Încet, încet, am ajuns în 1989, sau mai exact a venit 1989 peste noi. Situaţia economică devenise cumplită, ca să nu mai vorbesc despre cea politică, prea dezbătută însă pentru ca s–o mai relatez şi eu. Îmi amintesc cozile ce se formau la lapte de către cei ce aveau copii mici. De la fereastra mea îi vedeam pe bieţii oameni, îmbrăcaţi ca la Polul Nord, cum se aşezau la rând – la început în zorii zilei – dar mai apoi chiar şi de la 12 noaptea pentru a doua zi. Mă consideram favorizat că nu am copii.

Evoluţia Centrului de Calcul a fost caracteristică pentru întreaga Românie, şi nu este întâmplător că la fel s–au petrecut lucrurile în aproape toate centrele similare din ţară. Dacă în instituţiile cu cea mai mare densitate de intelectuali s–a întâmplat astfel, de ce ne mirăm că întreprinderile au procedat în acelaşi mod? Cum democraţia era cuvântul la modă, s–au organizat şi la noi alegeri democrate. Ce–i drept, au fost cu adevărat democrate şi libere. Proba: ca în orice democraţie adevărată, oamenii nu–l votează pe Isus, ci pe Barabas. Nu–l aveam noi nici pe Isus şi nici pe Barabas, dar sensul alegerilor a fost acelaşi: masele şi–au ales conducătorii, bineînţeles după criteriile lor şi într-o deplină lipsă de cunoaştere a calităţilor pe care ar trebui să le aibă nişte conducători potenţi. Cei aleşi, odată ajunşi în frunte, s–au străduit mai întâi să scape de cei ce le erau superiori intelectualiceşte şi–i stânjeneau prin simpla lor prezenţă. Curând, au scăpat fără să vrea şi de cei ce–i aleseseră, pentru că aceştia nu mai erau necesari în noul peisaj economic, astfel încât au devenit şefi doar peste zidurile clădirii. Şi ar fi fost încă bine pentru ei, chiar excelent, pentru că era o clădire în plin centrul oraşului, dacă această clădire n–ar fi fost râvnită şi de către alţii, fără nici o legătură cu informatica, dar mai puternici. În final, clădirea a fost vândută, iar din ceea ce ar fi putut fi şi azi un institut puternic de proiectare în informatică n–a mai rămas nimic. Nu mă mândresc că am fost printre primii care au plecat, dar intuisem ce se va întâmpla şi nu aveam forţa să mă opun. Păstrez şi astăzi imaginea unor indivizi pe care doar mila colegilor îi menţinuse în Centru şi care acum credeau că, brusc, a pogorât inteligenţa asupra lor. Mi–am înfiinţat atunci o firmă proprie de proiectare software, care există şi azi, deşi economia românească, în plin proces de degradare, nu are nevoie de informatică. Poate că mai târziu, dar eu deja nu mai sunt tânăr.

Dacă după 1968, declinul economiei româneşti a fost tot mai accentuat, 1989 a marcat colapsul. Ce a urmat a fost asemenea exploziei unui automobil după ce a căzut într-o prăpastie. Eu fac deseori aceasta comparaţie, atunci când oamenii caută vinovaţi în prezent pentru fapte petrecute în trecut. Spun adesea că România este asemenea unui automobil care la 23 august 1944 a părăsit şoseaua şi s–a lansat în gol într-o prăpastie. La început, zborul a fost chiar plăcut, mai ales pentru unii, dar, după un timp, automobilul a început să se lovească de stânci. 1989 a fost momentul dezintegrării finale şi al exploziei. Evident că de vină n–au fost stâncile de care s–a lovit, ci faptul că a părăsit şoseaua pe care mergea în mare viteză. Accident

O maşină, numită România,
a părăsit şoseaua,
plonjând în abis. Era 23 august 1944.

Doamne, ce frumos era:
şi munţi şi văi treceau
pe lângă noi……
Şi ce plăcut pluteam…. . .
…
De-odată, zborul nostru lin s-a frânt.
Un hurducăit teribil a urmat,
iar la sfârşit,
chiar şi maşina
s-a dezintegrat.

Prăpastia avea un fund.
Ce tragedie!!!
Cine s-ar fi gândit?!


Deschiderea din 1989, pe mine personal, m–a interesat mai mult decât orice. O viaţă întreagă accesul meu în occident mi–a fost interzis. Nu fusesem decât în Bulgaria şi URSS. Chiar şi în Ungaria mi s–a refuzat viza pentru a participa la revelionul 1974. Acum se putea călători. Era formidabil! Cât timp avea să dureze această libertate nu se ştia, aşa că trebuia să profit. Istoria recentă ne–a arătat că surprize majore pot apărea oricând. Acum, orice alt obiectiv era cu mult mai puţin important. În martie 1990, cu puţinii bani pe care îi aveam, am făcut prima excursie la Viena. Am fost inspirat, pentru că, imediat după aceea, Austria a introdus obligativitatea vizelor de intrare. Înainte de 1989 problema noastră era lipsa vizelor de ieşire din ţară. În occident, eram aşteptaţi cu braţele deschise. Acum situaţia se inversa. Nu mai aveam nevoie de vize de ieşire, dar accesul în ţările occidentale devenea tot mai dificil.

Am reuşit totuşi să fac câteva călătorii interesante, dar prima n–o voi uita niciodată, pentru că ea mi–a lăsat cele mai puternice impresii, tocmai pentru că a fost prima, deşi a fost cea mai scurtă: doar până la Viena. Interesant că în această primă excursie în vest nu am făcut fotografii. Nu am o altă explicaţie decât emoţia momentului. Nu mă preocupa atunci ideea de a-l imortaliza, ci doar aceea de a–l valorifica. Am luat chiar şi o grămadă de tablouri cu mine, ba chiar şi şevalet, pânză şi vopsele, în ideea că voi picta. Am vândut unui turist neamţ un tablou foarte mic pentru o sumă derizorie (pentru el) şi am pictat un singur tablou, un lac cu maluri betonate şi vile elegante, pe care l–am transformat într-unul românesc, mai pitoresc, iar peisajul de primăvară a devenit ceva nedesluşit, cu colorit de toamnă. Se află azi în casă la Otilia, verişoara Margaretei.

Prima impresie în Viena a fost una de suprafaţă, ca pentru tot românul: vitrine strălucitor de curate, unde geamurile nu sunt lăsate să se opacizeze. La asta mă aşteptam. A doua surpriză a fost dizarmonia dintre căciula mea de astrahan şi moda locală. Nimeni nu purta căciulă, de nici un fel. Am scos–o si eu imediat. De altfel, era destul de cald, chiar foarte cald pentru acea perioada a anului, aşa că – după un scurt intermezzo cu am–uitat–ce – am putut umbla cu capul descoperit. Asta mi–a adus aminte de un prinţ sau domnitor român – am uitat care – în vizita tot la Viena, dar prin secolul 18, căruia i s–a interzis vizita într-un spital de nebuni, pentru că îmbrăcămintea lui de inspiraţie turcească ar fi putut să le provoace locatarilor idei necontrolabile. Un şoc mai profund a fost cel al preţurilor: diferenţe uriaşe între diferite categorii de produse: ieftine în România şi scumpe în Viena, sau invers. Curând am găsit şi explicaţia: ceea ce era importat din ţări subdezvoltate costa jenant de puţin, spre deosebire de produsele indigene, foarte scumpe. Spre exemplu, un ceas electronic chinezesc costa mai puţin decât un bilet de tramvai, la vremea când în România un ceas electronic era obiect de mândrie şi se cumpăra cu contravaloarea unui salariu. Parcarea în centru timp de o oră sau două (nu–mi amintesc exact) a costat cu mult mai mult decât o pereche de pantofi ieftini. Am aflat dintr-un catalog că o medalie jubiliară românească din argint cu capul lui Ştefan cel Mare era evaluată la un preţ mai mic decât valoarea argintului din care era făcută. Explicaţia era evidentă: Austria, aflată la extremitatea de răsărit a occidentului, practica preţuri de speculă, jefuindu-i practic pe cei ce, veniţi din est, vindeau la orice preţ numai să–şi procure valută forte. Ce–i drept, majoritatea cumpărătorilor erau membrii ai nomenclaturilor comuniste care, la rândul lor, jefuiau în propria lor ţară.

Am cunoscut şi câţiva români ce fugiseră înainte de ’89 şi stăteau acolo într-un soi de carantină, speriaţi că vor fi trimişi înapoi în România, ţară ce devenise între timp liberă şi democrată. Îşi vedeau astfel irosite sacrificiile – pentru unii dramatice – ce le făcuseră ca să fugă din ţară. Stăteau de–a valma, oameni de cea mai bună condiţie alături de infractori, erudiţi cu inculţi. În mod oficial, Austria era ţara destinată prin tratate să găzduiască atât refugiaţii din est, cât şi pe cei din vest, până la îndeplinirea formalităţilor. În acest scop, ea primea de la ONU banii necesari întreţinerii lor. Evident că toţi refugiaţii erau din est, pentru că din vest n–a avut nimeni ideea să emigreze în est, darămite fantezia să „fugă”, atâta timp cât puteau pleca încet, cu acte în regulă. (Experienţa lui Panait Istrati se pare că fusese convingătoare până la urmă.) După o scurtă şedere (1–3 săptămâni) într-un lagăr, refugiaţii primeau un soi de domiciliu forţat undeva unde li se asigura casă, masă şi puţini bani de buzunar, atât de puţini încât ar fi fost insuficienţi pentru ţigări, dacă nefericitul ar fi fost fumător. Nu aveau voie să lucreze, astfel încât şederea era extrem de greu de suportat din punct de vedere psihologic. Cei pe care i–am cunoscut eu erau cazaţi unii în Viena, iar alţii în apropiere, într-un sat–staţiune estivală, pe malul lacului Neusiedler. Austriecii nu aveau decât de câştigat de pe urma lor, pentru că banii primiţi de la ONU le asigurau un grad de ocupare a hotelului de 100% pe tot parcursul anului, în timp ce, altfel, prin specificul locului, ar fi avut câţiva clienţi doar în sezon şi numai în weekend–uri. Tragedia acestor fugari era stresul aşteptării, care putea să dureze peste doi ani. Înainte să–i cunosc, am crezut că persoanele cu o pregătire superioară sunt aşteptate cu braţele deschise dincolo şi admiteam că doar cei fără pregătire, sau cei care prezintă unele suspiciuni ar putea întâmpina ceva dificultăţi. Mă înşelam! Aici ei nu contau ca persoane, ci doar ca numere, undeva pe o listă de aşteptare. În funcţie de ţara pe care o solicitau şi de numărul de imigranţi aprobaţi de către ţara respectivă, avansau pe listă până le venea rândul. La aşa–numitul „interviu” discutau cu un funcţionar interesat doar de aspectele politice. Numai după ce ajungeau în ţara de destinaţie se punea problema găsirii unui loc de muncă, dacă se poate în acord cu pregătirea lui. Aceasta era soarta transfugilor. De aceea, soluţia ideală era ca viitorul emigrant să–şi aranjeze dinainte un loc de muncă, să evite lagărele pentru refugiaţi, dar pentru aceasta trebuia să obţină viza legală de ieşire din ţară, ceea ce nu era la îndemâna oricui. Cu excepţia domului Sfântul Ştefan, pentru care „hidos” este cel mai adecvat adjectiv, Viena este un oraş frumos, unul dintre cele mai frumoase pe care le–am văzut. A ştiut să–şi păstreze valorile din epoca ei de glorie. Oamenii ei, însă, parcă nu aparţin locului. Par veniţi din altă parte. Evident, impresiile mele sunt extrem de subiective şi superficiale, pentru că n–am stat decât foarte puţin şi am cunoscut atât de puţini localnici, încât nu îndrăznesc nici măcar să afirm că aş avea o impresie. Mi–am amintit totuşi că Hitler a fost austriac. Sunt curios ce părere au conaţionalii mei rezidenţi în Viena. Probabil că m–ar contrazice, pentru că altfel n–ar sta acolo. Muzicienii, în special, sunt atât de numeroşi, încât ar putea forma în Viena un partid mai puternic decât UDMR în România. Pe ei nu i–am cunoscut, şi îmi pare rău. În schimb, cei câţiva, puţini, pe care i–am întâlnit, m–au surprins negativ. În special unul dintre ei, plecat mai demult, avea acum aerul de expert. Mai târziu, a trebuit să recunosc că a avut dreptate, ceea ce m–a enervat şi mai tare. Atunci, în naivitatea mea, credeam cu tărie că România va avea un drum glorios în următorii ani şi că reintrarea ei în Europa va fi triumfală. Câteva domenii de activitate – informatica printre ele – aveau un mare viitor, credeam eu. Aproape că mi–a râs în nas. După el nimic nu mergea. Orice idee era sortită eşecului. „Bine, bine – i–am spus –, dacă ce propun eu nu merge, atunci ce merge?” Mi–a răspuns că micul comerţ cu bombonele, vată de zahăr, gumă de mestecat etc. Am considerat răspunsul lui o jignire, deşi nu avea nici un motiv s–o facă. Abia ne cunoscusem. Cum n–a fost singurul cu asemenea orientare, mi–am explicat atitudinea lor ca având cauze psihologice: erau cu toţii oameni ce nu se realizaseră în România şi nu acceptau ideea că alţii ar putea s–o facă. Din păcate, evenimentele ulterioare mi–au dovedit că au avut dreptate, cel puţin pentru perioada imediat următoare. Asemenea „comercianţi” au făcut atunci avere, pe care unii ulterior şi–au sporit–o. Nu–i invidiez, îi felicit chiar, doar că eu nu mă simt capabil pentru asemenea activităţi. Ceea ce e mai grav e că România întreagă a avut o evoluţie croită pe această măsură. Se vede că acest gen de activitate şi acest nivel este, sau era, caracteristic pentru noi. Marii escroci erau încă în umbră, pregătind marile „tunuri”.

O întrebare m–a deranjat ani de zile după această primă excursie în Vest. De unde ştia occidentul atât de bine cum ne vom comporta noi, românii, după 1989? Individul despre care am vorbit nu era el atât de dotat ca să aibă o opinie proprie. El exprima opiniile altora, cu care era în contact. Deci părerea proastă despre noi era una venită de la alţii mai informaţi, care ne cunoşteau reacţiile, nivelul de educaţie şi puteau face comparaţii cu modele similare din trecut şi de prin alte părţi ale lumii. Vestea proastă pentru mine a fost să constat că au avut dreptate. Sigur că lucrurile ar fi putut să aibă o altă evoluţie, dacă înaltele curţi ar fi dorit să facă ceva pentru noi, dar n–au făcut–o. Ceea ce a urmat a fost reacţia spontană, potrivită posibilităţilor şi nivelului nostru de educaţie de atunci. Obişnuiam să compar situaţia României de atunci, pe cale de a scăpa de sub influenţa sovietică, cu cea din secolul al XIX–lea, când am scăpat de turci. Diferenţa a făcut–o educaţia unor oameni ca Mihail Kogălniceanu pe de o parte, şi Ion Iliescu pe de altă parte.

La întoarcerea în ţară, am avut o primă surpriză după doar câteva sute de metri. Se lăsa seara când am ieşit din vamă şi m–am gândit să „trag tare”, în speranţa ca voi prinde puţină lumină la traversarea Aradului, pe care nu-l cunoşteam prea bine. Obişnuit cu drumurile bune (chiar şi în Ungaria vecină), am intrat cu viteză în prima groapă din asfaltul românesc, după care am oprit să verific ce a mai rămas din maşina mea. Până în Arad se lăsase întuneric deplin. Conform aşteptărilor m–am rătăcit pentru că semne de circulaţie erau doar de restricţionare, nu şi pentru orientare, astfel încât revenirea cu picioarele pe pământul românesc a fost rapidă. Următoarea impresie a fost a doua zi, în Timişoara: oameni trişti, îmbrăcaţi ponosit, ce mergeau cu capul în jos, de parcă fuseseră cu toţii la o înmormântare.

În drumul spre casă, către Braşov, am fost surprins de numărul mare de autocamioane şi chiar tractoare de pe şosele. Prin comparaţie, aveam impresia că numai în România se munceşte, în timp ce în Austria şi chiar Ungaria toată lumea este în vacanţă. Acolo camioanele circulau doar pe autostradă şi extrem de rar pe alte şosele. În ceea ce priveşte tractoarele, le–am văzut doar pe drumuri secundare şi în general erau de mici dimensiuni. Asupra eficienţei muncii în România, aveam deja şi răspunsul: majoritatea camioanelor şi remorcilor tractoarelor circulau goale sau aproape goale. Pentru ce se deplasau n–am aflat niciodată.

Odată întors acasă, urma să mă apuc de treabă. Bineînţeles că avertizările celor din Viena, cum că în România nimic serios nu poate fi făcut, nu le–am luat în seamă. Nu numai că nu aveam aptitudini de comerciant cu vată de zahăr şi bombonele, nici măcar de maşini uzate – foarte la modă atunci, dar pentru care trebuia să stai cu zilele la vamă – dar eram informatician profesionist şi doream să fac ceva ca profesionist şi nu ca bişniţar. Era nu numai o ambiţie, dar şi o evaluare a posibilităţilor mele: trebuie să fac ceva la care mă pricep, îmi ziceam, şi nu să mă bag într-un domeniu supra–aglomerat cu indivizi cu mult mai abili decât mine, mulţi dintre ei dotaţi de la natură chiar şi coloristic, nu numai „educaţional”. Cât despre informatica românească, ea era, alături de matematică, cât se poate de bine cotată în lumea bună. Nu numai că se vorbea despre numărul mare de informaticieni de origine romană ce lucrau cu salarii impresionante la firme de renume din Statele Unite, Canada, Anglia, Franţa şi altele, dar pe câţiva dintre ei îi cunoscusem personal şi pot afirma că nivelul lor profesional era cu mult sub al meu, iar aici modestia exagerată ar fi chiar deplasată. Ştiu bine ce spun! E drept că ei fugiseră din ţară mai demult, când erau încă tineri. Oricum, mi se părea o anomalie afirmaţia că România nu are şanse să se afirme, mai ales că alte ţări deja o făcuseră. În consecinţă, n–a durat mult şi „m–am privatizat”. Mai întâi ca persoană fizică şi, după un an, am înfiinţat o firmă de software ca acţionar unic.

Aveam nevoie de clienţi, aşa că m–am folosit de prestanţa pe care presupuneam că o am şi umblam „din poartă’n poartă”. Asta după ce m–am convins că publicitatea nu avea efect la români, nici chiar scrisorile adresate direct conducerii întreprinderilor. Contactul personal era cu mult mai convingător. Se înfiinţau într-o veselie noi şi noi societăţi comerciale, care trebuiau să–şi ţină contabilitatea. Cererea de contabili era uriaşă. Mi–am zis că acum e momentul contabilităţii pe calculator şi am realizat programele necesare. Le–am scris eu pentru că mi–ar fi fost ruşine să mă duc la un client şi să–i spun că nu–i pot rezolva problema pe loc fiindcă programele sunt scrise de altcineva şi trebuie mai întâi să–l întreb pe acesta. În Centrul de Calcul am avut prilejul să cunosc toate lucrările importante executate, nu numai în Braşov, ci în întreaga reţea a centrelor de calcul. Chiar dacă n–aş fi vrut eu, ne obliga ICI – forul nostru tutelar – şi stilul de muncă într-o economie centralizată. Eram la curent cu experienţa obţinută în exploatarea acestor lucrări, greşelile de proiectare posibile, cele mai bune soluţii, ca şi cele mai neinspirate. Am avut deci posibilitatea să aleg din mulţimea soluţiilor posibile pe cele mai eficiente. Nu eram la primul meu program, aşa că eram departe de a crede că am descoperit eu roata. Experienţa mea era mare şi pot spune fără nici o falsă modestie că am scris programe bune, sănătoase. Prin contrast, multe dintre lucrările de largă răspândire ce au apărut în perioada următoare nu ar fi trecut de comisia de avizare a centrului de calcul, datorită naivităţii cu care au fost scrise, naivitate cauzată de lipsa de experienţă a programatorilor. Pentru partea de contabilitate pură am angajat un contabil profesionist. Pentru că aveam planuri mari, cu timpul am angajat şi alţi programatori. Aceştia urmau să preia ştafeta şi, împreună, să construim o firmă de software puternică. A mers relativ bine la început! Spun relativ, pentru că numărul clienţilor a fost mic faţă de ceea ce speram eu. Oamenilor le era teamă să–şi încredinţeze „secretele” financiare altor persoane, mai ales firme. Preferau să–şi rezolve problemele „în familie”, apelând la contabili improvizaţi.

Adevăratele tunuri nu s–au tras însă de către bişniţarii, ci de către „mafioţi”, adică de către cei ce se aflau în „echipă” şi erau bine informaţi. Pe plan local, spre exemplu, toate magazinele din centru au intrat direct sau indirect pe mâna celor din securitate, iar cele mai mici pe mâna unui grup din fosta cooperaţie, care le administrase înainte de 1989. În scurt timp, câteva foste vânzătoare au devenit „femei de afaceri”. Un caz amuzant şi hilar în acelaşi timp este cel al unui fost expert în comerţ exterior, ce îşi deschisese un magazin de calculatoare. Iniţial m–am bucurat, pentru că – mi–am zis – informatica locală va avea de câştigat având un expert printre noi. Chiar dacă nu era el un profesionist de prima mână la nivel internaţional, deşi fusese director al unei întreprinderi de comerţ exterior şi şeful unei agenţii de resort în străinătate, era cel mai bun pe care îl aveam. Avantajul lui era cu atât mai important cu cât una dintre cele mai cumplite lovituri pe care le primise economia românească după 1989 fusese tocmai desfiinţarea tuturor acestor întreprinderi de comerţ exterior, lăsând întreprinderile producătoare „cu ochii în soare”, pentru că ele nu aveau personal specializat în comerţ exterior. Ele doar produceau. De comerţ exterior se ocupau alţii, cei din întreprinderile specializate, cu o subordonare parţial comercială, parţial securistă. Spuneam că în acest caz este şi ceva amuzant. Ei bine, când am intrat pentru prima dată în magazinul său – eram probabil printre primii clienţi – m–a legitimat. Deformaţie profesională! Dacă nu a mai făcut–o şi cu alţii, înseamnă că eu sunt singurul client din lume care, la intrarea într-un magazin i s–a cerut să se legitimeze. Dacă la unele magazine se pun geamuri semitransparente, astfel încât fereastra să–şi păstreze rolul de vitrină şi din stradă să se vadă în magazin, dar cei din interior să nu fie deranjaţi de agitaţia străzii, ei bine, el pusese geamurile invers: să vadă el ce se întâmplă în stradă şi nu invers. Partea hilară a fost să aflu că el nu făcea comerţ exterior, ci doar vindea produsele importate de o altă firmă. A fost surprinzător pentru mine să constat că nu–si valorifică calităţile reale. Este de presupus că îşi cunoştea slăbiciunile profesionale, ca şi faptul că îşi câştigase poziţiile sociale pe alte căi, dar printre noi el era totuşi cel mai bun cunoscător al modului cum se derulează afacerile comerciale internaţionale. În scurt timp a renunţat la magazin în favoarea fiului său, iar el s–a mulţumit cu un post bine plătit fără să facă nimic într-o structură nouă, construită în stil vechi şi mai ales cu oameni vechi. Fiul nu era departe de tată. Ce–i drept, a schimbat geamurile. În schimb, nu după mult timp aflu că se recomanda ca informatician, unic autor al unui program gigant ce, în realitate, fusese elaborat şi întreţinut de către zeci de profesionişti adevăraţi dintr-un institut specializat timp de mai mulţi ani. Întâmplarea face să fi cunoscut programul, unul destul de clasic de–altfel, şi să constat că unele funcţii ale acestuia lui îi erau necunoscute. Programul putea să facă mai mult decât ştia „autorul” lui.

Dar marile tunuri le–au dat marii „tunari” prin inginerii financiare bine organizate. Printre ele, cele ale împrumuturilor la bănci, împrumuturi corelate cu dinamica inflaţiei. Sintagma „dinamica inflaţiei” trebuie explicată. După 1989, inflaţia a crescut prin câteva salturi foarte mari, evident bine dirijate. În mod firesc, băncile îşi corelau dobânzile la împrumuturi, dar cu o întârziere suficientă pentru cei informaţi să se împrumute şi să achiziţioneze bunuri cu valoare mare, şi apoi să restituie suma împrumutată, devalorizată între timp de zeci, chiar sute de ori. Uneori, obrăznicia lor a mers atât de departe, încât nici nu s-au mai ostenit să restituie împrumutul. Acest lucru a fost posibil şi pentru că băncile de atunci erau foarte puţine şi încă în mâna statului: Banca Comercială, Banca Agricolă, Banca de investiţii şi cam atât, cred. Peste toate domnea Banca Naţională, responsabilă de toate ingineriile financiare murdare. Numirea mai târziu a lui Mugur Isărescu ca prim ministru într-un moment delicat al istorie noastre post–decembriste nu a fost întâmplătoare. El trebuia să asigure calmul în lumea celor înfruptaţi, indiferent de apartenenţa lor politică formală. În fond, de unde atâta opoziţie, când abia ieşisem din dictatură? Pentru ca să beneficiezi de asemenea inginerii, trebuia să fii nu numai bine informat, deci să aparţii echipei, dar să ţi se şi aprobe asemenea împrumuturi, unele colosale faţă de veniturile noastre de atunci. De acest lucru mi–am dat seama atunci când am încercat şi eu să fac un împrumut modest şi funcţionarul de la bancă, după ce m–a măsurat cu privirea din cap pâna’n picioare ca pe o curiozitate a naturii, mi–a pus nişte condiţii inacceptabile. Cât despre bani, aceştia, dacă aş fi acceptat, urma să–i primesc cândva, după îndelungate verificări şi aprobări, pentru moment toţi funcţionarii implicaţi fiind extrem de aglomeraţi. În acelaşi timp, însă, indivizi cu câteva clase primare achiziţionau terenuri, hoteluri şi chiar întreprinderi întregi pe baza unor simple adeverinţe cum că li s–ar fi aprobat un împrumut şi acela garantat cu un alt bun achiziţionat pe baza altui împrumut similar, şi aşa mai departe. Ca să nu fiu cu desăvârşire rău, unii dintre ei aveau mai multe clase, unii şi facultăţi, chiar dacă nu tocmai la lumina zilei. Un caz amuzant era al unui tip din Predeal, fost chelner, devenit acţionar principal la mai multe societăţi din ţară, situate în localităţi despre care el nu ştia nimic, nici măcar unde se află. Evident, în umbră se aflau „mafioţi” bucureşteni binecunoscuţi, al căror nume se rostea cu discreţie. În această privinţă Predealul, prin poziţia lui, era un nod de sfori bine trase din Bucureşti. Se ajunsese ca un apartament sau o casă să coste de două–trei ori mai mult decât în Braşov, unde nu erau ieftine deloc. Mulţi predeleni s–au mutat în Braşov în locuinţe cu mult mai spaţioase, sau cumpărând două apartamente cu banii obţinuţi pe unul singur.

Economia României nu mergea deloc pe drumul pe care toată lumea bine–intenţionată se aştepta să meargă.

Capitolul 6: 1972–1980 1980-1992 Capitolul 8: 1992–1995