecia, nu am acces la cărţi româneşti.) Este tocmai cartea cu care l-a cucerit pe Romain Rolland. Este într-adevăr o cărţulie în genul poveştilor orientale, cu deosebirea că eroul său nu este un bogătaş în căutarea aventurii, gen Sinbad marinarul, ci un copil, căruia însă i se întâmplă necazuri chiar mai mari. Dacă prima parte a cărţii este mai puţin convingătoare, ei bine, către sfârşit ea ne deschide uşa către înţelegerea psihologiei autorului şi aprecierea calităţilor sale literare. Înainte de orice, el a fost un om bun şi consideră bunătatea ca fiind argumentul esenţial al existenţei. „Căci bunătatea unui singur om este cu mult mai puternică decât răutatea miilor de oameni.” Sau „. . . cel care a creat Bunătatea, a făcut-o rară şi a aşezat-o printre bestii — ca unică justificare a vieţii”. Acesta este Panait Istrati, mi-am zis.

 

Dacă înainte de lansare entuziasmul meu nu era la cotele cele mai înalte, implicându-mă tot mai mult, a început să-mi crească interesul. Aşa se face că am încercat să merg mai departe. Am făcut însă greşeala să cred că vizionarea filmului „Ciulinii Bărăganului” va fi o variantă mai comodă decât lectura cărţii. Făcut în plină perioadă proletcultistă, filmul mi-a solicitat un efort de voinţă de care nu am fost capabil. L-am abandonat la jumătate, mai ales că îmi dădeam seama că ceea ce vedeam nu putea fi tema cărţii lui Panait Istrati. La vremea realizării filmului, propaganda românească avea naivitatea să creadă că înclinaţia spre stânga politică a lui Panait era suficientă şi că „Spovedanie pentru învinşi” va rămâne în veci necunoscută cititorilor români. (Ce elegant cuvânt ‚naivitate', pentru minţile unor oameni . . . dar să nu jignim adjectivele.) După câteva zile, am reluat supliciul şi – înarmat cu o doză de voinţă proaspătă – am continuat să vizionez filmul. De data aceasta eram dispus să acord felicitări . . . nu realizatorilor filmului, ci tot mie, pentru perseverenţă. Un lucru era cert: filmul, produs al propagandei proletcultiste, împotriva unor calităţi cinematografice remarcabile, nu respectă mesajul cărţii.

 

Acum, am rămas în minte cu două caracteristici ale lui Panait Istrati, nu neapărat contradictorii, dar nici chiar independente. Pe de o parte, bunătatea nu are nimic revoluţionar în ea. Dimpotrivă! În cazul lui, ea poate fi interpretată ca efect al compătimirii celor săraci şi al dorinţei într-un trai mai bun al acestora. A avut naivitatea să creadă că acest deziderat îi animă şi pe unii politicieni? Naivitate? Nu! Bunătate dusă dincolo de raţiune. Pe de altă parte însă, biografia lui ne indică un activist socialist puternic implicat, iar prietenia lui cu agenţi sovietici recunoscuţi (Christian Rakovsky, printre alţii) ne aminteşte de fruntaşii partidului comunist francez din aceeaşi perioadă (Maurice Thorez, Henri Barbusse etc), pe care i-a cunoscut de asemenea şi despre care ştim astăzi că au fost subvenţionaţi de către URSS. Valoarea literară a operei sale? Cu şase clase absolvite în opt ani, caracterizarea lui Nicolae Iorga pare mai aproape de adevăr: „exprimarea unui hamal din port”.

 

În concluzie, dacă Nikos Kazantsakis a fost un oportunist care şi-a respectat jobul pentru care a fost plătit, Panait Istrati a fost un naiv care a crezut cu sinceritate în ceea ce i se spunea de către cei ce l-au manipulat şi a fost la fel de sincer dezamăgit când a constatat că realitatea este diferită.

 

Publicat în Itaca  (Irlanda) nr. 5/2014

 

 

Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte.

 

De azi dimineaţă caut o hârtie pe care am notat ceva şi n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare şi – chiar şi atunci - înainte de a le arunca, fac cel puţin o copie (Smile!). Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunţat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o şi alţii. Ştim cu toţii povestea cu Veşnica Reîntoarcere, reactivată de Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaş, însă totuşi limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Şi atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinaţiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeaşi idee, şi tot astfel de infinite ori în viitor; şi, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleaşi stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeaşi idee: Veşnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreaţă idee, Nietzsche nota cu aroganţa-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, şi cu mult mai sus de toate lucrurile omeneşti.” Aş putea nota şi eu: „ianuarie 2014, la câţiva paşi de mare, deasupra unor lucruri omeneşti, sub foarte multe altele, aşadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că acelaşi gând – chiar dacă nu a străbătut minţile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filozofia orientală, pentru care „Veşnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală.

 

Idealişti, grecii au introdus şi elemente mai subtile. De la Anaximandru la Anaximene şi mai departe, prin orfici şi pitagoricieni, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc)  - afirmă că există şi două principii fundamentale: Ura şi Iubirea, care se succed şi ele periodic, viaţa fiind posibilă numai atunci când ele coexistă.

 

Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu ştiu de unde vin cele două, deşi ele există în mod evident. Ura şi iubirea, ca cele două elemente fundamentale ale vieţii! Chiar dacă n-ar fi adevărat, merită să le luăm în seamă.

 

Desigur, noi suntem adepţii ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înţelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluţie nelimitată” ar fost mai potrivită, având în vedere că evoluţiei nu i s-a precizat sensul mişcării: în sus sau în jos. Aşadar, nu putem şti azi ce va fi mâine. Şi atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinţei pe seama cunoaşterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiţi. Iată o idee pragmatică! Doar că direcţia evoluţiei tot necunoscută rămâne.

 

Principiul meu seamănă cu cel al lui Lavoisie-Lomonosov: „nimic nu se pierde; totul se transformă”. Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. Grecii spuneau „Nimic nu se naşte din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte”. În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit şi recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el porneşte totul. Dacă cel al lui Lavoisie-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al eu este Principiul numărul 0. (Dacă şi valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecţiunea.)

 

Totuşi, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor şi încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veşnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaşte din cenuşa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăşi. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizaţiei noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-şi pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

 

Poate că, până deseară, îmi găsesc şi hârtia.

 

Publicat în Itaca (Irlanda) nr. 5/2014

 

 

 

Rosie Thomas, “The Potter’s House”, Arrow Books 2002

 

Nu ştiu dacă Rosie Thomas a cunoscut cu adevărat vreo insulă grecească. Presupun că a vizitat Atena, Acropole etc., dar asta nu înseamnă că i-a cunoscut pe greci. Din biografia succintă pe care i-am citit-o am aflat că a călătorit mult, a vizitat multe ţări, dar nu că ar fi stat suficient timp pe meleaguri greceşti, pentru a cunoaşte oamenii, cu obiceiurile, pasiunile, calităţile şi defectele lor. Cu  toate acestea, unele aspecte caracteristice sunt foarte bine descrise. Pe de altă parte, majoritatea eroilor cărţii sunt englezi sau au trăit o perioadă printre englezi, aşa că dificultăţile adaptării la teren se diminuează. Eroul principal, de fapt eroină, este un asemenea caz: englezoaică ajunsă din întâmplare pe o insulă grecească. Aşa se face că, doar pe alocuri, autoarea a trebuit - şi şi-a dorit - să descrie peisaje caracteristice sau să relateze caractere umane cum numai în Grecia se pot afla. În ceea ce mă priveşte, conştient că este un punct de vedere foarte personal, recunosc faptul că tocmai asemenea descrieri mi-au făcut plăcere, fiindcă au coincis cu opinia mea de observator al specificului grecesc după trei ani de vieţuire printre ei.

 

Rosie Thomas nu este la prima şi nici la ultima carte. Are chiar multe altele la activ, poate chiar prea multe. Unii critici o consideră „storyteller” şi mi-ar părea rău să fie doar atât. „The Pottter’s House” este singura ei carte, pe care am citit-o, şi nu ştiu dacă pot generaliza opinia formată astfel asupra întregii ei opere. Aici, subiectul este tocmai cel care o dezavantajează: voit incitant el este aproape neverosimil. Adevărata valoare a cărţii constă în analizele psihologice ale personajelor feminine principale. Trama romanului, deşi forţată, creează momente de tensiune, care îi permite autoarei să descrie mecanismele intime, specifice personalităţii eroinelor, şi modul de judecată al fiecăreia, în funcţie de experienţa ei de viaţă.

 

Mare parte din acţiune se petrece într-o casă ce a aparţinut cândva unui olar, de unde şi titlul cărţii. Această meserie a dispărut demult de pe aceste meleaguri, astfel că ea, ca şi locul de desfăşurare a acţiunii, nu mai au nici o relevanţă asupra subiectului.

 

Dramatismul întâmplărilor, în urma cărora eroina principală ajunge pe o insulă grecească, îi determină pe localnici s-o trateze cu deosebită ospitalitate. După un timp, în care viaţa decurge aproape idilic, unele întâmplări mărunte ridică semne de întrebare de ambele părţi, creează incertitudini, suspiciuni. Deşi nici una dintre ele nu ar fi trebuit să le afecteze comportarea, orgoliile şi nesiguranţa le amplifică. De aici încolo, cartea merită să fie luată în seamă.

 

Cu toate că entuziasmul  meu era la cote scăzute atunci când am început să citesc cartea, pe parcurs, ea m-a cucerit nu prin subiect, ci tocmai prin calitatea scrierii.

 

Publicat în Itaca nr. 6/2014 şi Corona nr. 4/2014

 

 

Conştiinţa sinelui?

 

Se spune că omul, spre deosebire de animale, are conştiinţa sinelui. Multă vreme m-am întrebat ce înseamnă asta şi încă nu sunt sigur că am găsit răspunsul. Cum adică? Animalele nu-şi dau seama că există? Răspunsul poate fi afirmativ în cazul unor forme elementare de viaţă, dar nu în cel al animalelor evoluate. O diferenţă cred că am dibuit: omul îşi pune problema originii sale, ceea ce cred că animalele nu o fac. De aici încolo, răspunsul la întrebarea „Cum a apărut omul pe pământ?” este mai importantă chiar decât cea a existenţei conştiinţei de sine.

 

S-au dat multe răspunsuri până acum. Cea mai simplistă este cea a venirii de pe altă planetă. Din capul locului identificăm ignoranţa autorilor aceste ipoteze: planete sunt sateliţii soarelui, pe care deja îi cunoaştem şi ştim că de acolo nu puteau veni. Trecem însă peste acest detaliu şi admitem că au venit mai de departe. Răspunsul încă nu ne satisface, deoarece apare întrebarea: „Bine-bine, şi acolo cum au apărut?”.

 

Răspunsuri mult mai diversificate dau religiile. Una foarte interesantă a fost elaborată de cei din Yucatan. Locuitorii aceste peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Nu-i de râs! Mămăliga e mai bună decât praful, sau ţărâna, în varianta românească. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Qucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn, dar aceşti oameni s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi dorească să devină zei, le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei. Această versiune pare puţin ciudată, dar pare să fie cea mai apropiată de rezultat, de omenire aşa cum o cunoaştem noi azi.

 

Desigur, noi cunoaştem cel mai bine variata Bibliei. Mai întâi, Dumnezeu a făcut cerul, pământul şi toate celelalte, constatând de fiecare dată că rezultatul este favorabil („Şi Dumnezeu a văzut că lucrul acesta este bun.”). L-a făcut apoi pe om, după care Biblia nu mai precizează dacă rezultatul l-a mulţumit. Că n-a fost aşa cum şi-a dorit a constatat imediat: indisciplina Evei, infamia lui Cain au fost primele dovezi. Au urmat altele, astfel că Potopul părea să fie singura soluţie. N-a fost să fie aşa, fiindcă lucrurile s-a agravat din ce în ce mai mult, dar noi nu putem să ştim ce ne-a fost hărăzit; poate că Dumnezeu tocmai asta a vrut.

 

Mitologia greacă are altă variantă a Potopului. Aici, Deucalion, echivalentul lui Noe, a acţionat în urma informaţiei primite de la tatăl său, nimeni altul decât Prometeu. E vorba deci de o trădare. Mitologia grecilor este de multe ori mai subtilă şi, prin asta, mai apropiată de mentalitatea oamenilor, în comparaţie cu variantele religioase, mai lineare.

 

Există, desigur, şi varianta evoluţionistă, tocmai cea care a generat necesitatea stabilirii unei diferenţe dintre umanitate şi animalitate, conştiinţa sinelui fiind una dintre găselniţe, dar ea nu stabileşte cu rigoare sensul evoluţiei. Unele animale par să aibă sentimente mai umane decât mulţi semeni de-ai noştri, dar nu doresc acum să aprofundez acest subiect şi, dacă că tot nu ştim ce ne aşteaptă, poate că ar fi bine să nu mai încercăm să „tăiem firul de păr în patru”. Nu de altceva, dar mă gândesc la observaţia lui Chamfort: „Smulgeţi aripile unui fluture şi va rămâne un vierme”, iar noi nici măcar nu avem aripi.

 

Publicat în Itaca (Irlanda) nr. 5/2014

 

 

Artă şi senzaţii

 

Potenţarea ideilor prin senzaţii.

Kant stabileşte trei tipuri de arte frumoase:

-         artele cuvântului;

-         artele plastice;

-         artele senzaţiilor.

În arte plastice el le include pe acelea care transmit idei prin intuiţii sensibile: arhitectura sculptura, pictura.

În artele senzaţiilor s-ar afla muzica şi arta culorii. Găsim deci pictura la două categorii, în funcţie de conţinutul ei ideatic. Despre muzică, Kant, are cele mai proaste opinii. Nu numai că o plasează pe ultimul loc, dar o descrie în termeni atât de degradanţi, încât plasarea ei în rândul artelor este o contradicţie în termeni. Nu ascund nici opinia mea despre Kant, ca fiind ne-onorantă în această privinţă. Ca om, îl putem înţelege că avea şi el resentimente din motive numai de el ştiute sau neştiute. Ca filosof însă ar fi trebuit să fie mai raţional. Notăm totuşi distincţia ce o face, chiar fără să vrea – logica nefiind punctul lui forte – dintre pictura de dragul picturii şi pictura ca mijloc de comunicare, nu neapărat al ideilor, ci şi al sentimentelor. Nu însă şi al senzaţiilor, caz în care Kant ar avea şi ceva dreptate, cu toată lipsa lui de sensibilitate.

De altfel, nici Fericitul Augustin nu este prea departe. El admite muzica numai ca susţinător al textului religios; independentă de acesta, o consideră degradantă.

Că nu este aşa o ştim cu toţii. Cum se face că tocmai filosofii nu înţeleg? La o mică analiză, constatăm că, într-adevăr, scopul artelor este să ne provoace sentimente. Muzica o face direct, prin simţul auzului. Literatura o face prin intermediul raţiunii. Vorbirea şi - prin derivare - scrierea sunt mijloace de comunicare prin intermediul simbolurilor. Raţiunea interpretează simbolurile şi provoacă sentimentele. Arta plastică – şi aici Kant are dreptate – este bivalentă:

-         Prin jocul formelor şi al culorilor, ea produce sentimente în mod direct, prin simţul văzului. Este cazul picturii abstracte şi al celei decorative.

-         Prin intermediul simbolurilor din pictura figurativă, la fel ca vorbirea, ea se adresează raţiunii. Ea, raţiunea, este cea care provoacă sentimente.

Rezultă că nu e nimic de înţeles în arta abstractă şi că – dimpotrivă – arta figurativă este o formă precară de comunicare, inferioară literaturii, dar care trebuie judecată la fel ca ea.

Prin îmbinarea lor, cele două forme se potenţează reciproc şi ridică arta plastică la un nivel superior. Tot prin îmbinare, cuvântul şi muzica pot da naştere unor forme mai puternice de stimulare a simţurilor, fapt sesizat de Fericitul Augustin, acceptând muzica fie şi numai ca adjuvant în ritualuri religioase. Astăzi ştim nu numai că, dar şi cum să combinăm diferitele arte, începând cu găsirea intonaţiei potrivite într-un discurs şi sfârşind cu opera sau chiar cu filmul, unde toate artele pot participa la stimularea sentimentelor.

Ar rezulta ca arta este mijlocul prin care se pot provoca sentimente. Orice sentimente? Orice mijloc?

 

 

„Idolii forului”

 

De ce o clasă de mijloc a spiritului este de preferat „elitei” intelectualilor publici? 
 Editura Corint, 2010

 

Cartea reuneşte eseuri scrise de câţiva autori, având drept coordonatori pe Sorin Adam Matei şi Mona Momescu

Din subtitlul cărţii, am reţinut o intenţie pozitivă, şi anume ideea de democratizare reală, nu numai în zona politică, dar şi în cea a spiritului, a literaturii şi chiar a filosofiei, ceea ce se şi întâmplă în realitate, dar nu toată lumea înţelege, ca să nu mai vorbesc despre cei cărora nu le convine, fiindcă îşi văd poziţiile periclitate. N-ar fi nimic nou; cuvinte ca „agora”, „forum” şi altele dovedesc că s-a mai întâmplat. Pe de altă parte, sintagma „intelectuali publici” (???), precum şi punerea elitei între ghilimele, denotă o anume atitudine, ceea ce nu ar fi rău, doar că schimbarea elitei dintre ghilimele cu ală elită, dar cu aceleaşi ghilimele, nu este nici ea o soluţie tocmai nouă. 


Cât despre idoli, România a avut un acces întârziat în cultura europeană, aşa că cei câţiva intelectuali de dinaintea celui de al doilea război mondial au fost transformaţi în idoli. După decapitarea efectuată de regimul trecut cu ajutor sovietic, am rămas şi fără ei. Erijarea în noi idoli a celor ce, ieri sau azi, au monopolizat principalele instituţii culturale şi canalele de comunicaţie nu păcăleşte pe nimeni, aşa că sunt departe de a lua apărarea oricărora dintre ei, de ieri sau de azi. 


Mă gândeam să comentez după ce voi fi citit cartea. Am participat însă la lansare şi, deşi unii prezentatori – coautori ei înşişi - s-au uitat vorbind, nu numai că nu au spus prea multe despre conţinutul cărţii, dar mi-au confirmat temerea că ceea ce îi animă, nu este nici măcar schimbarea elitei în ansamblul ei, ci doar invidia faţă de cei ce au urcat o treaptă mai sus decât ei pe aceeaşi scară. La un moment dat, s-a lansat chiar ideea unor „intelectuali specialişti”, ca alternativă la cea de enciclopedişti, ne-agreată de vorbitor. Specialişti în ce? 


Cum infatuarea nu rezolvă vreo problemă, cred că soluţia nu poate fi decât dezvoltarea culturală pe toate nivelele, singura ce poate produce intelectuali autentici. Dacă vor fi puţini, se vor transforma în idoli. Dacă vor fi mai mulţi – şi expresia „clasă de mijloc a spiritului”, din subtitlul cărţii, sugerează aşa ceva – atunci nu vom mai avea nevoie de idoli, pentru că România va fi fost ridicată la nivelul unei naţiuni dezvoltate. 


Pentru a nu teoretiza prea mult, iată un singur exemplu, evidenţiat chiar în timpul discuţiilor. S-a remarcat lipsa de preocupare pentru dezvoltarea unui corector ortografic în software-ul pentru limba română. Întrebarea este: cine ar trebui să-l facă? Vechea generaţie, care nici nu ştie ce să facă cu un calculator? Vorbitorii, exponenţi ai noii generaţii de acuzatori nu-şi dau seama că se autoacuză? Se pare că nu, şi - dacă nu-şi dau seama de un lucru atât de elementar - atunci nu mă mai miră dorinţele lor. 


Mai grav este că, dacă merg cu gândul în trecut, găsesc ceva jenant de asemănător. Iată un exemplu simplu, de-a dreptul prozaic, dar foarte grăitor. Poziţia tastatelor la maşinile de scris corespunde limbii celor cărora le sunt destinate. Astfel, pentru limba engleză, litera ‚y’ se află în centru, fiindcă este foarte folosită, în timp ce ‚z’ este într-o poziţie marginală; pentru limba germană însă, literele ‚y’ şi ‚z’ sunt inversate, fiindcă frecvenţa lor este inversă în această limbă. Ne-am fi aşteptat ca, la adaptarea maşinilor de scris pentru limba română, să se ţină seama de caracteristicile ei. Aşi! Toate caracterele cu diacritice sunt plasate marginal, chiar şi vocala ‚ă’, deşi este una dintre cele mai frecvente în limba română. Problema nu este tehnică, ci filologică, ceea ce dovedeşte o penibilă lipsă de conectare la realităţile lumii contemporane.


Exemplul arată starea precară, nu numai a unor persoane din „elita” ţării, ci o şcoală filologică precară, ca să nu mai vorbim despre cea filosofică. Astăzi, condamnăm lipsa de cultură a americanilor – fiindcă nu l-au citit pe Marin Preda – şi ne lăudăm cu „erudiţia” noastră, fără să realizăm ridicolul pretenţiilor noastre.

 

Idolii şi-i alege poporul, după ce s-a convins că exemplul lor merită urmat. Noi suntem specialişti în denigrarea celor puţini pe care îi avem. Nu găsesc cuvinte pentru a eticheta ideea unora de a se erija în idoli fără să fi produs nimic remarcabil.

 

 

Vernisajul expoziţiei de pictură László Rosinecz

  

Speech la deschidere

Deşi simbolismul este – în opinia unora – un curent relativ modern, în realitate, este cea mai veche formă de reprezentare şi chiar de comunicare, cu mult înaintea scrisului, literele fiind şi ele simboluri. Înainte să scrie, oamenii desenau fie chiar şi pe pereţii peşterilor. Desenele lor nu aveau fineţea picturii figurative de azi, aproape fotografică. Ei desenau simboluri. Copiii desenează case prin câteva linii; ele nu sunt picturi, nici măcar desene, ci adevărate simboluri. Vorbirea este şi ea o formă de comunicare prin simboluri, de data aceasta prin vorbe, ca să nu mai vorbim despre limbajul semnelor folosite de persoanele cu dizabilităţi auditive.

 

Desenele rupestre din peşteri reprezentau animale. Cu timpul, simbolurile au devenit din ce în ce mai complexe. Biserica nu putea să rămână străină de acest mijloc de comunicare, fiindcă, da, arta este un mijloc de comunicare. Reprezentările religioase timpurii erau foarte bogate în simboluri şi, ceea ce este foarte interesant, oamenii simpli cunoşteau această simbolistică şi ştiau să interpreteze simboluri. Bisericile erau pictate, iar imaginile formau ceea ce se numea „Biblia săracilor”, adică a neştiutorilor de carte.

 

Primele scrieri despre ele sunt textele indiene. În Europa, au pătruns prin Egipt, unde, în secolul 2, aceste texte au fost culese şi au căpătat numele de „Fiziologul”. În Bizanţ, cartea s-a numit „Bestiar”, de la bestie, cu sensul de animal. Interesant pentru noi, braşovenii, este faptul că, în anul 1639, Costea Dascălul, de la biserica din Schei, a copiat Bestiarul.

 

Impactul simbolurilor asupra conştiinţei oamenilor era mai puternic decât cel al vorbelor. Mircea Eliade spune: „Simbolul precede limbajul raţiunii descriptive. El revelează anumite aspecte ale realităţii la care nu se poate ajunge prin alte mijloace de cunoaştere.

 

Camilian Demetrescu, român emigrat în Italia, a devenit o celebritate mondială, după ce a descoperit, studiat şi publicat simbolistica din bisericile italiene vechi. Despre el a scris Mircea Eliade, a fost binecuvântat şi recomandat de însuşi Papa. Aflat în exil în Italia, surprins de bogăţia de simboluri din bisericile din timpul Evului Mediu, s-a dedicat studiului lor. Iată ce ne spune el: „Cine vrea să se dedice sacrului în artă trebuie mai întâi să înveţe codul de descifrare a simbolurilor din perioada de apogeu a iconografiei creştine, atât în Europa romanică cât şi în cea bizantină.” „Decodarea limbajului simbolic instruieşte, iniţiază, pătrunde dincolo de aparenţă”.

 

Într-una dintre multele cărţi ale lui Camilian Demetrescu citim: „Prin definiţie, simbolul spune altceva decât ceea ce se vede, trimite la o altă realitate, mai importantă şi îndepărtată.” „Ţăranii analfabeţi din Evul Mediu ştiau să citească simbolurile reprezentate pe portalurile bazilicilor sau pe capiteluri mai bine decât savanţii de astăzi, pentru că semnificaţia lor se transmitea din tată în fiu. Ar rămâne miraţi dacă ne-ar vedea pe noi, astăzi, atât de stângaci şi de sceptici în faţa unor subiecte aşa de familiare lor.”

 

Da, astăzi noi ne-am îndepărtat de esenţe. A făcut-o mai întâi Biserica Catolică prin interzicerea picturii în biserici, iar stilul gotic, apreciat astăzi prin frumuseţea lui, a fost mai întâi o expresie pentru monumentalitate excesivă, dictată de grandomanie, biserică devenind aliatul propagandistic al politicului. Italienii au inventat acest termen, cu sensul peiorativ de barbar, goţii fiind nişte barbari pentru italieni, urmaşi ai Imperiului Roman. Începutul s-a petrecut în Normandia de astăzi, unde localnicii incendiau acoperişurile bisericilor, acestea fiind realizate din materiale uşoare, dar combustibile. Acolo, creştinismul a fost impus cu sabia de către triburile de goţi, ce năvăleau în fostul Imperiu Roman de Apus, pe cale de dezmembrare. (Ei fuseseră, în prealabil, creştinaţi de către episcopul Wulfila.) Orice alt material pentru acoperişuri era însă cu mult mai greu, ceea ce i-a obligat pe constructori să găsească soluţii mai robuste pentru ziduri. Au inventat atunci forma ogivală a deschiderilor şi contraforturile. Ele au permis constructorilor să ridice biserici înalte, imposibil de incendiat, dar – cu timpul – înălţimea a devenit un scop în sine, fiindcă dădea grandoare edificiului, grandilocvenţa fiind unul din principalele atribute ale oricărei dictaturi. Desigur, stilul gotic are şi frumuseţile sale, motiv pentru care unele construcţii sunt admirate şi azi. Simbolurile sacre însă au dispărut. Şi a dispărut şi mesajul iniţial, al unui Dumnezeu binevoitor şi iertător. În locul unui Christos solar, înviat, Christus Vincit, adică biruitorul, în bisericile catolice domină tema patimilor, a unui Christus Victus, cel biruit de moarte, dar mai întâi de nimicnicia oamenilor.

 

Nici pe italieni nu-i putem considera perfecţi. Ei însă au deviat într-o direcţie opusă; pe ei i-a furat estetica. David al lui Michelangelo este un tânăr frumos, dar statuia este imensă, ceea ce contravine ideii că el era mignon în comparaţie cu Goliat, pe care l-a învins. Era însă în epoca în care artele îşi reluau independenţa faţă de biserică, sponsorul principal de până atunci.

 

László Rosinecz ne propune tot o reprezentare simbolică; una originală însă, prin care sintetizează idei vechi şi noi, unele chiar foarte vechi, din perioada precreştină, chiar pre-iudaică. Veţi observa că majoritatea tablourilor sunt fragmentate, realizate ca un mozaic, la baza căruia este pătratul. Nimic nu este întâmplător. Pătratul simbolizează baza existenţei noastre materiale. Toate obiectele, toate corpurile sunt construite ca ansambluri de pătrate, ca nişte atomi. Acel tablou, pe care scrie „Ferice de omul pe care îl ceartă Dumnezeu”, prin pătratul înscris într-un cerc aurit, redă tocmai apartenenţa la spiritualitate a tot ceea ce este pământesc, şi în primul rând a noastră, a oamenilor.

 

Am auzit o remarcă despre migala cu care se presupune că au fost realizate aceste tablouri, cu o pensulaţie aproape pointilistă. Într-un proces autentic de creaţie nu se pune problema migalei sau a răbdării. La fiecare pensulă autorul este preocupat de încadrarea ei în ansamblul, existent pentru moment doar în mintea lui, şi regretă atunci când trebuie să se întrerupă, fie de oboseală, fie că are ceva mai urgent şi – în mod sigur – mai neplăcut de făcut. El trăieşte bucuria creaţiei, atunci când pictează.

 

Pe peretele opus, în tabloul pe care scrie „Fiii lui Dumnezeu au venit într-o zi de s-au înfăţişat înaintea Domnului. Şi a venit şi Satana în mijlocul lor” vedem un turn şi, alături, o stea cu cinci colţuri. La baza turnului se vede o intrare prin care un personaj intră plecat. El are de urcat cele nouă nivele ale mântuirii sale, până va ajunge la „Cel de sus”. Alături, însă, stă Satana. Aici Rosinecz a fost cumsecade. A reprezentat poziţia benefică a stelei, aşezată pe două vârfuri. Dacă ar fi fost aşezată invers, atunci cele două colţuri de sus ar fi reprezentat coarnele diavolului, iar cea de jos, barba. Întreaga stea, aşezată într-o poziţie instabilă, pe un singur colţ, ar inspira instabilitate, nesiguranţă, adică exact ce-şi dorea Satana.

 

Întreaga expoziţie trebuie privită ca o suită de tablouri, reprezentând povestea lui Iov. Alături de Iov, în centru, se află prietenii săi. Trebuie să recunoaştem că Rosinecz este un bun portretist. Ba, uneori, are chiar şi umor, de pildă la acest portret, care pare a fi un autoportret, dacă am în vedere mustaţa pe care pictorul o purta cu ceva timp în urmă.

 

Iov era un om bogat, cu o viaţă împlinită, aşa cum vedem în primele tablouri, după care urmează celelalte, ce ilustrează întreaga poveste biblică.

 

Nu ştiu dacă demersul ideatic al autorului este intenţionat sau spontan, intuitiv, ca rezultat al influenţelor de tot felul din spaţiul cultural în care trăieşte. Îmi amintesc că, în expoziţia precedentă compoziţia unor tablouri era aproape similară cu cea a unor icoane ortodoxe, deşi domnul Rosinecz nu este ortodox. Simbioza dintre stiluri a dat roade ori de câte ori a fost făcută cu talent. Îmi vin acum în minte bisericile din nordul Moldovei. Acolo s-a îmbinat stilul tradiţional local cu influenţele gotice venite prin intermediul Poloniei vecine, la vremea aceea, unul dintre cele mai importante state europene, cu una dintre cele mai vechi universităţi. Goticul este vizibil prin ferestrele caracteristice şi prin tendinţa de înălţare a construcţiilor. Tradiţia locală a dat însă armonia formelor, că nu degeaba se spune că românul este un estet. Tot ea însă a limitat şi dimensiunile construcţiilor la posibilităţile locale, în speţă a lemnului utilizat în construcţii. Lungimea buşteanului nu poate fi infinită, iar supraînălţarea turlelor a fost posibilă doar geniului inventiv al meşterilor. Într-adevăr soluţiile găsite de ei sunt unice. Remarcăm la bisericile din nordul Moldovei nu numai construcţiile, dar şi pictura lor, cunoscută în toată lumea. Iar aici, asemănarea cu stilul lui Rosinecz este izbitoare tocmai prin simbolismul lor. Temele sunt diferite, dar reprezentarea ideilor prin siluete simplificate până la simbol este aceeaşi. De altfel, întregul stil bizantin are la bază ideea că imaginile religioase, icoane sau nu, trebuie să canalizeze gândul privitorului către mesaj şi nu să-i distragă concentrarea prin detalii nesemnificative, cum ar fi sexapilul unui trup sau frumuseţea unui chip.

 

Nu cred că asemănările despre care am vorbit sunt intenţionate. Cred că ele sunt un rezultat al influenţelor spaţiului cultural în care trăieşte creatorul. Este, poate, cea mai puternică, cea mai convingătoare, dovadă a talentului său, fiindcă talentul este un har, ceva cu care te naşti şi nu un produs dobândit prin mijloace conştiente. Desigur, ceea ce pictează şi cum pictează sunt rezultate ale gândirii, voinţei şi motivaţiilor sale. Toate însă sunt grefate pe acel „daimon” intern, cum l-a numit Socrate, şi care – în cazul lui – se numeşte talent.

 

Rămâne problema comunicării.  În ce măsură tablourile lui Rosinecz transmit privitorului mesajul propus. Expoziţia îşi propune să ilustreze un mesaj biblic, şi anume cel al parabolei lui Iov. Reuşeşte autorul să transmită mesajul? Reuşeşte să ridice întrebări, să-l provoace pe privitor la reflexii? La această întrebare, răspunsul îl vor da chiar ei, privitorii. Noi îl putem doar intui.

 

Ne mai putem pune câteva întrebări.

·        De ce Cartea lui Iov? Biblia este o carte de înţelepciune. Învăţăturile ei trebuie interpretate potrivit timpului şi spaţiului în care trăim. Dacă ea ne spune cum trebuie construit cortul, nu înseamnă că noi trebuie să locuim în corturi. De reţinut sunt principiile ei, care sunt veşnic valabile. Tocmai despre respectarea principiilor în care credem ne vorbeşte Cartea lui Iov. Şi nu este vorba despre respectarea unui anume principiu, ci despre respectarea principiilor în general.

 

·        De ce astăzi?, când lumea a uitat de morală şi corupţia a devenit pandemică. Ba mai suntem şi ipocriţi: îi acuzăm pe cei ce aflaţi în puşcăriile comuniste au făcut pactul cu diavolul - uneori pentru a-şi salva viaţa - în timp ce astăzi, pentru câţiva bănuţi, comportarea unora este de o imoralitate de neconceput cu câţiva ani în urmă.

 

László Rosinecz nu este un sfânt; are şi el micile lui slăbiciuni. Ele sunt însă mărunte şi lumeşti. Greşelile lui îl privesc, şi nu-i lezează pe ceilalţi.

 

 „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce. Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat fie numele Domnului.” Citatul este din Cartea lui Iov, capitolul 1, paragraful 21. Lui László Rosinecz, Domnul i-a dat talent. De ce s-a găsit tocmai el să vorbească – în limbaj plastic – despre respectarea principiilor? Eu cred că are har; a fost hărăzit să facă aşa. Şi dacă a fost hărăzit, haide-ţi să-i analizăm cu atenţie lucrările. Poate că nici el nu ştie ce face, dar face bine.

 

 

 

Cormac McCarthy,

Nu există ţară pentru bătrâni


Tocmai am terminat de citit o carte, care mi–a pus la grea încercare voinţa. Citisem pe undeva că autorul ar fi „cel mai bun scriitor american în viaţă”. Nu cred în asemenea etichetări, dar mi–am zis că merită să văd despre ce este vorba. Deşi lectura primelor pagini a fost suficientă ca să–mi formez altă impresie şi nu aveam prea multe motive să continui, m–am ambiţionat s–o termin, pentru că aveam, totuşi, un semn de întrebare. Chiar dacă n–o fi cel mai bun autor, ceva–ceva trebuie să fie, astfel că, încă de la început încercam să intuiesc intenţiile sale ascunse sub forma unui roman de acţiune, pentru că, da, este un roman de acţiune cu zeci de împuşcături la aproape fiecare capitol şi un număr neprecizat de morţi. Atrag totuşi atenţia unele capitole de mici dimensiuni, înserate din loc în loc, unde un şerif în prag de pensie îşi deapănă amintirile. Pe parcurs, aceste mini–capitole devin tot mai mari şi mai dese iar, către sfârşit, amintirile fac loc unor consideraţii nostalgice cu privire la evoluţia generală ţării, marcată de droguri, crima organizată etc. 


Dacă subiectul şi „filosofia” şerifului sunt banale, modul în care autorul şi–a construit cartea îmi aminteşte de teatrul antic grecesc din timpul lui Eschil şi Sofocle - mai puţin Euripide - unde corul sublinia acţiunea interpretată de actori (mai întâi unul, apoi doi la Eschil şi trei la Sofocle). Am intuit atunci că autorul este o persoană cultivată şi nu un simplu creator de ficţiuni animate cu pistoale şi morţi. 


Ceea ce m–a deranjat mai mult a fost însă stilul. Întreaga carte este scrisă în limbajul oamenilor ne–educaţi. Dacă doar dialogurile dintre delicvenţi ar fi fost aşa, poate că era acceptabil, dar şi pasajele narative sunt la fel. Şi atunci mi–am amintit că ideea nu este deloc nouă, mai ales în Statele Unite ale Americii. Există chiar autori celebri, care au îmbrăţişat ideea, sau măcar s–au apropiat de ea. Într–o oarecare măsură, cred că autorul a încercat să–l imite pe Faulkner, doar că a exagerat. 


Întrebarea este „De ce?”, fiindcă americanii nu fac lucruri la întâmplare. Îmi amintesc acum de unele filme, a căror acţiune se petrece mai mult prin tribunale. Spectatorul român urmăreşte doar deznodământul. Americanii însă, chiar cred în Constituţia lor şi, ca orice lucru perfectibil, speră s–o îmbunătăţească tocmai prin asemenea dezbateri ale unor acţiuni la limita interpretărilor. Mă gândesc deci că şi asemenea cărţi ar trebui să aibă un scop. La prima vedere, persoanele ne–educate nu citesc cărţi, deci efortul de a scrie pe placul lor rămâne fără adresă. Pe de altă parte însă, pentru a spune ceva unui anumit grup social, trebuie să mergi în mijlocul lui, să vorbeşti pe limba lui, să atragi atenţia oamenilor prin ceva asupra căruia ei sunt de acord şi abia apoi să le spui ce ai de spus, fără să–i şochezi. Probabil că, în şcoli, elevilor li se recomandă şi asemenea cărţi. Este o presupunere! Odată educaţi, fie şi într–o mai mică măsură, ei vor înţelege că există şi alte valori, către care se vor orienta mai târziu. 


Se pare că, din asemenea exemple, unii autori români au dedus că exprimarea vulgară este la modă. Din nefericire, ei nu au înţeles scopul. În plus, ei nu reproduc limbajul specific unor asemenea segmente ale societăţii, ci se folosesc doar de câteva expresii obscene, imaginându–şi că, astfel, textul lor va avea mai multă forţă. Fals! Cur, popou, poponeaţă, fund etc. sunt numai aparent sinonime. Ele au o încărcătură sentimentală diferită. Aducerea unui termen vulgar în limba literară are un efect efemer. Limba evoluează şi, în scurt timp, el va deveni uzual, dispărându–i forţa pe care miza autorul, fiindcă, între timp, un alt cuvânt vulgar va fi inventat, pentru a–l înlocui pe cel pierdut. Singura pierdere este eleganţa textului în cauză.

 
Până la urmă, lectura cărţii de la care am plecat nu a fost chiar degeaba. Folosul a fost însă doar al meu, fiindcă mi–a ridicat o întrebare, motiv pentru care n–o recomand altora numai pentru a ajunge la aceleaşi concluzii.



 

Atunci când şcoala mai mult strică decât construieşte.

 

Am asistat de curând la vernisajul unei expoziţii de pictură cu pretenţii, autorul fiind absolvent al unei academii de artă. Tablourile sale, deşi diverse ca stil, se puteau înscrie în două categorii:

-         conform celor învăţate la şcoală;

-         din impulsul său creator.

Lucrările din prima categorie – nu numai ale lui - au devenit deja banale, iar autorul este imposibil de depistat, deoarece sunt jenant de asemănătoare, toate elaborate în aceeaşi manieră. Ele ar putea fi realizate chiar mai bine de către un program de calculator. Din punctul de vedere al sentimentelor induse de asemenea tablouri, singurul relevant este tentaţia de a spăla toate culorile.

Mă gândesc la sculpturile celor din antichitate, în special cele greceşti, la care le admirăm acum frumuseţea formelor dăltuite în marmura albă. Unele dintre ele au fost însă pictate. Indiferent de culori, ele nu puteau fi mai frumoase ca acum. Din fericire, culoarea a dispărut. Dacă tablourile pe care le privesc acum ar avea aceeaşi soartă – să dispară culorile şi să rămână pânza albă - ar fi şi ele mai frumoase. De vină este, evident, şcoala. Probabil că o notă de originalitate ar fi condus la eliminarea studentului din academie. În expoziţie, am văzut un singur tablou, la care autorul şi-a permis, după mulţi ani de la absolvire, să tragă câteva tuşe mai tari, cu altă culoare, dovedind astfel existenţa unui oarecare simţ estetic. A fost sigura lucrare remarcabilă la această categorie.

La categoria a doua, lucrările au fost cu mult mai diverse. Din nefericire, aici a fost vizibilă lipsa educaţiei estetice. Pare absurd, dar un autodidact ar fi conceput lucrări mai bune, după ce îşi va fi însuşit, fie şi pe căi indirecte, cele câteva principii estetice necesare. Rezultă că şcoala nu l-a învăţat pe „profesionistul” nostru cum să-şi folosească creativitate, nu i-a dat criteriile minime necesare, ci doar l-a obligat să-şi însuşească meşteşugul profesorului. Iar profesorul, se vede că, pe lângă lipsa aptitudinilor pedagogice, era lipsit şi de har artistic. Cum de a ajuns el profesor se ştie, dar asta e altă poveste.

Dacă aşa stau lucrurile în învăţământul superior, de ce să ne mai mirăm când îi vedem pe cei din învăţământul liceal? Plâng de plictiseală pereţii Muzeului de Artă Braşov, deşi sălile lui ar trebui să freamăte de paşii elevilor din cele câteva zeci de şcoli din oraş. Trec însă săptămâni întregi fără ca vreun vizitator să-i calce pragul. Profesorii de desen se pare că nu prea au vocaţii pedagogice. Despre cele artistice ştim că le-au fost risipite încă din timpul şcolarizării, când au aflat că arta este dincolo de posibilităţile lor şi că trebuie să se limiteze la cunoştinţele de desen necesare unui simplu profesor. Unii se consolează; alţii, în schimb, devin cabotini. Îi recunoaştem după titlul de „profesionişti”, pe care şi-l arogă fără acoperire.

Un îndrumător – profesor, educator, antrenor, instructor etc. – nu este în mod necesar un profesionist în acelaşi domeniu, iar cel mai bun exemplu este, poate, cel din sport. Profesorul de educaţie fizică la un liceu este, sau ar trebui să fie, un pedagog. Un sportiv de performanţă însă este o persoană cu o bună stăpânire a trupului său, dar care poate să aibă nevoie de un antrenor, pentru a şti cum să şi-l valorifice.

 

 

Cum au rezolvat ruşii problema literaturii contemporane

 

Foto reporterÎntr-adevăr, după câţiva clasici ai literaturii universale, este greu să mai produci ceva remarcabil. Şi totuşi, măreaţa Uniune Sovietică nu putea rămâne indiferentă, mai ales după revenirea la vechea denumire: Rusia.

Foto reporter
La prima vedere, pare o Biblie sau un hrisov foarte valoros.

 
Pe cotor apar unele indicaţii, dar sunt în limba rusă. Cifra 3 ne poate duce cu gândul că ne aflăm în faţa volumului trei şi ne-ar părea rău să nu le avem pe primele două. Nu este vorba însă despre volumul trei, ci despre trei litri; asta se poate descifra cu uşurinţă. 

Foto reporter
Titlul se vede clar pe prima copertă: Cabernet. Atractiv, nu? Nu apare însă numele autorului. 


Abia coperta a patra desluşeşte misterul. Aici aflăm modul de întrebuinţare. Secretul este o minusculă canea, ca la butoaie. Dacă se apasă pe butonul potrivit, curg trei litri de vin. Acum poate să ne pară rău că nu avem şi primele două volume, dar putem „citi” acelaşi „volum” în mai multe exemplare. 



Ar mai trebui, poate, să spun şi cum am făcut această descoperire. Alaltăieri, de 1 mai, deşi îmi făceam probleme din cauza agitaţiei intense a K.K.E. (partidul comunist grec) şi mă aşteptam să profite de această zi, curiozitatea a cântărit mai mult în balanţă şi ne-am hotărât, eu şi soţia, să vizităm centrul Atenei. Încă de săptămâna trecută, stâlpii tuturor străzilor erau pavoazaţi cu afişe „mobilizatoare”. Ei bine, în afara unei zone restrânse de pe Bulevardul „28 octombrie”, unde maşinile salubrităţii strângeau mormanele de hârtii, semn că pe-acolo trecuseră vandalii de tip nou, oraşul era aproape pustiu. Fiind zi liberă, grecii pleacă din oraş sau nu ies din case. Aşa se întâmplă în fiecare duminică, iar astăzi oraşul a fost mai pustiu ca oricând. (1 mai e sărbătoare? Pentru cine oare?) În final, am ajuns pe malul mării. A fost o zi foarte frumoasă şi era păcat să ratăm ocazia. Acolo am cunoscut un român din Suceava, care lucrează în Atena de douăzeci de ani. Un tip vorbăreţ şi foarte comunicativ. Ştie limba rusă şi se pare că este chiar un simpatizant al foştilor noştri „prieteni”. De la el am aflat că există un supermarket cu produse ruseşti, unde se găsesc icre negre la preţuri mici. S-a oferit să ne conducă. Ieri, 2 mai, a fost Ziua Tineretului. Nelu, nepotul nostru, a spus că este ziua „tinerelului”, adoca a mea; tocmai am împlinit trei sferturi de secol. După cum ne programasem încă de alaltăieri, am fost la magazinul cu produse ruseşti. Nu este chiar un supermarken, ci unul chiar micuţ, dar se numeşte Moscova (MOCKBA) şi se află la numărul 220, pe unul dintre numeroasele Bulevarde Venizelou. Care dintre ele? Cel din cartierul Kalithea, care duce spre mare (chiar şi în acest cartier sunt două străzi cu acelaşi nume). Pe această stradă se află şi o statuie a personajului Eleftherios Venizelos, cu ochelari. A fost un revoluţionar şi eminent om politic, ales prim ministru de mai multe ori între 1910-1920 şi între 1928-1932, căruia grecii instruiţi îi poartă un profund respect. Mai greu a fost să găsim magazinul. Prietenul nostru se scuza cu afirmaţia că nu mai fusese acolo de peste zece ani, dar cred că nu fusese niciodată; aflase doar de existenţa lui, de la altcineva. Amuzant este ca, la întrebările lui în limba greacă, dar cu pronunţarea rusească a numelui magazinului - Mascva - trecătorii dădeau din umeri. Nimeni nu auzise de aşa ceva, sau nu voiau să răspundă. Engleza mea a fost singura de folos. Trecătorul pe care l-am întrebat, un domn serios, mi-a dat răspunsul exact. La magazin, nu aveau icre negre, dar am găsit icre roşii, de care am şi cumpărat. M-am bucurat, fiindcă mi-am putut onora ziua de naştere cu ceva deosebit. Nu numai că îmi plac chiar mai mult decât icrele negre dar am calculat că se împlinesc 55 de ani de când am mai mâncat aşa ceva. Li se spunea icre de Manciuria şi se găseau prin nu ştiu ce minune la un restaurant ieftin din Iaşi, unde eram student. 


Tot acolo, de la magazinul Moscova, am cumpărat şi „cartea”, despre care am vorbit la început. Ea conţine un vin roşu, demidulce, foarte bun. Există şi alte sortimente, fiindcă - nu-i aşa? - o literatură ca cea rusă nu se poate limita la o singură carte. 

 

 

S-a redeschis un teatru antic

 

Pare curios, dar în antichitate oamenii preţuiau mai mult poezia şi simbolismul decât o fac în prezent. Literatura veche este aproape în exclusivitate în versuri. Teatrul antic grec era jucat de un singur actor, secondat de cor. (Eschil este cel care a introdus al doilea actor, pentru ca, după el, totul să evolueze.) Dezbăteau probleme filosofice şi etice.

 

Cu timpul, proza a luat locul poeziei, subiectele au devenit tot mai comune iar realizările – valorificând posibilităţile tehnice - tot mai apropiate de viaţa reală, culminând cu cinematografia. Tiparul a contribuit în mod esenţial la răspândirea literaturii. Ce fel de literatură?

 

Am spune că totul a curs în favoarea democratizării. Oare? Eu am unele îndoieli. Aş crede că nu pasiunea pentru democraţie i-a determinat pe oameni să procedeze astfel, ci banalele şi prozaicele interese comerciale, în special după apariţia tiparului. Iar dacă s-a intrat în sfera comerţului, adoptarea mecanismelor comerciale a devenit o necesitate imediată. Primul şi cel mai important dintre ele este sporirea numărului vânzărilor, ceea ce se realizează prin lărgirea pieţei de desfacere, în speţă a numărului de cumpărători-cititori. În consecinţă, răspunsul la întrebarea „Unde se găsesc cei mai mulţi cumpărători?” arată şi cauza proliferării romanelor uşoare: cititorul de nivel intelectual modest. Vârful piramidei sociale nu este un bun mediu comercial.

 

Democratizare? Dimensiunea teatrelor antice era uriaşă, în comparaţia cu cele de azi: de la câteva mii de locuri, până la 17 mii. Cel refăcut şi deschis recent la Messene, în sudul Peloponezului, avea zece mii. Dacă raportăm capacitatea acestor locaşuri de cultură la dimensiunea localităţilor, constatăm că procesul nu a decurs în favoare democratizării culturii, ci dimpotrivă. Procentul populaţiei participante la acte de cultură al oraşelor de azi este cu mult mai mic. Cititorii de carte sunt jenant de puţini, iar teatrele sunt aproape goale, deşi oraşele de astăzi sunt uriaşe, în comparaţie cu populaţia cetăţilor greceşti.

 

Oamenii de litere recomanda tinerilor aspiranţi romanul, ca fiind apoteoza carierei lor literare. Ca orice pe lumea asta, totul are o explicaţie. Majoritatea autorilor îşi doresc şi ei ca opera lor să fie citită de cât mai multă lume, ori cei mai mulţi cititori sunt cei ce preferă romanele, în special cele de dragoste, că nu degeaba se numesc romane: trebuie să fie romanţioase. Scrierile cu conţinut mai profund găsesc mai puţini cititori. O a doua explicaţie este mai omenească, din nefericire.

 

Preferinţele „specialiştilor” se situează şi ele în zona romanelor uşoare, iar ceea ce le depăşeşte nivelul de înţelegere este automat declarat ca fiind mai puţin valoros din punct de vedere literar, sau chiar deloc. Mai mult decât atât. Romane de ficţiune sunt extrem puţine şi rareori menţionate printre cele considerate ca fiind valoroase. În cele mai multe, autorii descriu personaje şi evenimente pe care le-au cunoscut în realitate, sau sunt chiar autobiografice, dar scrise la persoana a treia. Dacă acelaşi text ar fi încadrat la memorialistică, ar fi considerat minor, ca dovadă nu doar a subiectivismului nostru, dar a lipsei de criterii reale de evaluare.

 

Vorbind despre cititori, m-am referit la majoritatea lor şi nu toţi, fiindcă orice carte are cititorii ei, iar autorii se adresează – volens-nólens – celor din aceeaşi zonă intelectuală cu el. Este deci o greşeală să aştepte laude de la cei ce gândesc altfel.

 

Succesul ar trebui judecat nu după criterii comerciale, ci după calitatea cititorilor. Acesta este adevăratul judecător: cititorul. Calitatea cititorilor defineşte literatura şi nu opiniile unora sau altora.

 

 

Zidul

 

Visam că în faţa mea se află un zid şi cineva a venit, a apăsat pe un buton, de care nici nu ştiam că există, iar zidul, ca o cortină, s-a ridicat şi . . . surpriză . . . am văzut un peisaj marin de o frumuseţe de nedescris. Totul era cu mult mai colorat decât mi-aş fi putut imagina iar orizontul nu era doar ceva mai încolo ci însuşi infinitul. Am rămas uluit, deoarece zidul, sau ceea ce credeam eu că este un zid, se afla acolo de ani de zile, iar eu îmi construisem viaţa plecând de la premiza că dincolo de el se află altceva – poate mai frumos, poate mai urât – oricum, altceva, la care eu nu aveam acces. Acum, că zidul nu mai exista, am păşit dincolo fără a mai sta mult pe gânduri, deşi aş fi avut nevoie de un mijloc de transport adecvat, diferit de cele cu care eram obişnuit.

Am spus „am păşit”?. Ar fi o exagerare. Am încercat doar. N-a fost nici un pas, fiindcă am constatat imediat că ceea ce văzusem era o altă cortină. De data aceasta nu am mai aşteptat să vină altcineva s-o ridice. Ştiam deja şmecheria. Am căutat şi n-a durat mult până am găsit butonul. Am descoperit alte şi alte cortine şi mai frumoase, şi mai urâte, până când am dat de un zid adevărat. L-am pipăit peste tot, l-am ciocănit, l-am lovit, era zid-zid. Avea chiar şi câteva uşi, toate cu etichete. Majoritatea erau încuiate. Mai ales cele cu etichete atrăgătoare. Inutil probabil să spun că pe cele ce le-am putut deschide le-am închis cât am putut de repede, nu doar din cauza mirosurilor pestilenţiale, dar mai erau şi alte lucruri respingătoare, despre care prefer să nu vorbesc.

Acum, am rămas în spatele aceluiaşi zid, dar care mi se pare mai urât. Nu că cel vechi ar fi fost frumos – oh, Doamne, nicidecum – dar cu el mă obişnuisem. Am obosit să caut o cale de a trece de cealaltă parte. Poate că aş găsi o cheie potrivită la una dintre uşile care m-ar tenta . . . dar . . . la ce bun?

M-am trezit cu gândul că importat este să construieşti ceva, indiferent de ce parte a zidului te afli.

 

 

Concert aniversar

 

Concertul de azi al Filarmonicii Braşov este dedicat aniversării a 20 de ani de la Revolta Muncitorească de la 15 noiembrie 1987. Aşa scrie în programul de sală. Acelaşi lucru l-a menţionat şi prezentatoarea în cuvântul introductiv. Ea a amintit şi faptul că, atunci, s-a strigat pentru prima dată în România „jos comunismul”. Programul a cuprins Uvertura Coriolan de Ludwig van Beethoven, Concertul nr. 1 de Nicolo Paganini şi Simfonia a III-a de Ludwig van Beethoven. Dirijor: Daisuke Soga.

Cârcotaş fiind, nu mă pot abţine de la observaţia că Uvertura Coriolan, chiar dacă are în subiect fapte de arme, acestea nu sunt deloc eroice, ci dimpotrivă, iar stilul triumfal al lui Beethoven este prezent doar la început. La baza Uverturii stă povestea lui Gnaesus Marcius, general roman, care îşi luase numele de Coriolanus, şi care – după ce fusese exilat din Roma în urma unor dispute cu noii tribuni ai poporului - se aliază cu volscii (împotriva cărora luptase şi îi învinsese la Corioli, în 493 î.C.)  şi se pregăteşte să invadeze Roma. Soţia, mama şi fiicele lui Coriolan îl imploră însă să renunţe la invazie. Înduioşat, Coriolan se lasă convins, îndepărtează trupele de Roma, după care se sinucide. Eu nu văd nimic eroic aici. Alianţa cu volscii împotriva Romei a fost un act de trădare, renunţarea la luptă o laşitate, iar îndepărtarea din faţa zidurilor Romei a trupelor volscilor o nouă trădare, de data aceasta faţă de noii aliaţi. De altfel, după unele surse, el nu s-ar fi sinucis, ci a fost omorât de către volsci tocmai pentru trădarea sa. În privinţa primei trădări, i se poate totuşi acorda o circumstanţă atenuantă. Noii tribuni ai Romei, care îl expulzaseră, erau plebei ce puseseră mâna pe putere, în timp ce Coriolan, patrician, milita pentru o Romă aristocrată. La vremea aceea, însă, noţiunile de popor, naţiune etc. nu aveau nici pe departe semnificaţiile de azi, aşa ca este foarte greu să apreciem acum comportarea oamenilor de atunci. Revenind la Uvertură, ea debutează cu tema triumfalistă a lui Coriolan, învingătorul de la Corioli, generalul care credea că nimic nu-i poate sta în cale. A doua temă, opusă primei, este cea sensibilă, înduioşătoare, a femeilor. Deşi pare surprinzător, sau poate că nu este decât o impresie de-a mea, Beethoven a avut şi umor. Pe parcurs, cele două teme nu se susţin reciproc într-un final apoteotic, ci – dimpotrivă – fiecare în parte degenerează până la dispariţie. Sensibilitatea femeilor se transformă  în cicăleală, iar emfatismul temei lui Coriolan se transformă asemenea răgetului unui tigru într-un mieunat de pisică. Acest final sugerează perfect soluţia finală şi sfârşitul eroului. Realizarea lui Beethoven este deci în perfect acord cu subiectul, care însă nu are nimic de-a face cu eroismul.

Concertul nr. 1 pentru vioară şi orchestră în Re major de Niccolo Paganini a fost interpretat de Florin Ionescu-Galaţi. Compus în urmă cu mai bine de 200 de ani, concertul pare astăzi a fi unul modern. Am fi tentaţi să credem ca Paganini ar fi fost un previzionar. Ceva mă facă însă să cred că această afirmaţie este eronată. În timpul vieţii sale, Paganini a avut succes; chiar mare succes. Înseamnă că muzica lui era acceptată de publicul vremii, într-o măsură mai mare decât muzica unor compozitori din zilele noastre, adepţi ai noului cu orice preţ. Ei nu-i cunoscuseră nici măcar pe Mahler, Schoenberg, sau Berg, ca să nu vorbesc de cei mai recenţi. Brahms încă nu se născuse. Epoca era cea a lui Beethoven. Înseamnă că cea mai apropiată comparaţie este chiar Concertul pentru vioară de Beethoven. Spre deeosebire de acesta, Paganini era renumit pentru virtuozitatea sa ca violonist. El nu ar fi putut cânta însă ceva ce nu ar fi fost pe gustul publicului, indiferent de tehnica folosită. Cum între timp metodele de predare/învăţare s-au îmbunătăţit considerabil, există astăzi mai mulţi interpreţi capabili să execute lucrări de Paganini. Întâmplarea a făcut să ascult trei interpretări în cele două săptămâni premergătoare concertului despre care vorbesc şi, de curiozitate, am mai ascultat două discuri după concert, printre care şi unul interpretat de Ion Voicu. M-am convins în final că Paganini poate fi şi melodios, în măsura în care interpretul îşi poate permite.

Cu Simfonia a III-a de Beethoven programul concertului şi-a respectat în sfârşit dedicaţia, pentru că ea, într-adevăr, este eroică. Chiar şi dirijorul a fost în largul său, ceea ce s-a simţit şi din sală. Deşi născut în Japonia, Daisuke Soga este cunoscut publicului românesc, deoarece a dirijat aproape toate orchestrele filarmonice din ţară, iar în 1995 a susţinut chiar un turneu în Japonia cu Orchestra de Cameră a Filarmonicii Braşov. A studiat la Tokio, Bucureşti, Viena, Siena (Italia). A dirijat orchestre filarmonice din Franţa, Germania, Elveţia, Austira, Italia, Grecia, Brazilia, SUA, China şi foarte multe altele. Începând din 2005 este dirijor principal la Tokio New City Orchestra.

 

 

 

Despre aforisme

 

Cineva numea aforismele „frânturi de gânduri”. O fi poetică exprimarea lui, dar se vede că nu a înţeles mecanismele naşterii lor. Ele sunt coagulări, exprimări condensate şi nu fragmente. Pentru cel care le-a înţeles, ele sunt gânduri complete, eventual parţial exprimate sau doar sugerate.

Alţii a asemănat aforismul cu poezia, considerându-l un gen inferior. Dacă mă gândesc la poezia modernă, sunt tentat să-l consider nu superior ci chiar superlativul poeziei, dar adevărul este că aforismul este altceva decât poezie.

Ele, aforismul şi poezia, au, poate, în comun o anume graţie, dar diferă prin domeniu de aplicaţie. Poezia are de-a face cu sentimentul; aforismul cu intelectul. Dacă poezia are un caracter efemer, datorită metaforei menită să sugereze, nu să explice, aforismul are caracter de concluzie definitivă. Acesta este şi unul dintre motivele pentru care nu place tuturor.

De cele mai multe ori, aforismele se susţin printr-un paradox glumeţ, care le salvează de platitudine. Platitudinile sunt însă adevăruri. Spuse altfel, au rolul de a ne trezi din visare, de a ne aduce cu picioarele pe pământ.

Aceasta este diferenţa dintre poezie şi aforism. Prima ne transportă din realitate în vis, în timp ce aforismul ne trezeşte. Ele se află deci pe aceeaşi direcţie, dar pe sensuri opuse.

Aforismele sunt pietre preţioase elegant şlefuite. Deci nu orice piatră – nu orice gând – şlefuită şi nu oricum.

 

 

Crima lui Cain

 

Cain şi Abel au oferit Domnului daruri din produsele muncii lor. Domnul a apreciat darurile lui Abel, păstor, dar nu şi pe ale lui Cain, agricultor. Drept urmare, Cain l-a ucis pe Abel. Greşeala este deci a Domnului; el este autorul moral al crimei, prin lipsa lui de tact. Am considerat întotdeauna Biblia ca o carte de înţelepciune, în care nu povestea contează, ci morala ei. În această poveste însă nu se află nici o morală, motiv pentru care caut o explicaţie.

Fiind scrisă în perioade diferite de timp, ca o colecţie de vechi povestiri, învăţăminte şi relatări ale unor fapte autentice, Biblia conţine texte a căror semnificaţie şi interpretare trebuie adaptate momentului. Rezultă de aici, că unele paragrafe, ne mai fiind de actualitate, ar trebui, fie eliminate, fie explicate în contextul în care a avut loc întâmplarea. În cazul crimei lui Cain, cred că textul a fost conceput pe vremea când triburile de evrei erau încă nomade, în curs de cucerire a teritoriilor ocupate de popoare deja stabilizate, care se îndeletniceau cu cultivarea pământului. Aceştia erau deci cei împotriva cărora evreii luptau, iar luptătorii trebuiau să creadă că Dumnezeu îi preţuieşte pe evrei şi nu pe potrivnicii lor. Este o ipoteză ce poate explica includerea poveştii în doctrina religioasă a timpului.

Actualizarea din când în când a Bibliei este deci necesară, fie şi numai pentru că  Dumnezeu ne trimite din când în când mesaje sub diferite forme şi este de datoria noastră să ne însuşim mesajele sale.

 

 

 

Mişcarea pe loc

 

În accepţiunea generală, un profet este o persoană care intuieşte ce se va întâmpla şi spune lumii acest lucru. Marii profeţi sunt cei care au făcut acest lucru în probleme importante pentru societate. În realitate, principala lor calitate a fost cea de buni comunicatori. Se poate ca informaţia transmisă să nu fi fost produsul intuiţiei lor, ci a altor persoane, cu înclinaţii filosofice, dar lipsiţi de darul comunicării cu masele. Majoritatea marilor idei au apărut cu mult înaintea celor ce le-au profeţit, unele deveniseră chiar populare, dar era nevoie de un lider.

O condiţie suplimentară este decalajul optim de timp. Profeţia nu trebuie să fie prea îndepărtată în timp, pentru că atunci nu va fi înţeleasă şi acceptată de contemporani. Este cazul lui Akhenaton. Pentru el, tocmai această condiţie a decalajului optim nu i-a fost favorabilă. Societatea vremii sale nu era încă pregătită pentru religia preconizată de el. Moise a fost poate cel mai „pe fază”, pentru că el, nu numai că a avut un rol important ca formator de religie, dar a fost în primul rând un conducător  al poporului său. El a înţeles exact ce-i trebuie acestui popor, chiar dacă era vorba doar din câteva triburi. Cât despre religia sa, aceasta era una hedonistă, deoarece admitea că alte popoare pot avea alte divinităţi. În mozaicul tuturor religiilor, ei erau „poporul ales”, dau nu negau existenţa celorlalţi, ci doar accesul lor la Dumnezeu.

Se pare că – după aproape două mii de ani – creatorul primei religii monoteiste nu fusese complet uitat. Nouă ne-au trebuit încă alte două mii de ani pentru ca să-l redescoperim, deşi - începând cu asemănarea dintre Psalmul 104 şi imnul scris de Akhenaton pe mormântul nobilului Ai, multe dintre ideile sale se regăsesc atât în Iudaism cât şi în Creştinism. Iisus s-a grefat perfect pe dorinţele poporului, a fost un excelent comunicator, dar n-a fost nici o clipă conducător. Poate că tocmai acesta este motivul pentru care a devenit fondator de religie fără să vrea. Mesajul lui era adresat poporului evreu, pe care îl dorea mai credincios, şi nu se gândea să producă o dizidenţă în sânul coreligionarilor săi.

Problema care mă preocupă pe mine acum nu este una cu caracter religios, ci una socială. Deşi Marx nu mă preocupă decât, poate, ca propagandist politic, l-am luat în seamă, pentru că şi el şi-a propus să fie un profet, dar în alt mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale şi a ideilor democratice, el a apreciat că majoritatea populaţiei va fi în curând formată din muncitori, aceştia vor forma cel mai numeros partid politic, deci vor avea rolul conducător în societatea viitoare. (Se pare că profeţia este o specialitate evreiască.) Lenin, mai impulsiv şi mai ambiţios, a luat-o înainte şi a vrut să fie cel care să conteze ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au greşit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic. În plus, ei nu înţeleseseră cu adevărat esenţa democraţiei, limitele şi posibilităţile ei, mecanismele ei de funcţionare. Ceea ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului”, un fel de struţo-cămilă. Între timp, cămila a murit - se pare că încă de la naştere – iar din struţ a rămas doar fundul ieşind din nisip şi la care unii nostalgici încă mai fac mătănii.

Democraţia este o chestiune mai delicată. Uneori mă gândesc că ea ar trebui să fie foarte bine înţeleasă şi mă enervez atunci când constat că unele reguli, chiar legi, sunt concepute în sens invers, într-o logică inversată celei fireşti. Ar fi imposibil ca majoritatea populaţiei să înţeleagă mecanismele intime de funcţionare ale societăţii, iar ale democraţiei cu atât mai puţin, dar m-aş aştepta ca măcar legiuitorii s-o facă. Alteori însă îmi amintesc că în natură – iar societatea omenească face parte din ea – viaţa înseamnă lupta contrariilor chiar în interiorul unui întreg, fără de care viaţa încetează şi întregul însuşi se disipează. Supravieţuirea seamănă cu acel mecanism de fitness ce obligă utilizatorul să alerge pe role ce se învârt în sens invers. Efectul este nul. Alergătorul stă pe loc în ciuda efortului depus. Ba mai mult, cu cât aleargă mai repede cu atât şi mecanismul se mişcă mai repede. Şi totuşi, numai astfel ansamblul funcţionează.

De aici, aş putea trage o concluzie optimistă în ceea ce ne priveşte pe noi, românii: cu cât o societate are legi mai proaste, cu atât oamenii sunt obligaţi să se ostenească mai mult. Ei devin astfel mai ageri, iar societatea mai activă. Era să adaug şi „mai prosperă”, dar ar fi fost o greşeală, fiindcă asta ar fi însemnat o dezechilibrare a mecanismului.

Teoretic, dezechilibrarea se poate realiza fie prin legi încă şi mai proaste, ceea ce este lipsit de logică (dar cu asta deja ne-am obişnuit) fie printr-un efort disproporţionat din partea populaţiei, ceea ce ar fi nejustificat. Se pare că prosperitatea are alte explicaţii, pe care urmează să le mai căutam. O primă constatare, totuşi, putem nota: prosperitatea indică un dezechilibru, o societate în declin. Odată ajunşi pe vârf, în orice direcţie ne-am continua drumul, el va coborî. Urmează logic că ar trebui să fim fericiţi cu a noastră, cu mult mai viabilă. Ar fi bine să fie aşa, dar seamănă a sofism, aşa că să revenim cu picioarele pe pământ. Mi-am amintit acum din nou de Marx, care preconiza sfârşitul capitalismului, şi mă amuz să observ că raţionamentul mai mult sau mai puţin glumeţ de dinainte seamănă cu al lui.

Cum toate marile civilizaţii decad la un moment dat, secretul menţinerii în top este tocmai păstrarea echilibrului. Subiectul, deşi interesant, este mai puţin presant pentru noi, vârful fiind încă departe.

 

 

Note de lector

Victoria Hislop, „Insula”

 

Tocmai am terminat de citit „Insula” de Victoria Hislop. Aici, în Grecia, nu am cărţi în limba română, greaca n-o cunosc, aşa că citesc ce-mi cade în mână în engleză. Trebuie să mai mărturisesc şi faptul că, pentru a nu fi influenţat, nu-mi place să citesc recenzii despre cărţi şi chiar prefeţele lor, decât după ce am citit cartea. În consecinţă, chiar şi atunci când am de ales ce să citesc, criteriile mele sunt personale şi subiective. Acum, că am terminat-o, am aflat de pe Internet că romanul a fost bine primit de către critică – a primit chiar ceva premii - şi a fost tradus şi în limba română. M-a surprins puţin dimensiunea. Volumul pe care îl am eu are 490 de pagini, din care 473 reprezintă textul propriu-zis, tipărit cu caractere mici, chiar prea mici pentru ochii mei, în timp ce traducerea de la editura RAO are doar 384 de pagini şi nu cred că au folosit caractere şi mai mici.

 

Deşi bănuiam de la început, romanul este unul sentimental (deci deloc pe gustul meu) dar, în lipsă de altceva, l-am cumpărat şi - citindu-l - lectura m-a antrenat. Nu subiectul, ci modul în care este relatată psihologia oamenilor.

 

Într-adevăr, cartea este bine scrisă. Atât de bine încât am depăşit – cu umor – şi erorile ei. Astfel, deşi acţiunea se petrece într-o localitate foarte mică – aproape un cătun – unde toţi oamenii se cunosc între ei şi nu există secret, mirele şi familia lui nu ştiu nimic despre mama miresei, decedată cu doar câţiva ani în urmă în leprozeria aflată pe insula din faţa satului. Câţiva ani buni mai târziu - cred că vreo treisprezece - atunci când adevărul a ieşit la iveală cu ocazia îmbolnăvirii de lepră a surorii ei, informaţia produce un adevărat dezastru familial. Aceeaşi aberaţie se produce şi la generaţia următoare, deşi în cu totul alt mediu. Acţiunea se vrea dramatică, dar nu ea este cea care m-a atras pe mine, ci – aşa cum am spus – descrierea trăirilor sufleteşti ale eroilor de trec prin momente dificile.

 

Pe scurt, trama dramei este „cusută cu aţă albă,”, ca să zic aşa, adică mult prea puţin plauzibilă în lumea reală. Cât despre unele detalii, ele dovedesc o documentare cu mult prea superficială. Acţiunea se petrece în insula Creta, despre a cărei climă autoarea nu are nici cea mai vagă idee. Cum acţiunea se desfăşoară pe parcursul a 62 de ani, dintre care primii 20 sunt relataţi pas cu pas, anotimpurile se succed în acelaşi ritm, cu descrieri corespunzătoare celor din nordul Europei: toamna este răcoare iar în timpul iernii lumea se îmbracă cu haine de lână şi chiar blană. Neplăcerile zilelor friguroase sunt frecvente, deşi – în realitate – localnicii sunt cu mult mai stresaţi de căldura verii, total absentă în carte. Nu lipseşte nici zăpada, pe care majoritatea localnicilor nu au văzut-o în viaţa lor. În opinia autoarei, măslinele se culeg în octombrie, iar descrierea scenelor se repetă în fiecare an, ceea ce devine obositor chiar şi pentru o glumă bună.

 

Am citit mai demult o altă carte cu acţiunea plasată în Grecia, scrisă tot de o englezoaică („The Potter’s House”, de Rosie Thomas) cu erori de aceeaşi natură. Din biografia acestei autoare am aflat că a călătorit foarte mult şi, cu siguranţă, deşi nu menţionează, a vizitat şi Grecia, dar probabil că nu suficient pentru a evita unele erori, mai mici totuşi faţă de ale Victoriei Hislop.

 

Cu toate acestea, „Insula” este o carte plăcută, iar inadvertenţele nu fac decât să amuze cititorul cât de cât avizat.

 

 

Un om cinstit

 

Poate că nu era tocmai cinstit, dar aşa s-a purtat cu mine, atunci când l-am cunoscut. Nu-i cunosc prea bine trecutul şi – dacă stau să mă gândesc bine – am motive să cred că a avut numeroase momente când n-a fost deloc cinstit, dar nu asta are importanţă pentru ceea ce vreau să povestesc.

 

Fusese un tânăr inginer, probabil unul remarcabil, când sovieticii care, imediat după război, dirijau economia românească şi înfiinţaseră celebrele pe atunci SOVROM-uri – întreprinderi mixte menite să dirijeze producţia românească către URSS – l-au numit directorul unui proaspăt înfiinţat institut de proiectări. Eu am fost în audienţă la el în 1968, solicitându-i angajarea pe un post ce tocmai se înfiinţase şi pentru care eram calificat. În cei peste 20 de ani de la numirea lui ca director multe lucruri se întâmplaseră în România, astfel că menţinerea lui în aceeaşi funcţie era mai mult decât inexplicabilă, mai ales că depăşise demult vârsta de pensionare. Audienţe, în adevăratul sens al cuvântului, nu acorda şi nici nu primea pe oricine.

 

Dacă eu aş fi cunoscut aceste detalii, nici nu aş fi încercat să-l abordez. Teoretic, nu aveam nici o şansă. S-a întâmplat însă o minune. Primul pas l-a făcut secretara lui. Nu ştiu ce a amuzat-o, fiindcă gestul ei a fost însoţit de o mimică asemănătoare celui ce tocmai a auzit o glumă bună. Probabil naivitatea mea! Nu ştiu ce i-a spus; fapt este că m-a primit, convins fiind că sunt altceva decât un simplu solicitant. Cred că prima reacţie a fost să mă dea afară, dar ceva l-a amuzat şi pe el şi – bine dispus – a început să discute cu mine, nu numai despre postul solicitat, ci şi despre alte lucruri. Deşi discuţia avea loc în timpul orelor de program, era evident că el tocmai îşi luase prânzul şi discuta cum mine în timpul siestei. La vârsta şi poziţia lui îşi permitea asemenea tabieturi.

 

Pe măsură de discuţia continua, îi devenisem probabil simpatic, doar că – din când în când – eu încercam să-i amintesc scopul vizitei mele, la care el – simulând unele defecţiuni ale vârstei – îmi punea în mod repetat aceleaşi întrebări, ca şi cum uitase ceea ce deja îi spusesem, pentru a-mi da diferite sfaturi de om în vârstă, cu o vastă experienţă de viaţă. În ceea ce priveşte postul solicitat, mi-a destăinuit către finalul discuţiei că, deşi există deja trei persoane la specializare în Anglia, nici măcar aceştia nu au vreo şansă, deoarece asupra lui se fac presiuni din partea unor sus-puşi pe care nu-i poate refuza, aşa că problema lui este cum să-i împace, deoarece nu are atâtea posturi câte solicitări se fac. Nu era obligat să-mi facă această destăinuire, acuzând indirect sistemul în care lucrase o viaţă. În lunile care au urmat, am aflat că, într-adevăr, chiar aşa s-a întâmplat; nici unul din cei trei nu au profesat conform specializării.

 

Poate că gestul lui faţă de mine a fost la unui bătrân, care nu mai avea proiecte majore, pentru care să lupte şi îşi permitea să fie bun, să facă ceea ce nu prea făcuse în timpul vieţii. Sunt sigur că nu fusese prins de chemarea bisericii. Era însă acel dram de cumsecădenie, ce există în fiecare om şi care, la bătrâneţe se dezvoltă, precum planta nouă dintr-un bulb vechi, ce începe să miroase urât în cămară. Se întâmplă însă doar celor ce sunt mulţumiţi, pentru că au avut succes în viaţă. Ceilalţi, chiar dacă au fost buni, se înrăiesc.

 

Morala? Există una? Dacă da, înseamnă că trebuie să analizăm pârghiile care ne fac fericiţi. Şi atunci îmi aduc aminte de povestea cerşetorului fericit că tocmai mâncase bine şi chiar băuse ceva (cred), dar nu avea cămaşă.

 

 

Monica Săvulescu Voudouri, „Vă scriu din Atena, în anii Crizei”

 

Iniţial, am avut câteva nedumeriri, pornind chiar de la titlu, dar pe care urma să mi clarific pe parcursul lecturii. Spre exemplu, de ce „. . .  în anii crizei”?, că şi cum ar fi unica criză din istoria omenirii. Desigur, este un cuvânt la modă astăzi, când grecii încearcă să-şi ridice moralul, punând pe seama crizei – o noţiune aproape abstractă pentru ei – efectele propriilor lor slăbiciuni. M-am lămurit imediat că acel „Vă scriu” provine din faptul că volumul este o culegere de articole apărute într-un ziar din România, având deci semnificaţia unor scrisori. Din păcate, ele sunt un şir de lamentaţii pe tema „nenorocirilor” ce s-au abătut asupra Greciei, datorită pretenţiilor Fondului Monetar Internaţional şi, în general, ale Occidentului ca grecii să facă şi ei ceva pentru a-şi plăti datoriile şi să se mulţumească cu subvenţii mai mici. Dacă primele capitole le-am suportat mai uşor, în speranţa că sunt doar o introducere în subiect, după ce am constatat că acesta este chiar subiectul, am fost complet deziluzionat. Am avut nevoie de un efort de voinţă pentru a continua.

 

Către final, poate şi fiindcă mă obişnuisem, cartea câştigă datorită talentului autoarei. Unele capitole sunt frumos scrise iar imaginile construite sunt chiar înduioşătoare. Apar chiar şi unele afirmaţii corecte - după opinia mea – puse însă pe seama unor persoane episodice.

 

Autoarea reuşeşte să construiască atmosferă, dar chiar să stârnească sentimente, prin ataşarea unor imagini, a unor detalii, la o idee generală, pe care o susţine astfel şi o amplifică prin efecte literare. Este sesizabilă o anumită „tehnologie” în formarea frazelor, în special de punctuaţie, rupându-le acolo unde ar trebui să fie legate, ea reuşeşte să sugereze prin cuvinte adevărate imagini şi momente de viaţă. Ceea ce, la începutul lecturii, este uşor deranjant, cu timpul, devine stil - un stil propriu autoarei – şi, odată acceptat, poate fi interpretat ca mod de construcţie literară.

 

„Vă scriu din Atena, în anii Crizei” este o carte tristă. Fiecare „Scrisoare” este relatarea decăderii cuiva. Majoritatea „eroilor” au fost mai mult sau mai puţin săraci (cei bogaţi nu au sărăcit), iar criza sau alte întâmplări particulare i-au doborât şi mai mult. Asemenea situaţii se regăsesc însă oriunde în lume. Or fi mai mulţi în Grecia? Poate! Doar că trebuie să-i cauţi. Prin marele metropole din Occident îi găseşti în cartiere specifice. Aşa ceva nu există în Grecia. Ceea ce remarcă orice vizitator este mulţimea grecilor ce-şi petrec „ziua de muncă” la cafenea. Cu ce bani? Nu întreba! Acolo unde trotuarele sunt puţin mai largi, deplasarea pietonilor este îngreunată de mulţimea celor ce stau la mesele scoase afară, deoarece interiorul a devenit demult neîncăpător. Iar şirul barurilor, restaurantelor şi cafenelelor este aproape neîntrerupt. Dacă vrei să traversezi strada, va trebui să aştepţi îndelung, până ce un semafor va întrerupe pentru câteva secunde fluxul de maşini, marea majoritate de la scumpe în sus. Nu ai maşină? Nici o problemă! Ridici mâna şi în câteva secunde apare un taxi liber. Sunt cu miile, fiindcă au clienţi. Cu ce bani? Nu întreba! Se plâng de lipsa locurilor de muncă, ca şi cum acestea ar veni din cer, de la Sfântul Duh, şi nu din iniţiativa oamenilor. Acum, în mod firesc, investitorii străini, cei care creau locuri de muncă, se retrag din ţara în care oamenii i-au înşelat. Deşi înconjuraţi de ape, grecii mănâncă peşte de import, fiindcă pe mările lor se văd doar iahturi, wind-surferi şi pescari amatori, cu undiţa într-o mână şi berea în cealaltă.

 

Nu cred că Monica Săvulescu Voudouri este membră K.K.E., partidul comuniştilor greci, sucursală a fostei propagande sovietice. Ea încearcă să fie deasupra politicii, dar este în mod evident influenţată de mentalitatea celor ce s-au lăsat manipulaţi de ea, iar Grecia are, din nefericire, mai mulţi comunişti convinşi decât a avut chiar fostul U.R.S.S., care – cunoscându-l – s-au lecuit de el. Sensibilă din fire, ea nu realizează că specularea sentimentelor umane este prima dintre tehnicile propagandistice, dusă la apogeu de către sovietici. Realitatea istorică şi politicile ce influenţat-o - şi influenţează încă desfăşurarea evenimentelor - îi scapă.

 

Monica Săvulescu Voudouri, care şi-a petrecut copilăria şi o bună parte din tinereţe în România, ar fi putut relata necazurile românilor, cu mult mai autentice decât văicărelile grecilor, care – învăţaţi să trăiască bine din ajutoare - se lamentează că ajutoarele s-au diminuat. Ipoteza că ar trebui să muncească este, pentru ei, echivalentă cu o insultă.

 

Cartea se vrea un mesaj umanist de compătimire a grecilor, care ar fi cel mai bun popor din câte au existat vreodată, dacă nu ar fi aşa cum este.

 

 

Irini Kord, „Exil cu miros de portocale”

 

Din capul locului, trebuie să precizez că nu sunt critic literar, ci inginer, aşa că judecata mea este tăioasă, dacă nu chiar mai rău. De asemenea, trebuie să mărturisesc că nu sunt un admirator al romanelor romanţioase şi nici a celor de aventuri adresate adolescenţilor, stare pe care am depăşit-o când am împlinit 16 ani. Într-o carte - fie şi roman - mă interesează ideile avansate, dacă se poate aşezate într-un stil literar frumos.

 

În aceste condiţii, oricine se poate întreba: „de ce mă aflu în treabă şi scriu despre un roman?”. Pentru că am citit cartea aproape pe nerăsuflate, deşi s-a nimerit să intru în posesia ei într-o perioadă de timp foarte aglomerată. Mi-am permis doar trei momente de respiraţie, cu alte cuvinte am citit-o în trei reprize. Ce m-a determinat s-o fac? Subiectul? Din punctul meu de vedere, subiectul este doar un pretext pentru o carte. Contează ideea de se desprinde din el. Ce-i drept, în cartea Irinei, subiectul este mai mult decât incitant: periplul unei tinere profesoare, ce şi-a riscat viaţa, aşa cum marea majoritate nici n-ar îndrăzni să gândească. Deşi am avut şi unele semne de întrebare - cât din biografia relatată este autentică şi cât romanţată? – adevăratul mesaj al cărţii îl constituie consideraţiile autoarei despre iubire, viaţă, prietenie, curaj, loialitate, libertate, dreptate, feminism şi multe altele. Poate că, uneori, asemenea consideraţii abundă. Poate!, mai ales că toate aceste teme au fost din abundenţă abordate şi în alte cărţi. Irini Kord o spune însă cu multă convingere.

 

Sunt sigur că, dacă cineva mi-ar fi vorbit despre carte în câteva cuvinte, aş fi refuzat s-o citesc. Şi totuşi, aşa după cum spuneam la început, am citit-o într-un ritm alert, deşi eram presat să duc până la capăt alte lucrări mai urgente, cititul unui roman ne fiind deloc o urgenţă.

 

Se naşte deci întrebarea: de ce am făcut-o? Nu găsesc decât un sigur răspuns: autoarea are talent. A reuşit să mă sustragă din rutină şi să mă atragă în gândurile ei.

 

Care gânduri? Principala temă a cărţii este totuşi iubirea. Subiectul este şi el important, chiar incitant, dar abordat într-un caz particular. Oricând se poate replica: „A fost alegerea eroinei” - fiindcă, da, este vorba chiar despre autoare: romanul este autobiografic. „Mie, nu mi se poate întâmpla aşa ceva, fiindcă nu aş proceda la fel, deci nu mă interesează” – se poate, de asemenea, replica. Deşi ar fi bine să ne intereseze, deoarece alegerea noastră va fi bună numai dacă vom fi bine informaţi, iar această carte este chiar bogată în informaţii dintre cele mai utile. Utile pentru viaţă, pentru viaţa oricui. Sau „Ce-mi trebuie mie să aflu necazurile altora? Nu-mi ajung ale mele?” ar răspunde aproape oricine. Adevărul este că nici eu n-aş fi procedat ca ea; am un alt mod de gândire. S-o contrazic? Nicidecum! M-a provocat însă, aşa că sunt tentat să comentez.

 

Din punct de vedere literar, trebuie să recunosc că ea, Irini Kord, pe numele real Irina Corduneanu, este cu mult mai talentată decât mine. Cititorii însă nu-şi compară propriile lor aptitudini cu cele ale autorului. Critic profesionist, de asemenea, nu sunt, dar nici nu-i recomand să consulte vreunul, pentru că, oricare dintre ei o va judeca după categoria sa intelectuală. Şi eu fac la fel, bineînţeles, dar nu dau verdicte; exprim doar opinii. Nu ştiu de ce Irina a preferat un pseudonim în locul numelui, dar mi-a plăcut soluţia: pace – irini (ειρήνη) în greacă -  şi inimă – cord (καριά) -, inducând liniştea sufletească.

 

Poate că ar trebui să-mi cer scuze fiindcă speculez pe seama textului ei, deşi acesta este scopul oricărei cărţi: să provoace. „Numai pomii roditori sunt bătuţi”, pentru a ne bucura de fructele căzute, iar cartea Irinei Kord este asemenea unui pom roditor, fiindcă, în mintea mea, ea a produs reacţii. Este singurul criteriu după care apreciez calitatea unui text. Nu trebuie să fiu de acord cu opiniile autorului. Pentru mine, cele mai plictisitoare cărţi sunt cele scrisă de mine însumi. Aproape la fel de plictisitoare ar fi una în care îmi regăsesc propriile mele idei. Cartea bună este cea care mă provoacă, iar „Exil cu miros de portocale” a reuşit acest lucru.

 

Spuneam că tema principală este iubirea. Irini Kord se plânge de lipsa iubirii, pe care se pare că o găseşte doar spre final. Iubirile altora, pentru că ea iubeşte cu adevărat.

 

Nemulţumirile, senzaţia lipsei iubirii şi altele asemănătoare au la bază o confuzie, datorată faptului că folosim un cuvânt insuficient definit. Dragostea este de mai multe feluri şi este greşit s-o etichetăm cu un singur termen. Vorbim cu toţii despre iubire, cu convingerea că acest cuvânt defineşte ceva cunoscut de către noi toţi în aceeaşi măsură şi despre care, cu toţii, avem aceeaşi opinie. Ei bine, nu degeaba spunea cineva că despre iubire vorbesc cel mai frumos doar cei care n-au cunoscut-o cu adevărat. Este deci un concept idealist? Vor zice unii că da, eu zic că nu. Este unul foarte real, dar el trebuie definit mai realist. Un lucru e sigur: printr-un singur cuvânt nu putem defini un sentiment atât de complex. Desigur, aţi recunoscut inginerul din mine, prin judecata lui raţionalistă. Nu pot nega, dar de ce nu am accepta coabitarea sentimentelor cu raţiunea? Poate că este exact ceea ce ar trebui să facem.

 

Nu încerc eu acum să dau definiţii, dar simt nevoia să fac măcar această distincţie. Prin structura lor, adolescenţii – băieţi şi fete - au sentimente diferite unul faţă de celălalt. Iată o primă disjuncţie. Băieţii nu sunt preocupaţi să ofere ceea visează fetele şi, reciproc, fetele nu apreciază  oferta băieţilor. A le cere să fie identici, să simtă la fel, ar fi împotriva naturii.

 

La maturitate, aceste sentimente dispar, atât la băieţi, cât şi la fete. Nostalgia lor este doar un semn de maturizare incompletă. Dragostea matură este cu totul altceva. În mod obişnuit, ea se finalizează printr-o căsătorie. Nu actul oficial contează, cât ideea că cei doi formează o pereche, pentru care sugestia de „jumătate” a unuia pentru celălalt îmi pare să deschidă calea spre o judecată mai corectă a sentimentelor dintre cei doi.

 

Omul este egoist şi este ipocrită încercarea de a eluda această caracteristică a sa. Chiar şi căzut din cer dacă ar fi, în ipoteza că nu a căzut în cap, el face parte din natură, iar viaţa în natură are la bază lupta pentru existenţă. Metafora jumătăţii sugerează ideea că, singur, omul nu este complet. Întregul este perechea. Gândind astfel, fiecare dintre cei doi îşi priveşte „jumătatea” ca aparţinându-i, nu ca proprietate, ci ca făcând parte din fiinţa lui, fără de care nu ar fi complet. Acest sentiment nu se naşte odată cu oficierea căsătoriei, ci în timp, prin încercările de depăşire a vicisitudinilor vieţii. Din acest motiv, cei doi îşi vor atinge mai uşor ţelul, cu cât modul lor de gândire este mai asemănător. Dacă în iubirea adolescentină atracţia contrariilor poate să joace un rol pozitiv, în iubirea matură elementele comune sunt cele care unesc.

 

Revenind la cartea pe care o comentez şi pe care ar trebui s-o etichetez cumva, trebuie să folosesc un criteriu de evaluare. Cum apreciem o carte bună? Iată un criteriu: să facă ce a făcut Irini Kord cu mine, adică ceea ce spuneam la început: să-mi stârnească interesul. Da, este o carte care merită luată în seamă. Fiind vorba despre o carte autobiografică, o alta asemănătoare ea nu ar putea scrie, dar talentul îi va permite să atragă atenţia cititorilor şi cu un alt subiect. Succes!

 

 

Mai mult decât cuvinte

 

Nu există zi, în care să deschid dicţionarul grec-român, şi să nu găsesc măcar un cuvânt comun celor două limbi. Şi nu mă refer la neologismele inventate de către savanţi infatuaţi, ci la cele din fondul principal de cuvinte, aflate în graiul celor ce au populat sud-estul Europei de mii de ani. Ceea ce mă intrigă - şi este motivul pentru care scriu aceste rânduri - este faptul că dicţionarele explicative ale limbii române indică drept origine a acestor cuvinte alte limbi, cele mai frecvente fiind slava şi bulgara. Iată doar câteva exemple. Dansul popular hora – în greacă χορός – cică ar veni din limba bulgară. Ignoranţa celor ce pot crede asemenea inepţii este mare, cuvântul fiind derivat din χώρα =  teritoriu, ţară, ţărănesc (χωριάτικος). În plus, stilul dansului este specific acestei zonei şi nu a celei de provenienţă a triburilor bulgare. Rezultă că bulgarii sunt cei ce şi-au însuşit dansul, după ce au migrat în Peninsula Balcanică. Până ce şi cuvântul humă (χώμα = pământ, ţărână, glie) ni se spune că ar veni din bulgară. Tot din bulgară ni se spune că ar veni şi cuvântul mânătărci, deşi, în greacă, ciupercile se numesc μανιτάρη. Cea mai elementară logică îmi spune că oamenii acestor locuri aveau un nume pentru acest tip de ciupercă, folosită din timpuri imemoriale în alimentaţia lor. Nu este nevoie de cunoştinţe de specialitate, pentru a realiza că nu a aşteptat nimeni migrarea celor câtorva triburi de bulgari pentru a afla ce mâncau. Dimpotrivă, bulgarii au adoptat această denumire, folosită în spaţiul sud-est european. Însăşi importanţa rolului jucat de bulgari este exagerată. Au existat doar câteva triburi venite în Peninsula Balcanică. Fiind organizaţi şi uniţi, bizantinii i-au folosit împotriva încercărilor de insubordonare ale localnicilor. Astfel, au ajuns repede în poziţii de conducere, în dauna populaţiei autohtone. Dat fiind numărul mic de indivizi, raportat la întreaga populaţie, ei nu puteau impune o limbă – şi nici nu au făcut-o – şi cu atât mai puţin a unor obiceiuri, ale lor fiind cele specifice nomadismului. Astăzi, vorbesc o limbă slavă cu influenţe greceşti.

 

Încercările de slavizare a limbii române, cu care ne-am obişnuit, ating deseori culmi ale ridicolului. Ele devin enervante însă atunci când sfidează intelectul cel mai modest şi, mai ales, atunci când sunt susţinute de către pretinşi intelectuali, mulţi dintre ei filologi îndoctrinaţi de către sovietici şi urmaşii lor. În primul rând, nu toate cuvintele aflate în vocabularul limbii ruse moderne sunt la origine slave. Prin extindere, ruşii au adoptat multe cuvinte existente în vocabularul popoarelor cucerite, printre ele şi cele foste migratoare. Relevante sunt multe denumiri ce definesc spaţiul locuibil şi obiecte din acest spaţiu, ca dovadă că aceste popoare şi-au însuşit termenii după ce s-au aşezat în acel teritoriu.

 

Asemenea anomalii, existente în dicţionarele româneşti, au o explicaţie: ele au fost editate sub influenţa şi la comandă sovietică. De ce ele persistă şi în ediţiile recente nu mai are însă nici o justificare. Rezultă că persoanele îndoctrinate cândva au încă ciraci sau – ceea ce este foarte grav – tinerele generaţii de filologi nu au încă suficientă competenţă intelectuală.

 

Ne plângem că suntem . . . aşa cum suntem şi dăm vina pe alţii şi pe orice (conjunctura istorică, poziţia geografică etc.), când – de fapt – vinovaţi suntem noi înşine, fiindcă nu ştim să ne susţinem cauza. Între trădare şi patriotism exagerat facem orice, numai ce trebuie nu. La patriotism exagerat mă gândesc atunci când se afirmă că teritoriul românesc a fost leagănul omenirii, l’ombelico del mondo şi altele de genul acesta. Probabil că la vremea când statele nu aveau frontiere păzite de grăniceri, oamenii comunicau mai intens şi, astfel, limba avea multe elemente comune pe arii mai largi ca acum. Grecii făceau comerţ pe mare şi, în consecinţă, aveau relaţii cu cei din interior, cu care făceau schimb de mărfuri şi informaţii, deci cuvinte.

 

 

Veneraţie

 

Intrasem într-o mică localitate şi doream să iau apă sau ceva de băut. Îmi era sete şi mai aveam încă mult de mers până la destinaţie. Cum nu vedeam nici un magazin, restaurant, bar şi nici măcar un chioşc cu răcoritoare, am ieşit din maşină şi am întrebat pe singura persoană ce s-a ivit: un bărbat de culoare, înalt, de 30-40 de ani, bine îmbrăcat, chiar elegant. Mi-a arătat o casă şi mi-a spus că acolo pot găsi un ceai. M-am mirat puţin, dar – cum nu aveam de ales – m-am dus acolo. Localitatea părea pustie. Casă era modestă, fără etaj, dar cochetă şi foarte îngrijită. Nu ştiu dacă avusese vreodată gard, dar acum, pe locul a ceea ce trebuia să fi fost o poartă erau doi stâlpi din piatră. Între trotuar şi casă, de o parte şi de alta a „porţii”, două straturi cu flori mici, proaspăt udate, indicau existenţa unei persoane sensibile. Uşa era şi ea încadrată de două tufe mari de trandafiri, cu flori mari cât palma. După ce am sunat şi am bătut la uşă, am intrat. Din hol, unul destul de mare pentru dimensiunea casei, mai multe uşi erau deschise către celelalte încăperi, ca la un muzeu. Şi tot ca la un muzeu, sau o casă memorială, curăţenia era perfectă. Am strigat: „nu e nimeni acasă?”, dar nu mi s-a răspuns nici de această dată. Prin uşa din stânga, se zărea o masă cu un serviciu complet de ceai. Am intrat. La început mă gândisem că aici este bucătăria - şi poate că aşa fusese cândva - dar acum în încăpere se afla doar masa şi şase scaune. Apa se putea încălzi într-un fierbător electric, dar nu era cazul; era încă fierbinte. Nu mi-a rămas altceva de făcut decât să-mi prepar singur ceaiul. Un ceai ştiu să fac. Când totul a fost gata şi îmi sorbeam încet licoarea, simţeam cum, la fiecare înghiţitură, primeam informaţiile ce-mi lipseau, eliminând nedumerirea mea iniţială cu privire la aceasta casă şi localitate.

 

Proprietara era o cântăreaţă de muzică country. Aici se născuse. Rămasă orfană de mică, întreaga comunitate i-a devenit familie. Localitatea, nu mai mare de un cătun, era populată în exclusivitate de negri, iar cârciuma fusese rampa ei de lansare. Cu timpul, celebritatea a îndepărtat-o de locuri, dar nu şi de oamenii care au ajutat-o în copilărie şi pe care i-a ajutat şi ea, atunci când a putut. În turneele aproape permanente avea nevoie de echipă şi, cu cât celebritatea ei creştea, cu atât echipa era mai numeroasă. Organizarea unui turneu a devenit astăzi o adevărată industrie. Desigur, principalii membri erau profesionişti, dar, pe lângă aceştia, a reuşit să racoleze mulţi concetăţeni, pentru activităţi mai puţin pretenţioase. Avea şi un avantaj: aceştia îi erau sinceri şi devotaţi. Pe cei mai talentaţi dintre copiii lor i-a trimis la şcoli şi, după absolvire, i-a angajat ca profesionişti. Nu ştiu dacă, în acest moment, ea mai era în viaţă sau nu. Oricum, nu mai are mare importanţă. Rolul ei se încheiase. Acum, oamenii se descurcau singuri. Ea le arătase calea, ei au urmat-o şi îi erau recunoscători. Poate că mai venea din când în când pe aici. Prezenţa ei spirituală însă era permanentă. Cătunul nu avea acum mai multe case, poate chiar mai puţine, dar toate erau adevărate bijuterii. Seară de seară, cei care încă locuiesc aici permanent sau vin din când în când, se întâlnesc în această casă la un ceai. Discută probleme curente şi, eventual, cântă. Cârciuma a dispărut demult. Această casă, în schimb, este deschisă permanent. Nu se încuie nici o uşă, nimeni nu o păzeşte. Nici nu ar avea de ce. O femeie mai în vârstă vine în fiecare dimineaţă pentru curăţenie. În mod oficial, nimeni nu o plăteşte, dar toţi concetăţenii o ajută, fiindcă toţi se ajută între ei. Acum am înţeles şi rolul acelui obiect ciudat, aflat în holul de la intrare. Pare adus din Egiptul antic. Este de fapt o urnă, în care doritorii pot depune bani pentru comunitate. Nu există un şef sau un consiliu administrativ. Toate problemele se rezolvă prin discuţii, deciziile – dacă pot fi numite astfel - fiind acceptate tacit, dacă nu există observaţii la propunerile făcute.

 

Zgomotul produs de un motor puternic m-a trezit la realitate. Nu sunt în localitatea aceea minunată, ci în Atena, iar motorul este cel de la maşina salubrităţii, ce ajunge pe strada mea pe la ora 4 şi jumătate. Mai pot dormi deci încă două ore, aşa că mă întorc pe cealaltă parte, poate visez altceva.

 

 

Palaió Fáliro

 

Palaió Fáliro este un cartier al Atenei. Fáliro a fost un tip cu barbă ondulată, sau cel puţin aşa l-au înfăţişat cei care i-au dedicat un mic monument pe malul mări. Sub chipul lui, se află o barcă cu multe vâsle, specifică navigaţiei de dinainte de apariţia celor cu pânze, cu o tehnologie mai avansată. Astăzi, marea este plină de pânze, de la cele mai mici, ale practicanţilor de surfing şi până la cele mai pretenţioase ale iahturilor de lux. Nu ştiu cât de distractivă este navigaţia cu pânze, dar – chiar dacă nu ar fi – pentru frumuseţea peisajului ar merita plătiţi unii s-o facă. Vapoarele adevărate se zăresc mai departe. Ele sunt frumoase doar noaptea, după ce îşi aprind luminile. Vin sau pleacă în portul Pireu, sau puţin mai încolo, în Golful Saronic, cu mărfuri pentru zona industrială din nord-vestul Atenei. Numele zonei poate fi derutant: Elefsina. Este locul unde zeiţa agriculturii, Demeter, îşi căuta fiica, pe Persefona. Se pare că, pe atunci, în Grecia se făcea agricultură, iar povestea este o metaforă a concepţiei greceşti a „veşnicei reîntoarceri”, materializată prin ciclul agricol anual: Persefona stătea cu Hades, sub pământ, pe timpul iernii şi cu Demeter, mama ei, pe timpul verii, pe pământ. Fapt este că, începând de prin anul 1500 înainte de era noastră şi până în secolul patru al erei noastre, aici se desfăşurau de-adevăratele sărbătorile rituale cunoscute ca „Misterele Eleusine”. Ele sunt o influenţă a Orientului şi au la bază credinţa în viaţa de după moarte. Misterele erau calea prin care cei iniţiaţi puteau dobândi mântuirea, imortalitatea sau chiar să devină nişte zei mai mici. „Misterele mici” se ţineau în fiecare an; cele mari odată la cinci ani. În funcţie de mentalitatea epocii, „iniţiaţii” erau doar câţiva aleşi, sau oricine dorea, cu condiţia să nu fie barbar, adică să cunoască limba greacă. În ceea ce mă priveşte, regret că pe timpul lui Stalin, când eram elev, regimul de atunci a scos din programa şcolară limbile latină şi greacă, iar acum sunt prea bătrân să le mai învăţ.

 

Cartierul nostru se numeşte aşa pentru a-l deosebi de Néo Fáliro. Nu este vorba despre două persoane: Fáliro cel Bătrân şi Fáliro cel Tânăr, ci despre vârsta cartierelor. Dar chiar şi din acest punct de vedere, denumirile sunt relative. Cronologic, Néo Fáliro a apărut pe harta Atenei după Palaió Fáliro, dar acesta din urmă a fost aproape în întregime modernizat recent, astfel că, azi, el este mai nou şi cu mult mai frumos.

 

Se spune că, de aici, din golful din faţa lui, a plecat Thezeu către Insula Creta, să omoare Minotaurul. Evident, este un simbol. Ca urmare a unor evenimente cum numai în poveşti se întâmplă, cei din Atena trebuiau să trimită în Creta regelui Minos un tribut de fiinţe vii, cu care era hrănit monstrul, Minotaurul. Thezeu, fiul lui Egeu, regele Atenei, a plecat să rezolve problema. Este, de fapt, relatarea metaforică a momentului decăderii civilizaţiei minoice (cretatne) şi înflorirea celei miceniene (continentale). La întoarcere, se pare că Thezeu a folosit alt loc de debarcare, fiindcă tatăl său s-a aruncat în mare de pe o stâncă, iar aici malul nu este atât de abrupt. Este de presupus că el, tatăl, aştepta sosirea fiului din alt loc, probabil chiar la Cap Sunion, în sudul peninsulei Atica, acolo unde acum sunt ruinele Templului lui Poseidon. Conform convenţiei stabilite între tată şi fiu, în caz de reuşită, Thezeu trebuia să arboreze pânzele albe; altfel, pe cele negre. Din motive încă neelucidate, Thezeu a uitat de convenţie, tatăl a văzut pânza neagră şi, de necaz, s-a aruncat în mare. Dar - cine ştie? – poate nici măcar nu s-a aruncat în mare şi a murit de bătrâneţe, şi doar povestitorul s-a gândit să-i dea un sfârşit dramatic, sau, mai curând, să-i dea mării numele său, ca semn că el, regele Egeu, domina zona maritimă, tot aşa după cum se pare că Minos nu a fost o persoană, ci şirul tuturor regilor ce au guvernat în Creta în acea epocă şi a fost sintetizat printr-un singur nume: Minos.

 

Cuprinsul volumului 1

 

De la Vasile Conta către nicăieri

De la Pascal la . . . Pascal

Recenzia unei cărţi nescrise

Nici măcar în Kant nu mai poţi avea încredere

Istoria şi mitul

Vis la aniversare

A fost o vreme când oamenii preferau poezia

Dan C. Mihăilescu, „Cărţile care ne-au făcut oameni”

Ciprian Foiaş

E. Kazantsakis, „Adevărata tragedie a lui Panait Istrati”

Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte.

Rosie Thomas, “The Potter’s House”

Conştiinţa sinelui?

Artă şi senzaţii

„Idolii forului”

Speech la deschidere

Cormac McCarthy „Nu există ţară pentru bătrâni”

Atunci când şcoala mai mult strică decât construieşte.

Cum au rezolvat ruşii problema literaturii contemporane

S-a redeschis un teatru antic

Zidul

Concert aniversar

Despre aforisme

Crima lui Cain şi Biblia

Mişcarea pe loc

Victoria Hislop, „Insula”

Un om cinstit

M .S. Voudouri, „Vă scriu din Atena, în anii Crizei”

Irini Kord, „Exil cu miros de portocale”

Mai mult decât cuvinte

Veneraţie

Palaio Faliro