După 50 de ani 1954-1959 Capitolul 3:1959–1963

Inspirat sau nu, am devenit student la Institutul Politehnic din Iaşi, pe care l–am absolvit în 1959. Nu am fost nici pe departe un student eminent, ci mai curând unul mediocru către bunicel, modest, consecvent principiilor adoptate încă din copilărie, ce–mi dictau să nu ies în faţă, dar probabil că şi unei timidităţi înnăscute. Mai mult decât profesorii, mă apreciau colegii, evident, unii dintre ei, nicidecum toţi. Aprecierea lor o vedeam în mod sincer înaintea examenelor când, împreună cu toţi ceilalţi colegi, eram cuprins de emoţia obişnuită pentru asemenea evenimente. Cei aflaţi în pericol să nu treacă mă excludeau din grupul lor de suferinţă, cu argumentul că eu nu am asemenea probleme. Probleme totuşi aveam pentru că şi nota era importantă: aveam nevoie de bursă, veniturile mamei fiind insuficiente. Pot spune chiar că aprecierile lor erau exagerate, pentru că, în ciuda optimismului lor, am avut şi două restanţe, deşi nu tocmai din vina mea.

Nu am avut prieteni din afara cercului de colegi, ceea ce susţine teza timidităţii. Ce–i drept, mediul universitar din Iaşi era pe atunci concentrat în celebrul cartier Copou, care arăta din acest motiv ca un campus universitar. Asta ar explica lipsa relaţiilor mele cu persoane din alte medii, dar nu explică lipsa prieteniilor cu studenţi de la alte facultăţi. Totuşi, ele nu au lipsit cu desăvârşire, dacă stau să mă gândesc mai bine.


Printre primele fotografii din Iaşi, nu putea să lipsească una în faţa „Teiului lui Eminescu”. Fotografie din toamna anului 1954, adică primul an de studenţie. Cei ochii oblici sunt coreeni. Tocmai se terminase Războiul din Coreea şi România s–a grăbit să–şi ajute ţara prietenă, ce nu putea fi alta decât Coreea de Nord. Veneau cu un an înainte să înveţe limba. Până în anul cinci, unii dintre ei învăţaseră româneşte aproape perfect.

Îmi amintesc de ei şi azi, atunci când ifosele unor filologi mă irită cu pretenţii absurde, imaginând reguli pe care alţi filologi le modifică odată cu schimbarea guvernului. Ei bine, după şase ani de stat în România, aceşti coreeni nu puteau să distingă fonetic între unele consoane (f cu v, spre exemplu, sau p cu b). În faţa unui cuvânt nou, ei întrebau: „care f, primul sau al doilea?” Asta ca să ştie cum se scrie, fiindcă în pronunţie era acelaşi. Nici un român nu sesiza confuzia lor. Din curiozitate, am experimentat acest lucru, când un coreean a vorbit la staţia radio şi nici un român nu şi-a dat seama că vorbitorul este asiatic. Pe de altă parte, ei nu erau niciodată mulţumiţi de pronunţia noastră în coreeană, oricât ne străduiam. Pur şi simplu, nu sesizam nuanţele dintre sunete, aşa cum le percep ei.

În ceea ce mă priveşte, coreenii mi–au fost de folos prin unul dintre ei. În Iaşi nu existau, la vremea aceea, cămine studenţeşti special construite. Eram cazaţi în diverse case, de la nişte barăci ale constructorilor şi până la foste case boiereşti. Cea mai mare era căminul fostului Seminar Teologic de pe lângă Mitropolie. Eu am primit un pat la parterul unei clădiri – fost magazin – chiar într-o staţie de tramvai. Era un zgomot infernal. De altfel, după puţin timp clădirea s–a demolat, dacă nu cumva s–a dărâmat singură. Coreenii au primit, bineînţeles, căminele cele mai bune. Pentru ajutor şi însuşirea limbii române, fiecare coreean avea dreptul să ia pe lângă el un coleg român. S–a nimerit să fiu şi eu unul dintre cei aleşi, astfel că infernul nu a durat decât câteva zile şi am avut privilegiul să mă mut într-una din cele mai bune case, chiar în Copou. La fel ca mulţi dintre ei, coreeanul meu se numea Li şi nu mai ştiu cum.

Aici aveam să fac o constatare interesantă. În aceeaşi clădire, complet separat, erau cazaţi nişte studenţi mai bătrâni. Am aflat atunci de existenţa unor „cursuri paralele”, unde indivizi fără studii liceale sau ceva similar, unii doar cu câteva clase, erau instruiţi să devină şefi cu diplomă de ingineri. Era ultima serie din această categorie de viitori „ingineri”. De la coreeni am aflat de existenţa lor şi tot ei m–au sfătuit să fiu discret. Cu unul dintre ei m–am întâlnit mulţi ani mai târziu. Voi povesti asta la momentul potrivit.


Din nefericire, nu am stat acolo decât semestrul întâi, poate tocmai din cauza vecinătăţii, evident deranjată de prezenţa noastră. În următoarele semestre, am schimbat numeroase alte case, din toate categoriile. Aici suntem în anul doi, eu în mijloc. Era o casă modestă, foarte aproape de Institut.

Abia în anul doi am avut haină. Până atunci, am folosit o flanelă tricotată de mama şi bluza de trening, cumpărată cu mulţi ani în urmă şi reînnoită în fiecare vară la asociaţia sportivă „Metalul”, unde eram înscris la secţia de atletism.

Este, poate, necesar să spun că, pe atunci, Institutul Politehnic împărţea aceeaşi clădire cu Universitatea: noi în dreapta, ei în stânga. Am aflat cu tristeţe mai târziu că unele cursuri se ţineau prin alte cartiere ale oraşului, în special Nicolina, tocmai pentru a distruge orice focar de intelectualism, duşmanul numărul 1 al liderilor comunişti. Din păcate, au reuşit, ca în mai toate relele pe care şi le–au propus.

Pe lângă colegi coreeni, am avut români, absolvenţi de facultate muncitorească. Aceştia au dat un examen de admitere separat, la care nu ştiu câţi au fost respinşi, pentru că ei veneau „pe bază de tabel”, pe locuri rezervate, în timp ce, pentru ceilalţi, concurenţa în 1954 a fost de circa 5 pe un loc. Facultăţile muncitoreşti, împotriva aparenţelor, nu erau instituţii de învăţământ superior, ci cursuri speciale, la sfârşitul cărora absolvenţii primeau dreptul să se înscrie la o facultate adevărată. Erau deci un soi de înlocuitori de liceu. Episodul facultăţilor muncitoreşti a încetat şi el un an mai târziu. Varianta nou inventată a fost chiar mai proastă.

Pe când eram în anul trei, a început seria „trimişilor de către întreprinderi”. La recomandarea partidului, acestea, aveau dreptul să recomande unul, doi sau mai mulţi tineri, în funcţie de mărimea ei, pentru a urma o facultate. Evident, majoritatea erau absolvenţi de liceu, ce nu reuşiseră la admiterea într-un institut de învăţământ superior sau nici măcar nu îndrăzniseră să se prezinte şi s–au „încadrat în câmpul muncii”. Listele erau verificate de partid, iar indivizii repartizaţi la diferite facultăţi, unde profesorii trebuiau să aibă grijă să nu rămână repetenţi. Aşa s–a îngroşat rândul inginerilor „pe puncte” ce, împreună cu cei de la „fără frecvenţă” şi „seral” au deteriorat imaginea inginerilor adevăraţi. Din păcate, nu a fost o fază trecătoare; astăzi, metoda s–a generalizat.


Dar, să revenim la oile noastre. El este Mitică Vinereanu. Am fost prieteni în anul întâi. Este de undeva din nordul Olteniei şi vorbea cu multă pasiune despre locurile natale. La vremea aceea nu făceam fotografii, aşa că nu am decât câteva făcute de alţii. Chiar şi aceasta, nu este din anul întâi, ci de la absolvire.


Radu Fetcu, cel de al doilea, este „consătean” cu Eminescu, dar avea talent la desen. Şi cu el am fost prieten în primul an. Ulterior am schimbat cămine şi – mai târziu – am fost repartizaţi în grupe diferite, în funcţie de specialitatea urmată.

Un obiectiv secundar, dar important pentru mine în Iaşi, a fost „auto–culturalizarea”. Nu ştiu cât a fost ideea mea şi cât a altora – îmi amintesc că şi mama mi–a recomandat–o – dar sigur mi–am însuşit–o. A doua persoană despre care îmi amintesc să–mi fi atras atenţia asupra acestei idei a fost un văr de–al doilea (rudă prin nenea Tică), împreună cu care am stat în timpul examenului de admitere. El tocmai terminase facultatea şi urma să plece, dar pentru moment profita de ultima vacanţă. Locuia în apartamentul surorii lui, căsătorită, plecată în concediu tocmai în acea perioadă. Seara mă lua cu el la teatru şi alte spectacole spunând – mai în glumă, mai în serios – că, „dacă nu reuşesc la admitere, măcar cu atât să rămân din sejurul meu în Iaşi”. Ştiam că are dreptate; „nu se îngraşă porcul în ajun”. În plus, treceam mai uşor şi peste emoţiile de dinaintea examenelor. Singurul dezavantaj era faptul că a doua zi îmi era somn fiindcă nu eram obişnuit să mă culc târziu.

Romanul avea o viaţă culturală remarcabilă în comparaţie cu alte oraşe similare ca mărime. Fusese capitală de judeţ, era în circuitul turneelor teatrelor din Bucureşti şi avea câţiva animatori care se străduiau să organizeze cât mai multe spectacole. În trecut era vizitat frecvent chiar de Enescu (nu chiar întâmplător), prilej cu care cu dădea spectacole publice sau doar pentru cunoscuţi. Familia Jora, rudă cu Maria Rosetti Tescanu, viitoarea soţie a lui Enescu, era din Roman. Celebrul dirijor Celibidache a fost Romaşcan, ceea ce dovedeşte că exista acolo o şcoală de muzică, fie şi neoficială. Muzica nu se învaţă doar la facultate, ci din fragedă copilărie. Dar asta a fost cândva şi, oricum, Iaşi–ul era cu totul altceva. Fusese capitală şi, din punct de vedere cultural, a rămas încă mult timp după Unire capitala culturii române.

Iaşi–ul era un oraş cultural şi – vorba vărului meu – merita să profit de ea indiferent de celelalte obiective.

Devenit ieşean pentru cinci ani, au fost puţine premierele care mi–au scăpat la teatru şi operă, şi în general orice spectacol remarcabil. Mergeam cu regularitate la concerte simfonice, deşi la început erau pentru mine ceva similar unei doctorii cu gust neplăcut, dar care speri să–ţi facă bine mai târziu. Tratamentul s-a dovedit a fi benefic. M–am bucurat de activitatea unui entuziast – pe nume Sava, cred – ce organiza concerte–lecţie pentru studenţi şi m–am mai destupat ceva. Astăzi, muzica simfonică este pentru mine fondul muzical chiar şi când lucrez, deşi în multe cazuri nu sunt capabil să denumesc titlul lucrării, pentru că le ascult de–a valma.


Cel din fotografia alăturată este Sepi, alias Rauh Iosif, un sas din Sibiu, coleg de an. Cu el mergeam la concertele simfonice săptămânale ale Filarmonicii şi la marea majoritate a spectacolelor. Mama lui lucra la Teatrul German din Sibiu. Obişnuia să–i scrie 10–20 de pagini cel puţin odată pe lună. După terminarea facultăţii, nu a lucrat nici o zi. S–a angajat şi el la Teatru. M–am întâlnit nu demult cu un fost coleg de–al lui din teatru, de la care am aflat că a murit. M–am bucurat să aflu că fusese apreciat în noua lui profesiune, ajungând ceea ce se numeşte în lumea lor un „maestru”. Cel puţin domnul respectiv îl considera pe Sepi ca fiind adevăratul său mentor artistic.

Pentru mine, amintirea anilor de studenţie înseamnă tocmai atmosfera acelui mediu, în care, oriunde te aflai, ştiai că eşti înconjurat de intelectuali şi călcai pe urmele unora dintre cei mai mari cărturari pe care i–a dat România vreodată. Conştienţi că nu vom atinge talia lor, ne străduiam totuşi să nu–i facem de râs. Treceam zilnic pe lângă edificii ce adăpostiseră cândva întâlniri ale membrilor Junimii Române şi altele asemenea, ne învârteam în jurul „Teiului lui Eminescu”, şi aveam cămine în casele unor foşti mari boieri, din păcate câte 10–20 într-o cameră ce fusese cândva salon. Blocurile de cămine studenţeşti încă nu se construiseră. Un sentiment de tristeţe exista totuşi cvasi–permanent, pentru că prea multe ţineau de trecut şi nu se vor mai putea repeta, pentru că Iaşi–ul nu mai era capitala unei ţări, ci un oraş prea aproape de graniţa sovietică. Printre locuitorii în vârstă persista încă imaginea ruşilor albi refugiaţi din faţa exploziei barbare a „Marii revoluţii” din 1917, oameni disperaţi ce zăboveau câteva zile în Iaşi, în fuga lor către locuri cât mai îndepărtate cu putinţă. Nu numai ieşenii bătrâni, dar chiar şi cei tineri nu excludeau ipoteza extinderii tăvălugului sovietic, mai ales în primii ani de după război. Oricum, locuitorilor oraşelor moldovene au migrat către Bucureşti în marea lor majoritate, îndeosebi intelectualii, astfel încât populaţia actuală este cu precădere de origine rurală. O vizită în Iaşi, 20 de ani mai târziu, mi–a dezvăluit un oraş nou, în care puţine clădiri cunoscute rămăseseră în picioare şi nimic din vechea atmosferă. Chiar şi în Romanul copilăriei mele, după douăzeci de ani, nu mai aveam nici o rudă cunoscută. „Societatea ieşeană de atunci – ne spune Alexandru Paleologu, şi se referă la cea din timpul lui Ibrăileanu – nu era absolut deloc provincială, ci păstra foarte clară conştiinţa nu numai de a fi „a doua capitală”, dar şi pe aceea de a fi fost capitală pur şi simplu. Era o societate mai europeană într-un sens decât cea bucureşteană, prin non–balcanism şi prin faptul că la Iaşi nu existau şanse de parvenire pentru indivizii inculţi şi grosolani.” Bine ar fi fost să fi rămas aşa!

Se întreabă multă lume cum se face că majoritatea marilor oameni de cultură români au provenit din Moldova. Este suspectată o anumită predispoziţie a moldovenilor, mai visători, romantici, înclinaţi către reflexie etc., caracteristici stimulate la rândul lor de configuraţia dealurilor molcome şi a frumuseţii peisajelor. Sună frumos, dar este doar o fugă din faţa răspunsului real şi a căutării lui pe căi raţionale. Explicaţia este mult mai simplă. Mai întâi trebuie observat că doar jumătatea de nord a Moldovei a dat asemenea oameni. De ce? Trebuie doar să ne uităm pe o hartă istorică şi să remarcăm că Polonia, vecina dinspre nord a Moldovei, a fost încă din Evul Mediu şi până după 1700 un stat puternic şi civilizat. Lvov-ul a avut una dintre primele universităţi din Europa. În timp ce noi ne luptam cu turcii, Polonia îl dădea lumii pe Copernic (1473–1543). Şi cam în toată această perioadă, boierii români se certau între ei la fel ca azi, cu deosebirea că atunci, când domnitorul era din tabăra opusă, cei neagreaţi de domnitor îşi luau familiile şi emigrau temporar în Polonia. La putere sau nu, era întotdeauna de „bon ton” să–şi trimită copiii la studii, tot în Polonia. Nu este o întâmplare faptul că Petru Movilă devine în 1627 mitropolitul Kievului, numit acolo de către polonezi, Kievul însuşi aparţinând Poloniei. La vremea aceea, presiunea catolicilor dinspre vest, finalizată cu acordul de la Brest-Litovsk din 1596, a determinat o coagulare a ortodocşilor în partea de est a Poloniei, care se întindea pe o arie întinsă, ce cuprindea inclusiv Ucraina de azi. Ea s–a soldat prin edificarea unei mari mănăstiri, Pecerskaia Lavra, iar ca dovadă a puternicelor legături dintre moldoveni şi poloni stă tocmai alegerea unui moldovean ca prim mitropolit al acesteia. Să nu–l uităm, de asemenea, pe Dimitrie Cantemir, cel care prin fiul său a dat primul mare poet rus, fără a mai vorbi de Cantemir însuşi, singurul român apreciat, citit şi citat de Voltaire. După ce Polonia a intrat în declin, sfârşind prin a fi ştearsă temporar de pe harta lumii la sfârşitul secolului 18, Moldova a beneficiat de vecinătatea Austriei, iar şi mai târziu, cu toate dezavantajele ei, scurta ocupaţie habsburgică a însemnat şi un contact direct cu altă civilizaţie. Eminescu a fost nu doar un poet talentat, dar şi unul dintre cei mai culţi poeţi români din toate timpurile, cu studii la Viena şi Berlin. A efectuat chiar şi traduceri din Kant. Cum toate acestea au încetat demult, Moldova a încetat şi ea să mai fie principalul izvor de cultură al României. Interesant este că proclamaţia de independenţă a Greciei moderne, cea pentru care şi în care a murit Lord Byron, proclamaţie ce a dat speranţă de viaţă celei mai vechi civilizaţii europene, s–a făcut la Iaşi, oraşul ce în curând avea şi el să înceteze de a mai fi capitala vreunui stat.

În anii ’50 însă Iaşi–ul purta nu numai urmele trecutului îndepărtat, dar şi pe cele ale războiului recent. Un şir întreg de case de pe strada Păcurari, spre exemplu, era distrus. Cum edilii nu făceau nimic pentru aspectul oraşului, noi conştientizam realitatea istorică de fiecare dată când traversam acel maidan în drum spre facultate, iar, în anul 2, acest lucru se petrecea aproape zilnic.

O glumă locală asemăna soarta ieşenilor cu o călătorie cu tramvaiul 3, ale cărui puncte terminus erau unul la gară şi celalalt la cimitir. Alegerea aparţine fiecăruia.


Armata am avut norocul s–o fac în timpul facultăţii. O zi pe săptămână aveam lecţii teoretice. Fetele erau libere, dar n–am constatat să le folosească la ceva. În două vacanţe ni s-a răpit câte o lună pentru stagiu militar. Aceasta a fost toată pregătirea mea militară. Mai târziu am făcut câteva concentrări, dar asta este deja altceva. Prima convocare a fost la Focşani, unde cel mai mult m–a chinuit sculatul de dimineaţă. Nu eram obişnuit să mă scol devreme. În timpul zilei, dormeam în picioare, chiar şi în marş. În rest, totul a fost acceptabil atât cât poate fi în armată, pentru că aveam comandanţi selecţionaţi şi pregătiţi special pentru noi. În fotografie, eu sunt cel din dreapta. De obicei, bărbaţii povestesc din armată întâmplări nostime, de parcă totul ar fi fost un amuzament. Noi încercam să ne amuzăm „în timp real”. Colegul de suferinţă este Radu Fetcu.

Cea de a doua convocare, organizată la Şimlăul Silvaniei, a fost catastrofală pentru ei, mai puţin pentru noi. A fost ultima convocare de acest gen. Generaţiile următoare au făcut armata la sfârşitul facultăţii. Iar ultima fiind, nu s–au mai pregătit că înainte, nu s–au ostenit să selecţioneze şi să pregătească comandanţi special pentru noi şi au încercat să folosească personalul existent. La cursurile din timpul anului, avusesem ca profesori numai colonei şi locotenent–colonei în aşteptarea pensionării. Aici, comandantul unităţii era doar maior. Probabil un om capabil, dar neobişnuit cu studenţii, ca şi ceilalţi ofiţeri, de altfel. De emoţie, din răutate, din lipsa de educaţie, indiferent de motive, au făcut câteva erori care i–a costat. Printre studenţi, mai ales printre bucureşteni, erau câţiva cu rude sus puse, astfel că după o săptămână s–a umplut cazarma cu generali veniţi în control. Cea mai dură pedeapsă a primit–o însă de la noi un locotenent–major. Invidios că ne permiteam să nu respectăm programul de seară, şi–a propus să ne înveţe el minte şi ne–a obligat să facem apelul şi „plimbarea de seară”, adică un fel de marş pe aleile cazărmii. Preocupat în spatele coloanei să disciplineze pe cineva, nu ne–a comandat să facem la dreapta. Nici nu era de fapt necesar, pentru că nici nu se putea altfel. Noi însă am dovedit că se poate şi am mers înainte. Doar câţiva metri, pentru că înainte era clădirea comandamentului, iar în faţa ei se afla un strat cu flori bine îngrijit, spre plăcerea şi mândria comandantului. Noi l–am arat cu picioarele. Când a văzut ce i–am făcut, ofiţeraşul nostru n–a mai scos un sunet. A plecat şi nici nu l–am mai văzut de atunci. În urma noastră nu mai exista nici urmă de floare, doar un pământ negru foarte bine răscolit. Bateria noastră (eram la artilerie) a avut norocul să aibă un comandant inteligent. Era prea puţin milităros, dar se zicea că este foarte bun profesional. Se lăuda că el trage cu aruncătorul de mine mai bine decât alţii cu tunul, deşi precizia aruncătoarelor este incomparabil mai mică. La un exerciţiu de tragere, traiectoria minelor trase de o baterie vecină trecea chiar pe deasupra punctului nostru de observare. Era o greşeală gravă de organizare. Noi stăteam în faţa unor mese pliante, cu hărţile în faţă şi calculam parametrii de tragere. Deoarece traiectoria minelor de aruncătoare este verticală, iar viteza în punctul de maximă înălţime este mică, ele se văd cu ochiul liber şi se aud. La un moment dat, o mină a bateriei vecine a fost prea scurtă şi părea să se îndrepte chiar spre noi. Cineva a strigat: „E pe noi!”. Cu toţii ne–am aruncat înainte, cu maximă conştiinciozitate peste mesele pliante, hărţi şi tot felul de aparate. Doar comandantul bateriei a rămas calm şi a rostit clar, tare şi rar, pentru că să audă toată lumea: „E la stânga”. Într-adevăr a fost puţin la stânga, dar cum noi eram în vârful dealului, la stânga însemna şi mai jos, astfel încât nu ne–a afectat cu nimic. Dacă am fi fost numai noi cei care s–au aruncat la pământ n–ar fi fost nimic, dar tocmai atunci se afla în inspecţie şi un grup de ofiţeri superiori de la Bucureşti, inclusiv un general. Pentru ei a fost mai mult decât ruşinos să–şi ridice nasurile din ţărână şi să–şi cureţe uniformele. Nu ştiu nimic despre evoluţia ulterioară a comandantului nostru, dacă a prevalat pregătirea să profesională sau şi–a găsit vreun naş invidios.


Ca student, începusem să câştig ceva bani din meditarea unor copii de liceu, astfel că, în anul trei, mi–am permis să renunţ la cămin şi să stau la gazdă. Evident, nu singur – nu mi–aş fi putut permite – ci împreună cu un alt student. Unul dintre ei a fost Melu Bucur, fost coleg de liceu. Următorul a fost Olărescu Claudiu, coleg de grupă. El este cel din fotografie, în dreapta. Era cel mai drăguţ băiat din an. Cu el am stat în gazdă în anul patru şi parţial cinci. Cel din stânga este fratele lui mai mare, inginer agronom la o fermă de lângă Iaşi.

În anul patru, am făcut o excursie de studii la Bucureşti.

Fotografia este luată în Grădina Botanică.

Cu această ocazie, am reluat legătura cu Relu, unchiul meu, cel mai tânăr dintre fraţii lui tata. Nu–l mai văzusem de la Focşani, de când eram copil. Acum era căsătorit cu Bianca şi aveau un copil, pe Dragoş. Era încă ofiţer de aviaţie, dar nu pentru mult timp. A terminat şcoala militară imediat după război şi, cum nu avea o origine socială potrivită, lucra în administraţie. Locuiau într-un bloc pentru militari pe Drumul Sării, împreună cu mama lui, bunica mea.

Bianca povestea cu umor că, domnişoară fiind, visa ca la nunta ei să coboare în sala de dans pe o scară largă de marmură albă, îmbrăcată – bineînţeles – cu o rochie grozavă, cu o trenă şi mai grozavă. Toată lumea urma să rămână în extaz. Nu a avut parte decât de o scară exterioară, pe care nu a coborât, ci a trebuit să urce în apartamentul lui Relu, unde nu-i aştepta nimeni. Tânăr ofiţer fiind, el era mutat frecvent dintr-o localitate într-alta. Impedimentul nu i-a împiedicat să formeze o familie unită, în ciuda vicisitudinilor, care nu i-au ocolit, mai ales că armata Republicii Populare Române nu avea nevoie de ofiţeri educaţi în vechiul regim. În percepţia mea, cuplul lor a fost unul fără cusur.

Tot prin ei, am luat legătura cu rudele mele paterne, cu care pierdusem legătura, sau nu o avusesem niciodată.

În timpul vacanţelor, întâlneam din ce în ce mai puţini foşti colegi de liceu. E drept că noi nici nu aveam vacanţe prea lungi. În fiecare an aveam fie practică, fie armată, iar în vacanţa dintre anul patru şi cinci le–am avut pe amândouă. Prima practică am făcut–o la Bacău, a două la Galaţi (asta a fost grozavă: am stat aproape tot timpul pe malul Brateşului), iar toate celelalte la Bucureşti, inclusiv cea pentru pregătirea proiectului de diplomă. Începusem să devin din ce în ce mai bucureştean. Stăteam de obicei la Relu şi Bianca, deşi aveam cazarea asigurată în cămine studenţeşti. Faţă de alte rude îi preferam pe ei fiindcă erau mai puţin protocolari şi mă primeau cu braţele deschise.

O întâmplare amuzantă s–a petrecut în anul cinci. Predasem proiectul de diplomă şi ne pregăteam pentru examenul de stat. Mi–am permis atunci o săptămână de relaxare şi, pentru că am avut o ocazie, m–am dus la Bucureşti. Ca să nu stau şi cu masa pe capul lui Relu şi a Biancăi, mergeam la prânz pe alte rude (erau destule) unde spuneam că ieri am venit şi mâine plec. Cum era primăvară, erau la mare cinste trufandalele: ouă pe spanac, iar eu trebuia să spun: „Aaa, ouă pe spanac, n–am mai mâncat de anul trecut”. Toată lumea ştia că nu puteam să primesc aşa ceva la cantina studenţească. După aproape o săptămână, m–am dus cantina fabricii unde făcusem practica, cu speranţa că voi mânca orice altceva. Acolo, surpriză: aveau ouă pe spanac.

Ultima fotografie din studenţie este de la banchetul de la terminarea facultăţii. Eu sunt în mijloc. Cel din stânga jos, cu ochelari, este un evreu din nordul Moldovei – i–am uitat numele – care avea un talent uimitor de a sugera o piesă simfonică, chiar fără o linie melodică clară, prin tot felul de sunete.