Capitolul 9: 1995–2000 Dupa 2000

Au mai trecut câţiva ani. Suntem în 2015. Nu ştiu de ce, în 2008, scrisesem că sunt bătrân. Să scriu acum că sunt foarte bătrân ar fi o exagerare. Probabil că aşa mă simţeam eu atunci. Eram, poate, marcat de faptul că trecusem de curând dintr-un secol într-altul. Ba chiar şi mileniul îl schimbasem. O fotografie de-atunci, pe care nici nu vreau s-o afişez, pare să confirme ipoteza. Adevărul este că eu nu sunt fotogenic şi am poze nereuşite din toate vârstele. Acum însă sunt optimist, fiindcă tocmai am primit o fotografie care îmi place. Este din Atena, unde locuim de mai bine de patru ani. Iahtul din spate nu ne aparţine. Este al unui oarecare, persoană neimportantă. Sau poate că e importantă, dar asta-i treaba lui.

N-am plecat în Arcadia cea frumoasă, descrisă de mulţi ca o ţară de basm. Ne-am informat şi am aflat că nu are clima potrivită nouă. Al ales Atena, fiindcă suntem totuşi oameni de oraş. Am fi optat pentru Avalon, unde zâna Morgana obişnuia să-i primească pe viteji, pentru odihnă şi tinereţe veşnică. Am citit însă că era o insulă imaginară, deci nu este necesar să ne deplasăm până acolo, mai ales că este păzită de un balaur feroce. O putem locui şi acasă, în visele noastre. Am optat deci pentru Atena cea reală.

Nu suntem melci, să plecăm cu casa în spate, dar plecăm cu o mare parte din conţinutul ei. Nu cu cel material, ci cu acela înglobat în mintea noastră. Nu cu biblioteca, ci cu ceea ce cărţile citite ne-au format. Cu mentalitatea şi cu obiceiurile noastre. Este un avantaj, pentru că ne ajută să întâmpinăm mai avizaţi noutăţile (pentru noi) oferite de locurile preumblărilor noastre, dar este şi un dezavantaj, dacă le interpretăm „cu ochelari de cal”.

Sper să nu păţim ca Icar. Aproape toată lumea a auzit de el. Dedal, în schimb, este aproape necunoscut marii majorităţi. Eşecul marchează mai puternic conştiinţa noastră, decât succesul bine calculat. Din neştiinţă, oamenii îl gratulează pe Icar cu aureola omului curajos. În realitate, curajul îi aparţine tot lui Dedal. Icar a fost un simplu copil zănatic. Dedal este inginerul; Icar este artistul, singurul pe care memoria colectivă îl păstrează. Nu doar pentru că a murit, deşi moartea marchează şi ea conştiinţa noastră. Toţi oamenii mor, iar despre unii ne întrebăm de ce au trăit. Icar dăinuie pentru aspiraţiile lui. O combinaţie tată-fiu ar fi ideală.

Anteu este opusul lui Icar. El îşi trage puterea prin atingere cu pământul, mama sa Geea. Din păcate, el este prezentat ca un monstru şi cititorul reţine doar faptele, încununate cu victoria lui Heracles. Ar trebui însă să reţinem şi prima idee, aceea că putere o aflăm în rădăcinile noastre.

Nietzsche spunea că „ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic”. Nu ne spune însă de ce şi mai ales cum. Cred că teama de moarte este cea care ne mobilizează voinţa şi . . . vorba lui Schopenhauer – sau a lui Bergson – voinţa de a trăi este însăşi explicaţia existenţei noastre. (Nu este un citat; am încercat doar să sintetizez filosofia lor.)

Unii se tem de moarte; alţii se tem de viaţă. Ne aducem aminte de Seneca: „e o nebunie să mori de frica morţii”.

Lângă scară, se poate identifica o fiinţă cunoscută. Ziua este una de primăvară, când la Braşov poate fi frumos, dar poate să şi ningă.

Noi am preferat viaţa şi ne-am hotărât să locuim în Grecia. Motivul, cum spuneam, a fost clima. Din acest punct de vedere, ideea s-a dovedit a fi benefică. În plus, apa mării, în care mă scald cel puţin şapte luni pe an, îmi prieşte de minune. Unii, mai curajoşi, intră în mare chiar şi în timpul iernii. Atena este mare şi, la început, nu m-am putut hotărî ce să aleg: marea sau Acropole. Ruinele Parthenonului au captivat atenţia Europei moderne mai mult decât ar fi putut s-o facă construcţia intactă din cea mai înfloritoare perioadă a ei, iar eu nu cunosc plăcere mai mare decât aceea de a sta de vorbă cu eroii celebri ai antichităţii, bineînţeles, prin intermediu celor ce ni i-au făcut cunoscuţi prin cărţi sau, acum, prin urmele lăsate sub forma ruinelor. Pot sta de vorbă şi cu marea, mai ales că ea este în fiecare zi altfel decât în precedentele. Valuri ei ne-ar spune mai mult decât cuvintele noastre, dacă le-am cunoaşte limba şi sentimentele, fiindcă, da, şi valurile au sentimente. Ele vin spre ţărm (niciodată invers), la o chemare ancestrală, aşa cum unii peşti urcă spre izvoarele râurilor, pentru a-şi depune ouăle, sau cum unele păsări zboară mii de kilometri în acelaşi scop. Valurile însă nu se înmulţesc la mal; dimpotrivă, acolo îşi găsesc sfârşitul, ca elefanţii bătrâni.

Dacă au norocul să întâlnească o plajă, se disipează în nisipul fin, epuizate de efortul drumului până aici. Simţi parcă şi tu, ca privitor, plăcerea relaxării lor. Dacă însă malul este abrupt şi stâncos, atunci lovesc cu furie. Finalul este acelaşi: după o luptă încrâncenată, malul este întotdeauna victorios, datorită tenacităţii lui. Şi totuşi, valurile nu încetează să vină. Alte şi alte valuri, o întreagă armată inepuizabilă ia locul celor răpuşi. Chemarea la luptă vine de undeva de departe, iar hotărârea sacrificiului vieţii se întăreşte cu fiecare metru parcurs, prin contagiune de la camarazi. Singur, malul rămâne de neclintit.

Sau poate greşesc: nu este o luptă, ci un sărut, o împreunare, valul fiind cel care se aruncă în braţele malului. Lasciv, pe o plajă întinsă, sau pătimaş, viguros, în faţa unui mal abrupt.

În marea Egee, valurile nu sunt foarte mari, din cauza puzderiei de insule mari şi mici, care le fărâmiţează. Nici mareea nu este foarte mare. Unde stăm noi, eu şi Margareta, nu depăşeşte o jumătate de metru. Cu toate aceste, sau poate tocmai de aceea, valurile care spală ţărmul stâncos lasă urme ce se văd în timpul refluxului. Sarea cristalizată, ce înălbeşte pietrele, face uneori lor unei vegetaţii spontane de un verde intens, într-o alternanţă ce numai soarele o poate ghici şi tot el o pune în evidenţă, în cele mai felurite moduri. Rezultă milioane de tablouri în manieră impresionistă, prin care natura vrea să-şi exprime talentul, spre bucuria ochilor noştri. Expresionism prin impresionism.

Octavian Paler se întreabă dacă zbuciumul mării este ceva necesar. După ce se îndoieşte, tot el admite că răspunsul ar fi pozitiv, fiindcă îl face să-şi amintească şi să gândească. Eu credeam că gândesc şi cei de la munte, dar ştie el mai bine, fiindcă acolo s-a născut şi a copilărit: la poalele Făgăraşului. Cât despre cei născuţi în apropierea mării, pe ei se pare că valurile doar le tulbură minţile. Cred, de aceea, că cea mai bună soluţie este schimbarea periodică a peisajului; cei de la munte să meargă la mare şi invers, cei de la mare să petreacă o vreme la munte.

Am încercat chiar să prind peşti. Nu cu undiţa. Nu am avut niciodată răbdare să stau pe mal cu băţul în mână. Când înot însă, mulţimea peştilor din jurul meu îmi induc tentaţia de a-i captura cumva, aşa că mi-am cumpărat o plasă. Până acum, deşi am încercat de mai multe ori, nu am prins nici unul. În schimb, un pescar amator mi-a arătat cum se desfac aricii de mare, pentru a obţine icrele lor. Sunt destui dintre aceştia pe fundul mării. Şi nici nu fug, precum peştii, aşa că, din când în când, mă delectez cu ei, de fapt cu ele, adică cu icrele lor. Acum pot spune:

Cristache călare
pe-un arici de mare
Credea că’n Grecia
e la fel ca’n Brescia.

Nu vă speriaţi, nu am de gând să scriu poezii şi nici să compun muzică (îmi ajunge câte domenii am încercat), dar – până să învăţ lecţia - m-am înţepat la picior într-un arici şi vă asigur că este foarte neplăcut, mai ales că acele nu pot fi scoase decât odată cu pielea în care au pătruns. Nu ştiu dacă în Brescia ar fi fost mai bine. Am ales Grecia cu gândul că este mai aproape de România, unde trebuie să venim din când în când.

Pe pescar l-am întrebat cum se numeşte „arici de mare” în limba greacă. După ce mi-a spus, l-am scris, pentru a mă asigura că am auzit corect. Tipul m-a felicitat fiindcă ştiu literele greceşti. I-am răspuns că literele le ştiu; problema mea e la cuvinte. M-a consolat confesându-se că la el e invers: el cu scrisul are probleme. M-a surprins, fiindcă pare un om educat, vorbeşte binişor engleza etc. Într-adevăr, limba greacă e-atât de grea, că şi grecii au probleme cu ea. Eu încă nu am probleme şi probabil că nici nu voi avea, fiindcă am renunţat s-o învăţ. Nu ştiu decât câteva cuvinte şi ceva reguli gramaticale elementare, insuficiente pentru a putea discuta. Sunt nevoit să recunosc că sunt prea bătrân pentru a mai învăţa o limbă străină, şi încă greaca, că doar d’aia-i grea.

Nu ştiu dacă apropierea Acropole-lui, sau simplul fapt că sunt acolo unde, cândva, mă aflam doar cu imaginaţia, îmi scot din memorie vechile mituri. Îl am acum în minte pe Orfeu, despre care legenda spune că s-a dus în Infern pentru a o recupera pe Euridice. Eu cred că el a mers acolo pentru a cere o explicaţie. Nu cred că aducerea ei la viaţă ar fi fost posibilă. Aşadar, faptul că şi-a întors privirea către ea n-a fost tocmai o greşeală. El primise deja explicaţia şi, indiferent care o fi fost ea, acum pur şi simplu pleca. Speranţa revenirii era doar a ei. Faptul că el a întors doar capul şi a ţintuit-o pe ea acolo unde îi era locul, pe tărâmul umbrelor este doar o figură de stil. În plus, acolo era întuneric, aşa că privirea lui şi privirea ei nu aveau cum să se întâlnească. Cu siguranţă, interpretarea faptelor a suferit deformări de-a lungul timpului. Atribuirea vinovăţiei lui Orfeu este deci gratuită. Să nu uităm că el era nepotul lui Zeus, rang ce i-a permis accesul în Infern, in timp ce ea era doar o nimfă. O altă afirmaţie dubioasă este uciderea lui din gelozie de către femeile trace. Câteva muritoare nu-l puteau omorî pe nepotul lui Zeus. Altceva s-a întâmplat. Înainte de moartea lui Euridice, el cânta dragostea şi era frumos, plăcut, melodios. După pierderea ei a început să jeluiască, ceea ce nu mai era pe placul nimănui. Cu alte cuvinte, îşi pierduse harul şi menirea. Ca dovadă, corpul lui a dispărut în mare, dar lira, cu care fusese dotat chiar de Apolo, a fost transformată în constelaţie. De unde şi vechiul cântec românesc „Ce rămâne, mielule?”. „Acest cântec, domnule” – este răspunsul. Nu al meu; aşa e cântecul.

Ce-am mai făcut între timp? Bineînţeles am mai pictat câte ceva – fiindcă de asta nu mă pot lăsa. Platon, în „Republica” (I Politeia) condamnă artele ca „moleşitoare pentru spiritul civic”. Se vede că nu se pricepea deloc la psihologia oamenilor. Aşa se şi explică eşecul său, atunci când i s-a încredinţat conducerea statului. Nu am pretenţia că ştiu care ar trebui să fie trăsăturile caracteristice ale unui şef de stat, dar este suficient să mă gândesc la cele ale unui simplu antrenor de fotbal, ca să-mi dau seama că una dintre cele mai importante calităţi ale sale este abilitatea dialogării cu membrii echipei. Eşecul lui Platon nu infirmă însă teoriile lui, tocmai pentru că insuccesul are alte cauze. Eu nu sunt şef de stat şi nici măcar antrenor la fotbal, aşa că micile mele incursiuni în lumea artelor frumoase sper să nu-mi dăuneze. Nici de filozofie nu mă pot lăsa, fiindcă nu sunt filosof şi nu mă pot lăsa de ceea ce nu sunt. Am mai scris câteva cărţi, unele chiar traduse în engleză. Traduse de mine, în engleza mea, cam aproximativă. Totuşi, trei dintre ele au fost acceptate de câteva site-uri din străinătate, specializate în distribuirea cărţilor în format electronic, iar o firmă germană vinde „America after America” chiar tipărită. Dintre cele scrise înainte de a pleca din România, „Filosofia unui bolovan” a fost cea mai apreciată de către specialişti. Părerea mea este că cea mai bună este întotdeauna cea mai recentă. Acum ea se numeşte „Căutări”. (Sper să nu fie ultima. Am prins nărav la scris.) Am lansat-o în luna august a acestui an, 2015, la Biblioteca Judeţeană din Braşov.

Despre Grecia nu are rost să scriu. Au făcut-o mulţi alţii înaintea mea, iar primele noastre contacte cu Atena le-am relatat într-o broşură, intitulată „Grecia 2011”, şi în volumul „Scrisori din Atena”. În engleză, ambele sunt grupate în „With Love from Athens”. De asemenea, în romanul “Anastasia”, scris în 2013, există multe relatări despre Grecia, eroii principali fiind greci.

Aventura noastră s-a desfăşurat în trei etape. Prima incursiune a fost o excursie de recunoaştere de 7 zile, în aprilie 2011. Am stat la un hotel.

Atunci ne-am convins de avantajele locului; în ziua întoarcerii, în Atena soarele strălucea pe cer, erau 28 grade Celsius la umbră, iar pe drum, la Sinaia, a nins viscolit. Etapa a doua a fost în septembrie, când am venit doar eu să găsesc o locuinţă.

M-am hotărât pentru Kipseli, urmând ca până în primăvară să alegem pe îndelete şi în cunoştinţă de cauză o altă locuinţă, mai bună, eventual mai aproape de mare. Cu această ocazie, am avut prilejul să constat că nu te poţi baza pe ajutorul nimănui. În plus, am fost jefuit de doi arabi, şi – rămas fără buletin. Am trăit două zile cumplite (drum la Ambasadă pentru obţinerea unui document necesar pentru întoarcere etc.) şi altele de recuperare psihică. Etapa a treia, în noiembrie, a fost mutarea împreună în locuinţa aleasă.

Kipseli este un cartier situat pe deal, cu pante foarte abrupte. Pe zăpadă sau polei, maşinile nu ar putea circula. Aici însă nu există temperaturi sub zero grade. Există însă flori în timpul iernii mai multe decât vara. Cele din fotografie se află în curtea şcolii din Piaţa Kipseli.

Vizavi de casa noastră, un trandafir şi-a întins o crenguţă prin coroana unui portocal. Margareta a şi făcut o poezie:

Un portocal cu portocale
Şi-a pus în păr un trandafir,
Ce cu-ale sale roz petale
Lungeşte-al vieţii mele fir.

Flori sunt tot timpul anului, iar explozia din fiecare primăvară este uluitoare.

N-a fost să ne mutăm în primăvară, ci abia în august, când am găsit o locuinţă pe placul nostru. Aceasta se află în Palio Falero, un cartier pe malul mării. Din casă şi până pe plajă fac cel mult 5 minute, în funcţie de cât trebuie să aştept la semafor, pentru traversarea unui bulevard cu şase benzi de circulaţie, permanent pline.

Alături de Glifada, Voula şi Vouliagmeni, Palio Falero este printre cartierele considerate „şic” de pe litoralul atenian. Un alt cartier elegant, Psychiko, se află în partea opusă, unde a ales să se aşeze şi Ambasada României. De acolo însă, centrul oraşului se află la o jumătate de oră de mers pe artere de circulaţie cu un trafic mai mult decât intens, iar marea la încă o oră. Snobismul este singurul motiv pentru a locui acolo.

Din Paleo Faliro, privind peste mare, se vede insula Egina şi, dincolo de ea, Peloponezul. Îmi imaginez că acolo se află Sparta, adversarul din antichitate al Atenei. Atena este aşezată pe stânci. Nu creşte nimic aici, decât vegetaţia plantată şi udată de oameni. Rezultă că, în vremuri de demult, ea era doar un centru politic. Vocaţia oamenilor ei era cea de cuceritori şi de navigatori. Bogăţia le venea de peste mări şi, odată cu ea, gustul pentru fast şi plăceri. Era locul ideal pentru artişti, filosofi şi alţii asemenea lor. Au construit în piatră şi asta s-a păstrat. Sparta, în schimb, se află la câmpie, în mijlocul unei zone fertile. Era de asemenea un centru, dar unul de administrare şi reprezentare. Bogăţia lor se afla în pământul care trebuia lucrat. Vocaţia lor era de agricultori. Nu le venea nimic din afară. De aici, spiritul de disciplină, eficienţă şi pragmatism. Bineînţeles că toate acestea trebuiau apărate. Au construit din materiale perisabile. De la ei ne-au rămas numai câteva idei, uneori greşit înţelese. Astăzi este un sat fără monumente.

Soarele, acum la asfinţit, a înroşit marea. Este frumos, chiar foarte frumos, dar de ce tocmai roşu?

Faliro a fost un tip cu barbă, ca toţi grecii din trecut. Se pare că a avut de-a face cu bărcile, deoarece aşa este reprezentat pe un mic monument ridicat pe faleză. Paleo înseamnă „vechi”, dar nu este vorba despre un „Faliro cel bătrân”, ci despre cartier, pentru a-l deosebi de „Neo Faliro”, un alt cartier. Deşi, din punct de vedere cronologic, denumirile celor două cartiere sunt corecte, în realitate Palio este mai nou, fiindcă el a fost aproape în întregime reconstruit şi mai ales repopulat cu greci (şi mai puţin greci), veniţi de pe alte meleaguri, ceea ce este foarte bine. Spre deosebire de cei vechi, aceştia sunt cu mult mai europeni. În plus, pe faleză vin zilnic amatorii de jogging, ceea ce dă cartierului o atmosferă tinerească, optimistă, tocmai bună pentru vârsta noastră. (Nu suport staţiunile balneare pline cu bătrâni şi bolnavi.) Spun românii că grecoaicele sunt cam urâţele. Alegaţia este susţinută – de fapt sugerată – de către unii călătorii străini, care au vizitat România. Bineînţeles că nimeni nu i-a contrazis, mai ales că afirmaţia era corectă pentru eşantionul examinat. Ca vizitatori, ei au cunoscut doar femeile din oraşe, nu şi pe cele din mediul rural, deci un eşantion selectat din mai puţin de 20 la sută din populaţia ţării. Fie şi numai din acest punct de vedere, eşantionul este nereprezentativ pentru întreg, pentru că între cele două categorii – urban şi rural – au existat diferenţe fundamentale. Cu excepţia soţiilor, femeile din oraşe – amante, slujnice, doici etc. – fuseseră aduse la oraş de către orăşeni, deci erau selectate. Printre criteriile de selecţie, frumuseţea era pe primul plan, celelalte fiind neglijabile. Cu timpul acestea se măritau sau nu, dar făceau copii, care le semănau, adică erau frumoşi. Există deci o explicaţie a frumuseţii româncelor de la oraş, astfel că observaţia străinilor era corectă. Se întâmpla în trecut şi nu se poate spune acelaşi lucru despre cele de azi. Nu numai că ne lipsesc boierii, care să-şi aducă amante din satele de pe unde aveau moşii, dar migraţia masivă a populaţiei de ambele sexe din rural în urban din timpul dictaturii comuniste a schimbat radical structura oraşelor. Majoritatea orăşenilor, indiferent de sex, poartă amprenta satelor de provenienţă. A lor, a părinţilor sau bunicilor lor. Oraşele sau ruralizat din acest punct de vedere, şi nu invers. Ea este în curs de schimbare, dar va mai dura până când oraşele României vor deveni asemenea celor din Occident.

Despre grecoaice, în schimb, evoluţia a fost inversă. Erau urâte într-adevăr, în trecut. Se vede clar astăzi la persoanele în vârstă. Bărbaţi şi femei, cu toţii sunt mici de statură, iar femeile au deformaţii fizice, datorită locuinţelor prost construite şi ignoranţei. Tineretul, în schimb, se vede că s-a europenizat în mare măsură, probabil datorită alimentaţiei mai bune, dar cu siguranţă şi amestecului de populaţie.

Staţia de tramvai şi autobuze din apropiere se numeşte Flisvo, după numele uneia dintre vechile clădiri, ce adăpostea un club nautic, intitulat aşa. Denumirea înseamnă susurul valurilor.

Tot Flisvo se numeşte şi parcul din vecinătate, excelent atunci când, în timpul verii, cauţi umbra, sau te adăposteşti de vânt, în timpul iernii.

În cealaltă parte a parcului se află o parcare pentru iahturi de dimensiuni mari şi foarte mari. Proprietarii vin rareori să le viziteze, şi mai rar să le folosească. Dealtfel, multe dintre ele sunt sub pavilioane străine, multe englezeşti. Localnicii însă, în special tineri, vin cu sutele să populeze cafenelele din incinta parcării. Sâmbăta şi duminica abia de poţi strecura prin mulţime.

Tot aici se află şi un muzeu al Marinei militare, unde domină un fost vas amiral. L-am vizitat, pentru a vedea „sălaşul” amiralului şi a ofiţerilor superiori. A meritat; mobilă, veselă, toate elegante.

Pe scurt, avem cu ce ne umple timpul aici, aşa că ieşiri în afara Atenei nu am făcut. Pentru a fi pe deplin onest, trebuie să mărturisesc că situaţia noastră financiară de pensionari români ne obligă să fim foarte atenţi cu ce trebuie să scoatem din portofel, aşa că trebuie să ne limităm la strictul necesar.

În aceste condiţii, ne-am permis doar o excursie pe ruta Corint- Micene-Nafplio-Epidavros, şi asta datorită unei oferte venită din partea unei firme de transport Grecia-România nou înfiinţată, ce dorea să-şi facă publicitate. Ei au luat legătura cu Comunitatea românilor din Atena, prin intermediul căreia ne-am înscris şi noi.

Printre obiectivele excursiei a figurat şi Canalul Corint. Pare o glumă. Este ceva mai mare decât un şanţ, dar prea mic pentru vapoare. Pe cât ar fi fost folositor în antichitate, pe atât de inutil este astăzi. Nu se ştie ce a fost construit în secolul 19. Poate pentru turism. Pentru aceasta însă, grecii ar trebui să ştie să-l valorifice. Mici excursii cu ambarcaţiuni adecvate ar fi impresionante, datorită pereţilor înalţi. Turistul de azi priveşte canalul de sus şi regretă timpul şi banii consumaţi pentru vizita unui obiectiv ridicol. Micene, următorul obiectiv, este, în schimb, reprezentativ pentru o cetate antică grecească din Peloponez. Zidurile groase erau menite să-i apere pe cei din interior de cei rămaşi afară să cultive puţinul pământ arabil. De vrăjmaşi nu poate fi vorba. Aşezată în mijlocul unei zone muntoase, nu numai că nu era atractivă pentru nimeni, dar distanţa mare faţă de orice altă aşezare importantă ar fi descurajat orice temerar. Este însă un simbol pentru istoria antică a Greciei şi mai ales pentru mitologia ei. Acolo a fost găsită „masca lui Agamemnon”, existentă azi la Muzeul de Arheologie din Atena.

Nafplio, prima capitală a Greciei, este remarcabil pentru cetatea veneţiană, ce oferă o privelişte de un pitoresc deosebit, datorită scărilor de acces pe o pantă extrem de abruptă. Este un acces secundar, de preferat să fie parcurs la coborâre şi numai de către cei antrenaţi. Accesul principal este pe şosea.

Am scris despre această excursie pe Internet şi am publicat chiar un articol în revista „Itaca”, care apare în Irlanda, la Dublin, aşa că n-are rost dă intru în amănunte aici. Viaţă culturală? Mai puţin. Limba şi lipsa banilor sunt două motive greu de eludat. De bază este cititul, motiv pentru care risc să devin sferto-doct în mitologie. (Semidoct este un ţel pe care simt că nu-l pot atinge.)

Aici, în Atena, nu mai beneficiez de mulţimea evenimentelor culturale, la care participam în Braşov şi pe care le comentam în paginile revistei electronice: ADVERSA RES.

În schimb, rarele evenimente la care sunt invitat au, fie o încărcătură sentimentală mai mare, fie o participare mai elevată. În fotografie, bătrânul din dreapta este filosoful grec Evanghelos Moutsopoulos. Lângă el, se află Monica Săvulescu Voudouri, organizatoarea evenimentului, iar lângă ea, Daniela Crăsnaru, director de programe la „Accademia di Romania” din Roma (Italia). În spatele lor, se află ambasadorul României în Grecia, iar în spatele lui, consulul României din Salonic.








În 2014, am avut bucuria organizării primului eveniment cultural personal în Atena: vernisaj şi prezentarea unora dintre cărţile scrise de mine. Evenimentul a fost posibil datorită bunăvoinţei şi entuziasmului doamnei Angela Bratsou, româncă măritată cu un grec şi stabilită aici mai demult, pentru care mulţumirile mele nu vor fi niciodată suficiente. Locul a fost sediul Asociaţiei Femeilor Românce din Atena, prin doamna Ana_Maria Cuciurencu, preşedinta Asociaţiei, căreia îi sunt de asemenea recunoscător.

Trebuie să recunosc, este plăcută şederea în Atena, nu numai datorită climei – menită să ne repare reumatismele, contractate la Braşov – dar şi a ambianţei. Cu toate unele obiceiuri regretabile ale grecilor şi a mulţimii noilor veniţi în capitală de la oi sau din insule, există şi greci pe care poţi să-i iubeşti, iar cartierul Palaio Faliro, în care locuim este unul dintre cele mai elevate. Pe faleza din apropierea noastră, vin oameni de toate vârstele să facă jogging în timpul zilei şi să se plimbe seara. Atmosfera este cea a unei staţiuni balneare.

Un grup de pasionaţi ai muzicii se adună într-un chioşc, unde îşi încearcă talentele. Majoritatea sunt în vârstă. Nucleul este format din câţiva chitarişti (bărbaţi) şi femei care cred că au voce. Există chiar şi câteva persoane care dansează (3-4). Aproape toţi bărbaţii ştiu să cânte la chitară şi toată lumea ştie cuvintele la o sumedenie de cântece. Nu este muzică populară, ci muzică diversă, unele de influenţă italiană. Fiecare cântă după cum simte că îl ţin puterile; unii doar mişcă buzele. Atmosfera contează. Acum câteva seri însă s-au întrecut pe ei înşişi: la un moment dat se adunaseră patru chitare, o mandolină, şi un acordeon, iar în momentul culminant, a apărut pe bicicletă un tânăr cu o trompetă. Era în trecere prin zonă. La început a scos o chitară minusculă, a cântat puţin la ea şi apoi a cerut voie să se alăture grupului cu o trompetă. A fost acceptat, la început doar din bunăvoinţă, dar apoi cu entuziasm; omul era foarte bun. Pe lângă obişnuiţii casei (chioşcului) se strânseseră cel puţin o sută de persoane. Dragostea grecilor pentru muzică este impresionantă.

Bineînţeles că, în Grecia, m-am molipsit de mitologie. N-am să plictisesc însă cititorul cu poveşti pe care le ştie, poate, mai bine ca mine. Doar o observaţie: ar fi o pierdere uriaşă să reţinem din mitologie doar poveştile, chiar dacă „mit” înseamnă poveste. Poate de aceea Esop a inventat fabula, pentru a ne atrage atenţia că nu povestea contează, ea fiind una incredibilă, ci morala ei.

În antichitate, însăşi filosofia era însoţită e mituri, adică de poveşti, ca suport pentru discuţii, interpretări, filosofare. În zilele noastre, ceea ce pretinde a fi filozofie se însoţeşte cu doctrine, limbaj abscons etc. Filosofia însăşi – dacă o mai putem numi aşa – a devenit doctrină, fără putinţă de filosofare.

Mulţi pretinşi filosofi fac tot felul de referiri la textele anticilor. De multe ori însă afirmaţiile lor nu sunt fructul înţelegerii textului, ci – dimpotrivă – a neînţelegerii lui. Sunt de aceea gata să accept pentru ei termenul „filozofi”, în loc de „filosofi”, fiindcă sofia este departe de gândirea lor.

Spre deosebire de Dumnezeul creştin – blând şi fără de păcat – zeii sunt asemenea oamenilor, cu deosebirea că pedepsele lor sunt cu mult peste posibilităţile omeneşti. Se vede şi de aici că înclinaţia oamenilor către rău este mult mai puternică decât cea înspre bine. Descrierea Iadului este plină de fantezie, spre deosebire de cea a Raiului, de-a dreptul fadă. Pedepsele zeilor sunt nu numai înfricoşătoare, ci şi mult mai subtile, fiindcă lovesc de multe ori sentimentele noastre. Meduza, dintr-o femeie frumoasă, este pedepsită să pietrifice tot ceea ce priveşte. În felul acesta, ea se va afla veşnic singură, în mijlocul unui deşert fără viaţă, condamnată astfel la tristeţe perpetuă. Chiar şi Narcis este condamnat să nu poată atinge ceea ce iubeşte. Că obiectul iubirii lui este propria sa înfăţişare este secundar, la fel ca şi Meduza, prezentată ca un monstru înspăimântător. Este regretabil că multe persoane, unii chiar cu pretenţii, se limitează la aceste aspecte secundare.

Acum, suntem în vacanţă la Braşov. Odată pe an trebuie să venim în România, pentru diferite treburi administrative, financiare, de sănătate şi altele. Preferăm vara, tot din motive de climă. Expresia „în vacanţă” aparţine celor din Atena, noi fiind de fapt acasă.

De data aceasta, am făcut o mică abatere prin Halkidiki, unde Radu Moraru (fondatorul emisiunii şi, ulterior, a postului de televiziune „Naşul TV”) ne-a invitat la nunta lui cu a doua soţie. El este finul nostru la prima sa căsătorie. Am mers cu autobuzul până în Tesalonik, de unde ne-a luat el (de fapt şoferul lui) cu maşina lui până la Furca, unde a avut loc ceremonia. (Pe autostradă, condus cu 180 kilometri pe oră.) A fost a doua noastră excursie, după cea din Peloponez.




Vin mulţi români în peninsulă, datorită celui mai apropiat acces la Marea Egee. Strânsă între braţele peninsulei, marea cea mare seamănă aici cu un lac. Plaja nu este nici ea ca pe litoralul românesc. Poate în alte părţi să fie mai bună, dar cea la care am fost noi era cu pietre şi îngustată de hotelurile construite până foarte aproape de mal. Lipsa valurilor mari la permis edililor să profite de fiecare metru de teren uscat. Nu este loc de plajă decât pe şezlongurile (gratuite), aşezate unul lângă altul. În concluzie, doar clima este cea care face diferenţa pozitivă faţă de litoralul românesc şi posibilitatea afirmării: „mi-am făcut concediul în Grecia”.

Cât despre ceremonia religioasă, preotul i-a spus mirelui să nu bea înainte de cununie. Cum aceasta a avut loc seara, când se mai răcoreşte puţin, iar ziua este lungă, petrecerea a început în seara precedentă, printr-un grătar în aer liber.




Tot în aer liber s-a desfăşurat şi masa tradiţională de după cununie, într-un restaurant frumos, pe malul mării.






Continuarea călătoriei către Braşov, mai scurtă cu o treime, a fost cu mult mai uşor de suportat, mai ales că am dormit o bună parte din timp, uneori cu ochii deschişi.

În Braşov am avut parte de câteva zile frumoase, după care a venit nelipsita ploaie, oferindu-mi astfel prilejul să primele impresii.

La televizor, ştirile exagerează (ca de obicei) efectele secetei (în care, ca în povestea „Petrică şi lupul”, am încetat să mai cred. Mă aştept ca, după ploaia de ieri, să ne „informeze” despre inundaţii. N-ar fi pentru prima dată. Se întâmplă cu regularitate.

Aproape fără excepţie, cunoştinţele ce le-am întâlnit s-au lamentat pe tema căldurii „insuportabile”. Ideea că în Atena poate fi mai cald este, pentru ei, un detaliu nesemnificativ. Adevărul este că, în timpul zilei, temperatura nu este cu mult mai ridicată; doar câteva grade. Diferenţa o face noaptea, când în Braşov se răcoreşte, în timp ce în sud temperatura nu scade prea mult. Din primăvară până în toamnă, nu plouă, temperatura nu scade, clădirile se încing, astfel că nu poţi dormi cum trebuie. Oboseala se acumulează şi vacanţa în zone mai reci este singura salvare. Se plâng însă de căldură nu cei obişnuiţi cu ea, ci braşovenii, pentru care este doar un subiect la modă. Reciproca este şi ea valabilă: nu i-am auzit să se lamenteze din cauza gerurile din timpul iernii, la auzul cărora atenieni exclamă: „O, po, po . . .!!!” Pe acestea, braşovenii le suportă în tăcere, cu stoicism.

Printre treburile care m-au adus în România am reuşit să trec şi pe la câteva dintre locurile dragi mie, pe unde, cândva, consemnam în e-revista ADVERSA RES evenimentele culturale la care participam. Când am creat revista – ca spaţiu deschis tuturor celor care doreau să-şi exprime opiniile -, am sperat într-o colaborare fructuoasă. Internetul era la începutul lui în România, iar eu, ca informatician, mă ofeream să deschid această oportunitate şi celor mai puţin, sau deloc, familiarizaţi cu noua tehnologie. Prea puţini, din păcate, au fost cei dispuşi să colaboreze, astfel că majoritatea relatărilor îmi aparţin. Revista există şi azi, deschisă şi celor din străinătate, la adresa http://cultural-bv.home.ro, dar evenimentele la care pot participa în Atena sunt incomparabil mai puţine.

De la Biblioteca judeţeană „George Bariţiu”, am primit un foarte frumosul album, intitulat „BiblioPinacoteca”. Dintre cele 184 de pagini, aproape 140 conţin reproduceri ale unor tablouri cu autori braşoveni, dintre care 8 sunt ale mele.

O familie prietenă a avut amabilitatea să ne arate un nou mall în Braşov. Se află pe terenul ocupat de fosta întreprindere „Tractorul”. O imensitate, de a cărui utilitate toată lumea se îndoieşte. Chiar zilele trecute, am vizitat unul mai vechi, cu mult mai mic, dar foarte frumos, amplasat în apropierea gării. Acum este pe jumătate abandonat. Acesta nou, nu are nici o poziţie avantajoasă şi este cu mult prea mare pentru populaţia Braşovului şi posibilităţile ei financiare.

Dar nu mall-ul m-a surprins atât, cât un zid rămas din vechile clădiri ale fostei uzine. Este chiar zidul rămas de la prima uzină construită pe acest teren, înainte de al Doilea Război Mondial: „Industria Aeronautică Română” (I.A.R.), transformată după război în uzină de tractoare.

Pe o parte şi de cealaltă, zidul purta încă lozincile „Trăiască în veci prietenia româno-sovietică” şi „Să ne însuşim temeinic metodele sovietice de muncă, chezăşia îndeplinirii şi depăşirii planului de stat”. Ambele au fost scrise în anii 1948-49, perioada primelor planurilor de stat - cele anuale - după care au urmat planurile cincinale şi expresia se schimbase. Deşi în anii ’60 relaţia României cu URSS încetase să mai fie una amicală, ba dimpotrivă, aceste lozinci au rămas intacte până azi. Personalul întreprinderii, nu le-au şters. Este un indiciu relevant pentru modul în care conducerea uzinei s-a străduit să menţină mentalităţile prosovietice ale salariaţilor din această uzină. Nu mă mai mir acum cum de încă mai există persoane cu asemenea concepţii. La polul opus, la biserica „Sfântul Nicolae” din Şchei au existat în pronaos două picturi ale membrilor familiei regale. Ele există şi astăzi, pentru că în timpul regimului comunist au fost acoperite cu pânzele altor tablouri. Bineînţeles că nu numai preoţii, dar chiar şi securitatea ştia, dar tăcea. Iată că au existat patrioţi chiar acolo unde nu te aşteptai. Faptul că cei din uzina „Tractorul” s-au comportat invers mi se pare uluitor.

Zilele trecute am fost la medic pentru diverse afecţiuni mai mult sau mai puţin minore şi s-a constatat că am cancer la prostată. Nu se ştie de ce, fiindcă medicina modernă nu se mai ocupă de cauze. Ea este monopolizată de aparate şi tratamente spectaculoase, dar cu efecte reale necunoscute. Îmi amintesc că, mai demult se recomanda să nu mănânci mai mult de două ouă, cel mult trei, pe săptămână. Ulterior am aflat că o artistă îşi păstra silueta mâncând câte un ou fiert tare în fiecare seară, ceea ce n-a împiedicat-o să trăiască foarte mult. Curios pentru mine este faptul că nimeni nu a făcut disocierea între albuş şi gălbenuş, cele două fiind cât se poate de diferite: unul este embrionul şi celălalt este hrana embrionului. Care dintre ele este dăunător?

Mie nu mi-a plăcut niciodată termenul „prostată”. Tatăl meu a murit pe când eu aveam patru ani, aşa că nu pot spune că l-am cunoscut. Ştiu însă de la cei care l-au cunoscut bine că prost nu era. Dimpotrivă! Cu toţii declară că era sclipitor de inteligent, mai ales în conversaţii. În această privinţă, eu nu-i semăn. Poate că tocmai de aceea prostata mea s-a revoltat. Deşi această explicaţie nu poate fi susţinută din punct de vedere ştiinţific drept cauză a maladiei, cum în cancer aproape nici o cauză nu este fundamentată, pot emite şi eu ipoteze.

Dacă am spus că nu-i semăn tatălui meu în ceea ce priveşte inteligenţa lui sclipitoare, nu înseamnă că mă consider prost. (Cum mă consideră alte persoane nu mă interesează; depinde în ce împrejurări m-au cunoscut şi în ce măsură aparatul lor de cunoaştere avea o scală potrivită mie.) Eu cred despre mine că sunt doar deştept, în sensul că am oarecare cunoştinţe şi mă orientez destul de bine cu ele. Cu alte cuvinte, am criterii de evaluare corecte. Sclipitor însă nu sunt, mai ales în conversaţii, adică exact domeniul de forţă al tatălui meu. Poate semăn mai mult cu mama. Ea nu a făcut studii superioare şi înclin să cred că nici ca elevă nu a fost eminentă. Proastă însă nu putea fi, pentru ca n-ar fi fost preferata tatei. Ce am remarcat eu la ea a fost flerul cu care identifica caracterul persoanelor pe care le vedea chiar pentru prima dată, siguranţa cu care stabilea evoluţia lor viitoare, de parcă ar fi avut o experienţă de viaţă matusalemică, cu toate că a intrat în ea total nepregătită. Deşi nu fusese jucătoare de cărţi, în micile noastre partide de poker (foarte rare) la câte o seară distractivă, ea câştiga întotdeauna, mizând doar pe poturi mici. La cele mari se retrăgea de la început şi n-am ştiut niciodată cum simţea ea că noi, ceilalţi, ne vom ambala într-un pot mare.

Acum, dacă am sau nu cancer de prostată mă preocupă mai puţin; am 78 de ani şi mama mi-a spus că, după 80 de ani nu mai e nici o scofală să trăieşti. Micile neplăceri devin tot mai mari şi se succed aproape fără întrerupere. Ea a trăit 82 de ani, şi chiar se mira că întrecuse în vârstă mulţi alţi membri ai familiei cu mult mai puţine necazuri ca ale ei. În privinţa necazurilor, eu am avut nenumărate, dar nici unul atât de grav ca ale ei. Dacă lungimea vieţii depinde de dimensiunea necazurilor trăite, atunci ar fi nedrept din partea mea să pretind prea mult. Cel puţin din respect pentru mama. Acum, că mă voi opera, aşa că sunt şanse să mor sănătos.

Moartea aşteaptă să ne plătim datoriile către viaţă. Dacă şi ea este o datorie, trebuie să stea la rând după altele mai urgente. Rezultă şi o morală de aici, dar eu nu sunt moralist. Cum nu cred în nemurirea mea, ar trebui să mă preocupe „murirea” mea. Chiar este interesant de ce se spune moarte şi nu murire, ca opus al naşterii. Presupun că există o explicaţie mai adâncă, ce-mi scapă. Naşterea este o acţiune, un proces, implică o desfăşurare, în timp ce moartea este un fapt, un moment, sfârşitul unei activităţi (viaţa). Cred că viaţa s-ar putea numi murire. „A ne trăi viaţa” îmi pare o expresie nepotrivită, un pleonasm. „A trăi murirea” sună şi mai ciudat, dar „a da viaţă muririi” începe să-mi placă.

Pentru moment m-am bucurat că sejurul meu în România s-a nimerit în timpul Festivalului George Enescu. Nu sunt la Bucureşti, să pot merge la spectacole, dar văd la televizor câte ceva. Printre altele, mi-a plăcut un dirijor. Este urât, dar are mişcări atât de sugestive, încât ai putea să reduci sonorul televizorului la zero şi să-ţi imaginezi sunetele orchestrei după gesturile lui. Ar fi totuşi păcat, fiindcă şi orchestra este foarte bună.

Acum, la sfârşit, ce să zic? Uneori sunt acuzat că afirmaţiile mele sunt asertive. Poate că mi-au scăpat şi aici asemenea fraze. Vă asigur că nu este aşa, chiar dacă uneori aşa par. Dimpotrivă, exprim doar opinii şi, pentru a mi le îmbunătăţi, aştept să fiu contrazis. Bineînţeles că recepţia criticii nu este independentă de autorul ei.

Când am început să scriu acest text, se pare că eram marcat de vârstă. Acum, parcă mă simt mai tânăr, deşi, după 70 de ani, apar tot felul de semne ale vârstei, chiar unele mici disfuncţionalităţi. Pentru început, sunt mărunte, suportabile. Cu timpul te obişnuieşti cu ele şi totul pare să fie normal, doar că se înmulţesc. Îmbătrâneşti aproape fără să-ţi dai seama. Au grijă însă cei mai tineri să-ţi atragă atenţia. Chiar nu demult, eram la ghişeul unei case de bilete din gara Braşov, când o femeie mă împingea de la spate cu sânii, deşi nu era nimeni la rând, în afară de noi doi. Nu era o provocare, fiindcă soţul ei păzea bagajele în apropiere şi privea toată scena. I-am atras atenţia că ar fi politicos să păstreze distanţa normală. Mi-a răspuns arţăgos, încheind cu remarca: „Vârsta îşi spune cuvântul”.

Ce-i drept, unele simptome constatasem şi eu. Spre exemplu, îmi creşte păr în urechi şi îmi cade cel de pe creştet, dar asta mi se pare firesc, chiar folositor. Nu întâmplător se spune că funcţia creează organul: părul din urechi are menirea să atenueze sunetele acute, din ce în ce mai frecvente în unele familii. Reporterii acoperă microfoanele cu materiale de absorbţie a zgomotul produs de vânt. Democraţia garantează în egală măsură libertatea cuvântului şi libertatea de a nu-i asculta pe toţi cei ce vorbesc. Părul de pe creştet, în schimb, absoarbe apa de ploaie şi păstrează umiditatea, ceea ce poate fi periculos. Pe un cap pleşuv însă, apa se scurge şi, după ploaie, soarele străluceşte pe el chiar mai tare.

Spuneam la început că am trăit o perioadă foarte dinamică, marcată de regimuri politice diferite, cu toate consecinţele ce decurg de aici: înainte de al Doilea Război Mondial; sub ocupaţia sovietică; relaxarea de după moartea lui Stalin şi retragerea trupelor sovietice; dictatura lui Ceauşescu şi, în sfârşit, cea de după 1989. Nu pot spune că m-am descurcat excelent. Poate că tocmai de aceea experienţa mea poate fi utilă. „Umbra trecutului (care-i apasă pe unii) poate fi lanterna care luminează drumul altora”, zice cineva, nu mă întrebaţi cine, că am uitat.

Exemplele negative sunt mai instructive decât cele ale eroilor pozitivi, care mută munţii din loc, dar nu pot fi urmate. Virgil Gheorghiu (coincidenţă de nume) afirmă în „Ora 25” că civilizaţia occidentală avea trei calităţi: „iubea şi respecta frumosul – obicei învăţat de la greci; iubea şi respecta dreptul – obicei învăţat de la romani; iubea şi respecta omul – obicei pe care l-a învăţat greu şi foarte târziu de la creştinism.” Ultima afirmaţie este relativă şi subiectivă; Virgil Gheorghiu provenea dintr-o familie de preoţi. El însuşi, după o viaţă agitată, a fost hirotonisit preot la 47 de ani. Iubirea de oameni nu a fost niciodată o caracteristică a Occidentului. Respectul faţă de om însă, DA, dar nu prin Creştinism. El s-a impus din necesitate, într-o societate în care oamenii trebuie să colaboreze la bine şi la rău. Bunătatea, în schimb, nu ştiu de unde vine, dar ea este intrinsecă omului (unora, nu tuturor) probabil ca revers al răutăţii. Sunt de acord că promotorii frumuseţii de tip european au fost elinii şi că legislaţia noastră actuală are la bază dreptul roman. În ceea ce priveşte frumuseţea, afirmaţia este valabilă până la începutul secolului IX. Odată cu excentricităţile proliferate prin curente ca futurism, dadaism şi altele asemănătoare, modelul antic grecesc a încetat să mai aibă vreo influenţă. Cât despre dreptul roman, el există în teorie. Mai puternică decât el este însă preocuparea de a-l eluda. În ceea ce ne priveşte pe noi, românii, toate acestea sunt adevărate, în măsura în care suntem europeni, adică nu în totalitate.

Ajung acum şi eu – târziu – la vorba lui Mircea Eliade: „Crezi că lumea o poţi face şi desface prin voinţa ta (magie); te convingi de absurditatea acestei demiurgii şi atunci crezi că lumea o faci cunoscându-te (idealismul); te mulţumeşti, în cele din urmă, să trăieşti „autentic” o cât de mică părticică din această lume (autenticitate)" –, Fragmentarium. Avem şi veşti bune. Mama unui vechi pacient de-al Margaretei, nu ştiu cum a aflat de venirea noastră în Braşov şi i-a dat telefon să-i spună că pacientul trăieşte şi este medic. Avea şase luni când un medic pediatru chirurg i l-a pus în braţe, cu afirmaţia că el nu-l poate trata. Avea retino-blastom, o formă foarte dură de cancer, poate că cea mai dură. Este uşor de bănuit că bucuria mamei era nespusă să poată afirma că fiul ei trăieşte şi este un om integru. Nu-i mai puţin adevărat că şi bucuria Margaretei a fost mare. Asemenea roade, culese la bătrâneţe, sunt apreciate în mod deosebit. Este una dintre satisfacţiile profesiunii de medic, iar ea, Margareta, a avut şi are încă multe asemenea bucurii. Există pacienţi care ştiu că venim în Braşov odată pe an şi o caută la peste 20 de ani după ce a ieşit la pensie. Dacă cineva a avut vreodată îndoiala că este un medic bun (nu eu), atunci iată acum cea mai bună dovadă.

Era să uit; ca să fiu în ton cu lumea, pe lângă site-urile deschise de-a lungul timpului, am deschis şi un blog, la adresa: http://crighe.WordPress.com.

Cu această ocazie, am descoperit că mai deschisesem unul la aceeaşi gazdă, cu numele christach.WordPress.com, de care însă uitasem.

Da, uitarea este cea mai recentă cucerire a vârstei. De aceea am scris această autobiografie cu poze. Acum plecăm în Atena şi mă grăbesc s-o tipăresc, fie şi într-un singur exemplar, fiindcă vor fi cu siguranţă multe erori de corectat şi – de ce nu? – unele completări, pentru ediţia a doua (tot într-un exemplar) „revizuită şi adăugită”, cum spun editorii.

Pa!

Capitolul 9: 1995–2000 Dupa 2000