Capitolul 2: 1954-1959 1959-1963 Capitolul 4:1944–1954

Fotografia este chiar cea de pe diploma de inginer. În mod firesc, după absolvirea facultăţii, am „intrat în câmpul muncii”, sau „în producţie”, o altă expresie la modă pe atunci. Între timp, peisajul politic şi social se schimbase întrucâtva. Pe de altă parte, şi eu am învăţat să fiu mai puţin sfios, mai ales că depăşisem cel mai important prag: cu toate temerile mele dinainte, aveam în mână o diplomă. Adevărul e că, în timpul facultăţii, nimeni nu m-a întrebat nimic, nici măcar de ce nu sunt membru UTM, vechea denumire a UTC (Uniunea Tineretului Comunist). În Institutul Politehnic, activitatea politică era minimală. Se povestea o replică pe care rectorul Institutului Politehnic ar fi dat-o celor de la partid, atunci când a fost întrebat de ce studenţii de la Politehnică nu participă la activităţi politice în măsura în care o fac cei de la Universitate: „Pentru că ei au de învăţat serios”. Nu ştiu cât de adevărată a fost, dar printre noi ea s-a bucurat de multă trecere şi servea ca pretext pentru refuzul oricărei sarcini nedorite.

Primul an de stagiatură l-am făcut la Piatra Neamţ. Trei colegi am fost repartizaţi acolo, împreună cu al patrulea, fost absolvent al facultăţii muncitoreşti, numit direct inginer şef. El nu era obligat să facă stagiu, deoarece lucrase ca muncitor, înainte de a fi trimis de către partid la studii. Cu un an înainte, alţi doi absolvenţi au fost repartizaţi acolo, dar plecaseră, din cauza atmosferei neprimitoare. Nu am fost doriţi nici noi. Încă din prima zi, mai multe persoane din întreprindere s-au străduit să ne informeze că cel mai bine pentru noi ar fi să plecăm. O chimistă, pe post de inginer-şef, împreună cu un grup de persoane fără studii, conducea întreprinderea, în timp ce directorul-muncitor – un om fără autoritate – se ocupa doar de activităţile politice şi tolera gaşca impostorilor. În urma unui mare scandal cu ministerul, fostul inginer-şef fusese destituit, astfel că postul devenise liber pentru colegul nostru. Mă aşteptam ca acesta să ne ajute, dar n-a făcut-o, deşi în timpul facultăţii fusesem destul de apropiaţi. Era un tip deştept, conştient de lacunele lui de cultură generală şi se străduia să le umple într-o oarecare măsură prin conversaţii cu mine. Este posibil ca tocmai această relaţie să nu şi-o mai dorească în clipa în care mi-a devenit şef. Timp de un an - anul de stagiatură - nu am primit nici o sarcină, nu am avut nici o atribuţie. Mi-am petrecut majoritatea timpului în atelierele mecanicului-şef, unde – alături de câţiva mecanici buni - demontam şi montam maşini, din dorinţa de a învăţa măcar atât. Era, oricum, mai multă inginerie aici, decât în secţiile de producţie, unde chiar nu aveam ce face. Cu unii muncitori devenisem atât de apropiat, încât mă informau cu ce se discuta în culise şi în şedinţele de partid, eu nefiind membru.

Un singur lucru interesant pe care mi-l amintesc din anul petrecut la Piatra Neamţ şi cu care mă mândresc a fost activitatea mea de profesor la Şcoala Profesională Auto. Mă mândresc nu pentru că am fost profesor, ci pentru o inovaţie ce mi-am permis-o. Obligasem elevii ca, la intrarea mea în clasă, ei toţi să aibă în faţă o foaie de hârtie şi creionul în mână. În loc de apel şi alte mărunţişuri clasice, eu le puneam una sau două întrebări, care cereau răspunsuri foarte scurte. După două minute, elevii din ultimele rânduri strângeau foile şi mi le aduceau la catedră. Totul era atât de rapid, încât nu puteau copia. Întrebările nu erau doar din ultima lecţie, ci din materia predată până atunci. Aveam astfel o evidenţă clară a cunoştinţelor asimilate de către oricare dintre elevi. Nici nu mai era necesar să-i ascult. Câştigam timp pentru predare şi – mai ales – pentru discutarea prelungită a subiectelor cu elevii şi nu doar cu expunerea lecţiei de către mine. Întrebarea frecventă era „de ce?”, iar răspunsurile îi obligau să participe activ la lecţie. Pot spune că genul dialogului dintre mine şi ei era cel al „discuţiilor maieutice”, ca să mă folosesc de o sintagmă celebră. Eu depozitam în ordine lucrările lor şi le citeam la sfârşitul trimestrului doar pe a celor asupra cărora aveam nedumeriri, în vederea notării în catalog. Ei însă credeau că le citesc şi ştiau bine că lucrarea scrisă este o probă, astfel că le luau foarte în serios.

La Piatra Neamţ m-am regăsit cu Melu Bucur, fost coleg de liceu, cu care am împărţit aceeaşi cameră timp de un an la Iaşi, unde el a urmat cursurile de asistent-farmacist la Institutul de Medicină. În Piatra Neamţ el venise cu un an în urmă, unde era şeful unui punct farmaceutic. Acum, tocmai părăsise gazda la care stătuse, deoarece murise un membru al familiei şi, până la înmormântare, corpul defunctului fusese aşezat în camera lui. Am căutat o altă gazdă, unde am locuit împreună câteva luni, până când proprietăreasa ne-a pus în vedere să plecăm, fiindcă adusesem femei, ceea ce ea nu îngăduia. În continuare, am locuit la gazde diferite, pe următoarea trebuind s-o părăsesc din acelaşi motiv. Asta nu înseamnă că eu eram mai activ decât Melu din acest punct de vedere. Dimpotrivă!

După trecerea anului de stagiatură eu m-am mutat la Roman, cu intenţia de a-mi petrece acolo următorii doi ani de stagiu, după care să-mi caut un rost la Bucureşti. Între timp, poate voi strânge ceva bani, ceea ce nu fusese posibil până atunci.


Nu a durat mult şi a venit şi Melu.

Fotografia este cam „obosită”. De fapt, nici noi nu eram prea odihniţi. Tocmai sărbătoream momentul revederii.

Împreună cu el şi cu Nicu Florescu, colegul meu de bancă din clasa a zecea, am format un trio ce avea să devină celebru în oraş, probabil nu atât pentru petrecerile frecvente, cât pentru că oricare dintre noi reprezenta „o partidă” dorită de multe fete şi, mai ales, de mamele lor. Organizatorul petrecerilor era Melu, deosebit de activ. La o primă experienţă, am constatat că alegerea partenerelor trebuie făcută cu discernământ; veniseră fete care nu se agreau una pe cealaltă, astfel că se formaseră două tabere ostile. După un timp, nu mai era necesar să ne ostenim noi, fiindcă eram invitaţi la petrecerile organizate de alţii, în special fete. La cele organizate de noi – în speţă de Melu - de mare ajutor ne-a fost dislocarea unei clase de fete de la Şcoala sanitară din Bucureşti la Roman. Ele erau nemulţumite, dar s-au consolat repede. Nefiind localnice, în lipsa ochiului ager al rudelor şi cunoştinţelor, prinseseră gustul libertăţii.

Una dintre ele mi-a rămas în memorie, pentru o replică pe care nu înceta s-o repete, spre amuzamentul nostru. Era en vogue Margareta Pâslaru. La auzul acestui nume, reacţia ei era aproape vehementă: „Eu nu ştiu de ce o ridică lumea în slăvi pe Margareta. De unde atâta talent? A fost colegă de clasă cu mine.” Ca şi cum ar fi existat vreo legătură între cele două, iar faptul că au fost colege le făcea egale din toate punctele de vedere. Iată sentimentele democratice în cea mai pură formă. Se ştie că persoanele cele mai apropiate, începând cu rudele, nu sunt dispuse să recunoască meritele celor din jur, ba dimpotrivă, ştiu cel mai bine să le exacerbeze defectele. Prietena noastră însă depăşise limitele, astfel că stârnea amuzamentul nostru.

Cât despre timiditate, iată o dovadă că depăşisem acest handicap. Eram în al doilea an de activitate şi lucram ca inginer mecanic în Fabrica de Zahăr din Roman. În birou cu mine se mai aflau şeful serviciului şi un desenator tehnic, de fapt absolvent al Academiei de arte plastice din Bucureşti, dar care prefera să aibă un salariu asigurat decât să-şi câştige existenţa profesând ca artist plastic. Mai avea şi ore de desen la Şcoala profesională de pe lângă fabrică, aşa că din punct de vedere material era chiar avantajat. Şeful era mai tot timpul plecat, aşa că noi, desenatorul şi cu mine, avem condiţii excelente pentru discuţii de tot felul. De la o vreme, luaserăm obiceiul ca pe la ora 11, după ce ne mâncam sandviciurile, să plecăm prin fabrică, având grijă ca în traseul nostru să nu ocolim o încăpere pe unde treceau conducte de colectare a siropului în diferite faze de concentrare şi filtrare. Era ca un fel de panou de comandă unde, în loc de aparate de măsură, se aflau robinete prin care se luau probe. Încăperea aparţinea laboratorului fabricii. Acolo ne luam desertul. Într-o zi, şeful organizaţiei de partid din atelierul mecanic, observându-ne tabietul, ne-a cerut politicos ca, pe timpul în care nu eram în birou, să-l lăsăm să ţină o scurtă şedinţă cu cei din conducerea organizaţiei de partid, pentru discutarea unei probleme mai delicate (pentru ei), cu promisiunea că vor termina înainte de a veni noi (ne învăţase programul). Trebuia doar să-i lăsăm cheia biroului. Am fost de acord. Scena s-a repetat după un timp, pentru ca a treia oară să vină cu aroganţă să ne ceară cheia, ca şi cum am fi fost obligaţi s-o facem. Desenatorul n-a îndrăznit să scoată vreun sunet. Eu însă m-am enervat şi l-am pus la punct aşa cum n-o mai făcusem cu nimeni în viaţa mea. El a plecat, dar eu am intrat în panică pentru gestul meu şi am rămas stresat pentru câteva zile, până când m-am încrucişat cu el pe un coridor. M-a salutat cu tot respectul de care era în stare, de parcă îi era teamă să nu-l iau şi la bătaie. (Oricum nu era cazul, fie şi numai pentru că era mai solid decât mine.) Mi-am notat atunci că oamenii de acest gen sunt laşi şi, dacă încă nu-mi depăşisem cu totul timiditatea, atunci am reuşit sigur.

De la colegul meu de birou, desenatorul, am învăţat multe, inclusiv pasiunea pentru fotografiile artistice alb-negru, singurele accesibile pe atunci pentru noi, dar care presupuneau mai multă artă decât cele colorate de azi.


În ciuda modestiei ei, fotografia alăturată am considerat-o ca fiind prima mea reuşită la capitolul fotografii „artistice”. A fost scoasă cu un aparat de fotografiat rusesc, marca Liubitel, pentru filme de format 6x6, iar toate operaţiunile de laborator le făcusem singur, cu aparatură improvizată. Ca obiectiv pentru aparatul de mărit foloseam un fost aparat de fotografiat cu burduf, marca Leica, fabricat înainte de război, întors pe dos. (Aparatul; războiul n-am reuşit să-l întorc pe dos.) În scurt timp mi-am procurat un aparat de mărit adevărat si, puţin mai târziu un aparat de fotografiat pentru film îngust. Trecerea de la un film cu 12 poziţii la unul cu 36 a fost pentru mine un adevărat şoc. Am crezut ca fotografiind mai mult - fie şi mai neglijent - voi avea de unde alege mai multe fotografii reuşite. Din 36 de poziţii, probabilitatea să nimeresc una bună era mai mare, gândeam eu. A fost invers. Mi-am dat seama că o fotografie bună se face cu migală. Instantaneele bune sunt rarisime, şi chiar şi ele cer fler, ceea ce se obţine numai după multă experienţă.

Tot în perioada aceea am remarcat şi mimetismul politic al majorităţii activiştilor de partid. Întâmplător, şeful organizaţiei orăşeneşti de partid era un etnic maghiar, deşi numărul maghiarilor în Roman era infim. Ei bine, mai toţi activiştii mărunţi îşi modificau accentul pentru a fi aidoma şefului lor. Erau de un ridicol inimaginabil. În vechiul teatru german de păpuşi, de lângă împărat sau erou, oricare ar fi fost ei, nu lipsea niciodată Hanwurst (Ion Cârnat), un personaj care repeta orice cuvânt sau gest al eroului în maniera lui, exagerând. Doar că la nemţi asta era o satiră, în timp ce politrucii noştri îşi luaseră rolul în serios.

Dar să revin la debutul meu în „câmpul muncii”. În ceea ce priveşte perspectivele unui inginer, ele erau limitate la nivelul inginerului şef al unei întreprinderi. Toţi directorii erau numiţi de partid, şi recrutaţi din rândul muncitorilor, deci fără studii superioare. În consecinţă, nici un inginer nu putea deveni director, după cum nici un director nu putea deveni inginer. Situaţia fiecăruia era clară, precis delimitată şi fără conflicte majore. Au fost cazuri, chiar dacă rare, în care unii dintre aceşti directori se întâmpla să fie oameni cu bun simţ. Lucrurile aveau să se schimbe, însă, repede. Prin 1960, deja se lansase ideea că directorii ar putea fi ingineri. Veste bună pentru naivi! Asta nu însemna că se vor recruta directori dintre ingineri, ci că se vor fabrica directori-ingineri. Partidul începuse deja să-şi pregătească propriile cadre, recrutate dintre cei agreaţi şi care, după o pregătire superficială, căpătau o diplomă de inginer.

Cuvântul „partid” îşi schimbase deja semnificaţia. Din reprezentant al unei ideologii politice, alături de alte partide, cu alte ideologii, el devenea o organizaţie de tip mafiot, oficializată chiar de către stat. Iar cum, între timp, învăţământul mediu devenise obligatoriu pentru toţi tinerii, întreprinderile au fost desemnate să-şi recruteze viitorii conducători din rândul personalului propriu. Pentru cei mai slab dotaţi dintre ei s-au organizat chiar cursuri serale speciale şi nu mai veneau ca studenţi la facultate, ci se deplasau profesorii în întreprinderi. Aleşii îndeplineau deci două condiţii:
- să nu fi reuşit la facultate pe cont propriu. (Evident că dacă ar fi reuşit ar fi fost studenţi şi nu lucrători în întreprinderi.)
- să fie în graţiile conducerii politice şi administrative a întreprinderii, deci să fie agreaţi de reţeaua mafiotă comunistă.

S-a mers până acolo încât unii lideri politici îşi angajau formal copiii pentru fi trimişi la facultăţi de către întreprinderi. Avantajul esenţial, pe lângă o reuşită sigură, era dobândirea unui „dosar” în terminologia de atunci, un curriculum vitae cum i s-ar spune azi, de viitor conducător. Oricum, diferenţa dintre nivelul lor şi cel al unor muncitori autentici nu era mare, iar dacă exista una, ea era în favoarea muncitorilor. Nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun fiu de „nomenklaturist” care să fi fost ceva de capul lui. Muncitori deştepţi erau cu mult mai mulţi. Am avut ocazia să-i cunosc pe unii chiar printre subalterni. Îmi amintesc de un frezor, care era nu doar inteligent (condiţie obligatorie pentru această profesiune), dar şi deţinător al unei culturi de invidiat pentru majoritatea celor ce consideră cultura profesiunea lor.

Cauza lipsei de profesionalism autentic la fiilor de nomenklatorişti era mentalitatea greşită a părinţilor, care voiau să-şi crească copiii aşa cum, în imaginaţia lor, îşi închipuiau că procedau cei de dinainte. Nu ştiau bieţii că educaţia serioasă presupune şi sacrificii, că un copil este asemenea unui sportiv care trebuie să transpire dacă vrea performanţă, iar părintele ar trebui să se comporte asemenea unui antrenor. Citisem nu mai ştiu unde despre programul de exerciţii fizice (alergare, tras cu arcul, condus carul de luptă etc.), pe care faraonul Ramses al nu ştiu câtelea era obligat să-l execute pe când era copil (10-12 ani), înainte de micul dejun. Era mai epuizant decât al multor sportivi profesionişti maturi de azi. Iar după micul dejun, urmau lecţiile de religie, istorie militară, politică, gramatică, şi câte şi mai câte, pentru că un faraon era nu doar un arbitru iresponsabil, ci un conducător al tuturor acestor domenii de activitate, la care trebuia să se şi priceapă. Patul de roze există doar în mintea naivă a celor ce văd doar petalele. Planta are însă şi spini, ce - parcă pentru a ne pune răbdarea la încercare - sunt permanenţi şi nu sezonieri, precum florile. Dacă aceşti arivişti ar fi citit măcar „Heidi, fetiţa munţilor” şi tot ar fi aflat câte ceva din vicisitudinile ce trebuie să le plătească un copil de aristocrat. Dar aceşti grobieni nu aveau nici măcar lectura poveştilor clasice. Aud şi azi replici de genul: „Lasă-l, e doar un copil”, de parcă educaţia s-ar face la bătrâneţe. S-au format deci două categorii de ingineri:
- ingineri-intelectuali;
- inginerii partidului.
În consecinţă, inginerii-intelectuali aveau aceleaşi limitări ca înainte. În schimb, ceilalţi, deoarece căpătau o diplomă de inginer identică din punct de vedere grafic, îşi modificau brusc psihologia. Dacă la început directorii recrutaţi dintre muncitori şi rămaşi muncitori erau mai rezonabili, pentru că îşi cunoşteau limitele, noii pui de şefi, la aroganţa obişnuită a impostorilor, adăugau ranchiuna faţă de cei pe care, în sinea lor, îi ştiau superiori.

Cum nu aveam şanse să devin politician, iar ingineria de întreprindere de stat îmi adusese deja primele dezamăgiri, începusem să mă gândesc cum să-mi valorific măcar timpul liber. Sincer, eram destul de dezorientat. Între 25 şi 30 de ani însă activităţile unui tânăr necăsătorit sunt destul de diverse. În Roman, împreună cu Melu Bucur şi Nicu Florescu, am cumpărat toţi trei un magnetofon - mare noutate pe vremea aceea - cu care organizam mici petreceri, ce ne-au făcut renumiţi în oraş. În plus, în concediul din vara anului 1961, am cunoscut pe litoral câţiva artişti de la Teatrul de Estradă din Bucureşti, de la care am învăţat să dansez rock and roll. Să nu uităm că ne aflam după o perioadă de blocadă totală faţă de occident, în special informaţională. Ceva muzică mai auzisem noi la radio, pe posturile de pe unde scurte, dar cum anume se dansa nu aveam nici cea mai vagă idee. Noutatea tehnicii dobândite de mine la mare m-a transformat brusc într-o mică celebritate locală. Bineînţeles că n-a durat mult, iar pentru că refuzam orice propunere de căsătorie, eram pe punctul de a deveni rău famat.

O nouă pasiune a devenit muntele. Începusem să fac excursii din ce în ce mai ample pe munţii din apropiere, Ceahlău, Rodnei etc., şi concedii în Bucegi, Făgăraş, Piatra Craiului. La început singur, iar mai apoi l-am convins şi pe Nicu Florescu.
Cum eu eram cel ce făcea fotografiile, am mai multe cu alţii decât cu mine. Aici, Nicu este cel din fotografie.

În următoarea, este tot Nicu, pe creasta Făgăraşului, cu doi bucureşteni, ea o mofturoasă. El, în schimb, avea o răbdare îngerească. Erau diferiţi, chiar la extreme, din multe puncte de vedere, ceea ce mi-a provocat multe motive de reflexie.



Norii pot fi, uneori, foarte frumoşi. Păcat că aparatura mea, atât cea de laborator, cât ş aparatul de fotografiat, erau foarte modeste. „Fotomodelul” este, evident, tot Nicu.

Odată intrat în activitate, am constatat că profesia de inginer de producţie, aşa cum era ea practicată în economia socialistă de tip centralizat, nu mi se potriveşte. Ea era limitată la activităţi de organizare şi supraveghere. Proiectarea şi cercetarea existau doar în institutele centrale, câte unul pentru fiecare ramură industrială, majoritatea la Bucureşti. Dezvoltarea întreprinderilor era şi ea o problemă dirijată la nivel central, după criterii ce ţineau de dezvoltarea generală a economiei, nivel la care întreprinderea nu avea nici un rol decizional. Iar eu visam să desfăşor o activitate de concepţie . . . Abia către sfârşitul anilor ’60 s-a permis întreprinderilor să-şi creeze compartimente proprii de proiectare, şi chiar înfiinţarea unor centre de proiectare independente. Eu nu locuiam în capitală şi eram la începutul anilor ’60 ai secolului trecut. În plus, legislaţia pretindea să lucrezi minimum trei ani în producţie. Abia după aceea puteai lucra altundeva. Când însă, după cei trei ani încercai să intri într-un institut de proiectare, spre exemplu, ţi se reproşa lipsa vechimii în proiectare. Păi, cum să ai? Ar fi fost o ilegalitate dacă ai fi avut-o. Posturile scoase la concurs erau, de fapt, deja atribuite dinainte, concursul fiind o formalitate. Am avut ocazia mai târziu să cunosc un grup de studenţi, fii ai „highlife-ului roşu” din Bucureşti, veniţi să petreacă împreună, pe munte, ultima lor vacanţă. Pe unii dintre ei i-am revăzut în iarna următoare. Am aflat astfel că toţi membrii grupului lucrau în Bucureşti, în institute sau instituţii de primă mărime. Quod erat demonstrandum, sau „cine poate oase roade”.

În ceea ce mă priveşte, am găsit o soluţie de compromis: am lucrat în serviciul mecanicului şef, unde mai târziu am devenit şef. Asta însemna să mă ocup de menţinerea în stare de funcţiune a dotării tehnice a întreprinderii, ceea ce presupunea şi o mică doză de inginerie adevărată. În plus, deoarece conducerea întreprinderii era preocupată doar de probleme de producţie, trebuia să rezolv singur toate problemele specifice serviciului. Pentru aceasta, lucram direct cu compartimentul corespondent din minister şi colaboram tot direct cu serviciile similare din alte întreprinderi. Era acest serviciu o întreprindere în întreprindere. Independenţa era un avantaj colosal pentru firea mea şi un prilej de a învăţa enorm de mult, pentru că orizontul de lucru era extrem de larg, de la probleme strict inginereşti şi până la abilitatea comunicării cu oamenii, fără a mai vorbi de problemele birocratice, de contabilitate etc. Exista, bineînţeles, şi un dezavantaj, pentru că nu se poate altfel: la orice disfuncţionalitate a producţiei, vinovat era găsit fie mecanicul şef, fie serviciul de aprovizionare, orice minciună fiind posibilă ca scuză în faţa partidului, pe care trebuia s-o accepţi în interesul imaginii întreprinderii. Unele erau de-a dreptul hilare, dar altele puteau fi enervante. Trebuie să mărturisesc că nu eram un angajat deosebit de ataşat întreprinderii în care lucram, de fapt întreprinderilor, pentru că am schimbat câteva până să mă „aşez”. Eram doar conştiincios. Relativ!

Mai aveam, însă, o caracteristică, care mă diferenţia de majoritatea celorlalţi ingineri: eram necăsătorit, încă. (Am făcut-o destul de târziu, la treizeci de ani.) Gradul suplimentar de libertate de care mă bucuram ca burlac era un avantaj pentru toată lumea, fiindcă eram trimis foarte des la Bucureşti pentru tot felul de probleme, nu numai ale mele, ci şi dintr-ale altora, pentru că oamenii sunt comozi şi preferă să stea acasă, lângă soţie şi copii, iar altcineva să se deplaseze în locul lor. Avantajul a fost din plin valorificat ca angajat al Fabricii de Zahăr din Roman, unde acel altcineva eram eu, ceea ce îmi plăcea în mod deosebit. Au fost perioade când stăteam în capitală aproape tot atât timp cât în provincie. Prietenii din Bucureşti îmi cumpărau bilete la teatre şi operă, participam la ceaiurile lor, ca şi cum aş fi fost bucureştean. Dar avantajul cel mai mare era de cu totul altă natură. Contactele cu oameni din foarte multe locuri, inclusiv cu cei din minister, unde eram ca acasă - de fapt, ca la serviciul de acasă - m-au obligat să-mi adaptez comportamentul şi mi-au oferit prilejul să cunosc oameni, caractere, relaţii dintre oameni, motivaţiile lor etc. Constatam eu însumi că devin pe zi ce trece altfel decât cei ce stăteau acasă, în orizontul îngust al unui singur loc de muncă, printre aceleaşi personaje şi preocupări.

După terminarea facultăţii mi s-a propus de multe ori să intru în partid. Faptul că nu eram încă membru de partid devenise aproape dubios. Orice persoană cât de cât mai răsărită trebuia să fie membru de partid. „Partidul e-n toate” era o lozincă, deci cu toţii trebuia să fim membri de partid. Am refuzat de fiecare dată sub diferite pretexte care mai de care mai aiurite, deşi era din ce în ce mai dificil, pentru că îmi era teamă să nu se descopere că fusesem exclus din UTM. Acum, chiar în Roman, mi se părea şi mai periculos. Mă lămurisem eu că excluderea nu ne vizase numai pe noi, un grup de colegi, şi că fusese o acţiune mai largă, de intimidare a „burghezilor”, acţiune ce nu mai era de actualitate, burghezii fiind deja decimaţi, dar răuvoitori se găsesc oricând şi oriunde.


În afara oamenilor, mai existau obiectele. Uneori, acestea spuneau, fără să vorbească, mai mult decât oamenii. Nu numai în Roman, ci şi în apropierea lui, existau semne ale trecutului, elemente de comparaţie între ce a fost şi ce se preconizează.
Făceam excursii în împrejurimi, pe acolo unde nu apucasem să merg în copilărie.

Castelul de la Miclăuşeni (foto), Casa-Muzeu Vasile Alexandri şi foarte multe altele. Unele favorabile trecutului, altele viitorului, în funcţie de modul în care le priveşti.

În aceeaşi perioadă am cunoscut un domn pe cât de interesant, pe atât de important pentru mine, pentru că mi-a marcat viaţa într-o măsură pe care n-o realizam pe atunci nici eu, nici el. Fusese deţinut politic, apoi eliberat din închisoare, dar cu domiciliu forţat într-un sat, fără drept de muncă şi fără nici o posibilitate materială de întreţinere. A supravieţuit prin mila unor săteni. Când l-am cunoscut eu, i se lărgise zona de restricţie de la nivelul satului, la nivelul oraşului Roman, şi avea chiar dreptul la muncă, doar că nu-l angaja nimeni. Atunci l-am ajutat eu, intervenind la un prieten pentru ca să fie angajat. A obţinut o funcţie chiar onorabilă, pe care n-a mai părăsit-o până la pensionare, nici chiar după ce i s-au ridicat toate restricţiile. A fost traducător şi documentarist în biroul tehnic al celei mai mari întreprinderi din oraş. Înainte de război, ca fiu de moşier ce era, fusese ataşat la ambasadele române din Paris şi Londra, foarte aproape de funcţia de ambasador pe care ar fi ocupat-o atunci când ar fi ajuns la vârsta necesară. Pe atunci, un viitor ambasador într-o ţară importantă, nu era trimis ca ambasador în ţări mai mici, pentru ca apoi să fie transferat în ţări din ce în ce mai mari, ci lucra de la început în ţara pentru care se forma, dar în alte funcţii, pentru a se instrui. După război, a luat cea mai catastrofală decizie a vieţii sale: a venit în ţară. Justificarea: era un moment politic important, iar el a apreciat că este oportun să fie aici, în ţară, şi nu la Londra. Patriotismul adevărat era încă prezent. A fost arestat imediat. Mi-am amintit o dilemă mai veche, din timpul refugiului de la Vădastra, pe când aveam doar şapte ani: cum se face că acei ţărani inculţi erau mai bine orientaţi politic decât unii politicieni de carieră? Acest om cu o vastă cultură politică s-a dovedit a fi incompetent în probleme fundamentale. Ceva totuşi se pare că nu funcţionează bine în educaţia românilor, chiar la cele mai înalte cote. Serviciul pe care i-l făcusem aştepta o recompensă. Urma doar ca eu să-i spun ce anume doresc. Alegerea mea a fost cel puţin ciudată pentru acele timpuri: i-am cerut să mă înveţe limba engleză, din care nu aveam nici o noţiune. Franceză ştiam ceva din liceu, deşi nu prea bine. Mama ştia mai bine, dar se vede că n-am fost destul de silitor. Noi învăţaserăm limba rusă la şcoală, cinci zile pe săptămână, dar acum mă grăbeam s-o uit. A fost o greşeală, pentru că orice limbă cunoscută este un avantaj, dar pe atunci nu-l realizam. Am optat deci pentru engleză, pentru noutatea ei. Unii m-au considerat nebun. Pe lângă faptul că nu avea absolut nici o utilitate în acel moment, îmi putea crea şi dificultăţi de ordin politic. Abia scăpasem de cele datorate excluderii din UTM, acum părea că-mi bat singur cuie în tălpi din nou. Mulţi mă ironizau întrebându-mă de ce nu învăţ malgaşa veche, nu pentru că mi-ar fi mai utilă, dar cel puţin nu-mi creează alte neplăceri. Oricum, nu puteam să comunic cu nimeni cu nici una dintre cele două limbi. Căpătasem probabil un oarecare grad de imunitate, pentru că, în ciuda avertismentelor, am continuat. Din păcate, n-a durat prea mult, pentru că, după puţin timp, am plecat din Roman la Ploieşti, pentru a fi mai aproape de Bucureşti, şi multă vreme am întrerupt. Am mai reluat-o de câteva ori sporadic, până când, timpurile schimbându-se, am început s-o învăţ mai hotărât. A fost un avantaj esenţial al vieţii mele, dar atunci era doar un moft de moment, moft ce s-a dovedit a fi fost inspirat. Nu sunt un om credincios, dar unii paşi pe care i-am făcut în viaţă parcă mi-au fost dirijaţi, fiindcă trebuie să recunosc că nu i-am făcut din calcul, ci la inspiraţie. Îmi mai amintesc că mama spunea de multe ori că, atunci când era disperată şi situaţia în care se afla părea să fie fără ieşire, intervenea ceva neaşteptat ce o scotea din impas.

Când mama lipsea mai multe zile, îmi aranjase să mănânc la Tanti Ruşca. S-a întâmplat de două ori: odată a fost în concediu la Băile Herculane şi a doua oară s-a internat în spital pentru o operaţie de apendicită. Tanti Ruşca făcea vin din tot felul de fructe. Nu cred că l-a gustat vreodată; nu era băutoare şi nici nenea Tică. Era doar un reflex din vremuri apuse, când avea „jour fixe”. Ea era o neîntrecuta gospodină, iar nenea Tică un savuros amfitrion. Îmi cerea întotdeauna să identific fructele din care făcuse vinul. Ca s-o fac fericită, uneori îi spuneam că din struguri.

Capitolul 2: 1954-1959 1959-1963 Capitolul 4:1944–1954