Capitolul 8: 1992–1995 Pagina precedentă 1995-2000 Pagina următoare Capitolul 10: Dupa 2000

Am călătorit puţin cu avionul, puţin cu trenul, puţin cu automobilele prietenilor, iar cel mai mult cu autobuzul. Nu numai pentru că este cel mai ieftin, dar cu el vizita devine mai autentică, mai „pe pământ”, şi nu o plutire peste sau simplă străbatere. În autobuz întâlneşti oameni de toate felurile, stai de vorbă cu ei, eşti ca ei, simţi ca ei şi în acelaşi timp cu ei. Călătoriile durează foarte mult, astfel încât în final poţi spune că îi cunoşti. Apoi autobuzul opreşte în staţii, ai ocazia să vizitezi, să vorbeşti cu alţi oameni. Am traversat continentul american de patru ori de la o coastă la cealaltă. Am parcurs multe mii de kilometri, dar mai ales am petrecut multe zile în astfel de călătorii. Iar cum pentru americani şoseaua este a doua natură, este aproape obligatoriu să–i cunoşti şi în această ipostază ca să poţi spune că i–ai cunoscut cu adevărat.

Cei pe care i–am cunoscut şi în casele lor, adică cei care m–au găzduit, au fost persoane pe care le–am cunoscut prin corespondenţă şi cu care, după câţiva ani, m–am împrietenit. Toţi au fost americani. Nu am auzit nici un cuvânt în limba română şi nici opinii pro sau contra a ceea ce se întâmplă, nu se întâmplă, sau ar trebui să se întâmple în România. Erau mai curioşi să afle ceva interesant despre România, chiar şi despre Dracula, decât să exprime opinii pe care oricum nu le aveau. De asemenea, n–am discutat politică acolo. Politica este un subiect periculos pentru armonia unei discuţii chiar şi între compatrioţi. Ca oaspete, ar fi fost de–a dreptul nepoliticos. Dacă m–am abţinut să discut, nu înseamnă însă că am trecut absent peste ceea ce era notabil. Şi au fost multe lucruri nu numai remarcabile, dar chiar şocante, unele enervante, altele amuzante, ca în politică. Pentru mine, interesant a fost să mă conving încă o dată, dacă mai era nevoie, că argumente puternice pentru noi pot fi insignifiante sau de neînţeles pentru ei, şi invers, aspecte minore pentru noi să fie esenţiale pentru ei, începând cu ce înseamnă a avea opinii de stânga sau de dreapta.


Prima călătorie


Aterizarea la ora 3.30 p.m. pe aeroportul John Kennedy din New York a pus capăt unei călătorii lungi dar care se va dovedi a nu fi nici singura şi nici cea mai obositoare. Cu 35 de dolari, un taxi m–a dus în Manhattam, la Gramercy Park Hotel, situat la capătul de Est al lui Lexington Ave. Adresa o aveam de la vecinul meu de fotoliu din avion, un american de origine germană care călătoreşte frecvent între Europa şi Statele Unite. Tot el m–a sfătuit să nu optez pentru un hotel foarte ieftin deoarece s–ar putea să mă coste mai mult, din cauza riscului şi a distanţei. Ce–i drept, un hotel ieftin nu poate fi şi central în acelaşi timp. Acesta este unul din clasa mijlocie, iar avantajul poziţiei l–am fructificat imediat; după formalităţile de cazare am pornit în prima mea plimbare. Practic am câştigat o jumătate de zi în New York.

Primele observaţii nu au fost dintre cele mai laudative la adresa “Mărului cel mare”, poate şi din cauza oboselii acumulate. Nerăbdarea era însă prea mare pentru ca să ratez ocazia. Am mers de–a lungul străzii către Vest. Distantele sunt enorme, dar eu sunt antrenat la mersul pe jos. Datorită oceanului, aerul este destul de curat, în ciuda poluării intense de către maşinile care circulă într-un şuvoi continuu. După ora şase însă, aproape toate magazinele se închid iar în locul furnicarului de oameni care aleargă cu treburi apar saci din plastic umpluţi cu ambalaje şi resturi menajere ce urmează să fie ridicate în timpul nopţii. Peisajul devine dezagreabil. Am încheiat ziua cu o cină într-un mic restaurant indian. A fost bineînţeles o curiozitate; nu sunt un mâncăcios dar sunt pofticios. De data aceasta curiozitatea mea a fost răsplătită cu o mâncare foarte gustoasă dar cumplit de picantă.

M–am culcat devreme. Din păcate somnul a fost foarte scurt. După aproximativ trei ore m–am trezit. Până atunci am crezut că diferenţa de fus orar este un moft dar insomniile din timpul nopţilor, cu repercusiuni în oboseala din zilele următoare, m–au obligat să–mi modific părerea, pentru că acelaşi lucru s–a întâmplat şi la întoarcere. În miez de noapte, eram cât se poate de treaz, singur într-o cameră cu un pat pentru trei persoane şi făcând tot felul de observaţii mărunte, începând chiar cu patul care are trei perne dar o singură cuvertură, ce–i drept destul de mare, dar care nu l–ar ajuta prea mult pe cel din mijloc, peste care cuvertura ar trece ca un acoperiş. Cum timpul trebuia umplut cu ceva, am început să scriu. Cred că aşa s–a născut ideea notelor de călătorie. Către dimineaţă am adormit.
NY1
Următoarea zi a fost o zi plină. Am mers mai mult de zece ore. De data aceasta, New York–ul şi–a arătat şi faţa lui frumoasă. Notam atunci că World Trade Center este într-adevăr pentru mileniul trei. Mă refeream la arhitectură. Din păcate, n–a fost să fie. Turnurile gemene au căzut.

Privit cu ochi de turist, New York–ul poate fi chiar amuzant. Evident că pentru un localnic lucrurile pot fi diferite. Dacă mă gândesc că New York–ul însuşi în imensitatea lui este foarte diferit, simpla declaraţie că cineva este New York–ez nu spune nimic dacă nu se specifică şi cartierul. Eu eram în Manhattam şi ştiam din experienţă că, în centrul unui oraş mare, persoanele cu care ne intersectăm pe stradă sunt rareori localnici; cel mai adesea ei sunt vizitatori ca şi noi.

Localnicii sunt vânzătorii şi cei ce circulă pe partea carosabilă, în maşini. În New York însă nu toţi cei care circulă pe carosabil sunt în maşini. Aproape incredibil dar în oraşul cu cel mai intens trafic, printre maşini, uneori cu aceeaşi viteză, o mulţime de tineri circulă pe patine cu rotile; este mijlocul de transport preferat al studenţilor. Ei sunt uşor de recunoscut după micile rucsacuri, pe care le poartă pe spate. Rucsacul, înlocuitorul uzual al poşetei sau servietei patinatorilor, este folosit de foarte multă lume, în special de către tinerele fete. El are avantajul că lasă mâinile libere pentru alte activităţi (la nevoie chiar pentru autoapărare).

Din New York am plecat cu autobuzul (Greyhound) către coasta de Vest. Fiind cel mai ieftin mijloc de transport în comun, el este folosit de către cei cu mijloace financiare modeste. După 2–3 ore, autobuzele fac o scurtă pauză, întotdeauna într-o parcare foarte mare unde există un mic restaurant cu produsele clasice: hamburger, cheeseburger, etc., întotdeauna foarte proaspete. (Atenţie, kingburger este doar o reclamă; să nu credeţi că se mănâncă regi (king). Ideea este că se mănâncă regeşte, evident în optica americană în care regii ar fi pasionaţi pentru chiftele.) După 10–12 ore de mers, întotdeauna într-un mare oraş, şoferii şi autobuzele se schimbă. De altfel, Greyhound–ul deserveşte numai oraşele mari. Cum între curse există o pauză de câteva ore, putem efectua o scurtă vizită. Prima pauză mai mare a fost la Chicago.

Un alt avantaj al călătoriei cu autobuzul este posibilitatea cunoaşterii oamenilor ceea ce, pentru mine, este întotdeauna unul dintre principalele obiective ale oricărei excursii. Aproape permanent am avut un vecin de scaun cu care puteam conversa. Primul companion a fost un american de origine japoneză. Ştia destule despre România, Nadia Comaneci şi Ion Ţiriac. Mulţi călători sunt negri, sau sud–americani. Cel cu mai îndelungată vecinătate a fost a unui negru din Guyana. Era un bărbat de 35 ani, venit în Statele Unite doar de câteva zile şi mergea la Reno, unde spera să–şi găsească de lucru. Ce m–a surprins a fost rezistenţa lui la temperaturi relativ scăzute.
Chicago
Autobuzele au aer condiţionat şi în timpul nopţii eram obligat să pun un pulover pe mine. Pentru ca să evit curentul de aer rece al instalaţiei ce venea de sub fereastră, seara m–am retras pe fotoliul de lângă culoar. Pe scaunul eliberat de mine s–a aşezat el şi a stat acolo tot timpul într-o bluză cu mânecă scurtă. Mă gândeam că vine de la Ecuator şi l–am întrebat dacă nu îi este frig. Mi–a răspuns senin că nu, ba chiar îi plăcea. Şi eu care credeam că sunt călit cu frigul la care ne–a supus „tovarăşul”. Nu eram călit, ci dimpotrivă, aveam rezistenţa scăzută, aproape distrusă, aşa cum aveam să constat mai târziu.

Primele trei săptămâni pe coasta de vest le–am petrecut, aproape de Sacramento, capitala statului California, undeva pe şoseaua ce leagă San Francisco de Lake Tahoe. Şoseaua este importantă nu numai pentru rememorarea unor pagini de istorie a dezvoltării Americii de Nord (acolo se afla El Dorado), dar mai ales pentru punctul de atracţie care este Lake Tahoe. Atât oraşul cât şi lacul cu acelaşi nume sunt situate jumătate în statul California şi jumătate în Nevada. Statul Nevada, pentru a compensa sărăcia datorată zonei de deşert în care este situat, are legi ce facilitează organizarea jocurilor de noroc. Lake Tahoe şi Reno sunt pentru nordul Californiei ceea ce Las Vegas este pentru Sudul ei. La sfârşit de săptămână mii de maşini aleargă în ambele sensuri pe o sosea cum probabil numai în America poate fi. O notă aparte fac maşinile de epocă, bine lustruite şi excepţional îngrijite, ce se deplasează cu viteză mai mică, nu numai pentru că nu pot merge foarte repede, dar mai ales pentru că ele trebuiesc admirate.

Climatul este de asemenea deosebit de plăcut. Deşertul la Est şi oceanul la Vest îi asigură umiditatea de care are nevoie. Contrar aşteptărilor mele, zona este deosebit de stabilă din punct de vedere climateric. Vântul este aproape necunoscut. Casele, risipite într-o nesfârşită pădure de cedri sunt în marea lor majoritate din lemn, astfel amplasate încât rareori dintr-o casă se vede casa vecinului. Frumuseţea zonelor înalte o constituie lacurile glaciare cu o apa deosebit de limpede şi un aer cât se poate de pur. Am făcut într-o zi o plimbare cu caiacele unui nou prieten al gazdelor mele pe un asemenea lac.
caiacist
A fost o zi de vis pe care nu o voi uita multă vreme. Acelaşi prieten, aflând că nu am tras cu pistolul decât trei gloanţe pe când făceam armata, a oprit maşina – tocmai treceam printr-o pădure – şi mi–a pus în mână un pistol cu butoiaş cu care, după ce mai întâi am scăpat cartuşele pe jos, am reuşit să trag într-o ţintă improvizată destul de bine. Explicaţia nu este talentul meu pentru tir, probabil inexistent, ci calitatea pistolului; destul de greu şi cu mânerul înclinat avea o stabilitate foarte bună şi un recul care se amortiza foarte bine pe lungimea braţului.

Amabilitatea gazdelor, ori cât de mare ar fi fost ea, trebuia totuşi recompensată cumva aşa că, pe lângă cadourile pe care le–am dus la venire, acolo am pictat câteva tablouri. Am făcut–o cu plăcere, mai ales că peisajele erau deosebit de frumoase.
la_Pacific
Primul contact cu Oceanul Pacific l–am avut la Bodega Bay, o mică localitate la Nord de San Francisco. Am ajuns aici pentru că, în apropiere, la Santa Rosa, locuiesc părinţii Marlenei, gazda mea. Bodega Bay este locul unde s–au filmat scenele exterioare ale filmului “Păsările” al lui Hitchcock. Apropierea oceanului aduce o climă mai rece, cu multă umezeală şi zile cu ceaţă. Malul este abrupt şi sălbatic. Nimeni nu face baie în ocean; toţi se mulţumesc cu apa calmă a bazinelor. De la Sacramento la Los Angeles am călătorit tot cu autobuzul. Eric mă aştepta în staţie. Împreună cu el am vizitat această parte a Californiei, într-o Toyota mică, pentru a contrazice stilul american al maşinilor mari. Eric este însă un tip mai aparte şi, burlac fiind, mai păstrează încă unele obiceiuri din timpul studenţiei, când trebuia să se descurce cu bani mai puţini. Pentru ca amabilitatea lui să fie concretă şi nu numai declarativă şi–a luat câteva zile de concediu în care mi–a arătat cu multă mândrie obiectivele turistice din zonă. Una dintre preocupările lui Eric în ceea ce mă priveşte a fost prezentarea mea tuturor prietenilor şi cunoştinţelor lui. Pentru colegii de serviciu şi–a rezervat o zi de concediu în care m–a plimbat din birou în birou ca pe o curiozitate a naturii şi unde a trebuit să susţin mici conversaţii. Atenţie, nu şi–a permis acest lucru într-o zi de lucru obişnuită. Aproape în fiecare seară prezentările continuau cu prietenii şi cunoştinţe de tot felul, inclusiv profesoara de limba latină, pentru că – trebuie să spun – printre curiozităţile lui se număra şi dorinţa de a învăţa limba latină, contrazicând astfel pragmatismul american.

Curiozitatea şi apropierea graniţei m–a îndemnat să–mi conving prietenul să facem o excursie în Mexic. N–a trebuit să depun mari eforturi pentru că el însuşi era amator de o asemenea mică aventură. Eu aveam viza de intrare multiplă pentru Statele Unite iar pentru el carnetul de conducere auto era suficient aşa că într-o joi, pentru a evita traficul de la sfârşitul săptămânii, am dat o raită prin Mexic preţ de vre-o câteva sute bune de kilometri, aproape 1000. Ceea ce m–a frapat încă înainte de plecare au fost sfaturile pe care i le dădeau prietenului meu aproape toate cunoştinţele către care se confesa, destăinuindu-le planurile noastre; şi nu erau deloc puţini. Aproape toţi insistau să nu mâncăm alimente mexicane dacă nu vrem să avem stomacele bolnave în următoarele zile şi îşi susţineau pledoaria prin tot felul de păţanii de-ale altora. Personal nu eram deloc convins, ba chiar eram hotărât să testez arta culinară mexicană la ea acasă, dar efectiv nu am găsit un local care să–mi inspire suficientă încredere.
in_Mexic
M–am lăsat atunci convins că este mai bine pentru sănătatea mea să fac asemenea probe în Statele Unite unde mulţi mexicani prepară aceeaşi mâncare sub supraveghere americană. De altfel, întreaga excursie a fost deosebit de tristă pentru că, odată cu trecerea frontierei, la numai câţiva metri, începe o zonă cumplit de săracă pentru care apropierea unei ţări bogate o face să fie şi mai săracă. Contrar aşteptărilor mele, nu există o zona de tranziţie de la bogăţie la sărăcie; dimpotrivă, sărăcia este maximă în imediata vecinătate a graniţei. Către centru, unde oamenii sunt obligaţi să trăiască prin mijloace proprii, lucrurile încep să se îndrepte cât de cât.

Drumul de la Los Angeles la New York l–am parcurs cu trenul. Principalul motiv al acestei alegeri a fost nu atât dorinţa unui confort sporit faţa de autobuz, cât curiozitatea de a da curs reclamelor foarte îmbietoare ale Amtrak–ului (principala societate de căi ferate americane). În ceea ce priveşte confortul, există avantaje dar şi dezavantaje. Avantajele ţin de confortul interior: fotolii mai largi, mai multe posibilităţi de mişcare şi chiar de recreare (televizor), etc. Dezavantajos este faptul că trenul opreşte foarte rar şi doar pentru câteva minute astfel că binefăcătoarea plimbare pe jos nu mai este posibilă şi, bineînţeles nici micile vizite. Singura staţionare mai lungă, de fapt o schimbare de tren, a fost la Chicago.

Până la Chicago drumul a decurs în aceeaşi notă de civilizaţie americană; oameni amabili care, dacă nu pot fi de folos, cel puţin nu deranjează. După trei zile de mers, vagonul arăta la fel de curat ca la plecare. De la Chicago la New York, însă, atmosfera s–a schimbat brusc. Printre călători şi–au făcut apariţia mulţi gălăgioşi, puţin preocupaţi de prezenţa altora, iar grupurile sanitare deveneau tot mai murdare. Noroc că n–a durat prea mult. M–am convins însă încă odată că New York–ul nu reprezintă USA.

Insomniile provocate de diferenţa de fus orar după străbaterea distanţelor mari (Jet Leg) sunt mai puternice în cazul deplasărilor de la vest către est, în cazul meu pe drumul de întoarcere. Am crezut la început că impresia este subiectivă dar ea a fost confirmată de către persoane cu mai multă experienţă decât mine în călătoriile pe distanţe mari. Deşi de pe coasta de vest până pe coasta de est drumul cu trenul a durat trei zile, deci puteam spera să mă acomodez treptat, în New York nu puteam să adorm. În avion, pe drumul spre casă am făcut o noapte complet albă, mai ales că a fost şi foarte scurtă. Eram frânt de oboseală când am ajuns acasă şi totuşi nu puteam să dorm.

Acomodarea la fusul orar a fost dificilă dar totuşi mult mai uşor de suportat decât acomodarea cu realităţile noastre economice. Eram aproape îngrozit de ideea că un american care ne–ar vizita ţara, la vederea gunoaielor, a cerşetorilor şi a mulţimii „comercianţilor” noştri în haine multicolore ce populează gările şi zonele centrale ale oraşelor, ar asemăna România cel mult cu Mexicul, dacă drumurile noastre ar fi cu adevărat asfaltate.
NY_eu1
Călătoria din 1995 prin Statele Unite nu mi–a ajuns. Am făcut o a doua în 1998. Despre aceasta din urmă am scris o carte. Se numeşte „Singur printre americani” şi se mai găseşte încă prin librării, aşa că n–am să mai descriu acum peripeţiile ei.


A doua excursie


Ruta a fost: New York, Florida, Georgia, Arkansas, New Mexico, Nevada, California, Arizona, Texas, înapoi la New York.
LasVegas
Fotografia este din Las Vegas, la intrarea în strada Friemont, adică în oraşul vechi. Am scris intenţionat 'în' şi nu 'pe', fiindcă strada este acoperită, astfel încât ziua pare noapte, iar noaptea, de fapt seara, au loc spectacole de sunet şi lumini. Sunetul e jos, cu difuzoare ce fac să-ţi vibreze corpul, iar luminile pe boltă.

După

Pensionar eram, activitatea în informatică era tot mai restrânsă, m–am gândit că ar fi cazul să pun un accent mai mare pe pictură, ce realmente devenise pentru mine profesiunea principală. Am închiriat o cameră în centrul oraşului, mai exact pe strada Republicii 57, deasupra restaurantului Mc Donald’s. S–a întâmplat în 2001. Nu mai aveam acum nevoie să fac expoziţii temporare, pentru că aveam expoziţia mea permanentă. Cu ocazia căutărilor unui spaţiu pentru atelier, până să–l găsesc, am avut prilejul să vizitez mai multe apartamente din centrul Braşovului. Imaginile ce le–am văzut sunt greu de descris. Mi–ar trebui mult talent pentru aceasta şi, oricum, nu mi–ar face plăcere s–o fac. Proprietarii mei erau o excepţie. Am avut chiar mult noroc cu ei, nu numai pentru ca erau oameni cultivaţi, dar şi pentru că mi–au pretins o chirie foarte mică. Singurul reproş ce pot să le aduc este igiena lor precară, motiv pentru care s–au complăcut şi în lipsa generala de igienă a imobilului. Cea mai jalnică era casa scării, adică tocmai intrarea, şi asta mă deranja în cea mai mare măsură. Nu numai că zugrăveala nu mai fusese împrospătată de mai bine de o jumătate de secol şi treptele erau înclinate în toate direcţiile, dar uşa – devenită o ruină – nu se putea închide, iar cum gangul de la intrare ducea printre altele şi la un bar situat la subsolul aceluiaşi imobil, mulţi întârziaţi ai nopţii pătrundeau pe casa scării – unii să–şi consume drogurile – şi unde uneori îşi vărsau alcoolul ingerat în exces. Ei bine, nici măcar pentru reparaţia uşii nu am reuşit să conving vreun locatar să participe financiar. Majoritatea ocupanţilor imobilelor din zona centrală a oraşului sunt oameni de cea mai proastă condiţie. Strada, în schimb, era animată nu numai de către localnici, ci şi de către turişti, ceea ce mă interesa în mod deosebit.
Republicii_57
Pânza albă (în foto) din fereastra de la etaj este bannerul de la atelier.

Dacă înainte de 1989, fără să am atelier şi fără să fiu foarte cunoscut, vindeam un tablou la doua–trei luni cu preturi între două şi trei mii de lei, ceea ce echivala cu un salariu bun, după 1989 vânzările au scăzut dramatic, şi au fost cu precădere către străini. Poziţia era ultra–centrală, dar nu aveam acces direct din stradă. O pânză în fereastra de la etaj era banner–ul meu pentru atragerea vizitatorilor potenţiali. Cum aceştia erau puţini, glumeam spunând ca numai turiştii străini văd banner–ul atunci când se uită la arhitectura clădirilor, în timp ce localnicii merg cu privirea în pământ.
Rep_capra
Printre încercările de remediere a dezavantajului, uneori puneam un mic panou dublu chiar pe pavajul străzii, dar numai în timpul zilei şi când eram eu acolo. Camera, în schimb, era foarte mare şi înaltă (4,2 m.), astfel încât puteam să expun suficient de multe tablouri pe pereţi, ceea ce o făcea utilă atât ca expoziţie cât şi ca atelier, fiindcă, având tablourile în faţă, îmi veneau mereu idei de îmbunătăţire. Datorită înălţimii mari, mirosurile de la diluanţi şi vopsele se simţeau mai puţin. Era însă extrem de friguroasă din cauza înălţimii mari, a zidurilor groase de aproape un metru şi mai ales pentru că era aşezată deasupra gangului de la intrare. Chiar şi vara eram nevoit să port încălţăminte călduroasă. Cel mai mare dezavantaj, însă, era starea extrem de proastă a accesului. Casa scării nu fusese reparată sau măcar zugrăvită de dinainte de război. Camera o zugrăvisem eu, dar pentru casa scării era nevoie de o suma mult prea mare pentru bugetul meu, iar ceilalţi locatari nu erau dispuşi să cheltuiască nimic. Noii ocupanţii de după naţionalizare ai imobilului nu au făcut nimic timp de 50 de ani şi nu erau dispuşi să facă nimic nici acum.
Kaddour
Aşa se face că vizitatori am avut relativ putini, iar dintre cumpărători majoritatea au fost străini. În imaginea alăturată este un francez (Kaddour), care a cumpărat de doua ori, la interval de un an. Presupusele cauze sunt mai multe, unele particulare, ce ţin de „managementul” meu – probabil defectuos – dar şi generale, ce ţin de evoluţia României în general. şi spun evoluţie, pentru că înainte de ’89 vindeam mai mult decât după, deşi eram diletant şi nu aveam expoziţie–atelier personal în centrul oraşului.
Lansare_I2I
Între timp, mai importantă pentru mine devenise literatura. După “Singur printre americani”, am scris “Între două idealuri” şi altele, unele traduse în engleză.

Dacă în primele cărţi încercam să plasez câteva „panseuri„ printre note de călătorie sau amintiri din copilărie, m–am hotărât să iau taurul de coarne (taurul este semnul meu zodiacal) şi să scriu un eseu. Nu lipsa de curaj a fost cauza ne–scrierii eseului de la început, ci gândul că, povestind o întâmplare, din concluziile trase, poţi avansa o idee general valabilă. Este un fel de filozofie mult mai accesibilă. Totuşi, pentru cei mai puţin dispuşi să citească autobiografia unui oarecare, adică a mea, m–am gândit că nu ar strica şi o formulare directă. Aşa a ieşit “Tradiţie sau liberul arbitru?”.
Interviu
In fotografia de la lansarea cărţii „Între două idealuri". Vorbeşte profesorul Ion Popescu–Topolog. In dreapta este poetul Alexandru Munteanu, pe post de reporter.








Pe 14 octombrie 2006, Margareta şi–a rupt piciorul într-o mini–excursie pe Warte, adică în Braşov, pe dealul ce duce către Poiana Braşov. A mai ieşit din casă în septembrie 2007, după o suferinţă cumplită, cauzată exclusiv de proasta organizare a spitalului, regizată la rândul ei de şeful secţiei ortopedie 2, doctorul Vari, din motive mercantile. Deşi se cunoşteau de treizeci de ani, timp de trei zile nu i–a făcut nici măcar un antibiotic, astfel încât piciorul, cu fractură deschisă, s–a infectat. Numai după intervenţia mea a început tratamentul. Abia după o lună de spitalizare şi retragerea infecţiei, i–a pus piciorul în ghips şi a externat–o. În continuare, eu am fost infirmier, bucătar şi toate celelalte. Iarna 2007–2008 a petrecut–o în casă. Ieşirea pe zăpadă şi polei ar fi fost prea riscantă.
Tana_26sept07
La vernisajul expoziţiei Retrospectiva 70 la Muzeul de Artă, în februarie 2007 nu m–a putut însoţi. Retrospectiva_70
Cel cu barbă este directorul Muzeului. Cea din mijloc, care vorbeşte, este Veronica Bodea-Tătulea, şef de secţie.

Am scos cu această ocazie o broşură. Este accesabilă pe paginile mele de Internet.

Între timp am devenit activ printre „culturalii” braşoveni, pentru activitatea cărora fac o pagină pe Internet, intitulată ADVERSA RES.
George_Puscariu
El este George Puşcariu, poet, mândru să fie un descendent al lui Sextil Puşcariu. Numele ADVERSA RES dat paginii este sugerat de el. Din păcate, colaborarea lui s–a limitat la atât. Băiat bun, dar bea cam mult. Fotografia este luată la „Gradina lui Ion”, un restaurant ieftin cu grădină de vară bine ascuns în centrul oraşului, unde poate fi găsit pe la prânz la un „cocârţ”, împreună cu câţiva admiratori.

Am început să colaborez la mai multe reviste de literatură, cu tot felul de mici eseuri.
Tana28mai08
Deocamdată, noi contemplăm peisajul. 28 mai 2008. Braşovul este un oraş frumos, aşa că, în privinţa peisajului, avem ce admira şi chiar profităm de aceasta în plimbările noastre, plimbări ce au devenit aproape tradiţionale, în special în zilele frumoase de toamnă. Cât priveşte contemplarea, cuvânt ce l-am folosit, probabil, fără să vreau, da, uneori avem ce contempla. Chiar şi suişurile şi coborâşurile vieţii noastre.

Dacă eu am trecut de la un domeniu la altul, Margareta a rămas fidelă profesiunii ei, medicina, iar astăzi are satisfacţia să fie căutată încă de pacienţi, deşi este la pensie de peste zece ani.

Cea mai mare satisfacţie o are însă atunci când este acroşată în autobuz sau pe stradă, de către foşti pacienţi, dornici să-i arate recunoştinţa, fiindcă, datorită tratamentului ei trăiesc încă şi azi. Iar boala de care sufereau nu era una oarecare, ci cancer. Nu cred că poate exista satisfacţie mai mare.
CG_12_2_04
Eu, ca să treacă timpul, am mai scris o carte. Ar fi trebuit să se numească „Lăbuş” dar, pentru că îi pusesem şi subtitlul „Memoriile unui căţel adult”, editorul a sugerat să rămână acesta ca titlu, cu argumentul că Lăbuş ar fi sugerat o carte pentru copii, ceea ce nu este.
Lansare_Labus_4
Lansarea a avut un succes neaşteptat, atât prin numărul participanţilor, mai mare decât la lansările obişnuite ale nativilor braşoveni, dar – mai ales – prin cei ce au vorbit şi conţinutul speech–urilor lor.

Cum nimeni nu se poate trage de păr, ca să iasă din mlaştină, precum baronul Münchausen, se obişnuieşte ca altcineva să facă laudatium. În dreapta mea este Doru Munteanu, preşedintele Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, iar în stânga Caius Dobrescu, conferenţiar doctor la Universitatea „Transilvania” şi secretar ştiinţific la Facultăţii de Litere, acum profesor de literatură comparată la Universitatea din Bucureşti.
Lansare_Labus_3
Bineînţeles că am spus şi eu ceva.

* * * Când m-am apucat să scriu această biografie, am crezut că va fi o treabă uşoară. M-am înşelat. Lucrez de ceva timp şi cred că n-am realizat decât o schiţă. Cred că ar trebui să mă opresc, dar staţi liniştiţi, vorba luni nenea Valeriu, “Sunt greu bătrânii de urnit, dar şi mai greu sunt de oprit”. Iar eu nu mai sunt tânăr demult. Dacă în momentul venirii mele la Braşov eram cunoscut ca informatician la Bucureşti şi refulat de braşoveni, acum sunt cunoscut la Braşov ca om de cultură şi necunoscut la Bucureşti. Ba, mint, sunt cunoscut pe Internet. La o căutare cu „Cristache Gheorghiu”, motoarele de căutare vor afişa câteva site–uri. Google scoate câteva mii. E ceva, nu?
CG_cu_palarie_blue
Este interesant că atunci când eram tânăr nu–mi raportam realizările şi eşecurile la întrebări de genul „ce–ar zice mama să afle despre isprava mea?”. Mi se întâmplă însă frecvent după moartea ei. Se vede treaba că totuşi există ceva înscris în programul nostru genetic şi în această privinţă.

Acum, că sunt bătrân, mă întreb şi eu ca tot omul dacă este cazul să fiu mândru de modul în care mi–am trăit viaţa, sau dimpotrivă, să mă ruşinez şi iarăşi îmi zic: „oare ce–ar zice mama?”. Din 2008, am apărut în „Who Is Who, Enciclopedia personalităţilor din România”. Mie nu-mi spune mare lucru (sunt prea multe nulităţi acolo), dar cu siguranţă că mama s–ar lăuda cu fiul ei ori de câte ori ar avea ocazia.
caricatura
Din punctul meu de vedere, cea mai bună dovadă că sunt cineva este caricatura făcută de Carmen Chiperea.

Capitolul 8: 1992–1995 Pagina precedentă 1995-2000 Pagina următoare Capitolul 10: Dupa 2000