Capitolul 4: 1944–1954 1963-1972 Capitolul 6: 1972–1980

La începutul anului 1963 m-am mutat la Ploieşti, unde am lucrat mai întâi la „INTEX” Păuleşti, tot ca inginer mecanic, şi apoi la „Flacăra”, ca şef al serviciului mecanicului-Şef (denumirea, cam ciudată, nu-mi aparţine)

Odată cu mutarea în Ploieşti câteva lucruri s-au schimbat în viaţa mea. Aici locuia şi sora mea, Mira, căsătorita cu Gheorghe Găgeanu, ambii economişti, ce se mutaseră în Ploieşti în urma cu câţiva ani, dar prezenta lor nu a avut legătură cu schimbarea despre care vorbesc.

Ca rezident în Roman stăteam cu zilele în Bucureşti, unde eram trimis în interes de serviciu. Dacă doream să mai stau câteva zile în Bucureşti, era suficient să dau un telefon prin care să-mi anunţ şeful că rezolvasem toate problemele mai puţin una şi că în următoarea zi, după ce voi fi rezolvat şi această ultimă misiune voi veni acasă. Aproape sigur primeam alte însărcinări pentru care, bineînţeles, era necesar să-mi prelungesc şederea.

Ca Ploieştean, gândeam că voi fi aproape Bucureştean, drumul dintre cele două localităţi - circa trei sferturi de oră cu trenul - fiind aproape echivalent cu accesul în centrul oraşului (fără metrou, pe atunci) al unui bucureştean cu locuinţa în vreun cartier mai periferic.

Paradoxal, însă, acum eu eram cel care, după ce îmi rezolvam treburile în Bucureşti, mă grăbeam să revin acasă să dorm în patul meu.

Motivul esenţial era însă altul: începusem să practic alpinismul.


Atracţia pentru munte o aveam dinainte, dar ca turist. În fotografia alăturată este un coleg de serviciu.

Iar pentru că în timpul unor excursii mă aventurasem prin locuri mai puţin accesibile, mă gândisem că nu mi-ar fi stricat să am ceva mai multe cunoştinţe tehnice de escaladă. Această idee o aveam încă de când locuiam în Roman şi făcusem câteva greşeli.


Alpinismul în Moldova era cvasi-necunoscut. În Ploieşti am intrat mai întâi într-un grup local de alpinişti, iar după un an într-unul bucureştean, deoarece ploieştenii erau pe punctul de a abandona, ceea ce s-a şi întâmplat.

Cu ei am escaladat însă primele trasee, în clubul lor şi cu ei am participat la concursurile oficiale chiar câţiva ani mai târziu, până să mă înscriu într-un club bucureştean.


Această fotografie este luată după prima escaladă şi primul rapel. Gaura din flanelă dovedeşte că nu cunoşteam încă efectele frânghiei, ce se freacă pe ce are la îndemână. Pe atunci nu se foloseau materiale sofisticate şi era apreciat căţăratul cât mai natural.


Pentru început, combinam alpinismul cu un turism avansat. În primul concediu l-am mobilizat şi pe Nicu. Dormitul în cort devenise deja o obişnuinţă.

Prin coincidenţă clubul bucureştean la care m-am înscris a fost „Metalul”, acelaşi în numele căruia participasem la ştafeta 4 x 400, la Campionatul Naţional de Juniori din 1955, cred, când am obţinut locul doi. Clubul de atletism din Roman, unde activasem ca elev, se numea tot „Metalul”. În anii aceia, orice activitate trebuia să figureze undeva în structura oficială a statului, iar în alpinism – deşi era o formalitate – apartenenţa era obligatorie, fiindcă numai astfel se puteau obţine corzi şi celelalte materiale necesare.


Doi ani mai târziu, mi-am făcut o rană pe piele, fiindcă, la un rapel mai avântat şi foarte lung, coarda mi-a alunecat de pe hanoracul pus sub ea în „badulieră”. Fusese o zi toridă, traseul era expus la soare, eu mă dezbrăcasem şi am crezut că sunt atât de expert încât pot face spectacol. Mai târziu, când eram – chiar dacă nu expert – dar destul de experimentat, am avut un accident, care era să mă coste. Într-o zi de toamnă foarte frumoasă, am plecat trei echipe de alpinişti plus câţiva spectatori să escaladăm „Fisura Albastră” din „Peretele Văii Albe”, cel mai renumit şi dificil traseu din timpul acela. Eu şi cu Nae Moldovan eram primii, fiind consideraţi cei mai rapizi, mai ales că schimbam prin rotaţie capul de coardă, cu avantajul că, în regrupări, coarda depusă nu trebuia întoarsă, fiindcă se desfăşura în mod firesc, în ordinea inversă aşezării. Riscul de a se încurca era astfel evitat. Secundul pleca imediat cap, fără să piardă timpul. După cinci sau şase lungime de coardă, mie mi s-a rupt o scăriţă şi am căzut cam zece metri. Am avut noroc că Nae a fost atent şi a blocat coarda cu trupul său. Eu însă, pentru că eram în surplombă, am pierdut contactul cu peretele, coarda m-a răsucit, şi m-am lovit de stâncă lateral, la genunchiul şi cotul stâng. Am avut noroc că purtam o pereche de pantaloni din doc, ce fuseseră cândva de stradă. Pe munte, le desfăcusem manşetele, care îmi cădeau peste bocanc oprind astfel noroiul sau zăpada să intre în interior. În căţărare, rulam pantalonul până sub genunchi, pentru a avea libertate de mişcare. Tocmai sulul de material strâns astfel mi-a protejat genunchiul. Până la urmă, am avut doar o tăietură a unul colţ de stâncă în muşchi, care s-a vindecat fără probleme. Toţi ceilalţi participanţi la escaladă s-au speriat şi au plecat. Aproape că mi-a părut rău pentru ei. Noi am renunţat, fiindcă nu mai aveam scăriţă.

După doi ani efectuasem deja cele mai dificile trasee de căţărare din România. Pentru asta însă programul meu se schimbase radical. În fiecare sâmbătă, după terminarea programului, plecam de la serviciu, treceam pe acasă să-mi iau rucsacul ce mă aştepta gata pregătit, urcam în vagonul doi al trenului personal 5001 (parcă), unde mă întâlneam cu coechipierii din Bucureşti. Coboram la Buşteni, de unde urcam până la refugiul alpin Coştila, care devenise casa mea pentru sâmbăta seara.

Adio petreceri, adio dans, adio . . . orice altceva. Devenisem un robot cu program precis. Sâmbăta şi duminica eram pe munte, luni în refacere, în celelalte zile abia dacă mai apucam să fac faţă activităţilor obligatorii.


El este Nae. Nu întotdeauna a purtat barbă. Era din Transilvania, dar lucra ca matematician la Institutul de Fizică Atomică din Bucureşti. Era mic de statură şi cu o deosebită rezistenţă în picioare, probabil şi datorită zonei deluroase în care a copilărit.


Cu el am făcut cele mai importante trasee în perioada 1965-1967.

Aici, într-un tur de plăcere prin „Colţii Morarului”, din Bucegi.


Iar pentru că schiul nu putea lipsi din inventarul unui alpinism, m-am apucat şi de schiat. De data aceasta, însă, mi s-a înfundat. Am schiat mult, mi-a făcut multă plăcere, dar nu am devenit niciodată un foarte bun schior. Motivele au fost două: acest sport se învaţă în copilărie, nu la 25 de ani. Al doilea a fost unul personal: eu credeam că pot învăţa fără instructor. M-am înşelat; trebuie unul. Abia după ce învăţasem binişor mi-am dat seama cât de puţin ştiu. Eram însă perseverent.

În general, lucrurile începeau să meargă din ce în ce mai bine, nu numai în ceea ce mă priveşte, dar chiar şi pe ansamblul economiei naţionale. După ce ruşii îşi retrăseseră armata în 1958, România se orienta din ce în ce mai mult către occident. Se construiau tot mai multe întreprinderi cu tehnologie din vest, iar producţia lor era exportată tot în vest. Bineînţeles, s-au făcut şi greşeli, mai ales în întreprinderile mari, unde partidul era mai activ. Este relevant, spre exemplu, faptul că industria uşoară s-a dezvoltat mai sănătos, decât industria grea, unde „aflatul în treabă” al activiştilor era mai activ. Cu cât întreprinderea era mai importantă din punctul lor de vedere, cu atât mai puternică era implicarea lor, bineînţeles cu consecinţe negative. Industria uşoară, în schimb, a profitat mai puţin de „aportul” lor şi s-a dezvoltat mai natural.

Începuserăm cu toţii să fim din ce în ce mai occidentali; chiar şi unele încercări de iniţiativă particulară în comerţ au fost acceptate, sub forma „mandatarilor” – lucrători din comerţ, cărora l-i s-a aprobat să conducă mici restaurante ca şi cum ar fi fost patroni.

Orientarea noastră către Vest devenise oficială. Se organizau şedinţe în întreprinderi în timpul cărora oficialităţile explicau muncitorilor care este noua noastră poziţie, diferită de cea de supuşi ai Moscovei.


În fotografie, în jurul meu se află secretara directorului, secretara mea - deşi titlul este impropriu, fiindcă, în mod oficial, şefii de serviciu nu aveau secretare - şi un tehnician. Era un tip interesant acest tehnician. Vorbea perfect româneşte, deşi s-a născut şi a copilărit în Germania, fără să fi cunoscut limba română, cu toate că unul dintre părinţi era de origine română. A fost expulzat înainte de război, la 17-18 ani, pentru că intrase într-o organizaţie politică neagreată de Hitler, la fel ca şi părinţii lui, arestaţi mai demult, motiv pentru care el a fost crescut de o mătuşă. Nu toată lumea era dispusă să creadă povestea lui, dar asta nu are nici o importanţă. Acum, el era un om corect. Cunoscător al limbii germane, a fost solicitat s-o ajute pe fiica unei funcţionare, studentă la filologie. Deoarece aceasta s-a înscris la examen pentru obţinerea certificatului de traducător autorizat, s-a gândit s-o facă şi el. Spre amuzamentul tuturor, inclusiv al lui, fata a luat examenul, el nu. Explicaţia era necunoaşterea de către el a terminologiei germane recente şi, mai ales, calitatea limbii folosite; el vorbea un dialect şi nu limba literară. Mai puţin amuzantă, dar interesantă, a fost reacţia lui când ruşii au invadat Cehoslovacia, în 1968. Era de-a dreptul speriat. Spunea că nu de ruşi îi este teamă, ci de intrigile şi vânzările dintre români. Şi pe unii şi pe alţii îi cunoscuse imediat după război, pe vremea „sovrom”-urilor, când lucrase ca un fel de secretar pe lângă consilierii sovietici.

Tot atunci, printre tehnicieni, am mai avut unul ce a rămas celebru prin una dintre „perlele” lui. Tânăr pe atunci, se bucura de multă îngăduinţă din partea tuturor, inclusiv a mea, fiindcă era foarte timorat din cauza unei mult prea slabe dotări intelectuale. Cu timpul, însă, după ce eu am plecat din întreprindere, el a urmat o şcoală de partid şi, încet-încet, a ajuns secretarul de partid al întreprinderii. Din băiatul politicos şi sperios, a devenit un tiran arogant şi brutal. Pentru noi, celebritatea i se trage din replica ce i-a dat-o juristei întreprinderii, care i-a atras atenţia că ceea ce dorea el să facă este ilegal. „Mai schimbăm, doamnă, mai schimbăm” – a fost replica, pentru care a devenit celebru. I se părea că ajunsese atât de important încât putea să schimbe şi legi. De remarcat, însă, că nu îndrăznea să folosească apelativul „tovarăşe”, aşa după cum îi cerea funcţia. Informaţiile le am de la cumnata mea, Aglaia Manolache, care a continuat să lucreze în aceeaşi întreprindere până la pensionare şi prin care ne amintim de isprăvile lui şi ale altora din acea întreprindere.

Într-o zi, cu treburi prin minister, am întâlnit un fost „student” la aşa numitele „cursuri paralele”, cu care am locuit în aceeaşi clădire în anul întâi de facultate. Aceştia erau oamenii partidului, fără studii liceale, trimişi să urmeze aceste cursuri speciale, după care primeau diplome de ingineri. La absolvire, cu toţii erau numiţi în posturi foarte înalte. Este singurul pe care l-am mai văzut de atunci. Posturile lor erau prea înalte pentru ca vreunul ca mine să aibă contact cu ei. Erau oamenii noului regim instalat de sovietici după război, recrutaţi dintre ignoranţi şi puşi să conducă statul. Am ajuns la el printr-o întâmplare. Eram şeful şerviciului mecanic-şef (denumirea nu-mi aparţine) şi, prin natura funcţiei, cel puţin în privinţa obligaţiilor, aveam o independenţă aproape totală, în sensul că trebuia să rezolv singur toate problemele. Superiorii mei, inginerul şef şi directorul nu se implicau cu nimic, decât în trasarea sarcinilor. Mă înţelegeam însă bine cu corespondentul meu din minister, astfel că a fost iniţiativa lui să mergem împreună la Direcţia de Investiţii pentru obţinerea repartiţiei unui utilaj. Ideea lui era că avem mai multă putere de convingere împreună. Acolo am dat peste omul meu ce trebuia să ne dea aprobarea. El a fost primul care m-a recunoscut. S-a făcut imediat când roşu când alb, s-a înfuriat, l-a admonestat pe mecanicul-şef din minister cu întrebarea „cum ţi-ai permis să vii la mine cu el?” (adică cu mine) şi ne-a dat afară. Tot în probleme de serviciu am fost la mai mulţi miniştri adjuncţi şi, odată, chiar la un Ministru plin, dar nu m-a dat nimeni afară.

Mă simt obligat aici sa fac o mica paranteză. Asta pentru că mulţi nostalgici evocă şi azi acei ani buni pentru România şi cred că prosperitatea noastră efemeră a fost un rezultat al regimului comunist. Este o greşeală fundamentală, dar caracteristică pentru cei ce judecă politica superficial, într-un orizont de timp limitat, fără să gândească că actele politice importante au efecte pe timp îndelungat. Nu era nici o noutate; S-a întâmplat şi se întâmplă întotdeauna şi peste tot. Îmi amintesc un text scris înainte de al Doilea Război Mondial. Am uitat cui aparţine relatarea şi îl reproduc aproximativ. Era vorba despre discuţia cu un ţăran:
- Spune bade, care guvernare ţi s-a părut mai bună: a lui … sau a lui …?
- Apăi a lui …, fiindcă în timpul celuilalt a fost secetă mare şi n-am cules mai nimic.
Omul simplu are criteriile lui de judecată. Iată de ce, ideea de a chema la vot astfel de ignoranţi este cea mai bună dovadă a ipocriziei aşa zisei democraţii moderne.

Dacă ne referim la educaţie, spre exemplu, este limpede că adolescenţii de azi vor deveni maturi peste 20 de ani şi, eventual, politicieni peste 40, chiar 50 de ani. Abia atunci educaţia primită în copilărie va da roade, iar naţiunea va profita sau va suferi de pe urma lor. Referitor la anii ’60, trebuie să remarcăm că, atunci, la maturitate, se aflau oameni educaţi înainte de război. Asta explică paradoxul prosperităţii economice a unei ţări comuniste. Pe de altă parte, din punct de vedere moral, etic, religios etc., România nu a fost o ţară pe deplin comunistă. A devenit cu timpul, pe măsură ce tineretul educat în acest spirit a crescut şi a început să facă dovada „educaţiei” ce a primit-o. Apogeul comunismului, ca rezultat al educaţiei pe care a instituit-o, a însemnat şi colapsul lui, dar acesta s-a văzut mai târziu. Anii ’60 - ’70 nu reprezintă un succes - fie şi temporar - al socialismului, ci dimpotrivă. Atunci, unii români cu educaţie antebelica, după retragerea trupelor sovietice, au încercat o apropiere a României de valorile occidentale capitaliste. Succesul lor - atâta cât a fost - este o dovadă a superiorităţii economiei de tip occidental şi falimentul economiei centralizate. Atunci au apărut şi „mandatarii” - o formă hibridă de privatizare - care au fost însă repede înlăturaţi tocmai pentru că demonstrau prin comparaţie eşecul comerţului de stat. În anii 1963-64, România era pe cale să divorţeze de URSS. S-a ajuns aici şi pentru ca planurile URSS de înglobare a României deveniseră publice, iar statutul nostru de „mămăligari” – aşa cum ruşii ne caracterizaseră - nu era deloc măgulitor, ci de-a dreptul jignitor.

Situaţia ajunsese aproape critică. În toate întreprinderile s-au organizat şedinţe în care activişti de partid – de data aceasta mai luminaţi – lămureau muncitorii că U.R.S.S. nu este prietenul nostru. Am asistat personal la asemenea şedinţe în întreprinderea în care lucram atunci.

Chiar şi armata română a fost reorientată, deoarece se constatase că ea nu ar fi putut lupta independent, ci doar în cadrul armatelor reunite, ca o componentă a acestora şi numai sub conducerea URSS, fără de care nici măcar armamentul din dotare - de fabricaţie sovietică - nu era funcţional; unele componente esenţiale urmau să fie primite doar în caz de necesitate. Direcţia principală de ofensivă/apărare fusese schimbată de la Vest la Est.

In martie 1965, am fost concentrat timp de o lună la Marea Unitate de Artilerie Antitanc, care tocmai se înfiinţase la Brăila, având ca obiectiv apărarea Bucureştiului în cazul unui atac masiv cu tancuri dinspre Est. Strategia de apărare era retragerea conducerii ţării în munţi, motiv pentru care, în aceeaşi perioadă, s-au dezvoltat unităţile de vânători de munte. Tot atunci, s-a dezvoltat şi industria românească de armament specific condiţiilor noastre de luptă. Unitatea de la Brăila avea doar rolul de întârziere.

În timp ce mă aflam acolo, a murit Gheorghiu Dej şi a fost înscăunat Ceauşescu. Răcirea relaţiilor noastre cu ruşii se produsese deci cu mult înainte, din moment ce această unitate era deja în plină activitate. Dezvoltarea economiei româneşti în ansamblul ei a fost o consecinţă a re-orientării României către Occident şi valorile sale, şi nu a „geniilor” socialismului. Lui Ceauşescu îi aparţine reorientarea către Est, dar asta s-a întâmplat mai târziu, şi anume după invazia ruşilor în Cehoslovacia, din 1968, când a constatat că Occidentul nu-l ajută şi, de teamă, a căutat sprijin în Est.


La Brăila, în afară de mine, inginer într-o întreprindere, ceilalţi rezervişti erau arhitecţi la Institutul Judeţean de Proiectări, cu care aveam să fiu coleg mai târziu, câţiva ingineri agronomi şi un inginer constructor, cel din extrema dreaptă, un colaborator apropiat al aceluiaşi institut şi cu care aveam să mă împrietenesc, cel puţin în perioada concentrării. M-am împrietenit şi am păstrat o legătură mai strânsă cu cel de al treilea de la dreapta la stânga, un arhitect pe nume Ionescu, al cărui tată era şeful serviciului desfacere chiar din întreprinderea in care lucram.

Între timp, mama a vândut casa din Roman, unde rămăsese prea singură, şi s-a mutat şi ea în Ploieşti, la Mira şi Gheorghe, unde însă n-a stat mult; ar fi fost şi dificil. O vreme, a căutat o căsuţă unde să stea singură, dar n-a găsit ceva corespunzător.


A preferat să se recăsătorească cu o veche cunoştinţă din copilărie, Ionel Voiculescu, născut în Roman la 20 aprilie 1910, deci cu doi ani mai tânăr decât ea. Căsătoria a avut loc la 5 octombrie 1966. Ionel era văduv (soţia lui murise de cancer) şi locuia în Bucureşti. Era frate cu prietena din copilărie a mamei, Nuţica Tocan. Dintre rude, în fotografie mai apar în spate Valeriu şi Amelia Tipuriţă, precum şi Aurora Buhnea, prietena mamei şi naşa mea de botez. El a fost un om cumsecade. Deşi rămas fără un picior, viaţa nu l-a înrăit. A fost inginer la un trust de construcţii pentru industria siderurgică cu şantiere prin toată ţara. La scurt timp după căsătorie s-a pensionat. Tipul solid din spate, Sotir şi am uitat cum se mai numea, îi fusese subaltern şi îl ajuta în multe probleme personale. Era de fapt un escroc cu multe relaţii. Cândva fusese mai mare, a însoţit chiar un lot de sportivi români în străinătate, dar între timp căzuse în dizgraţie, pentru că - zicea el - mai mulţi sportivi rămăseseră acolo. Relaţia cu Ionel era tot o găselniţă: în schimbul unor mici servicii se bucura de un serviciu lejer, cu multă libertate de mişcare. La puţin timp după căsătorie şi-au cumpărat un Fiat 600 bleu-ciel, pe care îl conducea, bineînţeles, Sotir. Cu el au făcut destul de multe excursii, chiar şi în deltă, la Roman etc. Când nu se deplasau mai departe, excursia de duminică începea amuzant cu întrebarea standard a lui Ionel: „Unde vrei să mergem, mamă, la Pasărea, sau la Cernica?”, două păduri din apropierea Bucureştiului cu restaurant în aer liber şi binecunoscuta ofertă: mici şi bere. Mamei nu-i plăcea nici una, dar se supunea.

Mutarea mamei la Bucureşti a facilitat câteva reîntâlniri de familie. Îmi amintesc de una, la care au participat nenea Tică şi nenea Valeriu, amândoi destul de bătrâni. Nenea Valeriu, cu tendinţa lui permanentă de a perora, declamă la un moment dau: „Sunt greu bătrânii de urnit, dar de-i urneşti sunt greu de-oprit”. În replică, nenea Tică, pus întotdeauna pe glume, cu o voce răguşită din cauza unei maladii la gât, care l-a şi răpus, îl aduce la realitate: „Sau mai pe româneşte, ferească Dumnezeu să se aprindă putregaiul”.

În toamna anului 1966, a apărut şi pentru mine o oportunitate, pe care nu aveam de gând s-o scap din mână. A fost momentul în care întreprinderile au căpătat libertatea să-şi înfiinţeze compartimente proprii de proiectare. Puteam astfel să devin ceea ce îmi doream de 8 ani, dar părea să fie doar un vis. Am renunţat la funcţia de şef de serviciu pentru a deveni proiectant.

Schimbarea a fost favorizată şi de conjunctură, deoarece, între timp, devenisem prea incomod pentru conducerea întreprinderii în care lucram. Specificul activităţii serviciului mecanic-şef, precum şi relativa mea independenţă, îmi permiteau ca la distribuţia muncitorilor în diferitele compartimente să ţin seama de nivelul calificării lor profesionale reale, precum şi de seriozitatea lor. Pe cei mai slabi - printre ei şi cei cu veleităţi politice (de obicei era o corespondenţă directă între veleitarismul politic şi insuficienţa calificării profesionale) îi dirijam către activităţi de întreţinere curentă. Pe cei mai buni, care nu întâmplător erau şi cei mai serioşi şi mă puteam bizui pe aportul lor în situaţii deosebite, îi păstram în echipe speciale de intervenţie, în atelierul de reparaţii capitale etc. Evident că această discriminare nu era pe placul primilor şi nici al conducerii, iar în disputele dintre muncitori - nu puţine - eu eram acuzat că sunt părtinitor. Într-adevăr eram, pentru că majoritatea disputelor plecau de la cei slabi, dar răi, care prin intermediul celor cu priză la organizaţia de partid interveneau la director, în speranţa că acesta îmi va impune, fie să pedepsesc pe adversarii lor, fie să-l favorizez pe cei slabi în detrimentul celor buni. Directorul, un tip slab, intervenea, eu refuzam, şi astfel, situaţia se acutiza din ce în ce mai mult. Îmi amintesc că într-o zi umblam ostentativ prin fabrică cu un băţ în mână, iar la întrebări de genul „Ce faci cu băţul ăsta?” răspundeam: „Mă apăr de căţei, că prea latră mulţi pe-aici”. N-a durat mult şi am fost chemat la director, unde aproape zece „căţei majori” aşteptau să mă săpunească. Le-am spus că nu ştiam cine-s căţeii, dar acum îi văd.

Eram pe punctul să plec în Bucureşti, gând ce mă bătea de mai multă vreme. Între timp însă, a apărut schimbarea despre care vorbeam: o lege a permis întreprinderilor să-şi organizeze ateliere proprii de proiectare, pentru necesităţi interne. Până atunci, totul se făcea în institutele centrale de proiectare de la Bucureşti, care însă nu puteau acoperi toate necesităţile. Am profitat de ocazie şi am solicitat intrarea în proaspăt înfiinţatul atelier de proiectare din întreprindere. Speram ca toate aceste mizerii să dispară. Mă aştepta un alt domeniu, alte experienţe. Pentru moment, am devenit proiectant de S.D.V.-uri (scule, dispozitive, verificatoare). Nu eram într-un institut de proiectare, dar făceam proiectare şi încă de clasă. Inginerie curată.

În plus, la orizont apăruse o fiinţă brunetă, slăbuţă, suficient de interesantă pentru a intra în planuri de viitor. Se părea că de data aceasta tocmai găsisem ceva potrivit pentru mine. Era de la oraş, titrată, din familie de intelectuali modeşti.

Se numeşte Margareta, născută Manolache şi este din Tulcea, născută la Ismail, unde părinţii erau detaşaţi cu serviciul. Atunci când pozează are trac şi nu iese bine. Doar instantaneele sunt reuşite.

Bineînţeles, trebuia să-i cercetez „dosarul”. Iată-l:






Tatăl, Ştefan Manolache, funcţionar la Administraţia Financiară, oltean cu buletin de Ismail. Asta pentru că, pe vremea aceea, Basarabia era încă teritoriu românesc.



Mama, Filicenco Evdochia, era descendentă dintr-un imigrant rus, stabilit în Tulcea. Am scris cândva că, în ţările dezvoltate, averea nu se fragmentează prin împărţire „democratică” între descendenţi, ci rămâne intactă, de regulă în administrarea celui mai mare dintre băieţi, sau celui mai destoinic. Celorlalţi li se asigură un statut social potrivit rangului sub o altă formă: biserică, armată şi altele. Dădeam atunci exemplul lui Talleyrand. Dar, nu doar capitaliştii cei răi procedează astfel. Se practica şi în Rusia ţaristă. Bunicul viitoarei mele soţii, fiind al doilea sau al treilea copil, fusese destinat carierei militare. Cum această profesiune nu-l atrăgea, a fugit de-acasă. S-a întâmplat prin 1850 sau 60. Ceva mai târziu, cu siguranţă că ar fi luat altă decizie. Mie mi-a rămas în memorie descrierea atmosferei din Iaşi în anii de după revoluţia bolşevică, pe care am citit-o într-o carte. Nu am talentul necesar s-o redau şi nici informaţiile necesare. Îmi pare de aceea rău că nu am reţinut titlul sau măcar numele autorului, s-o recitesc. Oameni disperaţi, fără bagaje, nici măcar haine de schimb, în căutarea unei soluţii de a fugi cât mai departe, de teama tăvălugului, despre care nu ştia nimeni unde se va opri. Aşa se face că, după ei, ieşenii şi, în general, orăşenii din Moldova au emigrat în masă spre Bucureşti. A fost al doilea val, după primul, de după unirea din 1859, când Iaşi-ul a încetat să mai fie capitală. Al treilea şi ultimul a fost după al doilea război mondial, când România a pierdut Basarabia şi nu era sigur dacă nu va pierde şi Moldova. Dar, am cam deviat de la subiect. Bunicul viitoarei mele soţii nu a avut în vedere asemenea criterii. La vremea lui, situaţia era calmă, încă. Nimeni nu intuia ce avea să se întâmple. El dorea doar să fugă de spectrul vieţii de militar şi i se părea că România este o destinaţie destul de sigură. S-a fixat la Tulcea.

A avut mai mulţi copii, cel mai mare fiind Evdochia. În fotografie, în jurul bunicului, Filicenco Teodosie, sunt grupaţi copiii: Boris, Avram, Alexe, Elizar, Evdochia (de la stânga la dreapta, în ordinea crescătoare a vârstei), iar în centru Maria (Mica), cea mai mică.

Pentru că soţia lui a murit în 1918 de tifos exantematic, Evdochia a fost cea care a avut grija familiei, şi-a crescut fraţii, renunţând la facultatea de farmacie, unde era deja studentă. A rămas învăţătoare şi după primul război mondial fusese detaşată la Ismail. Acolo l-a cunoscut pe Ştefan Manolache, cu care s-a căsătorit. Olteanul n-ar fi învăţat limba rusă oricât de mult ar fi auzit-o.

În fotografie, este îmbrăcată în costum naţional românesc din zona Câmpulung Muscel.











Cei care le-au făcut cunoştinţă şi le-au fost naşi la cununie au fost Mihail şi Evdochia Bobei, el coleg de serviciu cu Ştefan şi Evdochiile colege de serviciu la aceeaşi şcoală. Iată-i pe toţi patru În fotografia de la nuntă. Naşii sunt cei ce stau pe scaune. Tot ei au fost şi naşi de botez pentru urmaşi, adică Margareta şi sora ei Aglaia.















În mijlocul celor 38 de copii, apare mama, iar în rândul de jos, al celor mai mici, Aglaia, sora mai mică (a patra de la stânga la dreapta) şi Margareta, a şasea din acelaşi rând.











În fotografia din dreapta, dintre cele două fetiţe îmbrăcate identic sunt surorile Manolache. Margareta este cea mai înaltă. Avea patru ani. Cealaltă este sora ei, mai mică cu un an.









La 1 iulie 1944. Aglaia este în faţă şi Margareta în spate. Se spune despre Aglaia că era o fetiţă foarte drăgălaşă şi, într-adevăr aşa pare să fie.









Aici, în fotografia din stânga, Margareta avea 21 de ani. Era deja studentă la medicină. În dreapta este Aglaia, iar la mijloc Mica, cea mai mică dintre surorile mamei. Pe scaune, evident, părinţii.









Deocamdată, cum spuneam, lucrurile începuseră să meargă bine şi, fără nici o legătură cu economia naţională, m-am căsătorit! Mă apropiam de 30 de ani, aşa că era şi cazul. N-o făcusem până atunci, deşi oferte avusesem chiar prea multe. Am rezistat până ce şi tentaţiei de a deveni ginerele unui membru al C.C. al P.C.R., nu pentru că nu mi-ar fi plăcut candidatele (au fost două şi erau chiar drăguţe), ci pentru că mi-am dat seama că n-aş fi suportat anturajul, iar dialogurile mele cu cei din „high-life”-ul roşu ar fi fost explozive. Eram şi sunt adeptul principiului că o familie trebuie formată din oameni cu caracteristici asemănătoare. Altfel, orice ceartă mică devine mare atunci când protagoniştii invocă diferenţe din trecutul lor, deci nerezolvabile. Când încep să se condamne reciproc cu acuze de genul „erai un/o ... când te-am luat”, atunci nu mai este nimic de făcut decât despărţirea. Îmi amintesc o scenă întâmplată la teatru: undeva pe la rândul 10, deci locuri destul de bune, spre amuzamentul publicului, o tânără îmbrăcată ţipător vocifera ascuţit acuzându-şi partenerul - un tânăr ce părea spălăţel - că îndrăznise să cumpere pentru ea locuri atât de modeste, deşi era cât se poate de evident că se afla pentru prima dată într-o astfel de sală. Se imagina probabil într-o lojă, aşa cum văzuse ea vre-un film. N-aş fi riscat să mă însoţesc cu asemenea partenere.

Căsătoria noastră s-a înfăptuit la 11 martie 1967.

Semnează el



Semnează ea

Confirmă prin prezenţa lor martorii.







De la primul nostru eveniment important nu avem alte fotografii decât acestea, făcute de fotograful agreat la Casa Căsătoriilor, mai proaste decât cele ale amatorilor. Noi eram cât se poate de aerieni şi neatenţi la asemenea detalii.
S-a întâmplat să fie o zi neaşteptat de frumoasă pentru acel anotimp. A fost atât de cald încât la întoarcerea de la Casa căsătoriilor a trebuit să ne purtăm pardesiurile pe braţe. Nu am făcut nuntă, doar o petrecere acasă, căsătoria religioasă urmând a fi celebrată mai târziu. Se spune că, dacă în ziua nunţii plouă, familia constituită atunci va fi bogată; dacă este frumos va fi fericită. Deşi nu cred în asemenea preziceri, după aproape o jumătate de secol, pot spune că la noi s-a nimerit.






În fotografia din dreapta, împreună cu noi este Mira, sora mea.

La data căsătoriei, Margareta era medic secundar oncolog, urmând să-şi dea examenele de specialist în toamna aceluiaşi an, ceea ce s-a şi întâmplat.

Nu ne-am dat seama atunci, în vara aceluiaşi an, că gestul nostru din fotografia alăturată ar putea avea valoare de simbol. Vom ridica împreună bariera sau nu ?

În toamna aceluiaşi an, s-a îmbolnăvit de hepatită. În spital fiind, i-am dus să citească „Moromeţii” lui Marin Preda. Eu n-o citisem, dar se vorbea mult despre ea. Am aflat mai târziu că, din consideraţie pentru mine, se străduia să citească din carte, dar i se făcea greaţă aproape de fiecare dată. N-a terminat-o niciodată. Mai târziu am încercat şi eu s-o citesc cu acelaşi rezultat fără să fi făcut hepatită. Nu este genul de literatură recomandat oamenilor normali. Faptul că produce reacţii puternice este, într-adevăr, o dovadă de forţă literară. Că are mulţi simpatizanţi este firesc într-o Românie în care multe persoane se recunosc fie şi partal printre eroii cărţii. Dacă este un gen de literatură ce merită reţinut, asta va decide timpul. Eu mă îndoiesc. Astăzi, când citim romane ce descriu atmosfera unor epoci demult trecute, dorim să aflăm ceva, dacă nu neapărat folositor, măcar interesant pentru noi, şi nu detalii din viaţa unor oameni lipsiţi de relevanţă.

Odată cu reorientarea politică a României, a început să apară şi o relaxare sesizabilă la nivel individual. Cu mici intervenţii, erau posibile chiar şi excursii organizate la Viena. Bineînţeles că majoritatea turiştilor rămâneau acolo, astfel că în curând asemenea excursii nu mai erau posibile decât cu intervenţii la nivele foarte înalte. Nouă nu ne-a ieşit niciodată. În schimb, obiectivul central al oricărui român cât de cât evoluat era maşina. N-am luat şi noi una la mâna a doua. Una nouă nu ne-am fi putut permite. Chiar şi pentru aceasta, primisem cam o treime din suma necesară de la mama, din banii cu care vânduse casa din Roman, şi încă pe atâta de la mama Margaretei, care vânduse şi ea casa din Tulcea. Maşina era un Fiat 850, bej. N-aş putea spune că era chiar o maşină, dar la categoria maşinuţe era excelentă. În ceea ce ne priveşte a fost grozavă. Cred că ni se şi potrivea foarte bine atât ca dimensiuni cât şi ca vioiciune. Avea un demaraj foarte bun. În primul an am circulat ca disperaţii. Deşi sâmbăta era zi lucrătoare, nu odată am mers pe litoral în weekend, cu toate că podul de peste Dunăre nu era construit încă, iar traversarea cu bacul ridica serioase probleme de timp. Uneori făceam şi un ocol prin Tulcea, unde încă mai locuia mama Margaretei (tatăl murise demult). Maşina a fost şi unul dintre motivele pentru care, încet-încet am renunţat la alpinism. Un altul, a fost acela că Margareta s-a declarat amatoare de excursii pe munte, aşa că am început să rămân tot mai mult pe potecă şi mai puţin în trasee de căţărare. Muntele i-a adus şi un pseudonim. Fiindcă Gavroche era una dintre poreclele ei mai vechi, iar pe munte se aude doar ultima silabă atunci când strigi pe cineva, eu l-am adoptat pe Oş. Ei i-ar fi plăcut Tana, aşa cum o botezase Cici, fiica Aglaiei, sora ei, pe când încă nu ştia să vorbească. (Cici. Aglaia ştia.) Eu vroiam însă să fiu original cu orice preţ, aşa că am rămas la Oş.

Aşa am ajuns în anul de graţie 1968. Să nu-şi imagineze cineva că a fost ceva graţios în acel an. Ba, ceva a fost, dar pentru mine, iar pentru asta nu a intrat în istorie, încă. Mama mea, împreună cu Ionel, tanti Ruşca şi nenea Tică, se aflau la Văratic. Cum încă nu făcusem cununia religioasă ne-am gândit s-o facem acum, în biserica Veronicăi Micle la Mânăstirea Văratic, avându-i ca naşi pe nenea Tică şi tanti Ruşca. A existat deci un moment de graţie, dar istoria nu a consemnat acest eveniment.

Anul 1968 a intrat în istorie pentru altceva: invazia ruşilor în Cehoslovacia. Invazie este un fel de a spune, pentru că ei erau acolo încă din timpul războiului, doar că nu în centrul oraşelor, ci în cazărmi. Armata sovietică plecase doar din România. În restul ţărilor ocupate a rămas până după 1990, iar în unele încă se mai află şi azi. Explicaţia invaziei trebuie căutată cu câţiva ani în urmă, chiar în URSS. După moartea lui Stalin, se produsese o oarecare relaxare, al cărui moment reprezentativ a fost guvernarea Hruşciov. Atunci sovieticii şi-au retras trupele din România. Dar vechea gardă nu era dispusă să cedeze. În special mulţimea generalilor produşi de război dorea să păstreze puterea pe care o dobândiseră; nu voiau să-şi piardă avantajele. Aşa se şi explică înarmarea la cote ridicol de ridicate, nu numai în URSS, dar şi în SUA. După o scurtă perioadă de derută, ei au câştigat puterea pe care nu au mai cedat-o decât prin moarte naturală. (Probleme asemănătoare avusese şi SUA. Sunt cunoscute disputele lui Kennedy cu Edwin A. Walker, dar mai ales cu Lyman L. Lemnitzer, pe care a fost obligat să le rezolve personal, nu se ştie cu ce sacrificii.) În URSS, victoria politică internă a generalilor împotriva tendinţelor de „umanizare”, venite din partea civililor, a fost marcată de guvernarea Brejnev, un tip în aparenţă modest, despre care nu se poate spune mai nimic decât că sub el generalii au făcut ce-au vrut. Dacă cu România se păcăliseră, acum, în Cehoslovacia, nu au mai riscat, iar încercările cehilor de a ridica capul, mişcare intrată în istorie sub numele de „Primăvara de la Praga”, nu a mai fost tolerată. Au intrat deci cu tancurile în Praga pentru a se impune în faţa unor manifestanţi ce nu aveau asupra lor nici măcar un băţ. A fost Tiananmen-ul Europei, înaintea celui chinez, şi se vorbeşte din păcate prea puţin despre acest moment important, nu numai pentru Cehoslovacia, dar chiar şi mai important pentru România.

Noi, de la Văratec plecasem la Roman, cu intenţia de a vizita în continuare Bucovina, urmată de o eventuală excursie cu pluta pe Bistriţa. Acolo am aflat despre invazie. Toată lumea fugea spre casă. Noi ne-am continuat traseul propus, adică spre Bucovina, cu toate că până la Suceava şirul maşinilor ce circulau în sens invers a fost aproape neîntrerupt. Deşi ne aflam în plin sezon de vacanţă, românii alergau spre casă indiferent unde se aflau. Ca de obicei, ciudaţii eram noi. În opinia altora! În opinia noastră era un gest inteligent. Acasă mă putea aştepta o concentrare, eventual la Brăila, unde mai fusesem odată într-o unitate de artilerie antitanc orientată spre Est. La Borşa, unde am stat o săptămână, eram într-o oarecare siguranţă. Pe drum, în trecere pe la mănăstirea Voroneţ, un grup de români ascultau discursul lui Nicolae Ceauşescu la un aparat de radio portativ instalat pe gardul din piatră de lângă biserică. Interesant mi s-a părut că un alt grup, format însă din străini, treceau nepăsători. În liniştea bisericii, glasul oratorului din aparatul de radioul dat la maximum se auzea mai mult decât impresionant. Atunci mi-a fost foarte clar că era glasul unui disperat, iar evenimentele ulterioare au confirmat-o. Lumea vorbeşte şi azi despre cotitura ideologică pe care a făcut-o Ceauşescu după vizita în China şi Coreea de Nord, tezele din nu mai ştiu ce lună şi altele. Momentul crucial a fost invazia din Cehoslovacia. Atunci a realizat că fusese dus de nas cu iluzia că ar fi genial, continuând de fapt drumul deschis de alţii, şi că în fond este singur. Occidentul nu s-a oferit să intervină. Atunci i s-a făcut teamă şi a virat către Moscova. N-a fost nici pe departe glasul patriotului curajos, ci a disperatului, cântecul de lebădă al celui ce se credea occidental. După o săptămână la Borşa am plecat în Munţii Apuseni, apoi la Timişoara. Aici, după câteva zile frumoase am început să credem că timpul se îndreaptă. Fusese o vară ploioasă. În consecinţă am plecat direct la Mamaia, via Mangalia, fără să mai trecem prin Ploieşti. La mare, n-a fost chiar frumos, dar a fost acceptabil. După o mică escapadă la Tulcea, eu am făcut gripă şi ne-am întors în sfârşit acasă unde, după câteva ore de somn, o trezesc pe Margareta, fiindcă venise sora ei. Buimacă de somn, mă întreabă: „Dar noi unde suntem aici?” Ne învârtisem prin toată ţara, aşa că nedumerirea ei era aproape firească.

În România, lucrurile păreau să stea altfel decât în Cehoslovacia, dar se va vedea curând că doar păreau. Dacă pentru cehi invazia din 1968 a fost doar o stopare a unei mişcări aflate abia în faşă şi o încetinire a evoluţiei ce, oricum, urma să vină, pentru români a fost o întoarcere în trecut cu 20 de ani. Şi iată cum! În săptămâna următoare invaziei, în timp ce noi aşteptam cu sufletele la gură să vedem dacă ruşii vor intra sau nu şi în România, întreaga diplomaţie românească se străduia să obţină măcar o încurajare dacă nu şi sprijinul occidentului. Atunci Ceauşescu a intrat în panică. Celebrul lui discurs de atunci, ultimul discurs patriotic, reflecta, nu eroism, ci curajul disperatului. Curajul i-a trecut imediat, când a aflat răspunsul occidentului: „nu ne interesează!” Iar disperarea l-a condus la prima lui decizie majoră, care a fost şi cea mai importantă, poate că singura: a virat cu 180 de grade. Dacă până atunci nu făcea altceva decât să participe la manifestaţii grandilocvente organizate în „onoarea” sa, menite doar să satisfacă orgoliul prostului, în timp ce societatea îşi continua drumul în virtutea inerţiei, atunci Ceauşescu a decis să curme drumul României de revenire în civilizaţia europeană şi a îndreptat ţara către răsărit. Se vorbeşte mult despre unele evenimente concrete de mai târziu, dar decizia majoră a fost luată atunci, după acea săptămână teribilă din august 1968, când occidentul a spus NU, fără nici măcar un cuvânt de încurajare. Cine invocă alte argumente, fie că nu avea capul pe umeri în 1968, fie că are obligaţii diplomatice care îl obligă să-şi modeleze limbajul. Anul 1968 marchează începutul celei de a treia etape a comunismului în România, adevărata perioadă Ceauşescu, pentru că a început odată cu prima lui decizie majoră, dar şi adevărata perioadă comunistă, liderii ei fiind din ce în ce mai mult produse ale educaţiei comuniste, recrutaţi şi promovaţi după criterii comuniste. Primii ani au fost încă buni. Ceauşescu moştenise o structură administrativ-politică, şi a avut nevoie de ceva timp ca s-o ajusteze după gustul lui. Dezastrul avea să vină, pe măsură ce noua garnitură de lideri ajungea la maturitate. Consider de aceea că, în România, comunistul perfect este cel care în 1989 tocmai îşi terminase liceul, deci avea 19 ani. Între timp, a devenit om în toată puterea, pentru unii chiar şi politică.

Odată cu deschiderea economică către vest, România a început să participe la licitaţii internaţionale, unde licitatorii străini erau mult mai eficienţi pentru că aveau posibilitatea să comunice rapid cu cei de acasă, şi foloseau tehnică de calcul performantă, în timp ce românii abia dacă reuşeau să dea un telefon, iar dacă reuşeau, fie că nu găseau pe cine trebuia, fie că acesta nu era capabil să ia o decizie pe loc. Aşa se face că s-a hotărât dotarea ţării cu echipamente de calcul şi instruirea corespunzătoare a unor specialişti. Eu am aflat de un curs de analişti-programatori organizat de proaspăt înfiinţatul „Centrul de calcul economic şi cibernetică economică” din Bucureşti, de pe lângă A.S.E. Cum nu m-ar fi trimis nimeni acolo, m-am prezentat din proprie iniţiativă la concursul de admitere în speranţa, nu numai că voi reuşi, dar că voi forţa astfel mâna conducerii întreprinderii în care lucram, ei neputând refuza o iniţiativă ce se „înscrie pe linia partidului”. Eu am reuşit, dar ei nu s-au lăsat intimidaţi. Totuşi, la un compromis tot am ajuns. După îndelungate consultări cu şefi mai mari, au acceptat să urmez cursurile, dar ca fiind în concediu fără plată. Noroc că mă căsătorisem între timp, iar soţia m-a susţinut şi încurajat să merg mai departe. A fost o jumătate de an de restricţii majore, pentru că nici unul dintre noi nu era bogat. Sacrificiul m-a determinat, însă, să iau cursurile foarte în serios şi să valorific fiecare secundă. Eram căsătoriţi de mai puţin de un an, şi aveam obligaţia morală să nu-i înşel aşteptările.

Ca profesori, pe lângă cei de la catedra de cibernetică şi alţi câţiva de la politehnică şi universitate, am avut şi instructori de la firma I.B.M., în special pentru probleme de programare, românii fiind axaţi mai mult spre teorie: matematică aplicată, cercetare operaţională, analiză numerică, statistică etc. Deşi era doar începutul meu în informatică, atunci, în timpul cursurilor, am prins gustul pentru analiză, pe care o priveam ca pe o supra-ştiinţă, pentru că includea cunoştinţe din mai multe domenii. Am reflectat mai târziu dacă opţiunea mea a fost bună sau nu, deoarece - aşa cum se întâmplă de multe ori - cu cât domeniul este mai larg şi cere cunoştinţe mai complexe, cu atât evaluările sunt mai relative, situaţie de care profită impostorii, ceea ce s-a şi întâmplat. Deocamdată, eu eram de-a dreptul îndrăgostit de ceea ce învăţam. Făceam naveta între Ploieşti şi Bucureşti cu maşina, majoritatea timpului iarna, pe o şosea cu doar două benzi de circulaţie, care doar mai târziu s-a lărgit la patru. Dimineaţa, deşi era întuneric şi de cele mai multe ori gheaţă, era bine fiindcă şoseaua era liberă, iar cele câteva maşini erau conduse de şoferi experimentaţi. Când mă întorceam, însă, deşi era lumină şi şoseaua curăţată, se circula mult mai greu din cauza indisciplinei rutiere.

După terminarea cursurilor, am revenit în întreprindere, unde am fost asigurat că nu e nimic de făcut pentru un informatician, astfel că am început să caut o oportunitate în altă parte. Pentru a dovedi că nu este în întregime refractar, acelaşi director de care încă nu scăpasem - atelierul de proiectare în care lucram acum era tot sub tutela întreprinderii - mi-a „trasat o sarcină” cu următoarele cuvinte (pot cita din memorie pentru că momentul a fost important pentru mine): „Problema cea mai importantă şi care ne frământă pe noi în acest moment este cea a calităţii. Dacă în această privinţă poţi face ceva cu calculatoarele alea ale tale, bine. Dacă nu, altceva nu ne interesează”. Gândul lui se fonda pe ideea că un calculator calculează, în timp ce calitatea este ceva non-cuantificabil, astfel că scăpa de obligaţia de a valorifica noua mea pregătire. În ceea ce priveşte calitatea, într-adevăr ea era o problemă nu numai acolo. Efectele comunismului şi ale economiei centralizate începeau să se vadă peste tot. Nu o dată am asistat la scene în care conducători de diverse ranguri cereau explicit să se acorde mai mică atenţie calităţii, chiar să se accepte produse în afara toleranţelor admisibile, doar pentru a mări producţia. Cantitate în dauna calităţii! Eu am luat propunerea directorului drept o temă de cercetare şi - deşi nu aveam un calculator la dispoziţie - m-am folosit de posibilităţile oferite de matematica statistică, efectuând manual cele câteva calcule necesare. Am cerut dosarul reclamaţiilor din ultimul an (ce-i drept erau foarte multe) şi am făcut o statistică a defectelor pe categorii de produse şi operaţii tehnologice. Totul prin diagrame şi calcule statistice clasice. Am evidenţiat astfel activităţile şi locurile generatoare de defecte, adică tocmai cele ce ar fi trebuit să fie în atenţia conducerii. În acelaşi mod, pentru cele mai frecvente defecte, am identificat chiar şi câteva cauze. În secţia de turnatorie, spre exemplu, prin diagrame de tip Gauss, am depistat curbe cu două cocoaşe sau cu vârful deplasat faţă de dimensiunea nominală, identificând astfel forme de turnare greşit construite. Pe de altă parte, cu ajutorul secretarei, am înregistrat locurile în care directorul îşi petrecea timpul în vizitele sale de lucru prin ateliere. Ştiam că plăcerea lui era să stea în biroul unui şef de atelier, un tip fără studii, dar în prezenţa căruia directorul se simţea cu mult mai bine decât în cea a inginerilor, el, directorul, fiind unul dintre cei proveniţi din muncitori, cu studiile făcute mai pe înserat, când nu se vede prea bine. După ce mi-am terminat „studiul”, i-am prezentat mai întâi statistica defectelor şi a locurilor în care se produc cele mai multe, ceea ce, pe de o parte l-a impresionat, dar pe de altă parte l-a lovit, fiind o abordare mai ştiinţifică, diferită radical de vorbăria goală obişnuită din şedinţe, vorbărie ce nu viza nici o acţiune concretă. Lovitura de graţie a venit însă atunci când i-am arătat statistica „activităţii” lui, în locuri parcă special alese, diferite de cele în care ar fi trebuit să fie mai des dacă într-adevăr l-ar fi preocupat problema calităţii. Recunosc că a fost o obrăznicie din partea mea, chiar dacă prezentarea i-am făcut-o între patru ochi, pentru a nu-l compromite public, dar a meritat. Între timp, îmi găsisem un alt loc de muncă, astfel că „analiza calităţii producţiei” n-a făcut decât să-mi uşureze aprobarea transferului.

Înainte de transfer, aş vrea să relatez o scenă din timpul căutărilor mele, dar cu învăţăminte pe durată mai mare. S-a întâmplat la Institutul de Proiectări pentru Instalaţii Petroliere (I.P.I.P.), unul dintre puţinele institute de proiectări ce nu se afla în Bucureşti, ci în Ploieşti. Institutul urma să primească un calculator din Anglia, iar trei ingineri erau deja acolo pentru specializare. Mă gândeam că pe lângă cei trei ar putea lucra şi un al patrulea, aşa că m-am prezentat la director. Acesta, un tip în vârstă, rămas acolo ca printr-o minune încă de pe vremea SOVROM-urilor, era o excepţie rarisimă de la regulă: era deştept şi cultivat. Am avut noroc să mă primească. S-a nimerit să fie după ce-şi luase prânzul, era bine dispus, aşa că discuţia cu mine a fost pentru el în cadrul siestei. Nu m-a angajat, dar se pare că i-am plăcut, pentru că mi-a explicat cu sinceritate că până ce şi posturile celor trei aflaţi la studii în Anglia erau deja vânate de câţiva arivişti pentru care se fac presiuni la care nu poate rezista. (Aveam astfel explicaţia faptului că el rezistase de atâţia ani pe post. Abilitatea lui era într-adevăr remarcabilă.) Ce-i drept, nu mi-ar fi făcut nici un serviciu dacă m-ar fi angajat, pentru că, în afara dificultăţilor pe care i le-aş fi creat, eu însumi n-aş fi rezistat mâncătoriei interne. Mai târziu, am aflat că nici măcar cei trei din Anglia n-au reuşit să lucreze în oficiul de calcul proaspăt înfiinţat. Unul dintre ei a rămas acolo, iar ceilalţi au fost obligaţi să părăsească chiar şi institutul. Ceea ce m-a iritat puţin în timpul discuţiei, dar mi-a plăcut mai târziu, judecând retrospectiv, a fost un sfat ce mi l-a dat în mod indirect. De trei sau patru ori - mimând scăderea memoriei datorată vârstei - m-a întrebat unde lucrez şi de fiecare dată schiţa o grimasă de nemulţumire. Eu lucram într-o întreprindere relativ mică, dar insistam asupra calităţilor mele intelectuale şi în special asupra calificării recente. Prin strategia lui el voia să-mi spună că, în general, oamenii judecă superficial, de la general la particular, iar în momentul în care răspunsul este negativ, interesul lor dispare şi nu mai aprofundează nivelele inferioare. În cazul meu, postura de salariat într-o întreprindere mă dezavantaja în lumea intelectuală. Ştiam acest lucru, îl simţisem deja, dar el mi-a spus-o în stilul lui, pentru ca în finalul discuţiei să-şi ceară scuze pentru că nu mă poate ajuta primindu-mă în institutul lui, dar m-a sfătuit aproape părinteşte să-mi caut un loc de muncă corespunzător aspiraţiilor mele.

Oportunitatea s-a ivit aproape imediat. Institutul Judeţean de Arhitectură şi Proiectare în Construcţii, DSAPC conform titulaturii oficiale de atunci, avea nevoie de un inginer pentru funcţia de şef de proiect pentru lucrări cu caracter tehnologic. Chiar atunci institutul trebuia să execute un proiect care cuprindea o turnătorie de fontă, iar eu aveam oarecare experienţă, întreprinderea în care lucram având şi ea una. Nu avea nici o legătură cu informatica, dar era un institut de proiectări, deci urmam cumva sfatul ce tocmai îl primisem. Timpul informaticii adevărate în România încă nu venise, dar era aproape, şi mai bine mă găsea într-un institut de proiectare decât într-o întreprindere.

Tot atunci am schimbat şi maşina. În locul Fiat-ului 850 am cumpărat o DACIE 1100, adică tocmai maşina pe care o bârfeam înainte ca fiind asemenea unei femei grase cu picioare subţiri. S-a dovedit totuşi a fi mai bună decât mă aşteptam.

În concedii, îmi reluasem mai vechea pasiune pentru fotografii alb/negru. Mergeam în fiecare an la mare. Acolo am constatat mai mult ca oriunde că lumea se schimbase. Pe litoral existau baruri peste tot, ceea ce era foarte bine. Seară de seară, toate erau foarte aglomerate. Între timp, apăruse twist-ul, dans pe care l-am urât din invidie, pentru că rock-and-roll-ul căzuse în desuetudine şi, implicit, abilităţile mele în exercitarea lui. Asta era de aşteptat. Surpriza a fost să constat lipsa oricărui respect. Spre exemplu, după primul dans, am constatat la revenirea la masă că un scaun dispăruse. O persoană amabilă de la masa vecină ne-a atras atenţia să nu mai lăsăm ţigările pe masă, fiindcă vor fi furate. Cu doar câţiva ani în urmă aşa ceva nu era de conceput. Ce se întâmplase?

Ca şef de proiect am avut ocazia să cunosc direct câţiva activişti de partid de rang ceva mai înalt, şi să observ nu numai relaţiile dintre ei şi noi, dar şi relaţiile dintre ei. Ceea ce m-a impresionat a fost duritatea acestora din urmă. Nu voi vorbi despre contactele mele personale, pentru că - deşi instructive pentru mine, eu nu făceam parte din „nomenclatură”, iar cu cei din afara ei nici activiştii nu riscau prea mult, de teamă să nu primească replici usturătoare. Câteva asemenea scene făcuseră epocă devenind memorabile. Ele circulau din gură în gură şi serveau drept învăţătură de minte pentru orice activist. Nomenclatura începea cu directorul oricărei întreprinderi sau instituţii, pentru că ei erau numiţi de partid, deci erau direct dependenţi de acesta şi, în consecinţă, obligaţi să-şi suporte şefii. Am asistat cu stupoare la scene în care activişti inculţi se adresau într-un limbaj mitocănesc directorului tehnic al institutului - un om totuşi educat şi bun profesionist, de altfel - care suporta totul cu capul plecat. Asta ca să nu mai vorbesc despre inepţia pretenţiilor lor. Tot atunci am auzit o expresie a unui jurist, membru al nomenclaturii şi el: „cel care a fost exploatat ştie cel mai bine cum să-i exploateze pe alţii”. Nu cred în adevărul afirmaţiei, cel puţin din două motive:
1) majoritatea activiştilor fuseseră copii înainte de război, astfel încât nu apucaseră să cunoască „exploatarea” pe care o invocau;
2) atributele conducerii unei societăţi le erau total necunoscute.

Ceea ce exprimau ei era doar imaginaţia lor despre conducere şi exploatare, imaginaţie fondată pe o totală ignoranţă. Ceea ce făceau ei nu era nici măcar exploatare, ci doar simpla răzbunare din motive de ură faţă de cei ce le erau superiori din punct de vedere intelectual. Trecuse etapa „luptei de clasă”. Vechea burghezie, cea pe care îşi propuseseră s-o distrugă, practic nu mai exista, deci „duşmanul de clasă” dispăruse. Cei care n-au fost exterminaţi erau deja prea în vârstă pentru a mai prezenta vreun pericol. Primii activişti rămăseseră fără obiectul muncii. O nouă generaţie apăruse. Societatea avea şi ea o nouă clasă conducătoare, clasă constituită conform cerinţei de a fi „de-al nostru”, ceea ce însemna nu numai apartenenţa la acelaşi grup mafiot, ci şi acelaşi nivel de mitocănie. Cineva a spus că nu se numeşte democraţie tipul de societate ce se edifica în Europa de est, ci „golano-craţie”. Iar pe măsură ce noii lideri căpătau siguranţă, le creştea şi aroganţa. Nu era însă distanţa pe care şi-o ia orice om instruit faţă de altul mai puţin instruit, dar pe care totuşi, în măsura timpului disponibil îl ascultă, pentru că de la oricine ai ceva de învăţat. Dimpotrivă, era distanţa impostorului parvenit, care nu vrea să-şi deconspire ignoranţa în faţa celorlalţi. De asemeni, remarcabilă era strădania lor de a nu se implica în probleme concrete. Activiştii dau doar ordine fără să-şi asume responsabilităţi. Unul dintre principiile nescrise, dar cu atât mai respectate printre activişti, era să nu lase în urma lui nimic scris. Nici vorbă de vreo semnătură.

În 1970, nu ştiu prin ce minune, după Cluj şi Timişoara, Ploieştiul a fost ales ca, odată cu Iaşi-ul, să înfiinţeze centre teritoriale de calcul electronic. În anii următori s-au înfiinţat treptat în toate judeţele, dar noi, fiind în primul eşalon, am avut toate avantajele, dar şi dezavantajele deschizătorilor de drumuri. În ceea ce mă priveşte, am intrat în lotul de români instruiţi direct de către tehnicieni francezi, Franţa fiind ţara care ne-a vândut licenţa de fabricare a calculatoarelor electronice. La 1 august 1970, eram aşadar printre primii angajaţi ai Centrul Teritorial de Calcul Electronic din Ploieşti şi cursant la programul de instruire ce făcea parte din contractul prin care România cumpărase de la firma C.I.I. Franţa, licenţa pentru fabricarea de calculatoare. Franţa nu era cea mai potrivită alegere, dar la mijloc se afla o decizie politică: în aceeaşi perioadă, România a cumpărat tot din Franţa licenţe pentru automobile, elicoptere etc. Oricum, aceasta nu era problema mea. Problema mea era că trebuia să re-învăţ limba franceză, cursurile fiind cu instructori francezi. Franceza destul de subţirică pe care o învăţasem în liceu aproape că o uitasem. Plecam la cursuri dimineaţa - din nou naveta Ploieşti - Bucureşti, de data aceasta pe o şosea lărgită pe aproape jumătate din drum, dar şi în lucru pe mai multe porţiuni, şi mă întorceam atât de obosit, încât aveam senzaţia că am dormit tot drumul. Evident că nu dormeam, pentru că trebuia să conduc maşina, dar odată ajuns acasă, nu eram capabil să-mi amintesc nimic din evenimentele rutiere. Mâncam, dormeam o oră, apoi încercam să descifrez din documentaţie ceea ce nu înţelesesem la cursuri. Seara, învăţam din greu la franceză. A fost un program mai mult decât intensiv: a fost epuizant. Franceza mea era încă precară şi trebuia să depun eforturi sporite. Vorbeam cumplit, dar înţelegeam destul de bine. Din nou, soţia a trebuit să-mi suporte programul dificil, dar cel puţin de data aceasta era pe bani; salariul mergea. Îmi spunea că uneori, când tot din cauza oboselii vorbeam noaptea prin somn (ceea ce nu fac de obicei). Vorbeam în franceză, dar mai corect decât în timpul zilei, spunea ea. Îmi amintesc o scenă de pe la sfârşitul cursurilor, când mă mai relaxasem, şi ne-am permis o vizită la o familie prietenă, nu departe de casă. Pe drum, ne-am încrucişat cu o pereche care mi-a plăcut (mai ales ea). Aş fi vrut s-o mai văd, aşa că, după ce ne-am intersectat, am aruncat o privire către oglinda retrovizoare, dar aceasta nu era acolo pentru că noi mergeam pe jos. De aproape jumătate de an nu mai mersesem pe jos mai mult de o sută de metri. Singurele drumuri au fost cu maşina la cursuri şi înapoi.

Cursurile s-au încheiat cu teste de verificare a cunoştinţelor, dar şi cu unul de limbă franceză, urmând să plecăm în Franţa la supra-specializare. Am fost fericit să trec cu brio testele, inclusiv cel de limbă franceză, pentru care eram foarte bucuros, dar asta nu înseamnă că am şi plecat în Franţa. Au plecat alţii în locul nostru. Doar câţiva dintre cursanţi au plecat, cei despre care se ştia de la început că vor pleca, indiferent de rezultatele testelor. Am văzut din întâmplare mai târziu o scrisoare de reproş a francezilor, pentru că în locul celor instruiţi în România au trimis alţii, complet inutilizabili, dar asta nu mai folosea la nimic. Am regretat desigur că nu am fost în Franţa - ar fi fost prea frumos ca să fie şi adevărat -, dar eram mulţumit că păşisem de data aceasta într-un domeniu care îmi plăcea şi care, în plus, era unul de vârf.

Spuneam mai devreme că, pe lângă avantajele deschizătorilor de drumuri, existau şi dezavantaje. Primul a fost cel al efortului depus, dar acesta aproape că îmi făcea plăcere. După seria noastră, însă, au urmat serii după serii de cursuri, predate mai întâi chiar de noi, apoi şi de către alţii, pe măsură ce se formau noi cadre. Noii cursanţi, însă, nu mai erau la fel de motivaţi. O mare parte veneau la centrele de calcul doar pentru că suna frumos, mulţi cu relaţii, iar la cursuri plecau ca într-o vacanţă prelungită. Tot noi eram cei care trebuiau să dăm răspunsuri la orice întrebare, fie şi stupidă, să facem primele programe reale şi să-i îndrumăm pe alţii. În Ploieşti eram doi în această situaţie: eu şi Grama Ovidiu. Am avut norocul să fim lăsaţi să lucrăm după voia noastră, pentru că atât directorul, cât şi directorul adjunct nu se amestecau, şi bine făceau, pentru că, oricum, nu s-ar fi priceput. Atunci am adoptat amândoi un principiu: „în viaţă trebuie să-ţi construieşti un astfel de cadru care să-ţi dea picioare în fund atunci când te cuprinde lenea”. Formularea îi aparţine lui, dar am adoptat-o şi eu. Învăţam în continuare după documentaţia primită de la francezi. Lucrările de specialitate în limba română aveau să apară mai târziu, majoritatea traduceri mai mult sau mai puţin bune, efectuate de către câţiva dintre colegii de la cursurile pe care tocmai le terminasem. Eram şeful atelierului de proiectare (analiză + programare) iar subalternii aşteptau de la mine soluţii. Studiul devenise aproape singura mea activitate. După câţiva ani, vorbeam chiar bine franceza, pentru că acasă încercam să citesc şi altceva decât documentaţii tehnice. Cu oarecare dificultate, îmi procuram cărţi, dar mai ales reviste. Apăreau puţine, doar din cele acceptate oficial, şi nu apucau decât câţiva să le obţină. Pe mine exerciţiul limbii franceze mă interesa mai mult decât conţinutul, deşi mi-ar fi plăcut, bineînţeles, să citesc şi ceva atractiv. Am aflat şi câteva lucruri interesante, mai ales pentru noi cei de după „Zidul Berlinului”, care mai mult ne imaginam decât ştiam ceea ce se întâmpla dincolo.

În Centrul de calcul, contabilului şef, care era şi secretarul de partid, mă sfătuia insistent să devin membru de partid, cu argumentul că nu este admisibil să fiu şef fără să fiu membru de partid, că mai devreme sau mai târziu voi fi eliminat şi că, de fapt, deja i se impune să găsească pe altcineva. În aceeaşi situaţie cu mine era şi Grama, despre care mi-a spus că, la recomandarea directorului, are înscrierea deja făcută. Într-adevăr, exista o afinitate reciprocă între el şi director, amândoi cu o copilărie asemănătoare: origine rurala, liceul la internat etc., ceea ce nu era cazul meu. Teama că va fi descoperită excluderea mea din UTM deja îmi trecuse, aşa că am urmat sfatul contabilului şef. Recomandarea am primit-o de la director şi de la fostul meu şef al atelierului de proiectare de la DSAPC. Aprobarea însă întârzia să se producă. Explicaţia - aveam s-o aflu mai târziu - era directorul adjunct. Aici trebuie să fac o paranteză. Legislaţia de atunci făcea dificilă crearea de noi instituţii. De aceea, din motive birocratice, primele centre de calcul au fost înfiinţate prin desprinderea unor compartimente din fostele Direcţii judeţene de statistică şi ridicarea lor la rang de centre teritoriale de calcul electronic. În felul acesta, câteva operatoare la staţii mecano-grafice, împreună cu şeful lor, au devenit primii angajaţi ai centrelor de calcul. La Ploieşti, deşi nu avea nici o noţiune de specialitate, acestui şefuleţ, pe nume Feldman, însărcinat iniţial cu desfăşurarea operaţiunilor birocratice, i-a surâs ideea de a deveni director şi a fost profund dezamăgit atunci când, de la Bucureşti, a fost numit adevăratul director. Acesta, Ene Marin, oltean în toată puterea cuvântului, oscila între pragmatismul specific şi un romantism original. S-a îndrăgostit de mai multe ori în viaţă, dar de fiecare dată s-a căsătorit cu femeia iubită. L-a Ploieşti a făcut-o pentru a patra oară. Profesional, a fost când sus, în funcţii foarte înalte, când jos, chiar foarte jos, degradat ca inginer în mină, de unde însă s-a ridicat spectaculos, pe funcţii la fel de mari. La Ploieşti era oarecum trecut pe linie moartă, după ce fusese director adjunct la Editura Tehnică. În ceea ce mă priveşte, am fost în bune relaţii cu el. Feldman însă, un tip tenace, nu s-a lăsat. Lupta lor a fost dură şi de durată. Pentru moment, ea a fost aplanată prin numirea lui Feldman ca director adjunct.

Cum Grama era omul directorului, adjunctul a făcut astfel încât numele lui să rămână permanent pe ultimul loc în lista candidaţilor. Alături de el, eu am avut aceeaşi soartă, nu ştiu dacă în mod special sau prin simplă asociere. Între timp, directorul adjunct plecase în Franţa la un curs, deşi era cel mai neinstruit dintre noi. Din când în când sosea de la el câte o scrisoare - se temea probabil să nu uităm că există - prilej de distracţie pentru noi, fiindcă nu cunoştea termenii româneşti consacraţi, în special cei din matematică, (el fiind economist) şi traducea din franceză prin termeni improvizaţi. Cât despre conţinut, acesta era de-a dreptul hilar, ceea ce era însă de aşteptat, dat fiind lipsa lui de pregătire, nu numai de specialitate, dar chiar şi cea de limbă franceză. La intervenţia directorului, lucrurile au luat o întorsătură dură şi cererile noastre au fost în sfârşit luate în discuţie. Am fost chemat pentru confirmare la Comitetul municipal de partid împreună cu secretarul de partid. Aşa cereau formalităţile! Aflasem că cererea lui Grama fusese amânată, aşa că eu eram plin de emoţii. Prima întrebare a venit din partea primului secretar: „De ce vreau să mă fac membru de partid?” Nu ştiu dacă întrebarea a fost tendenţioasă sau formală. Eu am apreciat-o ca tendenţioasă şi am ripostat vehement. Nu pentru că aş fi fost vre-un curajos, ci din cauza emoţiei. Pe măsură ce vorbeam tonul meu devenea tot mai ridicat şi am ajuns să-l întreb eu pe el de ce se făcuse membru de partid. Dacă membrii de partid sunt „cei mai buni dintre cei buni”, el ce motive a avut să creadă că face parte din această categorie? A fost prima şi singura întrebare. Când am ieşit, secretarul meu de partid se lua cu mâinile de cap şi îmi reproşa: „Aoleu, ce mi-ai făcut???!!!”. Eu însă remarcasem un zâmbet discret pe feţele unor membrii ai Comitetului şi bănuiam că nu fusese chiar atât de rău. Bănuiala mi s-a confirmat câteva zile mai târziu; fusesem acceptat! Am relatat acest episod nu atât pentru eveniment, ci pentru a ilustra una dintre trăsăturile mele caracteristice: reacţia la emoţie, neaşteptată chiar pentru mine.

Din punct de vedere profesional, aveam un foarte mare atu: anii petrecuţi în întreprinderi îşi arătau acum roadele. Spre deosebire de marea majoritate a tinerilor informaticieni, eu ştiam şi ce anume ar trebui făcut. Perioada petrecută în proiectare, îmi arătase şi cum funcţionează şi o astfel de instituţie, iar Centrul de calcul era o instituţie de proiectare. Indiferent de calităţile şi defectele mele personale, puţine persoane din România aveau experienţa mea. În plus, nu eram nici prea bătrân, aşa că învăţam repede ceea ce încă nu ştiam.

Mi-am zis atunci că cea mai importantă problemă pentru o întreprindere este eşalonarea în timp a producţiei şi urmărirea realizărilor. Pentru o întreprindere cu producţie de serie mijlocie, problema este practic nerezolvabilă prin mijloace normale, motiv pentru care imobilizările financiare sunt foarte mari. Să ştii când să produci fiecare piesă astfel încât asamblarea să fie posibilă fără aşteptări, este idealul oricărui planificator. Această problemă odată rezolvată pe calculator, devine placa turnantă pentru toate celelalte, ce apar ca lucrări derivate, simple listări la îndemâna unui programator modest. Când am găsit şi soluţia - o tehnică de simulare - nu mi-a venit să cred că aş putea să realizez eu aşa ceva. Lucram însă şi pe zi ce trecea vedeam că ea este posibilă. Curând găsisem rezolvarea tuturor problemelor esenţiale. Rămânea doar să finalizez programul şi să găsesc întreprinderea potrivită pentru experimentare, fiindcă orice teorie are valoare în ochii celorlalţi doar dacă o demonstrezi prin experimentare.

Dacă iniţial fusesem cunoscut doar ca unul dintre cursanţii primului eşalon instruit de francezi la achiziţionarea de către România a licenţei de fabricare a calculatoarelor IRIS/FELIX, între timp devenisem un specialist de marcă, unul care ştie atât ce trebuie făcut cât şi cum poate fi făcut. Opinia mea începuse să fie căutată. Mi se cereau tot felul de materiale, de parcă aş fi fost angajat al Institutului Central şi nu al unui centru teritorial. Frumos, dar ce folos!! La Bucureşti şefii se mâncau între ei mai ceva ca cei din Ploieşti şi erau schimbaţi fără nici o noimă. Reţeaua centrelor teritoriale, care ar fi trebuit să fie obiectul lor principal de activitate fusese lăsat pe mâna unor neisprăviţi, pentru că şefii duceau lupte personale.

În primăvara anului 1972, la un simpozion naţional organizat în Poiana Braşov de către I.C.I. - forul central al informaticii româneşti - am expus ideea că programarea producţiei este problema fundamentală a întreprinderilor, precum şi modul în care ea ar putea fi rezolvată. Cei din Braşov s-au arătat interesaţi, mai ales că lucrarea prezentată de ei era mai mult o intenţie decât o lucrare. Se vedea că sunt la început de drum, naivitatea lor era de-a dreptul înduioşătoare, dar erau plini de bune intenţii. M-am gândit atunci că Braşovul ar fi o soluţie bună pentru mine: oraş civilizat, ce-i drept cu mai puţine posibilităţi profesionale ca Bucureştiul, dar la picioarele muntelui. În plus, rezolvam problema Margaretei, care în Ploieşti avusese mari necazuri, datorate în special unui fost coleg de facultate ce nu dorea ca urbea să-i cunoască trecutul marcat de repetenţii şi altele şi care se folosea de poziţia sa de Director al Direcţiei Sanitare, poziţie ce o dobândise tocmai prin lipsa calităţilor profesionale compensate însă prin abilitaţi de alt gen. Bucureştiul era inaccesibil pentru un medic fără relaţii, astfel că Braşovul părea un compromis atrăgător. Am prins o conjunctură favorabilă şi am depus actele de transfer. Mai întâi la Ministerul Sănătăţii şi - după obţinerea lui - al meu, mult mai uşor de realizat, prezenţa mea în centrul de calcul fiind chiar dorită.

Capitolul 4: 1944–1954 1963-1972 Capitolul 6: 1972–1980