După 50 de ani Pagina următoare Capitolul 2:1954–1959

Aveam peste 70 de ani, când ne-am adunat - câţi mai rămăsesem - să aniversăm 50 de ani de la absolvirea facultăţii. Se întâmpla în 2009. Nici un profesor nu mai era în viaţă, sau cel puţin aşa ni s-a spus de către organizatori.

aniversare

În fotografie nu apare fotograful, adică eu; mă reprezintă în schimb Margareta, soţia mea, prima din stânga.

Întâlnirea nu a avut loc la Iaşi, unde am urmat cursurile facultăţii, ci la Târgul Neamţ, unde Lungu Serafim, colegul nostru, un foarte bun organizator, a fost primar mai multe legislaturi şi avea relaţii foarte utile pentru asemenea manifestaţii. Ideea a fost foarte bună, deoarece Iaşi-ul de azi este total diferit de cel de acum 50 de ani. Căsuţele de ieri au fost înlocuite cu blocuri de apartamente pe aproape întreaga suprafaţă, dar ele nu ne-ar fi stârnit nouă nici o amintire. În schimb, Târgul Neamţ a devenit o adevărată staţiune de odihnă.

Am fost cazaţi cu toţii la un mini-hotel foarte cochet, unde au avut loc şi ceremoniile obişnuite în asemenea împrejurări. Cazarea împreună a tuturor colegilor a accentuat sentimentul aniversar mai mult decât ar fi făcut-o cele două întâlniri tradiţionale, la institut şi la un restaurant. O mănăstire din apropiere a oferit un prânz mai mult decât copios, evident, după slujba religioasă, una foarte lungă, cu mai mulţi preoţi.

În speech-ul de câteva minute, rostit la întâlnirea colegilor, nu se poate spune mare lucru, dar el m-a incitat să arunc o privire înapoi şi să inventariez ce am făcut atunci. Nu-mi fac iluzii asupra reuşitei, dar câteva note nu strică.

Adevărul este că tânăr nu mai sunt demult. Se spune că eşti atât de bătrân/tânăr precum te simţi. Cum mă simt eu? Dacă aş spune, s–ar crede că am dat în mintea copiilor. Asta când nu mă doare nimic, ceea ce se întâmplă tot mai rar. Acum, că sunt în Grecia, mă consolez cu o relatare a lui Constatin Tsatsos, deşi este destul de pesimistă: „. . . Ca o corabie bătrână, pustie, care, oprită în nesfârşitul oceanului, se scufundă tot mai mult, umplându-se de apă sărată, până când, la un moment dat, dispare pentru totdeauna cu un clipocit uşor.” (Aforisme şi cugetări, pagina 145) A scris textul când avea şapte zeci şi doi de ani. Fusese preşedintele Greciei, jurist, politician, dar şi scriitor, eseist. De ce l–am reprodus? Are vreo legătură cu mine? În primul rând, eu am deja şaptezeci şi şapte de ani, ceea ce ar însemna că m–am scufundat demult. Poate, dar încă nu–mi dau seama. Pe de altă parte, chiar dacă a intrat multă apă în mine, simt că încă mai intră şi ar putea să intre şi mai multă. Deci n–a trecut prea mult timp de atunci. Nu-i mai puţin adevărat că multă, foarte multă apă intrată în trecut m–a părăsit. Este regretabil, dar bucuria fiecărei picături de apă proaspătă compensează pierderea. Poate că nu m–am scufundat în mare, nici vorbă de vreun ocean, ci într-o apă curgătoare. În acest caz, totul este explicabil. În ceea ce mă priveşte, consider apa proaspătă o binefacere, ce–mi dă senzaţia de viu, deşi nu tot ce se scurge pe lângă mine îmi place. Da, la şaptezeci şi şapte de ani, sunt ca o corabie scufundată, cel puţin din punctul de vedere al celor ce încă plutesc. Fiecare la timpul său! Nu mai sunt util, dar nu–mi displace.

Uneori, căutătorii de vechituri au găsit pe fundul mărilor şi oceanelor lucruri destul de interesante. Asta se întâmplă cu corăbiile mari. Cele mici, ca mine, scufundate prin ape curgătoare, sunt dezafectate mai rapid, aşa că nu mai este nimic de găsit la locul scufundării. Totuşi, unele părţi mai rezistente sunt purtate de ape, astfel că în final, tot în mare ajung.

Dar nu asta mă preocupă pe mine acum. Apa proaspătă este singura care contează. Este ca o beţie de la care nu mă pot abţine.

Când eram tânăr - asta se întâmpla prin anii ’50 - aproape orice cerere adresată instituţiilor statului trebuia însoţită de câte o autobiografie, ca şi cum la vârsta aceea aş fi avut ceva relevant de spus. Era însă o formă, prin care decidentul afla „originea socială” a solicitatului, în funcţie de care depindea soluţionarea petiţiei. Iar petiţii trebuia să întocmeşti pentru orice pas cât de cât important. Acum nu-mi mai cere nimeni nici o autobiografie, deşi - credeţi-mă - aş avea ceva de spus. Ba, mai mult, nici nu cunosc pe cineva dispus să-mi menţioneze numele în autobiografia lui. Cum nu pot să admit aşa ceva, m-am hotărât să-mi scriu eu o „autobiografie târzie”. Este un simptom cunoscut faptul că oamenilor le displace să facă ceea ce li se cere, dar fac cu plăcere ceea ce nu le solicita nimeni. Iniţiativa mea este deci cât se poate de normală, cel puţin din acest punct de vedere.

Şi de ce aş face aceasta? Copil fiind - şi chiar adolescent - îmi căutam modele de viaţă, încercam să-mi stabilesc un „stil”, o conduită, cu speranţa firească că, dacă nu voi ajunge o mare personalitate, măcar să nu-mi fie ruşine de faptele mele. Până aici, nimic deosebit! Nu pretind să fiu un model pentru alţii. În nici un caz unul pozitiv, dar parcă nici negativ. Particularitatea majoră este una temporală: perioada despre care vorbeam este cea de după război, când s-a „schimbat garnitura politică”. A doua particularitate este una spaţială: provin dintr-un oraş, mai exact dintr-un orăşel de unde se vede foarte bine ce se întâmplă. Spre deosebire de localităţile foarte mari, unde nu se vede nimic, şi cele foarte mici, unde nu se întâmplă mai nimic, cele mijlocii au avantajul şi dezavantajul vizibilităţii optime. Evenimentele cât de cât importante nu se pot ascunde nici să vrei, iar oamenii comentează. Eu îi spun „cel mai mare orăşel din România, fiindcă este cea mai mare localitate ce, în prezent, nu mai este capitală de judeţ, deşi a fost una relativ importantă în istorie. De la Miron Costin şi până la mine, multe personalităţi şi-au legat numele de el şi, după cum se ştie, majoritatea au murit şi nici eu nu mai sunt tânăr (o glumă veche, desigur). Dincolo de glumă însă, am asistat la distrugerea unor foste modele şi la naşterea altora noi. Se întâmpla în Roman. Cu mintea încă neformată şi bombardată în schimb de sfaturi contradictorii, eram pus în situaţia să aleg, dar mai întâi să discern între bine şi rău. Ceea ce am ales eu nu are prea mare importanţă. Condiţiile alegerilor au fost nu numai ale mele. Ele au fost generale, şi constat astăzi, după mulţi ani, că sunt încă actuale. Am trecut prin trei tipuri de guvernări, am asistat la evenimente unice în istorie, şi parcă nu s-a întâmplat nimic, deşi pentru acest nimic unii oameni s-au bucurat, iar alţii au suferit, sau chiar au murit. Gata! Să trecem la fapte!

Revenind la momentul aniversării, tocmai am făcut o statistică. Dintre cei 125 de absolvenţi, 113 sunt români şi 12 nord-coreeni, despre care nu ştim nimic. Dintre români ştim că 22 – deci aproape 20 la sută – muriseră până atunci. Între timp au mai murit câţiva. Nici un evreu nu figura printre decedaţi. Această statistică îmi aminteşte de o alta, cu prilejul aniversării a 25 de ani de la absolvirea de către soţia mea a Institutului de Medicină din Bucureşti. Un coleg de-al lor afirmase că un procent mult mai mare dintre absolvenţi (nu-mi amintesc valoarea exactă şi nu vreau să greşesc) muriseră, majoritate de infarct, datorat stresului. Curios este că, în acelaşi an - 1983 -, la Braşov, o campanie de curăţire a băgat în puşcării câteva zeci de lucrători din comerţ, inclusiv doi contabili şefi. Contrar opiniei mele, potrivit căreia cei de fură au emoţii, nici unul dintre ei nu a avut probleme cu inima, semn că stresul nu i-a afectat. Interesant !!!

Dar, să revenim la oile noastre. E o idee mai bună decât adâncirea în statistici demoralizante. Amintiri? Avem de toate, vorba poetului, şi mai bune şi mai rele. Cu timpul, cele dureroase nu mai sunt chiar atât de dureroase, unele devin chiar nostime, iar altele îşi sporesc importanţa prin rolul jucat în devenirea noastră. Simt, de aceea, uneori nevoia să şterg praful aşternut pe memorie. Mă necăjesc păianjenii, care vor s-o acopere cu o pânză respingătoare. Deschid atunci fereastra memoriei, s-o aerisesc. Descopăr că are chiar şi zone frumoase, care merită să fie scoase la lumină. Evident, fără exagerări şi fără cosmetizări.

Înainte de a mă avânta în această autobiografie, am întocmit un album de familie, pe care l-am plasat pe Internet. Cu această ocazie emis o variantă „revizuită şi adăugită”, cum spun unii editori despre cărţile lor.



O precizare: fotografiile sunt de calităţi foarte diferite. Firesc, pentru că sunt realizate în condiţii foarte diferite. De asemenea, ele au fost mult micşorate din motive de aşezare în pagină. La sfârşitul volumului însă aceleaşi fotografii se găsesc în condiţii ceva mai bune.

Spor la citit!

După 50 de ani Pagina următoare Capitolul 2:1954–1959