Capitolul 5: 1963–1972 1972-1980 Capitolul 7: 1980–1992

Aşa se face că la sfârşitul aceluiaşi an, ne–am mutat la Braşov. Ploieştiul fusese avantajos pentru relativa lui apropiere faţă de Bucureşti, dar şi faţă de munte, unde mergeam la fiecare sfârşit de săptămână. Fusesem un alpinist pasionat (altă idee năstruşnică) şi, până să mă căsătoresc, escaladasem deja cele mai importante trasee din România şi, în orice caz, pe toate cele de grad maxim de dificultate. În Ploieşti stăteam foarte puţin din ceea ce s–ar numi timp liber.

Acum însă parcă simţeam nevoia să ne „aşezăm”. Bucureştiul avea multe avantaje, dar şi unele dezavantaje, printre care distanţele mari şi transportul. Metroul era abia în construcţie. Dar cea mai mare dificultate ar fi fost transferul soţiei, medic, transfer ce nu s–ar fi putut realiza fără o relaţie puternică, relaţie ce nouă ne lipsea. În această conjunctură, Braşovul părea soluţia ideală. Dar, mai mult decât orice, era un oraş cu mult mai civilizat decât Ploieştiul şi chiar Bucureştiul, privit în ansamblu. Cel puţin în opinia mea! Când mă gândeam la Braşov, aveam în faţa ochilor lumea ce stătea la rând în mod ordonat în staţii aşteptând troleibuzul sau autobuzul. Aveam să mă înşel în multe privinţe, dar atunci imaginea idealistă ce o aveam despre acest oraş a fost hotărâtoare: ne–am transferat.

Îmi plăceau chiar şi plopii ce străjuiau intrarea în oraş. De aceea i–am şi fotografiat, doar că mi s–a părut mai fotogenică imaginea luată de pe banda de ieşire decât cea de pe intrare. Cât despre şirul ce apare în fotografie ca fiind în centru, el se arăta ca un stâlp în calea mea.

N–am plecat din Braşov, aşa după cum îmi sugerau săgeţile în ciuda unor dificultăţi, pe care nu mi le-aş fi putut imagina. Plopii în schimb au dispărut, ceea ce a stricat din frumuseţea peisajului. (Obstacolele din calea mea au dispărut şi ele, dar mai târziu.)

N–a trebuit să treacă mult timp, pentru ca surprizele să apară. Primul semn s–a ivit la primul contact. M–am prezentat, bineînţeles la director. Acesta m–a întrebat dacă încă mai doresc să vin, aşteptând parcă să zic nu. Întrebarea era aberantă, deoarece eu eram deja transferat aici chiar în baza solicitării lui. Aveam să aflu puţin mai târziu că, la vestea venirii unui informatician deja calificat, un grup de localnici doritori să prindă „un post gras” vedeau în mine un concurent, motiv pentru care făcuseră o opoziţie vehementă. Directorul, om sensibil la influenţe, nu mi–a spus că îşi regretă iniţiativa, deşi se putea citi pe faţa lui, dar m–a avertizat că am oponenţi. Mai preocupat era să–mi atragă atenţia că există un mic grup de recalcitranţi, ce îl contestă chiar pe el. Ceva părea să fie putred pe aici, dar mici turbulenţe există şi în cele mai limpezi ape, mi–am zis eu. În discuţiile iniţiale, convenisem să lucrez la dezvoltarea lucrărilor începute la Ploieşti, într-un compartiment special de cercetare, ce urma să fie înfiinţat. Odată venit, am fost rugat de către director să accept postul de şef de atelier, cu argumentul că este nevoie de experienţa mea, Centrul de Calcul fiind la început de drum. Atelierul existent urma să fie divizat, iar eu să preiau şefia unuia dintre ele. A trebuit să accept, deşi nu era ceea îmi doream, iar imediat aveam să constat că – într-adevăr – aveau chiar mai mare nevoie de mine decât îşi imaginau. Nu exista nici măcar o singură lucrare în exploatare. Încasaseră însă o mulţime de bani pe proiecte nefinalizate, iar clienţii – intraţi şi ei în panică pentru cheltuieli nejustificate – ridicau pretenţii. Ceva trebuia făcut urgent, dar cu cine? Nimeni nu ştia să programeze în adevăratul sens al cuvântului. Avuseseră un şef de atelier total incompetent, care fusese schimbat cu un programator de la Uzina Tractorul. Acesta avea ceva idee de programare la nivel didactic, fără să ştie însă la ce–ar putea folosi. Împreună cu alţi doi programatori, novici şi ei, încercau să adapteze pentru calculatoarele româneşti un set de subrutine creat de IBM, imaginându-şi că acesta ar urma să fie inima unor lucrărilor viitoare, doar că aceasta inimă a rămas fără corp. Conceptul era gigantesc pentru puţinătatea forţelor şi mai ales a posibilităţii de implementare.

Acum, împreună cu directorul, am mers să mă prezinte colectivului de analiză–programare, unde urma să lucrez. Acesta se afla într-o sală mare dintr-un corp al Universităţii, clădirea Centrului de Calcul fiind încă în construcţie. M–a prezentat în câteva cuvinte, după care a plecat. Cel care era şef al colectivului de acolo, considerând că, nefiind subalternul lui, nu are nici o obligaţie faţă de mine, nici măcar pe cea a minimei ospitalităţi, astfel încât şi–a fixat privirea în hârtii şi a continuat să–si vadă de lucrările lui. Eu am rămas în picioare, în mijlocul sălii, fără să am măcar un scaun, nici vorba de un birou. În mod cert, nu eram dorit.

În afara serviciului, oraşul ce–l idealizasem mi–a oferit şi el prima dezamăgire: un meseriaş ce părea serios, dar care nu s–a ţinut de cuvânt. Pentru mine a nu fi parolist este un păcat capital şi nu mă aşteptam să mi se întâmple tocmai din partea unui braşovean. Când eram elevi, cine întârzia pentru prima dată la o întâlnire era pedepsit în mod simbolic. Cine întârzia de trei ori consecutiv, era eliminat din grup. Cât despre braşoveni, în imaginaţia mea îi asociam cu serozitatea germană şi credeam că sunt adevărate monumente de punctualitate. Şirurile ordonate de oameni aşteptând autobuzul dispăruseră încă înainte de a ne muta noi în Braşov.

Unele constatări erau chiar vesele. Odată cu sovietizarea României, Braşovul căpătase numele „Oraşul Stalin”, ceea ce a întristat multă lume, dar a oferit şi material de amuzament. Între timp, se revenise la vechea denumire a oraşului, dar alte denumiri rămăseseră aşa cum au fost impuse de regim. Astfel, prin rebotezarea unor străzi, strada Karl Marx se întretăia cu Frederic Engels în intersecţia poreclită de către localnici „Ceasul rău”, datorită ceasului public, care nu mergea prea bine, dar şi a restaurantului din spate lui, unde clienţilor li se întâmpla uneori să piardă noţiunea timpului. (Ceasul rău, ce să-i faci?!) Restaurantul există si azi, grădina lui fiind foarte căutată mai ales în timpul verii, datorită vegetaţiei, dar şi a serviciului de bună calitate.

Au apărut chiar şi glume. Aşa spre exemplu, s-a încercat explicarea alegerii Braşovului ca purtător al numelui lui Stalin, la concurenţă cu Sibiul. Explicaţia: Sibiul era cunoscut pentru salamul de Sibiu, cu reputaţie internaţională, şi nu era indicat să-şi schimbe numele în „salam de Stalin”.

O altă poantă era afirmaţia că Braşovul este oraşul care l-a adus pe Stalin în faţa tribunalului, pentru că, în acea perioadă, statuia tătucului trona în faţa tribunalului, de fapt în faţa fostului tribunal, fiindcă, între timp, clădirea a devenise sediul partidului.

Capacitatea de absorbţie a oraşului fusese demult depăşită de numărul mare de muncitori necalificaţi, aduşi de la sate de către marile uzine braşovene, imigranţi ce, în majoritatea cazurilor, nici nu–şi mai propuneau să se adapteze. Erau deja majoritari, aşa că, după ei, oraşul trebuia să se adapteze regulilor stabilite de ei.

Blaga spunea că eternitatea s-a născut la sat, iar Petre Ţuţea îl completa cu observaţia că viitorul satului este la oraş. Iată că amândoi s-au înşelat. Oraşele României s-au ruralizat. Cât despre eternitate, ea nu se putea naşte, din moment ce este veşnică. Poeţii însă pot spune orice. Filosofii n-ar trebui s-o facă, dar acest deziderat a dispărut încă din antichitate.

Contrar aparenţelor, Braşovul era un oraş muncitoresc şi lozinca „clasa muncitoare este în frunte” dădea deja roadele specifice.

Locuiam într-un bloc de apartamente. La etajul superior, o familie ne inunda cel puţin odată pe lună. Epuizaţi de proteste, am fost sfătuiţi să-i dăm în judecată, după procedura standard a legislaţiei timpului. La sfârşitul tevaturii, despăgubirea modică, pe care a trebuie s-o plătească, a fost însoţită de reproşul: „De ce nu aţi făcut asta de la început? Am fi luat şi noi lucrurile în serios şi n-am fi ajuns aici.” (Îi era necaz că a trebuit să plătească tribunalului cheltuielile de judecată, mai mari decât despăgubirea faţă de mine.) Într-adevăr, după acest episod, nu ne-a mai inundat. În apartamentul lui, pe uşile de la baie şi ieşire erau lipite afişe mari, cu textul: „Ai închis apa?”. Morala: omul needucat acceptă normele de civilizaţie numai dacă este convins că nu are altă alternativă.

Noi ne consolam cu mici excursii prin împrejurimile oraşului şi chiar prin oraş, mângâindu-ne cu ideea că Braşovul este un oraş frumos şi că alegerea noastră n–a fost chiar atât de proastă.

Faptul că, la vremea aceea, în Braşov erau mai puţine străzi asfaltate decât în alte localităţi cu mult mai mici, spunea ceva despre administraţia oraşului, dar împrejurimile sunt într-adevăr frumoase.

Aveam în curând să constat că şi apa este o problemă aici. Oraşul s–a dezvoltat enorm în ultimii ani, dar edilii nu s–au învrednicit să–i asigure şi utilităţile necesare. Prin comparaţie, începusem să–i apreciez pe ploieşteni, unde nu există izvoare naturale la îndemână, dar apa nu a lipsit niciodată, deşi iniţial se obţinea prin extracţie din puţuri cu pompe submersibile. Doar mai târziu s-a construit aducţiunea de undeva de la poalele muntelui.

Pentru ca laptele să nu se strice în magazin, se găsea doar până la ora şapte, cel mult opt, dimineaţa, în cantităţi suficient de mici, pentru a fi siguri că se va vinde.

N–am fost şi nu voi fi niciodată un admirator al Ploieştiului, dar vrând–nevrând, schimbând oraşul remarcam tot felul de diferenţe. Schimbam nu numai oraşul, ci şi provincia, şi nu era pentru prima data, ci pentru a doua oară. Am crescut în Moldova, am stat aproape zece ani în Muntenia şi mă aflam acum în Transilvania.

Acum o altă diferenţă era prezentă: cea a distanţei faţă de Bucureşti. Începuse să se practice scoaterea intelectualilor la munci agricole. La Ploieşti auzisem de ea, dar Centrul de Calcul n–a fost niciodată solicitat. Mai aproape de Bucureşti, el era mai puţin provincial. La Braşov, am aflat încă din prima săptămână că, în fiecare duminică, aproape întreg personalul Centrului de Calcul merge la munci agricole. La început n–am mers, pentru că la sfârşit de săptămâna plecam la Ploieşti, unde soţia mea încă lucra; ea a venit o lună mai târziu.

Îmi amintesc că lunea, când mă întorceam, s–a nimerit de fiecare dată la Predeal să fie senin, dar în depresiunea Bârsei era ceaţă, iar Braşovul acoperit de o masă lăptoasă. Aveam senzaţia că urmează să cobor într-o groapă. Din punctul meu de vedere am coborât într-adevăr într-o groapă dar de altă natură. Cu ocazia muncilor agricole aveam imediat să constat că distanţa faţă de Bucureşti marchează şi o diferenţă de atitudine. Dispoziţia politică era aceeaşi; interpretarea era diferită. Mi–am amintit atunci o întâmplare devenită glumă. La Combinatul Brazi de lângă Ploieşti, la o şedinţă unde s–a vorbit despre „linia partidului”, un muncitor a spus: „Eu, tovarăşi, am lucrat înainte la CFR şi acolo era o vorbă: linia e dreaptă, dar numai până la Chitila”. Da, cei din Ploieşti ştiau să se fofileze. M–aş fi aşteptat ca ardelenii s–o facă chiar mai bine, dar am constatat că era invers. Aici se mergea la munci agricole în mod hotărât. Până la urmă a trebuit s–o fac si eu. La prima mea ieşire, odată ajunşi în sat, directorul a mers la sediul gospodăriei agricole de unde cineva a mers cu noi şi ne–a arătat un ogor semănat cu cicoare pe care noi trebuia s–o culegem şi apoi a plecat. Doar directorul nostru a rămas să ne supravegheze şi „încurajeze”. Vezi doamne, să nu compromitem onoarea Centrului de Calcul. Am muncit pe brânci. Aici se vedea şi caracterul slugarnic faţă de cei ce l–au făcut director. Cu anii, muncile agricole au devenit un adevărat coşmar. Acum eram doar la început.

Acest director, pe nume Cruţiu, avea un caracter cu totul special, de care nu era în totalitate vinovat: avea un fizic oribil, ceea ce, cu siguranţă i–a marcat psihicul. Era rău. Câţiva ani mai târziu, am cunoscut–o pe fosta lui soţie, miliţian. (Îi plăceau femeile mai înalte cu cel puţin un cap decât el.) Ulterior s-a recăsătorit cu o operatoare de Centrul de Calcul, de asemenea foarte înaltă şi cu 20 de ani mai tânără decât el. Prima soţie era foarte dezamăgită de el, afirmând că ea a fost cea care l–a impulsionat şi susţinut să se şcolarizeze, de pe poziţia de lucrător necalificat la Staţia radar şi de bruiaj, existentă atunci pe colina Cetăţuia din Braşov, şi până la cea de absolvent al Academiei Tehnice Militare. Extrem de curios este faptul că, după absolvire, nu a lucrat nici o zi în armată, ceea ce este aproape inexplicabil, deoarece armata nu–şi abandonează cadrele pregătite. Şi mai curios este că următorul lui „loc de muncă” a fost Teatrul de Stat din Sibiu, deşi nu avea nici o pregătire în acest sens. Atunci au avut şi cele mai dure probleme familiale, urmate de divorţ. Argumentul lui: ea nu mai corespunde noului său statut de intelectual. Pe de altă parte, era extrem de nervos, deoarece ar fi vrut să joace roluri importante, dar i se ofereau numai unele mici, de figuraţie. Nu lipseau, bineînţeles, nici ironiile unor colegi, pe tema lipsei din repertoriu a rolului Quasimodo, care i s–ar fi potrivit ca o mănuşă. N–a stat mult timp acolo, pentru că, din actor la Teatrul din Sibiu, a ajuns brusc şeful unei instituţii de cultură din Braşov, de unde, în şi mai scurt timp, a devenit cadru didactic al Universităţii braşovene, la catedra de electronică. Studenţii care l–au cunoscut povestesc că explica foarte pe înţeles funcţionarea aparatului de radio, dar nu şi altceva. Ştia să se facă plăcut, dar ştia şi mai bine să se folosească de oameni, fiindcă prost nu era. Dimpotrivă, era chiar foarte inteligent, dar răutatea îi obnubila mintea. La înfiinţarea Centrului Teritorial de Calcul Electronic din Braşov, partidul l-a numit pe el director. Cred că numele i-a fost predestinat, să se crucească lumea la asemenea evoluţie.

Dar, dezamăgirile au început să curgă şi n–au fost numai ale mele, ci şi ale soţiei mele. Deşi medic specialist oncolog, a fost încadrată ca medic de întreprindere, şi – de unde ni se promisese la venire încadrarea ei în specialitate – acum avea greutăţi chiar şi în întreprinderile prin care era mutată din când în când. La amândoi ni se blocaseră până ce şi actele pentru schimbarea domiciliului. Deşi veneam dintr-un oraş echivalent, pentru mine s–a solicitat avizul Consiliului de miniştri, iar ea avea oricum decizia Ministerului sănătăţii. Cu viza Primului ministru, actele zăceau ascunse pe undeva. Aproape că nici nu le mai dădeam atenţie, pentru că cea mai mare parte dintre necazurilor veneau de la serviciu, mă privea personal şi erau legate de oamenii cu are aveam de–a face în mod direct. Cauza a fost grupul de arivişti ce–şi doreau funcţii de şefi şi care au fost stânjeniţi de venirea mea. Directorul era de partea lor; doar el îi angajase. „Nebunia stăpânului fără nerozia slugii nu face două parale”. Nu-mi amintesc cine a spus asta, dar se potriveşte. La presiunea lor, directorul s–a raliat cu ei (erau mai mulţi, iar unii cu relaţii locale influente). Faptul că eu eram profesionist nu conta. În Centrul de Calcul din Braşov, mai tânăr decât cel din Ploieşti, aveam – o pot spune cu toată modestia – câteva atu–uri ce mă distanţau de ceilalţi în mod incontestabil. În marea lor majoritate, noii mei colegi erau cu mult mai tineri, fără experienţă în nici un domeniu.

Obiectivul centrelor teritoriale era proiectarea şi implementarea lucrărilor informatice pentru întreprinderile din teritoriu. Întreprinderile erau deci beneficiarii noştri. Experienţa mea în industrie n–o avea nimeni. Ca programator, aveam deja doi ani de activitate ca profesionist şi câteva lucrări serioase la activ, în timp ce ei abia se şcolarizau. Despre cercetare operaţională, analiză numerică şi alte domenii ale matematicii aplicate nici nu auziseră. Fapt e că, la venirea mea în Braşov, nu exista nici măcar o singură lucrare în funcţiune.

De unde eu credeam că voi face muncă de cercetare, să implementez programe de mare anvergură etc., (aveam deja câteva proiecte începute), a trebuit s–o iau de la început şi să caut în mulţimea de angajaţi pe alte criterii decât cele profesionale câteva persoane cu ceva dotare intelectuală, să le învăţ primele noţiuni şi să realizez în mare viteză primele lucrări funcţionale. După ce am făcut–o, nu m–a lăudat nimeni pentru că între timp relaţiile se înăspriseră.

Diferenţa de statură intelectuală dintre mine şi ei era mult prea mare pentru ca să–mi fac probleme, dar treptat am constatat că pierd teren. Cel mai tare m–am supărat atunci când, la un seminar de comunicări mai mult sau mai puţin ştiinţifice, organizat de Institutul Central de Informatică, directorul a plecat fără mine, însoţit doar de câţiva protejaţi. Nu le–a păsat că acolo lumea întreba de mine şi nu de ei. Nu sunt lipsit de modestie dacă afirm că, în lumea mică a informaticii ce abia se năştea atunci în România, eu eram o persoană bine cunoscută şi apreciată. Cei doi ani petrecuţi în Centrul de calcul din Ploieşti mă impuseseră. Impostorilor nu le păsa însă de argumente de acest fel. De altfel, cei mai mulţi nici nu înţelegeau natura lucrurilor, dar mite conţinutul lor. Dacă ignoranţa îi ţinea aproape de pământ, naivitatea şi arivismul îi ridicau până la cer. Unii aveau senzaţia că, dacă îmi furau „micile mele secrete”, se puteau descotorosi de mine şi să culeagă singuri laurii mai târziu. Degeaba le explicam că nu este nimic de furat, că eu le explic ceea ce trebuie să ştie, că eu sunt interesat ca ei să mă urmeze. Nu există nici un „secret al pietrei filozofale”. Ba mai mult, am ţinut cursuri în care încercam să–i învăţ din „secretele” care nici nu erau ale mele, ci ţineau de abecedarul informaticii, fiindcă de acesta aveau nevoie. Nu vroiam să–i jignesc şi nu le–am spus că, pentru cei mai mulţi dintre ei, oricâte secrete mi–ar „fura”, deşi eu le ofeream gratis, tot nu m–ar putea ajunge, fiindcă eu permanent voi crea ceva nou, ceva prin care voi fi înaintea lor, aşa că ar face mai bine să încerce să mă urmeze, dacă pot. Şi–ar fi zis probabil că sunt arogant, deşi ei erau cei încrezuţi, nerealizându-şi micimea. Cei mai mulţi, majoritatea aduşi de director pe alte criterii decât cele intelectuale, nu au înţeles niciodată mare lucru. Câţiva doar şi nu imediat au realizat că „e ceva putred în (Dane)marca Braşovului” şi au început să deschidă ochii. Era deja târziu!

Că pe lumea aceasta sunt şi oameni răi ştiam şi eu. Avusesem destule ocazii s–o constat pe pielea mea, fără să mai vorbesc despre cele observate asupra celorlalţi. Dimensiunea răutăţii lor era parcă alta. În Moldova, sau poate că în mentalitatea mea mai copilărească, influenţată eventual de educaţie, răutăţile aparţin celor sus–puşi. Multe lucruri sunt puse pe seama „diplomaţiei”, în sens adjectival, ceea ce vrea să spună că pentru atingerea scopului oamenii politici se folosesc şi de mijloace mai puţin corecte. Politicienii da! Noi, oamenii obişnuiţi, nu! în relaţiile dintre state, există tot felul de argumente şi pretexte, iar protagoniştii de cele mai multe ori nu discută direct, astfel încât nu se văd atunci când ar trebui să roşească pentru comportarea lor. Noi, oamenii obişnuiţi însă trebuie să fim corecţi, cu atât mai corecţi cu cât ne vedem mai des cu partenerii noştri. Era valabil în Moldova, sau cel puţin în Moldova imaginaţiei mele. Era valabil şi la Ploieşti, dar cu o particularitate: agresivitatea. Ploieştenii sunt mai certăreţi, dar în felul acesta îşi rezolvă disputele chiar mai repede. Ardelenii însă nu discută aproape deloc. Păstrează gândurile pentru ei. Perioada de dominaţie străină poate fi o explicaţie, sau măcar o circumstanţă atenuantă. Există de aceea riscul ca ardeleanul să–ţi reproşeze după 20 de ani că i–ai spus ceva ce probabil că nu–ţi mai aminteşti şi aproape sigur a fost interpretat greşit pentru că nu se potriveşte cu ceea ce gândeai despre acel subiect. Ceea ce m–a surprins neplăcut a fost adoptarea tacticilor folosite de politicieni la nivel inter–personal. Ceea ce spuneam că este admis ca practică la nivel diplomatic, între politicieni, dar considerat a fi imoral la nivelul vieţii noastre obişnuite, este aplicat aici la orice nivel.

Cum, ne–cum, finalizasem programul pentru programarea producţiei, chiar în mai multe variante. Când să–l aplic însă, am avut o prima mare surpriză, relevantă faţă de mersul economiei româneşti în ansamblul ei.: întreprinderile fugeau de el „ca dracul de tămâie”. Într-o primă fază, conducerea era interesată, deşi se simţea opoziţia subalternilor. În faza a doua, însă, tocmai conducea îl respingea chiar şi atunci când subalternii îl doreau. Trebuie să explic. La început, interesul conducerii era unul teoretic, în timp ce opoziţia aparţinea celor mai mărunţi, ce bănuiau că un program de calculator le va răpi din autoritatea lor, dar mai ales din libertatea lor de a manipula, în înţelesurile ei mai puţin cinstite. Un maistru, spre exemplu, poate distribui lucrările către muncitori în mod preferenţial. Prin aceasta, autoritatea – uneori şi bugetul – lui au de câştigat. Temerea că interesele lui ar putea fi afectate este pentru el un motiv serios să privească calculatorul cu ostilitate. În faza a doua, însăşi conducerile deveniseră circumspecte pentru că programele de calculator ar fi făcut posibile verificările datelor statistice raportate, date ce erau din ce în ce mai mult „ajustate” conform cerinţelor partidului.

Un alt program, pe care mă gândisem să–l fac, bazat tot pe simulare matematică, a fost întocmirea planului de şcolarizare la nivel de judeţ, în special pentru şcolile profesionale. Se ştia că planul întocmit pe baza solicitărilor întreprinderilor era o formalitate birocratică, ireale, fiindcă întreprinderile însele erau în imposibilitate de a furniza date corecte. De cele mai multe ori datele furnizate se refereau la necesităţile curente şi nu la cele viitoare, când elevii şcolarizaţi azi vor termina şcoala, dar şi pentru că între timp întreprinderile îşi vor fi rezolvat problemele pe alte căi. Asta ca să nu mai vorbim despre modificările planurilor lor de producţie.

Aici surpriza a fost de altă natură: am aflat că planurile de şcolarizare se întocmesc, nu în funcţie de solicitări, ci în funcţie de cadrele didactice existente şi care trebuie să aibă de lucru. Iar în Braşov, persoane cu influenţă sunt multe, relaţiile lor şi mai multe, de profesorii repartizaţi la ţară dar cu veleităţi urbane să nu mai vorbim. În consecinţă, Braşovul şcolariza cu mult mai mulţi muncitori decât avea nevoie. Programul meu de optimizare venea ca nuca în perete. Singurele probleme rămase disponibile pentru informatică au rămas exact cele despre care se spunea la început că ar fi o pierdere de timp să ne ocupăm de ele: lucrările contabile. Salariile listate la calculator nu erau nici mai mari şi nici mai mici decât cele calculate manual, dar tocmai de aceea asemenea programe nu au produs reacţii negative. Ultima lozincă era: „Informatica e bună, cu condiţia să nu deranjeze”.

În 1975, am vizitat Bulgaria. De fapt, litoralul bulgăresc, şi asta pentru că la O.N.T. nu mai existau bilete pe litoralul românesc, ci doar la Albena, în Bulgaria. Curios, şi preţul biletelor pentru un sejur în Bulgaria, cu transport cu tot, era mai mic decât pe litoralul românesc. Am mai avut parte şi de alte surprize, nu numai din categoria celor mărunte, ci chiar subiecte de reflecţie. Bulgaria a fost, de fapt, prima ţară pe care am vizitat–o, cu adevărat, pentru că excursiile în grup, în URSS, erau organizate numai pe trasee dinainte stabilite şi numai în oraşele mari, astfel încât nu se poate spune că vizitam ţara. De altfel, interesul meu în Leningrad şi Moscova era limitat la muzeele de artă, cu adevărat remarcabile. În Bulgaria, o primă surpriză, ce părea neplăcută, s–a dovedit a fi norocul nostru: la frontieră am fost anunţaţi că nu putem fi cazaţi la Albena, pentru care plătisem biletele, ci în Varna, la particulari. Norocul a fost dublu. În primul rând, Albena era încă în construcţie, şi n–ar fi fost deloc o plăcere să stăm în mijlocul unui şantier. Noi însă nu ştiam acest lucru la plecare. Ni se spusese că Albena este o staţiune terminată, precum Mamaia noastră. În al doilea rând, stând la particulari, am avut un foarte mare grad de libertate şi posibilitatea de a–i cunoaşte pe bulgari la ei acasă. Pentru masă am primit bonuri valorice cu care puteam mânca în oricare dintre restaurantele agreate de organizaţia lor de turism, deci dintre cele mai scumpe, precum ONT-ul la noi, în România. Cum restul îl primeam în bani obişnuiţi, în scurt timp am obţinut banii necesari pentru a mânca mai ieftin oriunde în altă parte. Cu banii astfel obţinuţi am putut vizita şi alte locuri. Aveam deci libertate de mişcare deplină. Ne–am permis chiar două excursii în afara localităţii, una în nord până la Balcic şi alta până în sud.

O primă remarcă a fost ghidul bulgar, ce ne–a luat în primire de la frontieră. Era etnic bulgar ce învăţase limba română, deşi în Bulgaria erau zeci de mii de români. Pe unii dintre aceşti români am avut prilejul să–i cunosc la Varna. Lucrau în comerţ, dar nu mai sus de poziţia de chelner. Marea majoritate nu vizitaseră România după război, pentru că nu li se dăduse voie, deşi făceam parte din acelaşi „lagăr democrat”. La vestea că suntem români, veneau să schimbe câteva vorbe, dar cu teamă să nu–i vadă şeful. Unul dintre ei, aflând că suntem din Braşov, a plâns în faţa noastră pentru că avea acolo un frate pe care nu–l mai văzuse de mulţi ani. În ceea ce îl priveşte pe ghid, rareori am văzut pe cineva care să urască cu atâta înverşunare ca el. În general, cei ce învaţă o limbă străină devin fani ai acelei ţări. La el însă, nu ştiu de ce s–a întâmplat invers. Ştia o mulţime de mărunţişuri defăimătoare din istoria României, pe care le invoca cu asiduitate. Chiar şi faptul că noi primisem cupoane pentru masă în valoare mai mare decât salariul lui l–a înfuriat, deşi noi plătisem pentru ele în lei sume echivalente, aşa cum se obişnuia pe atunci, atât în România, cât şi în Bulgaria, iar el ştia foarte bine acest lucru, dar invidia îl orbea. Ceea ce părea inexplicabil era de ce acest om trebuia să fie ghid? Se dovedea că politica bulgarilor era mult mai pragmatică decât a noastră, iar securitatea lor nu se limita la rolul de sperietoare a propriilor concetăţeni.

Tot la capitolul politică, nu puteai să nu remarci portretele lui Brejnev şi Todor Jivkov, întotdeauna împreună, primul, cu capul ridicat şi privire de vizionar scrutând zările, iar al doilea, modest şi cu capul plecat. Bulgaria era pe atunci copilul alintat al fratelui mai mare, capul de pod cel mai înaintat al lumii slave, dincolo de România latină. Aveau de aici şi câteva avantaje, aşa că poziţia plecată a lui Jivkov nu era total gratuită.

Ceea ce mi–a plăcut pe litoralul bulgăresc a fost calitatea amenajărilor turistice. Într-o contradicţie surprinzătoare cu principiile comuniste – de care noi credeam că ne–am detaşat oarecum – zonele destinate turismului erau moderne, curate şi aproape complet separate de zonele ocupate de populaţia autohtonă. Aici, politica bulgarilor s–a dovedit mai inteligentă decât a noastră, inteligenţă pe care se pare că au dovedit–o şi mai târziu. Cât despre locuitori, îmi amintesc o scenă ce m–a amuzat. S–a petrecut într-un restaurant, unde la un moment dat a intrat un grup de „tovarăşi” ce participaseră la o şedinţă importantă „la centru”. Erau îmbrăcaţi în costume de culoare închisă, majoritatea negre, şi îşi târau cu greu hainele pe braţ, pe o căldură într-adevăr insuportabilă. Purtau însă sandale grosolane, fără ciorapi....

Am mai fost în Bulgaria câţiva ani mai târziu, la Sofia, la un revelion. De data aceasta, organizarea a fost aproape inexistentă, iar Sofia mi–a apărut un oraş mai modest decât primele patru mari oraşe din România, oricum incomparabil cu Bucureştiul. Clădirile sale monumentale, dacă le pot numi astfel, nu le egalează pe cele ale oraşelor importante din România. Iaşiul, Clujul, Timişoara, chiar şi Braşovul sunt mult mai evoluate. Ştiu însă bulgarii să–şi conserve mai bine istoria. Ceea ce m–a surprins în mod deosebit a fost o constatare în totală contradicţie cu stilul sovietic, deşi, repet, Bulgaria a fost copilul alintat al Moscovei. Dacă în URSS religia fusese practic desfiinţată, în Bulgaria ea era cât se poate de liberă, iar oamenii foarte credincioşi. Bisericile din Sofia erau pline aproape permanent, şi nu sunt deloc puţine. E de presupus că ruşii şi–au dat între timp seama de eroare şi le–au permis bulgarilor această libertate, asigurându-se astfel de fidelitatea lor, pentru că interzicerea religiei a fost nu numai inutilă, dar şi una dintre cele mai dăunătoare idei leniniste. Tot în legătură cu religia, dar fără legătură cu opţiunile populaţiei, a fost o surpriză plăcută pentru mine să găsesc într-un magazin de discuri înregistrări ale renumitului lor bas Boris Christoff. Surpriza a fost maximă atunci când printre discuri am găsit „Liturgia Domestica” de Alexander Gretchaninov. Acesta a fost un compozitor rus, emigrat în Statele Unite. Noi îi repudiasem chiar şi pe românii căzuţi în dizgraţie. Să editezi un album al unui transfug rus, compozitor de muzică bisericească, mi s–a părut de neconceput. Bulgarii au făcut–o totuşi, pentru că Boris Christoff era una dintre mândriile lor, o personalitate prin care Bulgaria se făcea cunoscută lumii culturale. Începeam să–mi revizuiesc opiniile despre bulgari. Noroc că n–am stat mult. Mi le schimbam însă tot mai mult pe cele despre români, cel puţin despre oficialităţile noastre. Reprezentanţii bulgarilor erau mai patrioţi decât ai noştri.

După prima vizită pe litoralul bulgar, am mers direct pe litoralul românesc. Cunoşteam acolo pe responsabilul unui hotel din staţiunea Venus, încă de când locuiam în Ploieşti. El ne primea fără să avem repartiţie, dar ne taxa ca şi cum am fi avut una, cu diferenţa că banii nu-i înregistra. Nu-mi amintesc cum am l-am cunoscut. Am mers acolo mai mulţi ani la rând.

Dincolo de aceste consideraţii generale, în Centrul de calcul am avut ocazia să constat mizeria internă a unor oameni care m–a scârbit profund. Sunt obişnuit cu disputa sportivă şi, teoretic, o pot înţelege şi pe cea mai puţin sportivă, dar dincolo de anumite limite mi se face scârbă şi abandonez. Îmi amintesc cum un fost coleg de serviciu, Miclea, (îmi pare rău pentru cuvântul coleg), când, după o şedinţă în care a tunat şi a fulgerat împotriva promovării unui coleg mai tânăr, îi povestea acestuia cinci minute mai târziu cât de mult l–a susţinut el, dar – vezi Doamne – ceilalţi din comisie s–ar fi opus. Acelaşi individ, după o vizită la Centrul de calcul din Ploieşti, a afirmat într-o şedinţă că eu aş fi recalcitrant de felul meu, că a aflat el la Ploieşti că şi acolo am fost în dispută cu şefii. Am replicat că recomandarea de intrare în partid mi–o dăduseră chiar directorul Centrului de Calcul şi şeful de atelier din D.S.A.P.C., adică tocmai şefii mei direcţi din ultimele două instituţii în care lucrasem, afirmaţia lui fiind deci o calomnie. Nu i–a păsat. Am aflat că afirmaţia a făcut–o şi în alte locuri, unde eu nu am mai avut posibilitatea replicii.

Miclea era ploieştean sadea şi mergea de multe ori acolo să–şi vadă rudele. Statutul lui în Centru de Calcul era identic cu cel al lui Feldman, de la Ploieşti, cu deosebirea că Feldman era un evreu descurcăreţ, în timp ce Miclea este greu de etichetat fără a folosi adjective jignitoare. Deşi a lucrat în Centru de Calcul până la pensionare, nu a înţeles niciodată cu ce ne ocupam noi. Caracterul, deloc onorabil, l–a ajutat însă să se menţină.

Aceasta este o fotografie de pe un carnet de sindicat din 1981. Am puţine fotografii din această perioada, din două motive. În primul rând, pasiunea mea pentru fotografii alb negru s–a diminuat, iar cea pentru color nu era realizabilă din lipsa condiţiilor tehnice. În schimb, între timp au apărut diapozitivele. Am făcut o mulţime, dar ele nu pot fi reproduse aici, din păcate.

Chiar dacă pe plan naţional mai eram încă cunoscut, pe plan local reuşiseră să mă treacă pe linie moartă. Nu mai eram şef şi nici nu–mi mai doream. Aş fi fost într-o situaţie mai mult decât incomodă, pentru că un sef fără instrumentele necesare exercitării funcţiei nu este şef. Deşi socialismul a fost plin de asemenea paiaţe fără demnitate, nu mi–aş fi dorit să mă număr printre ele. Devenisem deci subaltern cu şefi incapabili să mă folosească. Primeam evident lucrări spre execuţie, dar asta îmi răpea doar puţin timp. Mai mult le lua lor să înţeleagă ce făceam. Restul timpului mi l–am umplut citind. Atunci am început să studiez filozofia. Nu să citesc, ci s–o studiez. Cu hârtie şi creion în mână şi cu un teanc de dicţionare pe birou. N–a îndrăznit nimeni să mă împiedice.

La mare mergeam aproape în fiecare vară. Evident, făceam şi poze.

Pe munte mergeam rar. Multă vreme nu am mai mers deloc. Începusem însă să am uşoare dureri în zona inimii şi mi–am zis că e cazul s–o las mai moale, aşa că am reluat mersul pe munte, dar foarte uşor, mai mult ca plimbare. Uneori eram solicitat de colegi. Unul dintre ei a fost Unţeanu, coleg de serviciu şi de tenis. În fotografie suntem în Piatra Craiului. Eu după aparatul de fotografiat, fireşte.

În ceea ce priveşte activitatea de comunicare ştiinţifică, dacă ei nu mă trimeteau, am început eu să fac astfel încât să fiu invitat de către organizatorii principalelor evenimente. În faţa invitaţiilor, nu puteau să mă refuze. De asemenea, mai publicam articole în reviste de specialitate. Într-o zi, un coleg etnic maghiar mi–a arătat un articol apărut în Ungaria ce făcea referire la un articol publicat de mine în România, articol ce a avut amabilitatea să mi–l traducă. M–am lăudat cu el în faţa unui activist de la partid. Singura lui reacţie a fost: „Da, păi nici cei din Ungaria nu sunt prea avansaţi în materie de informatică”. Ignorantul pretindea că ştie el cât de avansată sau de puţin avansată este informatica în lume. Spuneam despre directorul Centrului de Calcul că nu era tocmai ceea ce trebuia, dar asta n–ar fi fost o noutate. Un director bun ar fi fost o surpriză. Acesta era unul chiar foarte deştept. Ghinionul lui era de natură psihică. Natura îl dotase nefericit din punct de vedere fizic, motiv pentru care refulările lui se manifestau exacerbat. Era diform şi asta îl făcuse rău. Nu odată l–am surprins jucându-se cu nervii celor ce depindeau de el, mai ales dacă erau puţin naivi. A reuşit cu firea lui să–şi atragă mulţi duşmani, astfel încât eu nu am mai contat.

Sibaris şi Crotona erau două cetăţi rivale. Se ştie că cei din Sibaris erau adepţii plăcerilor. Când la atacul adversarilor au început să cânte, caii atacatorilor, obişnuiţi cu sunetul armelor, au început să danseze, astfel că au putut fi învinşi cu uşurinţă. Morala: e uşor să învingi un popor, dacă le oferi alt cântec. Cântecul meu a pus pe gânduri pe mulţi dintre cei care nu îndrăzneau să se pronunţe. Din fericire, în Centrul de Calcul au existat şi informaticieni interesaţi să se afirme profesional înainte de a aspira la posturi. Mai existau apoi tinerii absolvenţi veniţi prin repartiţie şi nu graţie „bunăvoinţei” deloc dezinteresate a directorului, care erau persecutaţi şi care mă susţineau pe mine şi nu pe el. S–au format două tabere în război deschis. Delimitarea era netă: profesioniştii pe de o parte şi impostorii de cealaltă.

Din păcate, o replică des folosită a activiştilor de partid era „Nu e momentul”. Adică – vezi Doamne – el are o gândire modernă, dar societatea nu este încă pregătită pentru asemenea idei. În realitate, cu excepţia activiştilor consacraţi şi aflaţi în funcţii foarte înalte, cei pasageri ştiau că vor fi schimbaţi cândva, conform principiului de „rotire a cadrelor”. De aceea, ei îşi pregăteau un post comod şi bine retribuit, unde să „fie numiţi” la momentul oportun. Cel de director al Centrului de Calcul era tocmai bun. Condiţia era ca directorul în funcţie să fie vulnerabil, pentru a putea fi înlăturat. Efectul era menţinerea în funcţie a directorilor vulnerabili, pentru că existau întotdeauna mai mulţi activişti cu aceleaşi interese şi care se opuneau, păstrând postul pentru ei. Aşa se face că provizoratele durează cel mai mult.

Eu nu mai eram activ în Centrul de Calcul, dar colegii mă foloseau pentru exemplificarea comportării incorecte a directorului faţă de puţinii specialişti.

Într-un fel, poate că am greşit şi eu, cel puţin pe plan diplomatic. I-am spus directorului, spre exemplu, că unii dintre cei pe care îi angajase nu au ce căută în informatică, fiindcă nu vor fi niciodată capabili să scrie un program, oricât de elementar. Unii dintre ei nici nu-şi propuneau. Bineînţeles că nu i-a convenit, fiindcă motivele pentru care îi angajase erau cu totul altele. Nu a trecut mult timp şi unii dintre aceşti angajaţi, deşi aveau deja o vechime în Centru de câteva luni bune - timp în care nu făcuseră nimic - au fost mai mult decât surprinşi, atunci când le-am cerut să facă ceva, lucruri simple, bineînţeles: cum îndrăznesc să-i pun la treabă? Unii chiar m-au reclamat la „tătucul” lor, directorul. După o jumătate de an de asemenea dispute, îmi era evident că racilele fundamentale nu puteau fi schimbate, că nu pot conduce o echipă care nu doreşte să meargă în aceeaşi direcţie cu mine şi că eu însumi nu doresc să fiu părtaş cu ei. De altfel, directorul însuşi obişnuia să-mi spună că sunt singur printre ei, deci nu am nici o şansă. În mai puţin de un an am trecut în opoziţie. Spre dezamăgirea lui, nu eram singur. Deşi puţini, au existat şi câţiva intelectuali adevăraţi, dornici să-şi folosească în mod creator timpul, la care s-au adăugat şi tinerii absolvenţi repartizaţi la Centrul de Calcul de către Minister, şi care erau trataţi discriminatoriu.

Până la urmă, directorul a fost schimbat, dar nu cu unul mai bun, ci cu un activist de partid, prin care se dorea pedepsirea „recalcitranţilor” şi mai ales disciplinarea lor. Se poate spune că victoria noastră – dacă a fost a noastră – a fost una à la Pirus. Noul director, la indicaţia şefilor lui, adică a partidului, ne–a obligat chiar ca în lunile următoare să întocmim conspecte ca la şcoală după „materialele de partid”. A fost cel mai penibil director pe care l–am avut, mai jos cu mult chiar faţă de primii directori–muncitori din anii ’50-60.

Pretindea că este oltean şi, ca tot olteanul, aspiră la mai mare, precum Jiul, care se varsă în mare împreună cu afluentul lui, Dunărea. În realitate, era dintr-un cătun din partea cealaltă a Oltului, Venit ca ucenic într-o uzină braşoveană, incapabil fiind în toate posturile prin care a trecut, a fost omul preferat al organizaţiilor de tineret, sindicat, partid etc., până când a ajuns inginer fără să fie student, şi director la Centrul de Calcul, fără să înţeleagă nimic din ceea ce se petrecea în jurul lui. Nici n–ar fi putut, pentru că incultura lui era aproape desăvârşită. Era însă foarte convins că, dacă el e superiorul nostru, este mai deştept decât noi. Poate că, într-o anumită privinţă, avea dreptate. Oricum era inutil să–i spun că oamenii pot avea obiective diferite, că eu doresc să mă realizez ca profesionist şi nu ca politician. Dar el era tipul de om care crede că ceea ce îi place lui place tuturor, iar ceea ce nu–i place lui nu place nimănui.

În simplitatea lui se considere superior, fiindcă el a ajuns unde – credea el – toată lumea ar vrea să fie. Nu ştia un lucru simplu, că nu trebuie să-i judecăm pe toţi oamenii după aceleaşi criterii şi în nici un caz după ale noastre. Unii au vocaţie de pionieri; dacă sunt primii care au făcut ceva sau au ajuns undeva, se simt împliniţi. Dacă altcineva le-a luat-o înainte – precum Robert Scott, care a murit îngheţat şi demoralizat, fiindcă Amundsen ajunsese înaintea lui la Polul Sud – atunci vor simţi că şi-au risipit viaţa. Alţi oameni îşi propun să construiască acolo unde se află. Nu vor să descopere nimic; vor doar să lase în urma lor un semn că au existat şi că n-au trăit degeaba. Sunt şi ei oameni de iniţiativă, dar altfel decât primii. Există însă şi persoane care, dimpotrivă, nu riscă să întreprindă ceva nou. Aşteaptă ca altcineva să le spună ce au de făcut şi sunt mulţumiţi la sfârşitul zilelor în care totul a decurs conform rutinei. În consecinţă, proverbul „Nu fă altuia ce ţie nu-ţi place” poate fi re-frazat în „Nu impune altora plăcerile tale. Poate au alte gusturi”.

Directorul nostru credea invers, că dorinţele şi plăcerile lui sunt ale tuturor celorlalţi şi vedea în orice salariat mai răsărit un concurent primejdios la funcţia de director. Se înşela amarnic, fiindcă rolul de slugă la partid nu şi-l doreau decât foarte puţini. Cel de constructor, de proiectant de lucrări de informatică sau de cercetător erau cu mult mai tentante pentru un intelectual autentic.

În ceea ce priveşte jignirile, era obişnuit, pentru că era ironizat zilnic, nu numai de către noi. Chiar dacă de obicei nu realiza ironia, sau avea doar o bănuială, erau suficiente şi cazurile în care era conştient de postura lui de impostor, dar suporta. Comportarea lui îmi aducea aminte uneori de întâmplarea din copilărie cu ţiganca ce–şi arăta fundul unui domn care o mustrase, bineînţeles, după ce luase o distanţă apreciabilă. Asocierea nu era cu totul întâmplătoare, dar nu vreau să fac acum discriminări pe teme cromatice.

Acum, peste ani, mă întreb dacă nu am greşit şi eu şi – asemenea perşilor, care băteau cu vergile marea, furioşi pentru înfrângerea suferită –dau vina pe alţii pentru faptul că eu nu m-am integrat. Pe de altă parte însă, sunt adeptul credinţei că în viaţă trebuie să respecţi principiile care te fundamentează. Nu sunt gelos, spre exemplu, pe un escroc, pentru că are bani mai mulţi decât mine, fiindcă nu mi-am propus să fiu escroc.

Iluziile se află pe înălţimi, asemenea sălaşului zeilor pe muntele Olimp. Îndoielile apar pe drumul către asemenea ţeluri înalte. Nu ni le dorim, dar ce ne-am face fără munţi? Pentru multe persoane, speranţele se risipesc precum fata morgana. Totuşi, nimeni nu-i poate împiedica să spere şi nici nu trebuie s-o facă. Este vocaţia lor, pe care nici ei înşişi n-o pot schimba. Poate au greşit, alegându-şi o ţintă nepotrivită posibilităţilor lor reale. Asta se poate corecta. Firea însă nu şi-o poate schimba. Cred că este valabil şi pentru mine.

Al XVI–lea Congres mondial de istoria şi filozofia ştiinţei s–a ţinut la Bucureşti în 1981. Cu această ocazie, Academia Română a editat o serie de cărţi sub titlul „Istoria Ştiinţelor în România”, câte una pentru fiecare domeniu (matematică, fizică, medicină etc.) printre care şi una dedicată ciberneticii. Aici, numele meu apare de mai multe ori, atât în textul principal, cât şi în „Studiul bibliografic privind contribuţia românească la dezvoltarea ciberneticii”, prin două dintre lucrările publicate de mine până la acea dată. Am fost singurul informatician din Braşov citat. Bineînţeles că eram, şi sunt, foarte mândru, aceasta fiind o recunoaştere obiectivă a mea, cu atât mai mult cu cât nu cunoşteam pe nimeni din comitetul de redactare. Urmarea e uşor de bănuit: cu excepţia soţiei şi a câtorva rude, invidia celor cărora le–am arătat cartea a fost atât de evidentă, încât după scurt timp am preferat să o ţin sub tăcere. Între timp, dobândisem înţelepciunea alpinistului, care păstrează pentru el şi cei câţiva cunoscători satisfacţiile unei escalade reuşite şi nu riscă să intre în gura celor ce oricum n–ar înţelege nimic.

Una dintre satisfacţiile majore ale proaspătului director era să urmeze cu abnegaţie, chiar cu plăcere, indicaţiile de partid şi să ne scoată la „munci agricole”. Mitocan sadea, ura intelectualii din toată puterea fiinţei lui. N-o făcea nici din dragoste pentru agricultură, fiindcă nu făcuse niciodată agricultură şi nu provenea din familii de agricultori, ci dintr-un cătun cu oameni ce nu posedau pământ. Făceau doar cărămizi din pământ galben, amestecat cu bălegar.

La început ne chemau doar duminicile. Mai târziu a ajuns să ne „scoată din producţie” şi în zilele lucrătoare.


La început




La sfârşit

Cele două fotografii alăturate sunt de la Cobor. A fost cea mai amplă organizare.



A durat două sau trei săptămâni, nu–mi amintesc exact. Ştiu doar că în ultima parte am refuzat să mă mai duc. Câteva zile putea fi un divertisment, dar după o săptămână eram deja prea obosit. Se plec a dimineaţa cu trenul până la Rupea, apoi cu câteva autobuze rablagite încă vreo oră, pentru că drumul era foarte prost.

Fotografia este luată la Centrul de calcul, unde, din cauza frigului, purtam un pardesiu vechi pe post de halat.

Când la o şedinţă am încercat să arăt că politica Centrului de Calcul de exagerare a rolului secţiei de exploatare (unde se rulau pe calculator lucrări pentru clienţi) în dauna celei de programare este păguboasă, un coleg m-a asemănat cu Casandra. Dorinţa unora era să mă imagineze ca Laocoon, ei fiind şerpii gata să mă sugrume. Deosebirea dintre mine şi Casandra era faptul că eu nu prevestea rele, ci dădeam soluţii şi atrăgeam atenţia asupra unor greşeli, astfel încât relele să nu se întâmple. Argumentul meu, că secţia exploatare urma să dispară prin înfiinţarea oficiilor de calcul în întreprinderi, în timp ce programarea este singura capabilă să menţină Centru de Calcul ca instituţie de vârf, nu a contat. Oamenii mici sunt preocupaţi doar de prezent. Directorul însuşi şi-a exprimat deschis opţiunea: „zece ani mai merge”. Peste zece ani el urma să iasă la pensie. Nu este mai puţin adevărat că politica oricărui activist de partid viza doar prezentul, când nu trebuie să facă greşeli majore, pentru a nu fi refulat din reţeaua din care face parte.

Gata! Ajunge cu mizeriile! Să trecem la altceva!




Mama era fericită atunci când ne vedea, indiferent de condiţii.






Separat, dar mai ales împreună, ceea ce însă se întâmpla rar.






Noi la Braşov, Mira şi Gheorghe la Ploieşti.

Ciocul nu a fost un semn de frondă. Am mai purtat chiar şi barbă, şi încă de mai multe ori. Prima încercare a fost cea mai reuşită. Pe atunci, la puţin timp după căsătorie, barba era multicoloră. Deşi părul îmi albise încă de pe la 20 de ani (la 25 era aproape complet alb), barba mai avea ceva fire negre. A treia culoare venea de la firele roşii, ce existau doar pe lateralele bărbiei. Sprâncenele erau complet negre. Se spunea că îmi stătea bine şi eu n–am îndrăznit să contrazic pe nimeni în această privinţă. Îmi pare rău, dar nu găsesc nici o fotografie din perioada aceea. Au fost perioade din viaţa mea când am făcut zeci de fotografii şi altele când nu am făcut deloc. Curios este că printre acestea din urmă au fost şi unele dintre cele mai importante, cum ar fi cea din jurul căsătoriei.

Această fotografie este de la ultima încercare cu barbă, după care am ajuns la concluzia că nu merită să mai port barbă. E mai simplu să mă bărbieresc complet, ceea ce fac în fiecare dimineaţă după ce mă scol, dar înainte de a mă trezi, ceea ce întâmplă mai târziu, după ce beau o cafea şi mă asigur că n–aş mai putea dormi.

Serviciu, care începea la 7 dimineaţa, deci extrem de devreme pentru gustul meu, astfel încât drumul de circa douăzeci de minute pe jos era tocmai bun să mă trezească. Nu mă grăbeam, însă, pentru că ar fi fost păcat să nu dorm şi la serviciu un pic. Cel mai mare ghinion era să mă întâlnesc cu vreun coleg pe drum şi să fiu obligat să fac conversaţie cu noaptea în cap.



Pentru că, renunţasem la alpinism, am început să joc tenis. După schi a fost al doilea sport în care nu m–am descurcat prea bine. Se vede şi din poză. Era însă o formă de mişcare şi relaxare de care aveam nevoie.



Noul director aflase probabil că eu am prea mult timp liber şi a hotărât să–mi dea de lucru. Mi–a dat să implementez un program la toate întreprinderile comerciale din oraş. Pretenţiile lor nu erau mari, aşa că totul a fost simplu, cu o excepţie: o întreprindere al cărei contabil şef vroia mai mult, vizând chiar o teză de doctorat. Asta mi–a plăcut şi m–am ambalat. A ieşit o lucrare frumoasă, cu care în sinea mea mă mândresc şi acum, deşi nimeni nu ştie ce a însemnat ea pentru mine. Cu toate că era extrem de complexă, rezolvarea a fost atât de robustă încât ani de zile după ce noi, eu şi contabilul şef, nu mai eram în aceleaşi posturi, programele erau încă rulate de către alţi şi alţi funcţionari. Cu această ocazie am învăţat şi contabilitate. În general, îmi place ca ceea ce fac să fac în cunoştinţă de cauză. M–a ajutat şi contabilul şef cu care între timp mă împrietenisem. Nu pot să–i ascund numele. Se numeşte Furdui Eugen.

În fotografie, este lângă mine, la un simpozion la Oradea, de unde a cules aplauze. Spera să-şi ia doctoratul cu această lucrare, dar divergenţele din lumea comerţului erau la fel de mari ca peste tot. Până la urmă, şi-a pierdut şi postul. Iar pentru că orice lucru se învaţă serios, mi–am procurat mai multe manuale de contabilitate, inclusiv pe cele de la liceele economice. Aici am făcut o constatare uluitoare pentru mine, inginer, învăţat că în matematică o demonstraţie nu trebuie să aibă fisuri, adică lucruri nedemonstrate, şi că orice termen folosit trebuie să fi fost în prealabil definit. Ei bine, în acest manual destinat copiilor, prima pagină era de neînţeles chiar şi pentru mine datorită mulţimii termenilor necunoscuţi. Situaţia se repeta şi pe următoarele pagini. Majoritatea cuvintelor noi erau mai târziu definite în manual, dar pentru început numeroase fraze nu aveau nici un înţeles pentru cititor. Ori acestea erau lecţii ce trebuiau învăţate, la scoală profesorii puneau întrebări şi copiii răspundeau cu fraze învăţate papagaliceşte fără să fi priceput ceva din ele.

Abia atunci am înţeles ce înseamnă limba de lemn şi cum funcţionează ea. Constatarea mi se pare şi astăzi că este extrem de gravă, nu pentru contabilitate, ci pentru stilul de predare, stil ce formează mentalităţi. Generaţii întregi de copii se deprind cu ideea că pot/trebuie să rostească fraze fără înţeles pentru ei. Iar de aici şi până la a emite în mod voit fraze bombastice doar pentru a face impresie, nu mai este nici măcar un pas. Din păcate, situaţia nu este limitată la clasele de contabilitate din liceele economice, ci – am constatat ulterior – în mai toate domeniile unde activităţile nu sunt măsurabile şi unde impostorii îşi fac loc cu uşurinţă, tocmai prin asemenea tehnici: limba de lemn prin care proştii vor să pară deştepţi. Culmea e că uneori reuşesc!

Între timp, începusem să mă lămuresc că faza romantică a informaticii în România se sfârşea. De unde, la început părea să fie o fereastră prin care economia românească se deschidea către cea occidentală, acum era limpede că socialismul victorios o închidea şi pe aceasta, acoperind–o cu aceeaşi cuvertură cenuşie ca în toate celelalte domenii.

Profesiunea de analist-programator este frumoasă, chiar foarte frumoasă; este pasionantă. Din păcate, în România socialistă, cele mai bune programe rămân nefinalizate. Satisfacţia autorului pentru reuşita sa este singura realizare. Pare o muncă de Sisif. Aşa şi este, cu observaţia că Sisif există atât timp cât are o piatră de urcat. Filosofia mitului este mai profundă decât simpla exemplificare a unei munci zadarnice. Urcuşul lui este viaţa însăşi. El nu a fost imaginat doar pentru ca să ne înduioşeze pe noi. Pentru Sisif, înafara muntelui nu exista nimic, aşa că nu avea unde să plece. Datoria lui era să ducă stânca sus, unde avea bucuria lucrului bine făcut. Dacă piatra ar fi rămas acolo, viaţa lui rămânea fără ţel. Era sfârşitul drumului, era moartea. De aceea, căderea ei îi oferea prilejul s-o mai urce odată. Repetarea era însăşi viaţa. În ceea ce priveşte activitatea mea, neşansa m–a făcut să mă trezesc mai devreme. Şi uite aşa am început să cred că tot răul este spre bine. Iar dacă cu informatica nu mai era nimic de făcut, mi–am zis că este un moment propice să fac ceea ce nu făcusem până atunci, dar mi–aş fi dorit, adică să studiez filozofia la modul serios. Nu că aş fi avut vre-o pasiune pentru aşa ceva, şi nici că aş fi avut speranţa că voi deveni mai deştept. Cunoşteam chiar şi observaţia lui Goethe, din Faust:

Am studiat cu râvnă, ah, filosofia
Din scoarţă-n scoarţă, dreptul, medicina,
Şi din păcate chiar teologia,
Arzând de zel.
Şi iată-mă acum un biet nebun, Cuminte ca şi mai-nainte.
. . .
Mai sus sunt poate cu vreo două şchioape,
Dar cu nimic de infinit nu-s mai aproape.

Aveam deja această experienţă de la logică, inclusiv logica matematică, care – contrar aparenţelor – nu te învaţă să gândeşti mai bine. Dacă ştii să gândeşti suficient de bine, poţi să pricepi ceva din logică. Poţi să expui ceva într-un mod mai raţional, într-o succesiune logică mai uşor de înţeles de către alţii, dar nu descoperi noi raţionamente. Cel mult te antrenezi în manevrarea celor cunoscute, îţi sporeşti abilităţile intelectuale.

Din partea filozofiei, nu–mi era foarte clar la ce anume ar trebui să mă aştept, dar vroiam să înlătur sentimentul de inferioritate pe care–l simţeam din partea celor ce se auto–declarau filozofi, avansând prin asta ideea implicită cum că ei ar fi mai deştepţi decât restul lumii. Aveam eu o bănuială că lucrurile nu stau tocmai aşa, dar îmi trebuia proba. Mai cochetasem eu şi înainte cu filozofia, dar mi–am dat seama că nu merge cu lecturi sporadice. Trebuia să iau taurul de coarne, şi l–am luat. Nu cred că am devenit mai deştept după asta, dar cel puţin am eliminat suspiciunea că această lacună ar putea să–mi dăuneze. Există cu siguranţă altele mai grave.

O rază de lumină am primit tot de la un director, dar nu de la al meu. Fostul meu director de la Centrul de Calcul din Ploieşti, era acum la Institutul Central de Informatică (I.C.I.), forul nostru tutelar, pe post de şef al proiectului de cercetare ştiinţifică intitulat „Sistem informatic teritorial”. Cercetarea oficială se desfăşura atunci în cadrul „Planului naţional unic de cercetare”, plan ce era împărţit în secţiuni, capitole, capitolaşe şi aşa mai departe. O felie din plan era acest proiect al cărui şef era tocmai fostul meu director. Pentru că avea nevoie de executanţi (el era doar şeful) şi pentru că tema viza teritoriul, atunci el a cooptat câţiva informaticieni din oraşele mari: Cluj, Timişoara, Suceava, şi pe mine din Braşov. Am fost foarte bucuros din mai multe motive, printre care şi acela că racolarea mea de către el era cea mai bună dovadă că mă apreciase.

Dacă aceasta era o mângâiere de ordin sentimental, existau şi avantaje concrete. În primul rând, lucram la un proiect oficial de cercetare ştiinţifică. În al doilea rând, aveam independenţă profesională totală faţă de Centrul de calcul, de unde primeam doar salariu. Evaluarea proiectului se făcea la fiecare sfârşit de an la Bucureşti, fără altă participare braşoveană decât a mea.

Visul meu de a lucra în cercetare şi unul dintre motivele pentru care venisem la Braşov se împlinea acum sub o altă formă, la un nivel cu mult mai înalt.

Lucrarea s–a desfăşurat pe mai mulţi ani şi mi–a prilejuit noi experienţe.

Beneficiarul teoretic al proiectului era conducerea judeţului. Trebuia deci să intru în legătură cu cei mai înalţi activişti de partid din judeţ, de la care trebuia să obţin la sfârşitul anului un document prin care ei să ateste că lucrarea mea este utilă şi bine făcută. A început un joc bazat pe principiile:

– ei să se facă că sunt receptivi;
- eu să mă fac că–i cred şi, mai ales, să nu deranjez.

Conţinutul lucrării nu–i interesa şi oricum nu l–ar fi înţeles. Obiectivul principal era un program de simulare a evoluţiei localităţilor din teritoriu după diferite scenarii posibile, ceea ce ar fi ajutat conducerea judeţului să ia decizii corecte. Primul pas a fost analiza corelaţiilor dintre diferiţii indicatori economici şi sociali realizaţi în trecut, pentru ca, pe baza acestor corelaţii şi a trendului, să simulez evoluţia viitoare. Puteam vedea astfel la ce ne–am fi putut aştepta în viitor, care ar fi fost urmările unor decizii majore. O scenă amuzantă s–a întâmplat atunci când am arătat că programul ar putea servi printre altele şi la stabilirea planului de şcolarizare. Am mai vorbit despre el. Acum aveam o altă platformă de lansare, gândeam eu. Teoretic, planul de şcolarizare se stabilea după solicitările trimise de întreprinderi dar, la terminarea şcolii, absolvenţii nu mai găseau de lucru în meseria pentru care se pregătiseră, pentru că întreprinderile îşi rezolvau între timp problema pe alte căi, dar şi mai ales pentru că, incapabili să facă previziuni, solicitările întreprinderilor vizau prezentul şi nu viitorul. Aceasta era explicaţia oficială; cea neoficială era una a intereselor personale: planul de şcolarizare se stabilea de către Inspectoratul şcolar astfel încât să dea de lucru cadrelor didactice existente, care nu erau puţine, pentru că şi „pilele” erau multe. Braşovul şcolariza astfel cu mult mai mulţi muncitori decât avea nevoie. Cum programul meu i–ar fi deranjat, am fost sfătuit să renunţ.

Obţinerea datelor statistice era, de asemenea, o problemă extrem de dificilă pentru că datele oficiale erau afectate de deformări menite să ascundă realitatea, s–o cosmetizeze. Uneori aflam coeficienţii, sau algoritmul deformării, când exista unul. Cu trecerea anilor, datele nu erau bune chiar de nimic, şi atunci trebuia să caut alte căi pentru a le afla. Mergem des la Comitetul judeţean de partid, spre disperarea directorului, unde i–am cunoscut aproape pe toţi activiştii de rang înalt. Cu cei mai mărunţi, de regulă ne zâmbeam frumos când ne întâlneam pe coridoare, dar fără să discutăm nimic, dacă era posibil.



Uneori aveam putere să mai şi râdem.



Acceptarea mea în echipa de proiectanţi de sisteme informatice teritoriale mi–a dat din plin de lucru pentru mai mulţi ani. După un timp, lucrurile au început să se mai relaxeze pentru mine. Eram deja cunoscut şi recunoscut din nou, aveam un domeniu al meu în care ştiam ce aveam de făcut, cu alte cuvinte, totul mergea în mod natural.



Dacă pe plan local începusem să fiu acceptat – fie şi cu strângeri din dinţi - la Bucureşti mă bucuram de consideraţie nedisimulată, nu numai datorită acestei lucrări, ci – mai ales – a participărilor la numeroase consfătuiri ştiinţifice, simpozioane şi alte manifestări de acest gen, la care, pentru a participa, era suficient să trimit din timp materialul prin poştă. Ca urmare, sosea o invitaţie pe adresa Centrului de Calcul, care nu mai putea fi refuzată.

Pentru că lucrările pentru Sistem Informatic Teritorial luaseră amploare, dar şi pentru că ele presupuneau nu numai realizarea unor programe de calculator, ci şi un concept mai larg, cu implicaţii sociale şi nu numai, m-am gândit să scriu o carte, ceea ce am şi făcut. Până la a deveni carte, mai trebuiau parcurşi însă câţiva paşi, primul fiind obţinerea unor referate favorabile din partea unor personalităţi recunoscute.

Primul căruia m-am adresat a fost inginerul dr. Virgil Ioanid, profesor universitar la Institutul de Construcţii din Bucureşti. El era preocupat şi scosese, împreună cu matematicianul Mihai Botez, o lucrare despre sistematizare urbană. Eu mă ocupam de sistematizare teritorială, dar unele idei se legau.





Al doilea a fost sociologul Paul Popescu-Neveanu, profesor la Universitatea Bucureşti. Punctul lui de vedere era important, fiindcă subiectul lucrării are implicaţii sociale dintre cele mai puternice.





Al treilea, dar cel mai important din punctul meu de vedere, a fost academicianul Mihai Drăgănescu, cel care, mai târziu a devenit Preşedinte al Academiei Române şi care, pe atunci, era directorul I.C.I., forul nostru tutelar. Deşi la el se intra foarte greu – chiar de către salariaţii I.C.I. – pentru mine cred că avea o oarecare simpatie, fiindcă mă primea imediat ce mă anunţam.

De la toţi trei am primit recomandări elogioase.

Credeţi că a fost suficient? Aşi! Directorii editurilor erau cu mult mai puternici. Cartea nu a apărut niciodată, probabil pentru că nu m-am asociat cu cine trebuia.

Inutil probabil să spun că au fost suficienţi câţiva ani pentru ca şi acest domeniu sa fie nivelat prin formalismul sistemului socialist, motiv pentru care eu am reluat studiul filozofiei.

Mai târziu, după 1989, am scris o carte în care am cules câteva dintre lucrările anterioare, intitulată „Remanenţe informatice”, editată de Universitatea „Transilvania” din Braşov. Iată un extras din prefaţa, cu care mă mândresc, nu numai pentru că mă laudă, dar şi pentru că este prefaţată de Constantin Duguleană, prorector al universităţii. Iată un extras:

„Creativitatea, bazată pe o solidă pregătire profesională, este amprenta pe care o poată lucrările sale. Peste spiritul creativ, dacă aşezi eleganţa, stilul, frumuseţea exprimărilor şi inspiraţia în alegerea cuvintelor ajungi mai aproape de Cristache Gheorghiu. . . . Autorului cărţii, domnului Cristache Gheorghiu, îi voi purta veşnic un respect deosebit şi mă voi gândi la dânsul de fiecare dată când viaţa îmi va cere să mă ridic mai sus din punct de vedere moral şi intelectual.”

Capitolul 5: 1963–1972 1972-1980 Capitolul 7: 1980–1992