Capitolul 3: 1959–1963 1944-1954 Capitolul 5:1963–1972

Am făcut în capitolul anterior câteva afirmaţii neclare, ce se cer explicate. Printre ele, faptul că eram timid, sau etichetarea unor vechi intelectuali ca fiind lipsiţi de orientare politică. Am scris despre asemenea subiecte în primele pagini ale cărţii mele „Între două idealuri”. Ea este accesibilă pe Internet la mai multe adrese. Redau totuşi aici unele amintiri din copilărie, care sper să elucideze aceste neclarităţi.

Puţin mai devreme mi-am adus aminte de Buşa. Nu Puşa, ci Buşa. Nu ştiu de ce. Colegii lui l-au poreclit aşa. Era cu trei ani mai mare decât mine, la fel ca majoritatea copiilor din zona în care locuiam. De aceeaşi vârstă cu mine era un singur copil, Mihăiţă Gabrea, vecinul de vizavi, despre care voi scrie mai târziu, sper. Cu el însă m-am jucat mai puţin. Numele lui Buşa era Roseti. Prenumele nu mi-l amintesc. Nu avea nici o legătură cu celebra familie Rosetti, dar nu se ştie niciodată. El sigur nu ştia. Erau foarte săraci. Tatăl lui murise, iar mama creştea singură patru sau cinci copii. Acum trebuie să spun de ce mi-am amintit de Buşa. În Atena, unde locuiesc acum, starea atmosferică este foarte diferită pe o rază de doar câţiva kilometri. La nord, la sud, la est la vest, în oricare dintre direcţii, pot fi tot atâtea situaţii diferite, la nici zece kilometri distanţă, astfel că o prognoză meteorologică este imposibil de făcut cu precizie. Buletinele de specialitate au doar o valoare informativă. Pentru ca să aflu valoarea umidităţii aici, unde stau eu, m-am gândit să-mi fac un barometru, aşa cum am văzut că îşi făcuse Buşa. Era un băiat deştept acest băiat. De un fir de păr, fixat într-un cui, a legat o mică baghetă de lemn, ce putea oscila în jurul altui cui. Variaţia în lungime a părului – sensibil la umezeală – mişca bagheta precum acul unui barometru. Ar fi putut să atârne ceva de firul de păr şi să urmărească doar deplasarea acelui ceva pe verticală. Era mult mai simplu. Bagheta însă simula acul unui instrument de măsură. Frumos! Aş confecţiona imediat un dispozitiv atât de simplu, dar nu am la îndemână un fir de păr. El, pe lângă un frate mai mic, avea câteva surori mai mari, chiar şi o nepoţică, deci avea de unde să-şi procure „materia primă”. Am fost bun prieten cu el. Nu atât în copilărie, când ne jucam de-a valma. Cum spuneam, eu eram mai mic decât ei, dar pe atunci nu realizam diferenţa de vârstă, deşi ea – în mod evident – era. Relaţia cu el s-a consolidat mai târziu, când, studenţi fiind ne întâlneam în vacanţe, şi mai ales în cei aproape doi ani cât am lucrat în Roman ca inginer. Ne plimbam şi discutam aproape în fiecare seară. Nu ştiu despre ce vorbeam. Presupun că făceam un fel de filozofie în afara filosofiei.

Văd că funcţionează „cutia cu amintiri”. Să trecem deci la fapte.

Eu sunt născut în zodia taurului. În ciuda aparenţelor, din gentileţe pentru nativii acestei zodii - sau poate din alte motive - se spune că ar fi o zodie bună. Am citit că, în antichitate, taurul se bucura de multă consideraţie, deci un sâmbure de adevăr s-ar putea să existe. Era simbol al forţei, fecundităţii masculine, fără a mai vorbi despre coarnele lui, dovezi materiale ale inteligenţei ascunsă sub ele. Să nu uităm că Zeus însuşi s-a metamorfozat într-un taur, pentru a o seduce pe Europa. Era una dintre tehnicile lui de seducere a fetelor, cu observaţia că forma aleasă era adecvată victimei. Pentru Danae – o grecoaică – a luat forma unei ploi de aur. Pentru Leda, mama lui Castor şi a lui Pollux – doi homosexuali – s-a transformat în lebădă. Europa se dorea cucerită de către un taur. Mitologia trebuie citită prin metaforele pe care le avansează, iar în cazul civilizaţiei europene contemporane, comportarea taurului oferă într-adevăr o bună comparaţie. La polul opus, ne putem gândi la India, unde vaca este şi azi un animal sfânt.

Între timp, situaţia s-a modificat într-o oarecare măsură, ca dovadă că orice evoluţie îşi păstrează condiţia de continuă transformare. Astăzi există foarte puţini tauri, folosiţi doar pentru reproducere. Marea majoritate a masculilor devin simpli boi. Despre reproducţie nu mai poate fi vorba, iar forţa lor nu mai este interesantă, odată cu apariţia maşinilor. Rămân coarnele, ca suport cu mult mai sigur pentru stabilitatea unei coroane, decât un cap chel.

În ceea ce mă priveşte, cele câteva cucuie din copilărie nu m-au ajutat să port vreo coroană. Mi-au rămas intacte doar atributele clasice: disciplina, hărnicia etc. Zodia este deci una bună… pentru cei din jur.

Nu-mi amintesc ce făceam atunci când m-am născut. De altfel, nu am avut niciodată o memorie prea bună; amintirile mele sunt vagi chiar şi din anii care au urmat. Mă surprind, de aceea, persoanele care relatează întâmplări din prima parte a copilăriei şi mă întreb dacă nu cumva povestirile celor mai în vârstă au căpătat în imaginaţia lor valenţe ale realităţii sau poate chiar propriile vise. Ambele variante sunt posibile. În ceea ce mă priveşte, mă străduiesc să elimin orice faptă ce ar putea să cadă sub incidenţa unor asemenea suspiciuni. Din activitatea mea „cultural-artistică” (de altceva nici n-ar putea fi vorba la vârste fragede), reţin doar două scene – nici măcar întâmplări – a căror autenticitate nu poate fi contestată, fiindcă nu avea cine să mi le relateze şi nici motive s-o facă.

Prima s-a petrecut pe când aveam aproximativ doi ani. Puteam să merg, dar nu eram tocmai stăpân pe picioarele mele. Nu eram acasă la noi, ci în faţa altei case, pe o pajişte mărginită de mai mulţi pomi, poate un parc. Tata era ofiţer şi, în perioada aceea, puţin înainte de război, erau mutaţi frecvent dintr-o localitate într-alat. Sora mea, mai mare cu patru ani, se juca în faţa casei, iar pe mine, pentru a n-o deranja, mă plasase puţin mai încolo, pe pajiştea din faţa pomilor, probabil pe o pătură. Între mine şi ea se afla o alee cu criblură albă. Era o zi călduroasă. Abandonat acolo, eu vroiam să traversez aleea şi să mă joc cu ea, dar nu puteam s-o fac cu picioruşele goale pe pietrişul fierbinte. Plângeam şi mă rugam în zadar de ea să mă ajute. Păstrez încă acest sentiment. El nu-mi putea fi povestit.

A doua a fost puţin mai târziu, dar nu foarte. Am reţinut acest moment, datorită sentimentului ce mi-a rămas întipărit în memorie. Mergeam pe umerii ordonanţei. Nu ştiu de ce ţin minte acest detaliu. Poate datorită mirosului lui, fiindcă în această scenă mirosul a jucat un rol important. Nu putea să fi mirosit urât, fiindcă nu ar fi fost admis în casă, dar avea un miros al lui, diferit de al altora. În dreapta noastră era o pădure, iar în stânga un lan cu o plantă mai înaltă decât mine – poate porumb - astfel că, odată ridicat pe umeri, orizontul ce mi s-a deschis asupra unei câmpii întinse, cu ogoare de diferite colori, m-a încântat nespus. Soldatul, pădurea şi câmpia aveau mirosuri diferite şi toate, împreună cu imaginea inedită pentru un copil ce probabil că nu mai văzuse până atunci un câmp, s-au contopit într-un moment unic pentru sufletul meu.

Altceva nu mai ţin minte până pe la şase ani, când am fost la Amara. Acestea sunt neplăcute şi lipsite de importanţă, aşa că nu voi insista asupra lor. Amara era pe atunci un sat chiar mai amărât decât îl caracterizează numele. Mi-au rămas în memorie tot scene: la un restaurant în aer liber, unde cerşea un ventriloc, era foarte cald şi pe capul meu, tuns până la piele, se aşezau muşte, care mă enervau cumplit; la plajă mă ungeau cu nămol şi pretindeau să stau liniştit în timp ce se usca.

De la şapte ani am, în schimb, multe amintiri mai precise decât mi-aş fi dorit. În 1944, iminenta apropiere a frontului determinase oficialităţile să organizeze refugierea familiilor ofiţerilor rezidenţi în Moldova în celălalt capăt al ţării, în Oltenia. A trebuit s-o facem şi noi, deşi tata murise între timp pe front. Noi, copiii, împreună cu bunica, am plecat primii, cu o parte din lucruri. Mama a mai rămas să supravegheze încărcarea mobilei în alte vagoane şi să ne ajungă din urmă cu un tren rapid. Din nefericire, prea puţin a mai recuperat din lucrurile trimise cu acele vagoane, care se pare că au plecat în direcţii diferite. În debandada şi agitaţia de atunci, a fost mulţumită că ne-am regrupat noi. După refugiu, ne-am întors acasă, unde a început calvarul epocii comuniste pentru o familie stigmatizată, prea modeşti, timizi şi mai ales neiniţiaţi pentru a ne strecura prin hăţişurile societăţii reale „de tip nou”.

Din timpul refugiului mi-au rămas şi primele amintiri consistente ale copilăriei. Pentru mine totul a început cu o călătorie din care mi-a rămas în minte imaginea „paturilor” amenajate într-un vagon de marfă, peste o stivă de lăzi înaltă până aproape de tavan, astfel încât cu greu ne puteam mişca. Întreg trenul era compus din vagoane asemănătoare. Se întâmpla în luna martie şi a durat mai bine de o săptămână. Eram eu, sora mea şi bunica, a cărei utilitate era doar una de simbol al adultului în jurul căruia roiesc copiii. Cu mama ne-am întâlnit la destinaţie, unde sosise cu puţin înaintea noastră, după o călătorie plină de emoţii, despre care numai ea ar fi putut povesti. Cu tata nu aveam să ne mai întâlnim niciodată, pentru că deja murise pe front, în urmă cu trei ani. Destinaţia noastră finală era un sat, Vădastra, unde am rămas toată vara.

Nu am fotografii din aceasta perioadă, aşa că am înserat o linie ferată fotografiată mai târziu. Poate cineva se gândeşte că ar avea vreo valoare de simbol. Mie nu mi se pare, dar alta nu am. Am intitulat-o „Către nu se ştie unde”. Ceea ce nu înţeleg nici astăzi este „de ce bunica trebuia să stea cu mama şi nu cu oricare dintre ceilalţi fraţi?” Să împovărezi cu o bătrână neputincioasă o văduvă fără experienţă cu doi copii mici nu mi se pare deloc normal, mai ales în condiţiile date. Poate că, în timp de pace, s-ar găsi o explicaţie, deşi nu total justificativă. Trebuie să fac o precizare. Bunicul a fost un ţăran isteţ dar sărac, pe care un ofiţer l-a învăţat în timpul stagiului militar să se căsătorească cu o fată bogată şi să investească în comerţ. Aşa a şi făcut. În Roman, hotelul restaurant din vecinătatea gării (demolat astăzi) a fost opera lui. El a murit înainte ca eu să mă fi născut. Bunica nu ştiu să fi avut vreo boală, dar eu am cunoscut-o ca pe o femeie foarte în vârstă - deşi nu era exagerat de bătrână – dar care se comporta asemenea unei suferinde. Nu ieşea niciodată din casă, rareori vorbea. Este posibil ca dorinţa de a sta la mama să fi fost a ei. Exista ce-i drept printre români mentalitatea ca – la bătrâneţe – părinţii să stea la cel mai mic dintre copii. Mentalitatea este păguboasă şi aparţine ţărilor subdezvoltate. Cauza este egoismul părinţilor, care vor să păstreze cât mai mult pentru ei administraţia averii. O altă tradiţie negativă este ideea democratică a împărţirii averii în mod egal la toţi copiii. Averea nu se fragmentează, ci – dimpotrivă – se măreşte, dacă este posibil. Ea este destinată celui mai mare dintre copii, pe care părintele îl ia alături de el, îl instruieşte, astfel ca atunci vârsta nu-i mai permite să conducă afacerea, fiul să-i continue munca. Ceilalţi copii sunt îndrumaţi în ale domenii (armată, biserică şi altele), în care vor obţine poziţii potrivit rangului şi averii. Îl amintesc doar pe celebrul Talleyrand, care - fiind al doilea fiu - nu a putut moşteni uriaşa avere a familiei şi a fost destinat carierei ecleziastice. Potrivit rangului, ar fi fost urmaş al nu mai puţin celebrilor cardinali Richelieu şi Mazarin, cei care, din umbră, au condus destinele Franţei în secolul 17. Nu a fost cardinal, fiindcă a intuit decăderea bisericii şi a monarhiei, motiv pentru care s-a implicat în politică şi s-a remarcat ca unul dintre cei mai străluciţi diplomaţi ai lumii.

Dar, tradiţia n-o facem noi şi este posibil ca bunica mea să fi fost adepta ideilor româneşti despre moştenire. Repet însă, ea era departe de a avea un rol decizional. Copiii erau cei care trebuiau să decidă. Tanti Ruşca (Maria Coajă), cea mai mare dintre fraţi, era căsătorită şi nu avea copii. Ar fi fost cea mai indicată. Soţul ei, Constantin Coajă, judecător, era însă un om egoist. Deşi ea se străduia să ne ajute, era o femeie deşteaptă, cu picioarele pe pământ, n-a riscat să-şi strice armonia familiei. Tanti Turla nu intră în discuţie. Ea a avut din copilărie un regim aparte. Căsătorită devreme, era la Constanţa, unde nenea Toni (Anton Negrescu), soţul ei, era comandantul Jandarmeriei. Nenea Zunu (Vintilă Ioan), ofiţer, era plecat pe front. Soţia lui, tanti Fofonica, nu s-a considerat niciodată un membru al familiei noastre. Tanti Miluţa (Amelica Tipuriţă) economistă, era bine instalată în Bucureşti, căsătorită cu Valeriu Tipuriţă, jurist. Aveau doi copii. El era un om cumsecade, ceea ce nu pot spune şi despre ea. Rezultatul? Bunica a rămas la mama. Dacă iniţial situaţia ar fi fost încă acceptabilă, după moartea tatei ea nu mai era tolerabilă. Iar în plin război, s-o laşi să plece în necunoscut, în celălalt capăt de ţară, cu responsabilitatea a trei fiinţe – doi copii şi o bătrână, mi se pare de neiertat. Ea avea puţin peste treizeci de ani şi, în afara vieţii de copil, de casnică şi de mamă nu avea nici o experienţă socială. Am avut noroc că ne-am regăsit în gară la Caracal. Nu ştiu ce ne-am fi făcut, dacă ea nu ar fi ajuns la timp. Vara petrecută la Vădastra nu mi-a ridicat probleme demne de reţinut. La cei şapte ani ai mei, m-am comportat probabil ca orice copil, care ia lucrurile aşa cum sunt, încearcă să se adapteze, se necăjeşte dacă aşteptările îi sunt înşelate şi se bucură de tot ceea ce este nou sau diferit faţă de ceea ce mai făcuse până atunci. Pentru mine, aproape totul era nou, fiindcă schimbasem nu numai zona geografică - trecusem dintr-o extremă în cealaltă a ţării - dar schimbasem şi mediul. Era prima mea experienţă rurală. Îmi amintesc că, în spatele casei, terenul era în pantă accentuată şi se sfârşea în albia unui pârâu. Pe această pantă ne rostogoleam până jos, unde ajungeam complet ameţiţi. Debitul de apă era foarte variabil, datorită unei mori ce avea un mic lac de acumulare în spate. Morarul era cel ce regla debitul de apă al pârâului în aval de baraj, astfel încât să aibă apă la moara când îi trebuia, să crească peşti în lac, dar şi să prevină inundaţiile în special în timpul primăverii, prin scăderea prealabilă a nivelului apei din lac. Pe atunci, sistemul încă mai funcţiona. După ce sistemul comunist a distrus spiritul gospodăresc al ţăranului român, asemenea preocupări au încetat. Inundaţiile de mai târziu sunt un fenomen ce era de aşteptat.

Tot de la apă am o amintire mai puţin plăcută. Puţin mai jos, era un conac, unde se afla încartiruită familia comandantului regimentului. Acolo, am mers în vizită de câteva ori. Pârâul trecea chiar pe teritoriul conacului, amenajat ca un mic parc, iar noi ne jucam traversând o punte făcută dintr-un buştean. Noi însemna eu, sora mea şi vreo câteva fete, toate mai mari decât mine. Cum puntea era elastică, distracţia fetelor a fost s-o balanseze astfel încât eu să cad, ceea ce în final le-a reuşit. Satisfacţia le-a fost scurtă, pentru că joaca s-a terminat pentru toata lumea, trebuind să mergem cu toţii acasă să-mi schimb hainele. În plus, nu ne-am mai jucat niciodată acolo. Bineînţeles că adulţii nu au gustat gluma, aşa că vizitele noastre acolo au fost mai puţin dorite. De unde se vede că, uneori, prostia şi răutatea copiilor o egalează pe cea a adulţilor.

Mai am o amintire neplăcută de acolo. Într-o seară, presupun că am mâncat prea mult, s-au povestit întâmplări sinistre - asta ştiu sigur - şi, după puţine ore de somn, m-am trezit cu o durere atroce la gât. Se răsucise ceva în timpul somnului şi mă durea îngrozitor. Astăzi ştiu că se numeşte torticolis. Atunci doar mă durea. Cel mai cumplit era însă zgomotul pe care nu numai că nu mi-l explicam, dar nu-l puteam suporta. Ce se întâmplase, de fapt? În casa de vizavi murise cineva şi, conform tradiţiei olteneşti, de care abia atunci am aflat, bocitoarele îşi făceau datoria. Asociat cu durerea mea, şi azi, când are loc unul dintre cele două evenimente, eu am senzaţia că-l simt şi pe al doilea.

Erau şi scene vesele. Uneori treceau avioane americane la mare înălţime pe deasupra satului. Îşi anunţau prezenţa printr-un uruit puternic, iar noi le admiram strălucind la soare. Zburau foarte sus. Partea veselă ne-o oferea proprietara, o ţărancă ce se aşeza pe marginea unui jgheab cu apă pentru păsări şi, cu fusta în jgheab, sub un pom, de unde ne chema şi pe noi să venim că să nu fim văzuţi de inamic. Mai târziu, când în armată auzeam cunoscuta comandă „Avioane inamice! Adăpostiţi-vă!” eu îmi aduceam aminte de ea şi de binecunoscuta glumă. Pentru cei ce încă nu ştiu gluma, iat-o:

La comanda amintită, comandantul întreabă un soldat:
- De ce nu te-ai adăpostit, soldat?
- Ba m-am adăpostit sub un pom.
- Unde vezi tu pom?
- Dar dumneavoastră unde vedeţi avioane?”.

Proprietarul, învăţătorul satului, era un om inteligent şi gospodar. Soţia lui, însă, era ceva de nedescris. De atunci am rămas cu ideea, poate falsă, că numai oltenii sunt oameni gospodari; oltencele nu. Spre exemplu, în loc de pâine, ei preparau pe plită un soi de lipie. Ordonanţa noastră, un om priceput, a construit un cuptor la care toată vara cât am stat acolo mama a copt pâine. Am aflat că, după ce am plecat, ţăranca a dărâmat cuptorul, deşi tuturor le plăcea pâinea. N-a suportat „afrontul”.

Primul eveniment remarcabil a apărut la sfârşitul verii şi are semnificaţie istorică: 23 August. Nu importanţa istorică a momentului mă preocupa pe mine atunci, ci o nedumerire pe care mi-au provocat-o localnicii mai în vârstă, de-a dreptul speriaţi de venirea ruşilor. Cum nu ştiam ce diferenţă poate fi între nemţii care plecau şi ruşii care veneau, încercam să mă lămuresc. În satul în care mă aflam temporar, nu călcase nici un picior de neamţ. Eu, cel puţin, văzusem câţiva înainte de a ne refugia. Întrebarea mea era: „De unde ştiau aceşti ţărani cu ce sunt mai răi ruşii pe care încă nu-i văzuseră, faţă de nemţii pe care nu apucaseră să-i fi văzut?” Cum nedumerirea mea persista, am insistat să întreb, dar în zadar, pentru că singurul răspuns era ceva de genul: „Ce ştii tu, copile!”. Întrebarea mi-a revenit în minte de multe ori de atunci, chiar la mulţi ani distanţă, de fiecare dată când constatam că persoane educate erau mai dezorientate politic decât acei ţărani simpli.

Tot atunci, ne-a vizitat nenea Zunu. Era slab, cu uniforma nu tocmai zdrenţe, dar foarte obosită. Parcă era speriat. Aflase unde suntem şi a venit să vadă dacă totul este în regulă. A stat doar câteva ore. A fost ca o nălucă. Atunci n-am înţeles nimic. Cu mama a vorbit mai mult. Mai târziu mi-am explicat situaţia lui. Prin abandonarea războiului, sute de mii de militari au rămas la îndemâna sovieticilor. Retragerea nu era posibilă. Ruşii înaintau cu motorizate, în timp ce românii erau pe jos. Mulţi au fost luaţi prizonieri. Puţini s-au salvat trecând munţii. El a fost printre ei.

Tot la Vădastra fiind, îmi amintesc că am întrebat-o pe mama: De ce nu mi-au pus un nume mai serios? Cum îmi va sta mie, când voi fi mare, să mă strige lumea „Ţucule” sau „Cristel”, care erau apelativele uzuale în familie. Mi-a răspuns cu gândul departe şi puţin tristă; „Lasă că ai tu un nume prea serios”, fără să-mi precizeze care anume era acela. L-am aflat puţin mai târziu, când a început şcoala. Erau ultimele zile petrecute la Vădastra, începeau şcolile, aşa că a trebuit să ne mutăm în cel mai apropiat oraş, care s-a nimerit să fie Caracal. Se spune, nu ştiu de ce, că acolo s-a răsturnat carul cu proşti. De regulă, glumele cu proşti apar acolo unde oamenii sunt suficient de deştepţi pentru că să le poată gusta, iar oltenii sunt recunoscuţi pentru isteţime. Oricum, acolo am început şcoala, dar n-am stat decât primul an şcolar, aşa că nu s-a lipit prea mult de mine, prostia sau isteţimea, indiferent ce-o fi fost ea. În vara următoare am revenit acasă, la Roman, unde mă născusem şi unde voi petrece următorii ani de şcoală generală şi liceu. Pe drumul de la Caracal la Roman s-a petrecut un moment important, sau mai exact era să se petreacă. Nenea Valeriu - cumnatul mamei - s-a oferit să ne ajute să rămânem şi noi în Bucureşti. Ei erau deja acolo. Migrarea orăşenilor din Moldova către Bucureşti începuse încă după unirea din 1859; a cunoscut un val masiv imediat după primul război mondial şi aproape s-a finalizat după al doilea. În prezent, eu nu mai am nici o rudă cunoscută în Moldova. Atunci încă mai erau câteva. Printre ele tanti Ruşca şi nenea Zunu. Pe el nu l-am auzit să-şi fi exprimat vreo opinie, dar tanti Ruşca ştiu că a fost împotrivă. Bunica era evident împotrivă: „Ce să cauţi tu, fată, în Bucureşti, văduvă, singură cu doi copii?”, ca să nu mai vorbim despre ea însăşi. Cel mai importat rol l-a avut însă întâmplarea, sau poate că nu tocmai. Vagonul cu lucrurile noastre era deja în gară la Bucureşti, îl aşteptam pe nenea Valeriu să vina cu un camion, dar el a întârziat, nu ştiu din ce motiv. Atunci, mama a luat decizia să plecăm mai departe.

În primul an, am locuit în casa lui nenea Zunu şi tanti Fofonica, soţia lui, pentru că a noastră fusese ocupată de ruşi şi avea nevoie de reparaţii serioase. Ei nu ştiu unde erau, pare-mi-se că undeva prin Ardeal. Nu ocupam toată casa, ci numai jumătate. În cealaltă jumătate stăteau nişte ofiţeri ruşi! Îmi amintesc de ei pentru că a fost o scenă ce mi-a rămas în minte şi care, într-o oarecare măsură, mă caracterizează, din păcate. Mama cumpărase câteva găini pe care le ascundea de frica ruşilor într-o magazie din fundul curţii. Dimineaţa, după ce ruşii plecau, dădea drumul găinilor prin curte, una destul de mare. La un moment dat, s-a auzit zgomotul unei motociclete. Ofiţerul rus, sau unul dintre ei, nu-mi mai amintesc dacă era doar unul sau mai mulţi, îşi procurase o motocicletă nemţească cu care se deplasa prin oraş. Mama, când a auzit motocicleta, mi-a spus: „Du-te repede şi bagă găinile în magazie, să nu le vadă rusul!”. Eu, ca o vijelie, am intrat printre găini, doar că ele n-au recepţionat corect mesajul meu şi fugeau care încotro, numai în magazie nu. Enervat şi supărat pentru neputinţa mea, am început să plâng. Păstrez şi azi în suflet acea stare psihică. Din fericire, fusese altă motocicletă.

Tot atunci, am primit cadou de la nenea Zunu: prima mea pereche de patine. El fusese mare amator de sport, jucase şi tenis, iar patinele le pregătise din timp pentru Mira şi mine - altfel nu ar fi avut cum să le procure mai târziu. Ulterior, pe măsură ce creşteam, am mai primit câteva, astfel că până la terminarea liceului eu am avut permanent patine, ceea ce mă făcea deosebit faţă de ceilalţi copii. Mira n-a vrut să patineze niciodată, şi nici să facă alt sport. Din păcate, n-am prea ştiut eu ce să fac cu patinele, decât să alerg şi să joc un fel de fotbal pe gheaţă cu cutii de conserve în loc de minge. Deşi era deosebit de periculos fiindcă se cădea frecvent, nu s-a întâmplat nici un accident grav, în ciuda nenumăratelor patine ce - atunci când cădeam - treceau cu viteza pe lângă capetele noastre la doar câţiva milimetri. Jocurile se desfăşurau la patinoar, atunci când lipsea „lumea bună”. Pare ciudat astăzi că, în acele vremuri cumplite exista un patinoar, deşi nu se puteau cumpăra patine. Romanul avea - şi are - un parc remarcabil, în care s-a săpat şi betonat un lac artificial pentru agrement. Cu pământul excavat s-a înălţat alături o movilă pe care s-a construit un chioşc, unde cânta fanfara militară. Lacul avea fundul plat şi circa un metru adâncime. Pe timpul iernii, apa era evacuată. Amenajarea patinoarului era deci foarte simplă: se lăsa pe fund un strat subţire de apă de doar câţiva centimetri, care îngheţa. Singura muncă era îndepărtarea zăpezii după fiecare ninsoare, şi refacerea luciului cu încă foarte puţină apă, muncă pentru care se găseau destui amatori în schimbul unui foarte mic venit, sau era efectuată chiar de către amatorii de patinaj. Nu ştiu dacă era un organizator oficial, sau o iniţiativă particulară. Din păcate, n-a durat decât până pe la începutul anilor ’50. În ultimii ani de liceu nu-mi amintesc să mai fi amenajat cineva acest patinoar. Spiritul socialismului începuse să-şi spună cuvântul.

Dar cel mai grozav era la săniuş. Pe o stradă în pantă, se organizau „boburi”: mai multe sănii legate între ele cu şipcile din gardul unei grădini nepăzite, pe care se înălţau adevărate piramide de copii; cu cât mai mulţi cu atât mai bine. Eu eram căutat să conduc „atelajul”, fiindcă aveam patine. Către sfârşitul pantei, alţi copii organizau o „redută”, de unde atacau atelajele cu bulgari de zăpadă. Era suficient că un singur copil să facă o mişcare bruscă şi să dezechilibreze piramida. Atunci, totul se risipea spre hazul general. Căderile erau destul de spectaculoase, pentru că viteza era mare, dar nu se întâmpla nimic grav.

Atunci când se spune că iernile erau mai reci şi zăpada mai multă în anii ’50 decât acum, eu caut o dovadă şi o găsesc în faptul că zăpada era cvasi-permanentă şi bine bătută, fiindcă numai astfel puteam să mă deplasez pe patine pe străzi, ceea ce făceam zilnic. Într-o zi am avut şi un mic incident. Eram deja măricel, prin clasa a opta sau a noua. Se întunecase şi coboram în viteză pe o stradă în pantă. Zăpada era foarte bine tasată şi îngheţată. Eram în plină cursă când, la o intersecţie îmi apare brusc în faţă una dintre profesoarele mele, slabă din toate punctele de vedere, mai ales cele intelectuale. Nu mai puteam s-o evit, aşa că, profitând de puţinătatea trupului ei, am luat-o în braţe şi am făcut o piruetă. După 180 de grade am depus-o întreagă şi nevătămată pe trotuar, iar eu mi-am continuat drumul cu speranţa că nu m-a recunoscut. N-am ştiut niciodată dacă m-a recunoscut sau nu, fiindcă nu s-a pronunţat, dar după incident se uita la mine cu o privire aparte; sau poate că mi se părea mie. Amuzant pentru mine era să aflu, chiar şi după câţiva ani, din surse indirecte, despre relatările ei în cercurile de adulţi cu privire la „aventura” ce o avusese cu un tânăr în plină stradă. „Vai dragă, tineretul de astăzi, auzi tu, să mă ia în braţe în plină stradă!!”. Presupun că auditoriul o considera puţin ţicnită. Doar eu ştiam că de data aceasta spunea adevărul.

Am mers însă prea departe în timp. Să ne întoarcem la anii copilăriei.

Pentru că am început şcoala după al 2-lea război mondial, pot afirma că sunt în întregime şcolarizat în timpul regimului de „democraţie populară”, aşa cum avea el să fie definit de către noua putere politică, chiar dacă, în primii ani, regimul nu era prea bine instalat. A făcut-o însă în scurt timp, şi încă foarte categoric. O ultimă sclipire de democraţie au fost alegerile de la 19 Noiembrie 1946, după măsluirea cărora a urmat „democraţia partidului unic”. Din febra pregătirii acelor alegeri îmi amintesc agitaţia unor politicieni locali în favoarea diverselor partide, din care evident eu nu pricepeam nimic, dar se pare că nici ei. Agitaţia lor n-a făcut decât să le sporească persecuţiile ulterioare.

Cele mai elocvente imagini, ce mi s-au întipărit în minte în primii ani de după război, au fost cele ale înmormântărilor, din ce în ce mai dese, la care noi copiii căscam gura de pe margine şi le număram, în aşteptarea unor recorduri de frecvenţă zilnică. Existau două cauze majore: o secetă severă ce dura de câţiva ani şi ocupaţia sovietică. Sub pretextul datoriilor de război ce trebuiau plătite, ruşii au spoliat România într-o manieră neîndurătoare. Multe dintre acele înmormântări la care asistam erau ale unor morţi de foame la propriu, nu la figurat. Aproape toate societăţile comerciale importante purtau prefixul SOVROM, de la Sovietic + România (Sovrompetrol, Sovromtransport etc.) şi aveau conducere mixtă, în care partea sovietică avea bineînţeles rolul decizional. Căpătam astfel primele răspunsuri la nedumerirea mea de dinainte. Şi totuşi, nedumerirea persista. Cum se face că acei ţărani din partea opusă a ţării, care nu avuseseră nici un contact direct cu ruşii, aveau o orientare politică mai bună decât intelectualii, care la alegerile din 1946 credeau încă în viabilitatea pluripartitismului politic sub cizmă sovietică. Nici măcar constatările lui Panait Istrati din „Spovedanie pentru învinşi”, scrisă în 1929, nu le-a atras atenţia. Orice intelectual cât de cât informat era la curent cu acest conflict, pentru că disputa provocată de el antrenase nume dintre cele mai cunoscute ale timpului, ca Romain Rolland, Henri Barbusse etc., şi fusese intens mediatizată în toată Europa, dar în special în Franţa. Ce-i drept, foarte puţini ştiau atunci ceea noi ştim astăzi foarte bine, şi anume că serviciile secrete sovietice mituiseră în mod convingător câţiva fruntaşi ai Partidului Comunist Francez, mai ales pe Henry Barbusse. În mod evident, dezvăluirile lui Panait Istrati nu numai că nu erau pe placul ruşilor, dar le dădea chiar o puternică lovitură de imagine. Adevărul despre comunismul sovietic începea să iasă la iveală pentru cei ce voiau să vadă. George Orwell a făcut-o, şi „Ferma animalelor”, publicată în 1945, este cea mai pertinentă şi plastică descriere a evoluţiei oricărui sistem comunist, dar mai ales pentru cel din fostul URSS. Şi iarăşi mă întreb cum se face că acei ţărani, poate analfabeţi, percepeau mai bine realitatea decât majoritatea intelectualilor informaţi. (Să nu-mi răspundeţi că „aşa e ţăranii, mai deştepţi”, pentru că voi răspunde că după 1989 situaţia s-a inversat: după 50 de ani de îndoctrinare comunistă, aceeaşi „deştepţi” au votat Iliescu şi PSD, dovedind astfel cât sunt de retrograzi.)

Tot din perioada aceea îmi amintesc un slogan ce se vântura des: „Vin americanii!”. Era, în mod evident, o speranţă pentru mulţi adulţi, dar şi o nouă nedumerire, pentru mine. Nu vedeam de ce ar face-o, tocmai acum, din moment ce n-o făcuseră până atunci, mai ales că ruşii n-aveau nici cea mai mică intenţie să-i lase. Ar fi însemnat să înceapă un nou război, de data aceasta între ruşi şi americani. Era cineva interesat s-o facă? Întrebarea mă depăşea, dar simţeam eu pe undeva că răspunsul era negativ. Ce-i drept, americanii paraşutaseră nişte ajutoare, din care eu m-am ales cu o bilă de circa 1 centimetru diametru, din sticlă colorată, care sărea foarte sus dacă era lăsată să cadă pe ciment, iar balconul casei noastre era un loc excelent pentru asemenea demonstraţii. Trucul cu sticle colorate pentru a scăpa de scâncetele copiilor era însă ceva de care tocmai mă detaşasem. Cum se face că el funcţiona încă la adulţi? Li se atrofiase poate puterea de înţelegere? În munţi existau partizani care luptau, iar unii dintre ei mai şi mureau. Până la urmă au murit aproape toţi, iar ăsta nu mai era un joc cu biluţe din sticlă colorată. Că totul s-a dovedit a fi fost o aiureală e limpede azi. Rămâne întrebarea: de ce? Cine şi ce a avut în cap atunci ca să răspândească asemenea zvonuri? În ce scop? Cu ce interes? Nu ştiu nici azi! Aflu de curând, de la televizor, chiar din gura lui Neagu Djuvara, că el a fost unul dintre cei implicaţi în trimiterea în România a unor mici avioane cu echipe de comando pentru efectuarea unor acte de sabotaj. De ce? Nici el nu ştia să spună după o jumătate de secol. Din nefericire pentru membrii echipelor, ei au fost imediat prinşi şi executaţi.

Apropo, imediat după război, dar în plin război rece, SUA a avut şansa unui bun analist, şi a unui bun ascultător. Analistul a fost George Kennan. El a atras atenţia că URSS nu este interesată într-un război cu SUA, şi de asemenea că punctul ei slab este economia. De la Ivan cel Groaznic şi până în zilele noastre, Rusia s-a comportat ca un parazit, hrănindu-se pe seama teritoriilor cucerite, începând cu vecinii cei mai apropiaţi. Ascultătorul a fost un alt George, Secretarul de Stat de atunci al SUA, George Marshall, care a recepţionat corect mesajul. Urmarea a fost o politică de îngrădire a URSS, aşa numitul „containment”, care - chiar dacă nu a dat roade imediat - le-a dat cu prisosinţă mai târziu. Aşa a apărut NATO, ce a inclus Turcia şi Grecia, reconstruirea Japoniei şi însuşi Planul Marshall. Previziunile lui Kennan s-au adeverit întocmai. Cu tancul reuşeşti numai în afară. Când au vrut să-l folosească la ei acasă (în 1991) n-au mai reuşit. În schimb SUA, cu răbdare, a câştigat războiul rece, deşi la început destinul părea să fie diferit.

Aşa cum se întâmpla deseori, copiii prietenilor devin prieteni. Mama a avut o bună prietenă, Nuţica Voiculescu, căsătorită Tocan. Era fiica unui tehnician de la uzina electrică a oraşului, şi locuia lângă uzină, chiar în drumul mamei către scoală, nu departe de casa lor. Se întâlneau zilnic, şi îşi petreceau împreună cele mai multe după-amiezi. Se înţelegeau perfect, deşi această Nuţica era una dintre cele mai mari gaiţe pe care l-am cunoscut vreodată. A urmat ceea ce, mai târziu, s-a numit Institutul pentru cultura fizica şi sport, ANEF sau ONEF la vremea lor, când erau două institute separate, unul pentru fete şi altul pentru băieţi. Bineînţeles că ea l-a urmat pe cel de fete. Nu ştiu dacă l-a terminat sau nu. De profesat n-a profesat niciodată. Moda pentru fete era să urmeze ceva, nu neapărat să şi profeseze. De profesat a profesat cel cu care s-a căsătorit, Vasile Tocan, medic, basarabean, de unde şi apelativul „nenea Vasica”. Au avut doua fete, Geta, de vârsta Mirei, sora mea, şi Mica, de vârsta mea. Casele noastre erau la exact o sută de metri una de alta, aşa că nu mai trebuie să explic de ce eram prieteni. Casa lor era mai mare şi mai frumoasă decât a noastră, iar veniturile de necomparat, dar asta nu a contat. După cum se vede, am cam copilărit printre fete.

Când am mai crescut ceva, eu şi Mica eram consideraţi a fi o pereche, deşi n-a fost niciodată între noi altceva decât prietenie. Ceva mai târziu, când băieţii devin băieţi şi fetele fete, şi jocurile noastre comune au încetat. Am rămas prieteni, iar mai târziu, când mergeam în deplasări sportive, eu eram „îngerul” ei păzitor, deşi nu puteam fi nici măcar îngeraş.

Întâmplarea a făcut ca printre vecini să se afle băieţi mai mari decât mine cu trei ani. Singurul de vârsta mea, Mihăiţă Gabrea, era disponibil pentru joacă numai dimineaţa. La apusul soarelui, venea tatăl lui, maistru la Liceul agricol, şi trebuia să-l găsească acasă. Dacă nu, lua o bătaie zdravăna. Nu-i vorba că bătaie lua şi fără motiv şi nu rareori, în funcţie de dispoziţia tatălui. Liceul agricol, înfiinţat de Ion Ionescu de la Brad în epoca de reală dezvoltare a agriculturii româneşti, se afla la câţiva kilometri de Roman. De acolo, domnul Gabrea venea cu o trăsurică cu două roti, că doar era maistru. Doamna Gabrea, farmacistă, era o fiinţă căreia rareori i-am auzit glasul. Mai aveau un copil, Titus, cu câţiva ani mai mic, pe care se pare că-l iubea mai mult, fiindcă acesta nu cred că a luat vreodată bătaie. Faptul că doamna Gabrea era farmacistă i-a folosit lui Mihaiţă, fiindcă la o săritură peste un gard aproape că şi-a secţionat limba. A fugit repede acasă - nu eram departe - şi a doua zi a venit complet vindecat. A mai avut el un accident „de avion”. Pe vremea aceea, Romanul avea un aeroport, de unde pleca la ora şapte dimineaţa un avion - evident mic - către Bucureşti, şi se întorcea seara, tot pe la şapte. Noi, copiii, luaserăm obiceiul să-l aşteptăm la sosire, iar pilotul, după ce coborau pasagerii şi dacă era bine dispus ne lăsa să ne jucăm prin jur şi chiar să intrăm înăuntru, cât timp el mai trebăluia pe-acolo. Într-o zi, n-a fost atent şi a închis uşa pe când Mihaiţă încă se mai ţinea cu mâna de tocul acesteia. Cum uşa era glisantă, i-a dat unui deget formă de U. Nu-mi amintesc să fi rămas aşa, ceea ce mă face să cred că s-a reparat şi acesta.

Nu a fost el singurul accidentat. Cu toţii avem sechele din copilărie. Eu port şi astăzi pe cap semnele a două pietre cu care chiar el m-a nimerit, pe când m-am întors cu spatele. Curios este că nu ne-am accidentat cu armament militar ce se găsea din belşug imediat după război, şi pe care îl mânuiam cu destulă abilitate. O singură dată mi-a trecut un glonte printre picioare, dar nu mi-a atins decât pantalonul. Cu doi centimetru mai sus m-ar fi făcut sopran. Cei mai renumiţi în oraş erau copiii din două familii de la periferie, care se lăudau că nici unul dintre ei nu are toate degetele. Intrau cu schimbul într-o fosta tranşee şi ridicau doar un deget. Ceilalţi trăgeau cu arma, încercând să-l nimerească. Uneori reuşeau! Deşi cu mai puţine degete, unul dintre ei era un foarte bun înotător. Pentru înot se mergea la râu. Moldova era cel mai frecventat, Siretul fiind puţin mai departe. Din cauza debitului mic, erau doar câteva locuri bune pentru înotat. Noi preferam un cot unde apa făcea un vârtej de circa cinci-zece metri diametru şi probabil vre-o trei adâncime. Malul era de 2-3 metri. Nu ştiu când am învăţat să înot, pentru acolo doar se sărea de pe mal, iar în apă, din săritură se ajungea la periferia vârtejului, deci la apă destul de mică. Dacă nu, cu câteva mişcări din braţe se depăşea zona periculoasă. În general. asemenea locuri sunt periculoase din cauza crengilor şi în general a vegetaţiei din vârtej, dar acesta nu avea aşa ceva. Nu ştiu dacă îl curăţa cineva, sau aşa era el de la natură. Ţin minte că, pe la sfârşitul verii, a venit tanti Miluţa cu copiii, Radu şi Dan, şi am mers cu ei la o plajă mai civilizată, Ştiam deja să înot, adică aveam noţiunea de plutire. Nu aveam stil, dar pluteam. Mă gândesc astăzi: „Oare ce impresie aveau despre mine Radu şi Dan?” Ei veneau în vacanţă, şi probabil sperau ca eu să mă joc cu ei. Între noi era însă o diferenţă de vârstă nesemnificativă pentru un adult, dar importantă atunci. În plus, tanti Miluţa îi ţinea din scurt şi amenda imediat ieşirile mele nepotrivite, motiv pentru care nu eram dat ca un exemplu de urmat, ci unul de evitat. Îmi amintesc că le-am spus odată un banc politic pentru care am fost mustrat, iar ea a emis imediat o variantă a poveştii, care nu mai era glumă, ci lozincă. N-o acuz pe ea, dimpotrivă, ea făcea ceea ce trebuia, eu eram cel năbădăios. Îmi pun doar întrebarea „ce înţelegeau copiii?”. Un argument în favoarea ei este faptul că, înainte de război, i-a interzis soţului ei, nenea Valeriu, un pasionat pentru istoria românilor, să se încurce cu legionarii. Mirosise ea că aceştia, după un început promiţător, începeau s-o ia razna. El, un ardelean moale, a fost suficient de înţelept s-o asculte. Remarcabil este şi faptul că, după război, au reuşit să-şi păstreze casa în cartierul Floreasca, o zonă rezidenţială mult prea râvnită de noua clasă politică, e drept, într-un spaţiu restrâns la o cameră dublă, baie şi o bucătărie minusculă. Caracterul ei rece şi individualist a fost de folos familiei ei restrânse.

O întâmplare aparent particulară mi-a rămas în minte pentru puterea ei evocatoare. Mi-a fost prilejuită de tanti Turla, sora mamei, cea din poza cu nenea Toni, ofiţerul în uniforma de gală a armatei austriece. Provenea din Bucovina ocupată de austrieci, dar devenise comandantul Jandarmeriei din judeţul Constanţa. Ultimele lui cuvinte au fost „A căzut Parisul”, în timp ce ea făcea cafeaua. Când s-a întors, el era fără suflare în fotoliu. Ea, rămasă văduvă, a revenit în Roman, oraşul natal, unde avea o casă şi majoritatea rudelor pe care le vizita periodic. Dacă ar fi fost numai casa, ar fi fost bine. Dar ea mai avea şi întinse proprietăţi, în special păduri, în judeţul Vaslui. Ceea ce n-a înţeles ea atunci a fost faptul că, după război, asemenea proprietăţi trebuiau cedate statului în mod benevol, pentru că altfel i se stabilea un impozit uriaş, imposibil de plătit. A fost prima formă de naţionalizare practicată de comunişti. Odată intraţi în imposibilitate de plată, proprietarii erau imediat arestaţi, ceea ce i s-a întâmplat şi ei. În închisoare n-a rezistat nici un an. Întâmplarea ce vreau s-o relatez s-a petrecut cu puţin timp înainte de a fi arestată. Era în vizită la noi, în timp ce eu urma să plec la tanti Ruşca, ce locuia la circa 400 metri distanţă. Pentru că se lăsase deja întunericul, ea m-a întrebat: „Bine, dar ţie nu-ţi este frică să mergi pe întuneric?” Nu-mi trecuse niciodată prin cap aşa ceva. Pe drum însă, cum una dintre străzi era străjuită de copaci înalţi, începusem să aud tot felul de zgomote provocate de păsări, crengi ce cădeau etc. Atunci am realizat că frica este un sentiment indus, şi că întrebarea mătuşii, adresată unui copil, a fost o prostie. Frica este un sentiment subiectiv şi inoculat. Chiar la nivelul reflexelor, ea este unul dobândit şi nu unul înnăscut. Copilul mai întâi se frige şi apoi învaţă să se ferească. De ce este nevoie să ne temem? Cine a născocit frica şi în ce scop? Religia o practică la cel mai înalt nivel. De asemenea şi politica, evident cu scopul de a manipula oamenii.

Apropo de religie, aceasta căzuse în dizgraţie. Ruşii îşi propuneau s-o înlocuiască cu doctrina marxistă. Noi am fost crescuţi cu sentimentul de frică faţă de autorităţile politice, dar fără cel de speranţă, furnizat de religie. Nici măcar prostia cu „Vin Americanii” nu mai era credibilă. Religia profundă, cea pentru adulţi cu un oarecare grad de înţelepciune, nu era încă pentru vârsta mea. Cea simplistă, adică cea care dă soluţii copilăreşti unor întrebări fundamentale, începând cu poveştile genezei, era la fel de puţin plauzibilă că şi panaceul marxist. Rămânea un subiect asupra căruia va trebui să mai reflectez. „Deocamdată trebuie să mai cresc!” – îmi ziceam.

În 1950, în urma reformei administrative organizată la iniţiativa sovieticilor, prin care s-au desfiinţat judeţele şi s-au înfiinţat regiuni şi raioane, Romanul a încetat să mai fie capitală de judeţ şi a devenit doar capitală de raion. Chiar şi după reînfiinţarea judeţelor, el nu şi-a mai recăpătat statutul, aparţinând astăzi de judeţul Neamţ. Pentru mine a fost avantajos, pentru că începusem să fac sport şi mergeam la Iaşi pentru competiţiile de gimnastică şi atletism. Pentru oraş, însă, a fost dezastruos. Dintr-o localitate cu una dintre cele mai vechi istorii din Moldova, dominat de una dintre primele episcopii şi cu o puzderie de biserici, a devenit un oraş fără identitate.

Îmi amintesc o scenă care dovedeşte că atmosfera era generală şi nu particulară familiei mele. Odată cu titlul de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, acordat tatei, primisem în calitate de moştenitor cinci hectare de teren arabil, pe care mai târziu l-am cedat statului, pentru a evita o soartă similară mătuşii despre care tocmai am vorbit. Întâmplarea ce vreau s-o relatez este anterioară cedării. Ne aflam într-o sâmbătă de dinaintea unei duminici, în care urma să merg „pe teren”, împreună cu nenea Zunu, să învăţ şi eu ce trebuie să faci în calitate de proprietar, care îţi sunt responsabilităţile etc. Deşi eram în vacanţă, şcoala ne obliga să participăm la tot felul de activităţi extraşcolare. Scopul era sustragerea noastră de sub îndrumarea părinţilor, ce trebuia înlocuită cu îndoctrinarea politică, supravegheată de către „tovarăşi de încredere”. În acea duminică era prevăzut să mergem la cules spice de grâu după seceriş, o inepţie care avea însă rolul să ne obosească bine o zi întreagă. Prezenţa, bineînţeles, obligatorie! Nu se admit decât situaţii excepţionale. La întrebarea ce se voia formală „Este cineva care nu poate veni?”, eu am răspuns că am altceva mai bun de făcut. Au urmat gesturile disperate ale mai multor persoane, dintre care o profesoară care a şi venit mai târziu acasă la noi să mă „pârască” şi să întrebe retoric „Cum am putut face o asemenea gafă? Noroc de intervenţia ei salvatoare, pentru că altfel nu se ştie ce s-ar fi putut întâmpla”. Mai greu, dar până la urmă am înţeles şi eu că ar fi mai bine să renunţ şi am declarat că voi veni la cules spice, ceea ce a liniştit imediat spiritele, spre satisfacţia politrucului.

Desigur, nu toţi românii erau naivi şi romantici. Alţii erau, dimpotrivă, la extremitatea cealaltă. Parţial din ignoranţă, dar mai ales din dorinţa de a se răzbuna, acum se dădeau de partea noii puteri. Nu era nevoie să acţioneze ruşii. O făceau secăturile din România la adăpostul consilierilor sovietici, ce erau peste tot, şi a noului partid ce devenea pe zi ce trecea tot mai omniprezent, chiar şi la şcoală. Era perioada în care misionarii sovietici se străduiau să instaleze comunismul în România, iar primii activişti de partid români încă mai bâjbâiau. Era asemenea unui automobil fără caroserie, căruia i se vedeau toate componentele interne: motor, cutie de viteze, transmisie, mecanisme de frânare, instalaţia electrică etc. Defecţiunile mai mici sau mai mari erau de asemenea vizibile, ca şi unele dintre scopurile reale urmărite de liderii comunişti. Eram copil atunci, dar suficient de mare pentru că să recepţionez, chiar dacă nu eram încă în stare să fac evaluări complexe. Şi mai erau adulţii: părinţi, profesori, cunoştinţe, cu toţii oameni educaţi înainte de război şi care - discret sau pe faţă - comentau faptele curente pentru cine avea urechi să audă. Mai târziu, am asistat la înscăunarea şi aşezarea liderilor comunişti români, urmată de transformarea societăţii după gustul şi puterea lor de înţelegere.

Era limpede că socialismul, aşa cum i se spunea atunci comunismului de mai târziu, era de două feluri: cel al ocupantului şi cel al ocupatului. În Rusia se strângea tot ceea ce se jefuia din ţările ocupate, inclusiv România. O diferenţă încă şi mai importantă era cea a promovării oamenilor. Dacă în Rusia, care îşi lichidase demult aristocraţia, erau stimulaţi tinerii capabili şi folositori ţării, în România erau promovate doar secăturile dispuse să-şi trădeze compatrioţii şi să servească noul patron. „Lumea aceasta, care nu-i deloc minunată, ar putea eventual să devină astfel, dacă ar consimţi, nu să se nimicească (şi are pentru asta grozave înclinaţii), ci să-şi lichideze deşeurile”. Este soluţia sarcasticului Cioran, pentru că deşeuri există permanent şi peste tot. (În timpul războiului, nemţii erau sufocaţi în Franţa de pârele reciproce ale francezilor pe care ei, nemţii, erau solicitaţi să le rezolve.)

Distincţia dintre cei buni şi cei răi avea pentru noi, copiii, un caracter politic. Politic şi dihotomic. Nu exista gri, ci doar alb şi negru, în funcţie de unghiul din care priveai lucrurile. Noi, copiii, în mod firesc, doream să ne aşezăm astfel încât unghiul din care priveam să ne arate lumea în mod limpede, cât mai clar, dar după nişte criterii pe care încă nu le aveam.

La şcoală, venea uneori un trimis al partidului, să ţină o cuvântare. Profesorii, în frunte cu directorul şi elevii din clasele mai mari eram adunaţi cu toţii în amfiteatru, să-l ascultăm. Vorbea o oră şi ceva; niciodată mai puţin. Una dintre întrebările mele de atunci, ce-mi stăruie şi azi în minte, era tocmai aceasta: cum reuşeşte să vorbească atât de mult fără să spună mare lucru? Ce-i drept, eu n-am fost niciodată un bun vorbitor, iar „ideile” lui le-aş fi epuizat în câteva minute, nu mai mult de cinci. De regulă, vorbitorul era doar puţin mai în vârstă decât noi şi mai tânăr decât oricare dintre profesori. În mod cert, nu era absolvent de liceu. O dovedea lipsa lui de cultură, ceea ce însă nu-l împiedica să-i admonesteze şi ameninţe cu destituirea pe profesori, ca şi cum speech-ul lui ar fi fost rezultatul unei anchete serioase, în urma căreia, el – specialistul – face o sinteză şi trage concluziile finale. Directorul era atacat în modul cel mai virulent. Neobrăzarea politrucului era fără margini. Acesta a fost modul în care am luat eu contact direct cu „organele” de partid.

Tot din copilărie îmi amintesc o scenă întâmplată în plină stradă: o ţigancă şi-a arătat fundul descoperit unui domn care o mustrase pentru nu ştiu ce. Evident, a făcut acest gest după ce luase o distanţă suficient de mare, pentru ca să nu mai poată fi ajunsă. Scena mi-a rămas în minte pentru neputinţa omului civilizat în faţa ne-civilizatului, a celui educat în faţa celui ne-educat. Pe un plan mai general, ea mi-a arătat neputinţa lumii civilizate în faţa celei necivilizate, atunci când prima nu-şi poate apăra normele de conduită, pentru că civilizaţia asta şi înseamnă: să ai şi să respecţi normele de convieţuire care fac ca viaţa să fie posibilă pentru toată lumea. De aici decurge necesitatea ca; societatea să aibă mecanismele de apărare trebuincioase. Când aceste mecanisme nu mai funcţionează dintr-un motiv sau altul, societatea se prăbuşeşte. La noi, situaţia s-a deteriorat prin forţă. Noua putere politică a încercat să anuleze vechile reguli şi să impună ei altele noi. Cum acestea n-au funcţionat, societatea a fost dată înapoi cu câteva sute de ani. Printre altele, totul se politiza. Îmi amintesc că într-un an nu am avut cărţi de istorie decât către sfârşitul anului, pentru că nu apucaseră să scrie noua istorie, cea veche nemaifiind bună de nimic, ba chiar dăunătoare, pentru că ne-ar fi putut învăţa ce nu trebuia să ştim. Deci istoria se rescrie de fiecare dată când se schimbă regimul politic. Iată o concluzie importantă pentru un adolescent (mai crescusem ceva între timp). Era un adevăr de care aveam să mă lovesc cu amărăciune aproape permanent. Nu-l inventaseră ruşii. Era vechi de când lumea. Istoricul împăratului Iustinian, Procopius, a scris o istorie secretă defăimătoare, probabil pentru a-şi echilibra balanţa psihologică în urma scrierii istoriei oficiale cerută de împărat, evident, plină de laude la adresa acestuia. „La véritable histoire est celle des moeurs, des lois, des arts et des progrès de l’esprit humain” (Voltaire, Lettres). Aşa ar trebui să fie. Practic însă cred că n-a fost niciodată aşa. Acum, cel mult prea lăudat era comunismul sovietic, cu tot ce era legat de el, la care trebuia adăugat „ajutorul neprecupeţit şi dezinteresat acordat ţărilor recent eliberate, inclusiv România”. La şcoală, orice exemplu trebuia însoţit cu ceva de sorginte măcar rusească dacă nu sovietică. Lista oamenilor celebri începea, şi de multe ori se sfârşea, cu nume ruseşti. Omul sovietic era grozav în tot ce făcea, şi făcea orice. (Chiar şi piticul sovietic trebuia să fie cel mai mare pitic din lume.) Cât despre comunismul sovietic, „cea mai bună societate din câte se pomeniseră vreodată”, era destinat să triumfe curând în toată lumea. „Capitalismul este cu un picior în groapă, dar noi îl vom ajunge şi-l vom şi întrece”. Noi nu făceam pronosticuri, dar produceam glume. Una celebră, ce ilustra perfect reţeta politizării, avea o reprezentare matematică:

1 + 1 + ajutorul sovietic = 2

Evident, egalitatea poate fi adevărată dacă, şi numai dacă, ajutorul sovietic este egal cu zero, ceea ce nu era greu de observat. Gluma avea însă şi un alt tâlc, mai instructiv pentru noi, copiii: orice frază poate conţine un adevăr ascuns, pe care îl afli dacă elimini partea inutilă. Ea a rămas definitorie pentru modul meu de a interpreta unele texte. Totul e să discerni corect între partea bună şi partea rea. Între timp am aflat că eşti inteligent dacă nu crezi decât jumătate din ceea ce auzi şi eşti înţelept dacă ştii care jumătate! Asta explică de ce unele persoane erau de partea noii puteri şi alţii împotrivă. În ceea ce mă priveşte, şi astăzi sunt acuzat uneori pentru acest mod al meu de interpretate. Nu sunt dispus să-mi însuşesc orice afirmaţie, dar nici s-o resping în totalitate; am aproape întotdeauna un comentariu de făcut, ceea ce pe unii îi enervează.

Pentru timpul acela, şi pentru orizontul preocupărilor mele de elev, îmi notasem că ocupaţia de profesor de istorie se transformase într-una de propagandist de partid printre elevi. Nici un coleg de liceu din clasa mea nu a urmat această carieră, pentru că ar fi fost degradant. Situaţia s-a schimbat radical câţiva ani mai târziu, aşa că astăzi trebuie să fiu foarte atent la datare, fiindcă perioada trebuie determinată cu mare precizie. Ar fi nedrept să-i blamez pe cei născuţi mai devreme, sau mai târziu, şi care nu se mai înscriu în această conjunctură. De aceea, azi, atunci când este vorba despre un istoric, caut să-i aflu mai întâi vârsta. Metoda deformării istoriei în folosul puterii, din păcate, nu s-a schimbat mult nici azi. Propaganda americană actuală este jenant de asemănătoare cu cea sovietică din anii ’50, dar către alte obiective. În filme, eroul american iese învingător din orice confruntare, „civilizaţia” americană este cea mai cea, că să nu mai vorbesc de democraţia americană. Cel puţin cuvântul democraţie îmi strepezeşte dinţii, pentru că propaganda sovietică îl folosea cu aceeaşi intensitate, doar că noi eram cei democraţi, în timp ce americanii erau imperialiştii cei răi. Astăzi, că rolurile s-au inversat, mă întreb câtă democraţie există în Statele Unite ale Americii, în condiţiile în care propaganda spală creierii oamenilor? Uneori mi se pare ciudat cum de, pentru noi, ridicolul unei asemenea propagande era cât se poate de evident, în timp ce americanii de azi se lasă cu uşurinţă purtaţi de valurile ei. Om fi fost noi atât de deştepţi? Dacă eram, ne-am fi inversat şi rolurile şi situaţia economică. Deosebirea constă tocmai în prosperitatea economiei americane, pe care şi-o doreşte toată lumea şi pentru care îi sunt iertate păcatele, în contrast cu precaritatea economiei sovietice, şi implicit a celei româneşti. Americanii ceva mai cultivaţi îşi dau seama că democraţia lor este doar o vorbă, iar politica lor externă una dintre cele mai parşive, dar nimeni nu este dispus să renunţe la bunăstarea lui materială de dragul unor idei romanţioase, pentru că ştie foarte bine că tocmai această politică îi asigură lui prosperitatea de care se bucură. Oricine ar proceda la fel! Ipocrizia este o trăsătură comună pentru marea majoritate a oamenilor. Am vorbit despre istorici. Nici juriştii nu stăteau mai bine în anii ’50 ai secolului trecut. Nenea Tică, care era judecător, avea momente de disperare. Procesele se analizau mai întâi la partid. Pentru mine, ca şi pentru marea majoritate a colegilor mei, era clar că profesiunea de jurist nu era deloc de invidiat. Imitându-i pe americani, noul regim politic din România a inventat „asesorii populari”, cu deosebirea că aceştia erau oameni numiţi de partid şi verdictul nu se punea la vot. Înaintea proceselor, aceştia treceau pe la sediul partidului, unde li se comunica ce au de făcut, astfel că procesul propriu-zis era doar o formalitate, un spectacol în care judecătorul devenea actor. Este doar una dintre modalităţile prin care democraţia din România era doar o imitaţie la suprafaţă a celei occidentale, cu deosebiri esenţiale în fond. Grănicerii nu apărau ţara de duşmani, ci ne păzeau pe noi, să nu fugim. Securitatea avea rolul de intimidare a populaţiei şi nu de apărare a intereselor ţării. Parlamentul era înlocuit cu Marea Adunare Naţională, un spectacol în care o adunătură de linguşitori erau chemaţi să aplaude, de unde şi porecla de „aplaudaci”. În procesele politice, era o adevărată tragedie. Istoricul Dinu Giurăscu, ce poate fi crezut pentru că provine dintr-o familie de istorici de veche şcoală românească, ne spune că au existat peste 500.000 de procese numai în tribunalele militare, fără a mai vorbi de cele civile. Să facem un mic calcul. Un procent relativ mic de acuzaţi a fost furnizat de cei unu-doi gospodari din mediul rural (aşa-zişii chiaburi). Restul, marea majoritate, adică peste o jumătate de milion de oameni, a fost format din intelectualitatea oraşelor. Datele trebuie raportate la cei aproape 16 milioane de locuitori ai României anului 1948, din care populaţia majoritară era rurală (78%), femeile reprezentau şi ele peste 50%, copiii 25%, iar din populaţia masculină a oraşelor, în mod evident, nu putem lua în consideraţie muncitorii. Am evaluat astfel numărul intelectualilor români, ce au constituit sursa condamnărilor amintite. Ne mirăm că au mai rămas câţiva printre noi. Şi totuşi, aceşti puţini rămaşi erau modelele noastre de viaţă, şi nu puternicii zilei, ce deveneau tot mai grobieni pe măsură ce căpătau siguranţă. Ne era clar, însă, că situaţia lor nu era deloc de invidiat, şi nimeni nu şi-ar fi dorit să fie în pielea lor. Un model ce nu poate fi urmat. Iată un prim paradox. Cu timpul, unele lucruri, chiar dintre cele esenţiale, se schimbau. În primul rând, dispăruse orice iluzie de tipul „vin americanii”. Era limpede pentru toată lumea că mai repede ar fi venit marţienii decât americanii. Europa era clar împărţită în zone de influenţă, noi eram din nefericire în zona de influenţă sovietică, şi nimic nu avea să schimbe această situaţie pentru foarte multă vreme. Era mai mult decât firesc. Alternativa era nu doar naiva, ci absurdă: o Românie pro-occidentală, înconjurată de ţări pro-sovietice. Era cumplit de limpede că americanii şi Europa occidentală ne abandonaseră, şi nu la Ialta, Malta sau Balta, ci de când descoperiseră că au creier să judece. Singura noastră preocupare era supravieţuirea. Nu se mai punea nici măcar problema unui compromis, pentru că nu era nimic de negociat. Comunismul era omniprezent. Nu exista alternativă. În ceea ce priveşte emigrarea, orice încercare de trecere frauduloasă a frontierei era sortită eşecului. Era mult prea bine păzită, iar noi mult prea neinformaţi şi bine ţintuiţi în localităţile noastre pentru a avea vreo şansă. Litoralul şi zona limitrofă graniţei cu Iugoslavia erau interzise. Nu numai frontiera, dar întreaga zonă de graniţă era supravegheată pe o adâncime de câţiva kilometri. Cine a emigrat în occident atunci a făcut-o cu acte în regulă. Practic, singura soluţie posibilă era refacerea economică a ţării şi a fiecăruia dintre noi. Toţi eram săraci - chiar şi bogaţii, că să zic aşa, erau săraci. Oamenii se obişnuiseră cu puţin, pentru că tot nu primeau mai mult. Nu se poate spune că eram optimişti, ci resemnaţi. Oricum, fiecare trebuia să-şi găsească un modus vivendi. Cine vorbeşte despre vreo altă atitudine în perioada anilor ’50 nu ştie despre ce vorbeşte sau este demagog. Cu sau fără entuziasm, patriotism, sau alte vorbe mari, singura alternativă era să-ţi vezi de treabă, dacă se poate, fără implicaţii politice majore. Spun majore, pentru că manifestările generale nu puteau fi evitate. Spre exemplu, prezenţa la manifestaţiile de 1 Mai şi 23 August erau obligatorii pentru toată lumea. Cum comunismul în România n-a durat doar câţiva ani, ci o viaţă de om, şi nu se întrezărea nici o şansă de a se schimba ceva, singura posibilitate era să-ţi asumi evenimentele timpului tău. „El Teme de Nuestro Tiempo” este chiar titlul unei cărţi de Jose Ortega y Gasset, a cărei idee principală este tocmai măsura în care oamenii reuşesc să devină „oameni ai timpului lor” sau nu. Oamenii acelor timpuri au fost cei care s-au străduit să menţină în stare de plutire barca numită România. Unii, mai curajoşi, au încercat chiar să vâslească împotriva curentului. Pentru aceasta însă trebuia să fii în barcă, nu pe mal.

În şcoală începuseră să se coaguleze grupuri de elevi, ce mai târziu aveau să se transforme în tabere. Eram un liceu de băieţi, şi se pare că la adolescenţă băieţii au asemenea înclinaţii. Abia mai târziu, la facultate, mi-am dat seama că Romanul fusese un oraş mai conservator şi încă nu adoptase forma liceelor mixte, soluţie cvasi-generală în restul ţării la vremea aceea.

Doar denumirile se schimbaseră, dar noi le foloseam tot pe cele vechi: Liceul „Roman Vodă” al nostru, al băieţilor şi Liceul de Fete „Sturza-Cantacuzino”, după numele fondatorilor lui. Noi simplificasem denumirea şi spuneam LFSC, cu semnificaţia „lasă fetele să crească”. Se ştie că adolescenţii preferă partenere mai „formate”. Nu fusesem un elev eminent, poate cel mult modest, aşa că eram bucuros că fusesem acceptat în grupul de elită al clasei, de la care aveam numai de câştigat. (Am avut şi de pierdut, dar nu regret.) Nu făceam mare lucru, oricum nimic rău, dar stârneam invidia celorlalţi. De exemplu, după ce autorităţile scoseseră din librării şi biblioteci orice carte antebelică, iar în şcoală se generaliza propaganda sovietică, noi ne întâlneam aproape în fiecare după-amiază şi discutam în special literatură clasică. Asemenea cărţi erau cu atât mai tentante, cu cât erau, dacă nu interzise, cel puţin puternic nerecomandate şi nu se găseau în librării sau biblioteci publice. Bineînţeles că în spatele nostru se aflau câţiva părinţi care ne îndrumau din umbră. O făceau însă inteligent, suficient de discret, astfel încât noi copiii ne luaserăm rolul foarte în serios şi o făceam cu pasiune. Întrecerea noastră consta nu numai în a fi bine informaţi - adică să fi citit cărţile puse în discuţie - dar să avem opinii cât mai pertinente şi să fim capabili să le exprimăm. Era o adevărată întrecere a opiniilor. Aşa cred că am prins gustul discuţiilor. Liderul nostru era Ioan Silberg, vecin de bancă cu mine. Bunicul lui, Emanoil Silberg, fusese director al liceului între 1899 şi 1924, după Calistrat Hogas, al cărui ginere era. Tatăl colegului meu era conferenţiar la Universitatea din Cluj. Cu asemenea descendenţă, Ioan Silberg se bucura de o consideraţie aparte printre profesori. Orfan de mamă, stătea la familia fratelui tatălui său, inginer. El, unchiul, în ciuda indicaţiilor politice de a arunca toate cărţile ne-agreate de regim, avea o bibliotecă bogată. Îmi amintesc că, la 15 ani, citisem majoritatea cărţilor lui Cronin, deşi acum mi se pare prematură lectura lor. Tot Silberg a avut iniţiativa de a învăţa stenografia. Am practicat-o până în anul doi de facultate.

„Nu cu cin’te naşti, ci cu cine paşti” – spune Cervantes, în „Don Quijote”, tradus în limba română de Ion Frunzeti şi Edgar Papu. Cuvântul „paşti” presupun că nu are doar sensul zoologic, ci şi pe acela biblic, de paşte, adică trecere, nu neapărat a trecerii prin deşert, ci şi pe acela de trecere prin viaţă. În ceea ce mă priveşte, fără a-mi denigra părinţii – cărora le păstrez stima cuvenită – trebuie să recunosc că în formaţia mea intelectuală a intervenit în mare măsură mediu – în speţă colegii din timpul adolescenţii – pe care mi i-am ales şi care m-au ales în anturajul lor. De la acelaşi autor am reţinut afirmaţia: „Cine sub pom bun se-ntinde, bună umbră mi-l cuprinde”. Pusă în gura lui Sancho Panza, susţine ideea fidelităţii scutierului faţă de stăpânul său. Din nefericire, de când am absolvit facultatea şi până am ieşit la pensie, mi-am dorit un „pom bun” pe care să-l slujesc, dar regimul politic mi-a oferit în cel mai bun caz mere pădureţe, de cele mai multe ori doar buruieni. (Este interesant că toată lumea vorbeşte despre don Quijote ca despre un ţăcănit idealist, dar aproape nimeni despre cartea lui Cervantes, pentru care eroul principal este doar suportul epic, prin intermediul căruia autorul face sute de afirmaţii de ordin moral, etic, filosofic, politic, unele cu referire la evenimentele timpului, altele – majoritatea – perfect valabile şi azi.)

Ce am avut de pierdut s-a întâmplat în 1953: opt sau zece membri din vârful grupului, nu-mi amintesc exact numărul, am fost excluşi din UTM, organizaţia de tineret a partidului, viitorul UTC. Se întâmpla cu un an înainte de terminarea liceului. Un coleg, Teodorescu, a avut şansa să se mute la Vaslui, unde tatăl său, medic, fusese transferat. Silberg s-a mutat la Cluj, la tatăl său. Eu rămăsesem şi se părea că întreaga mea carieră era compromisă. Aproape toţi cei care au aflat s-au grăbit să mă asigure că viitorul meu este ratat. Orice copil normal trebuia să fie membru UTM. A nu fi membru era mai grav decât un handicap. Erai un paria al societăţii. Chiar şi în competiţiile sportive am fost anunţat că nu voi mai putea participa. N-a fost chiar aşa! Nu ştiu cum se face că am rămas imun. Poate tocmai insistenţele cu care eram pus la zid. Acasă am păstrat secret, deşi nu cred să nu se fi aflat. Mira era plecată la facultate, iar mama nu mi-a spus nimic. Spre surprinderea mea, după aproape un an s-a aşternut tăcerea. Am fost acceptat din nou în competiţii, am intrat la facultate, unde nimeni nu mi-a spus nimic. Atunci m-am lămurit că nu faptele noastre provocaseră excluderea, şi că nu noi contam de fapt, pentru că situaţii similare se petrecuseră în aceeaşi perioadă în majoritatea oraşelor din ţară. Noi fuseserăm doar ţapii ispăşitori ai unei acţiuni mai generale, menită să împrăştie „teama printre burghezi”, după o expresie consacrată a timpului. După 1954, situaţia politică se stabilizase, burghezii nu mai existau, nu mai exista practic nimeni care să ameninţe noua structură politică, aşa că şi noi am fost trecuţi cu vederea.

Totuşi, câteva semne de întrebare planează. În aceeaşi perioadă, nenea Jenică a fost arestat. Nu ştiu dacă a avut sau nu vreo legătură cu campania împotriva noastră. El era un om foarte discret, mai ales în privinţa problemelor lui personale, aşa că n-a scos nici o vorbă despre acest subiect, iar eu am fost destul de prost să nu-l întreb. Imediat după eliberare însă, chiar în prima zi, a venit la noi, să se intereseze de soarta mea. Motivul oficial al arestării a fost un pretext: s-a spus că nişte beţivi ar fi proliferat invective la adresa regimului în faţa ferestrei lui, destul de aproape de stradă, iar el nu a reclamat incidentul. Se pare că motivul real a fost dorinţa unui activist de a-şi însuşi casa lui. O dovedeşte faptul că soţia, tanti Fofonica, - rămasă singură - a fost scoasă din casă şi mutată într-o mahala. De asemenea, nu se ştie dacă la insistenţele soţiei, care se înscrisese în partid cu câţiva ani înainte, sau independent de ea, el a fost eliberat după aproximativ un an,. (Gestul aderării ei formale la regim fusese aprig contestat de familie şi motiv de rupere a relaţiei în special cu familia Coajă.) După eliberare, şi-au recăpătat casa. Activistul cu pricina căzuse probabil în dizgraţie sau a fost avansat în alt oraş. Nici asta nu ştiu. Fapt e că şi campania împotriva noastră a încetat, dar asta aveam să aflu mai târziu.

Adevărul este că, în cazul nostru, pe lângă campania generală „băgaţi spaima în burghezi”, a funcţionat şi ura unora dintre colegi, ce nu se aflau în anturajul nostru. Peste ani, colegul Stratan Iulian mi-a confirmat aceasta, eliminând astfel suspiciunea că ar fi fost doar o ipoteză a mea. Stratan a urmat medicina şi a devenit şeful clinicii de anestezia la spitalul …. din Iaşi.

Noutăţi despre Ioan Silberg, devenit profesor universitar la Universitatea din Cluj şi membru corespondent al Academiei Române, am aflat cu ocazia decesului său din 18 noiembrie 2006. Vorbind despre Silberg, am folosit cuvântul „vecin” şi nu coleg, pentru, în clasa a noua, el stătea pe locul din stânga băncii din dreapta mea. Ne despărţea culoarul, foarte îngust. Coleg de bancă cu mine, deci în stânga mea, era Ioan State, pasionat de desen. Cum matematica nu-l atrăgea, era deja decis să urmeze artele plastice, pentru care se pregătea serios, admiterea la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti fiind pe atunci extrem de grea. Nu numai că a reuşit, dar a rămas în Institut şi a devenit conferenţiar la catedra de grafică. A murit la cutremurul din 1977. Cu el mergeam pe malul Siretului, de unde colecta argilă de culoare gri, pe care apoi o modela sau, după uscare, o folosea ca bloc în care sculpta tot felul de figurine. De ziua lui m-am ameţit pentru prima dată, fiindcă tatăl lui ne-a dat să bem un vin foarte tare. Nu ştiu cât am băut, dar îmi amintesc că tot el a remarcat că ne ameţisem, iar la plecarea din locuinţa lor - un apartament la etajul unei case din curtea Băncii Naţionale, unde lucra - am avut ceva probleme.

Pentru că fusesem o clasă foarte mare (63 de elevi), ceea ce crease divergenţe sociale destul de mari, s-a hotărât ca, în clasa a zecea să fim despărţiţi în două clase mai mici, iar grupul nostru să fie fragmentat. State a făcut parte din cealaltă clasă. Prima mea problemă a fost refuzul unor colegi de a mă accepta în aceeaşi bancă cu ei. Eram un paria. Cel care m-a invitat a fost Nicu Florescu, cu care am devenit ulterior bun prieten. Tatăl lui era contabil sau aşa ceva la Episcopie, motiv pentru care el nu era membru UTM şi nu-şi făcea probleme politice. În plus, fratele lui mai mare, devenit student, fusese cel mai bun gimnast din generaţia lui, motiv pentru care Nicu mă admira pe mine ca fiind urmaşul lui. În aceeaşi clasă cu mine se afla şi George Flexer, care, după plecarea lui Silberg la Cluj, mi-a cerut să-l învăţ stenografie. Eram deja expert. A fost al doilea prieten al meu din acea perioadă. Era un personaj foarte special. Evreu, fiul unui farmacist, aş zice că avea atât caracteristicile unui evreu, cât şi pe ale unui român, dar cred că mai aproape de adevăr este faptul că nu le avea pe nici-unele. Era el, aproape inconfundabil. Inteligent şi serios a intrat la Facultatea de Electronică, recent înfiinţată în România şi considerată cea mai de viitor. Curios, dar, în afară de George Flexer, nu-mi amintesc să fi avut vreun alt coleg evreu, deşi în Roman existau în acei ani foarte mulţi.

Am vorbit despre sport. Primul care m-a remarcat a fost profesorul de educaţie fizică şi sport din liceu. Pe atunci, nu se aplica strategia recrutării copiilor de mici. Pentru formarea echipelor de gimnastică şi volei, singurele existente, el îi alegea pe cei mai buni din ultimele clase. Eu am fost prima excepţie, cu doi ani mai mic decât cel mai mic şi am devenit cel mai bun încă de la prima competiţie mai serioasă, la Iaşi. (Romanul aparţinea regiunii Iaşi.) Tot datorită lui, am început să practic atletismul. Mă aflam fără nici o ocupaţie pe stadion, când antrenorul, Puiu Constantinescu, devenit mai târziu antrenor în lotul naţional, se plângea că nu are om pentru proba de 80 m. garduri, la juniori mici. Atunci, spre mirarea lui, profesorul de gimnastică m-a recomandat pe mine, cu argumentul că „ăsta”, adică eu, va învăţa repede trecerea peste garduri, ceea ce va suplini eventuala lipsă de viteză. Mi-a dat câteva kinograme, pe care le-am studiat seara, iar a doua zi le-am exersat. Peste câteva săptămâni am câştigat competiţia la Iaşi şi am mers la Cluj, la Campionatul Naţional. (Se pare că aveam şi ceva viteză!) Îmi amintesc că, acolo, la îmbulzeala de la intrarea în sala de mese, am călcat-o fără să vreau pe picior pe Iolanda Balaş. Câteva ore mai târziu, ea a devenit celebră.

Sportul a fost pentru mine extrem de important în acea perioadă. Judecând acum, el mi-a format caracterul. Atunci, el m-a ridicat la rangul de stea locală, cel puţin pentru faptul că vizitam marele oraşe ale ţării, ceea ce astăzi ar echivala cu vizitarea de către un puşti a unor ţări îndepărtate.

Fotografie din ultima mea vacanţă ca licean (1953), în faţa casei, cu mama şi Mira, care era deja studentă la Iaşi. Încercase mai întâi la Bucureşti, la Geologie-geografie, dar nu i-au primit dosarul. Pe atunci, încă se mai folosea acest procedeu. I l-au primit însă la Iaşi, la actualul A.S.E., care pe atunci purta numele I.S.E.P. (Institutul de Studii Economice şi Planificare) şi se înfiinţase de curând la indicaţiile sovietice, cu scopul de a pregăti specialişti în economia planificată de stat. Fosta Academie Comercială se desfiinţase demult. În 1956, Mira, cu institut cu tot, s-a mutat la Bucureşti.

O idee mi se tot învârte acum în minte. La fizică ni s-a explicat că atomii se compun dintr-un nucleu şi câţiva electroni ce se rotesc în jurul nucleului. Dimensiunea electronilor - ni s-a spus - este foarte mică în raport cu raza orbitei pe care se mişcă. Nici dimensiunea nucleului nu este prea mare. Atomul, ca un corp compact, mi l-am imaginat asemenea unui obiect legat cu o sfoară şi rotit foarte repede, astfel că lasă impresia unui disc. Fapt e că materia propriu-zisă (nucleu + electroni) reprezintă ca volum foarte puţin în comparaţie cu volumul atomului, aşa după cum obiectul şi sfoara cu care este legat au un volum mult mai mic faţă de volumul discului pe care îl descriu în mişcarea lor de rotaţie. Am aflat apoi că nici măcar nucleul atomului nu este compact, că şi el se compune din câteva particule, care la rândul lor se compun din altele şi probabil că lucrurile merg astfel la infinit. Rămâne atunci întrebarea: câtă materie propriu zisă există în univers? Oricum, foarte puţină, mai nimic. Găurile negre (care au fost descoperite mai târziu) ar putea fi explicate ca zone în care mişcarea încetează şi atunci materia, foarte puţină, încape într-un degetar. În extremis, materia poate că nici nu există, cel puţin în sensul în care o percepem noi, adică ceva concret, pe care să pui mâna. Ar fi cel mai teribil paradox: nimicul care se învârte şi pare a fi ceva.

Când sorii se sting şi când stelele pică,
Îmi vine a crede că toate-s nimică.
Se poate că bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-şi cerne
Ca prăzi trecătoare a morţii eterne...

Ca să nu rămânem în zona paradoxului, va trebui să admitem că ceva totuşi există, dar trebuie să fie al naibii de mic. Cu asta, teoria materialistă este salvată. Dar cine învârte toate aceste particule? De unde atâta energie? Şi uite aşa, ne-am întors la religie, cu observaţia că întrebările fundamentale vor rămâne pe veci nesoluţionate şi că numai proştii aşteaptă răspunsuri la ele, în timp ce nenumărate probleme la îndemâna noastră să le rezolvăm, rămân nesoluţionate, sau primesc rezolvări dintre cele mai nechibzuite.

Regimul politic nu este şi el asemenea discului format prin mişcare? Dacă agitaţia, evident forţată, dispare, ce rămâne din el?

Excluderea din U.T.M. a fost pentru mine o experienţă, pe cât de nedorită, pe atât de fructuoasă din punct de vedere psihologic, chiar dacă fructele au fost amare. Interesante au fost nu numai relaţiile cu colegii, dar şi cu prietenii, unii chiar din copilărie, printre care Mihăiţă Gabrea, care mi-a spus încă din prima zi de după excludere că noi nu mai putem fi în relaţii apropiate şi mă roagă să evit discuţiile cu ei, fie şi în pauzele dintre orele de clasă. Din punct de vedere psihologic, excluderea politică era minoră pe lângă asemenea lovituri. Dar lumea e mai complexă decât credeam. Brusc, au apărut alţi prieteni, dintre cei care îşi doreau prietenia mea, dar nu apucaseră să mi-o arate, mai ales dintre cei ce, oricum, nu mizau pe cariere politice. Cel mai apropiat a fost Nicu Florescu. Cu unii dintre ei aveam să mă mai întâlnesc şi câţiva ani după terminarea facultăţii.

Nu-mi era încă limpede în 1954, când am terminat liceul, dacă accesul meu la facultate era posibil sau nu, dar trebuia să încerc. Până atunci, însă, trebuia să mă hotărăsc la care. Un lucru era sigur: orice carieră cu implicaţii politice era exclusă, şi nu numai din cauza excluderii mele din UTM, ci din alte motive, mult mai profunde. În primul rând atmosfera în care am copilărit a fost una de prudenţă, teamă, timiditate. Recomandarea curentă era: „Nu trebuie să ieşi în faţă, să te evidenţiezi. Trebuie să fii cât mai discret, să treci neobservat, să nu atragi atenţia. Altfel, îşi vor aduce aminte că tatăl tău a luptat pe frontul de Est, bunicii au fost negustori, şi altele asemenea”. În consecinţă, nu numai că nu am devenit un luptător - poate că nici nu am firea necesară -, dar am eliminat din start orice asemenea posibilitate.

Fotografia alăturată este de pe diploma de bacalaureat. Nu ştiu cu ce eram îmbrăcat, în nici un caz nu era haină, pentru că nu aveam aşa ceva. Ca boboc la facultate, ţin minte că aveam o flanea tricotată de mama şi o bluză de trening cumpărată demult şi pe care o schimbam din când în când cu una nouă de la asociaţia sportiva unde făceam atletism.

Orice profesiune cu implicaţii politice era deci exclusă. Despre profesiunea de istoric sau cea de jurist nici nu putea fi vorba; am spus deja de ce: ar fi fost imoral. Existau desigur şi excepţii. O primă categorie este cea a copiilor care proveneau din familii cu tradiţii în profesiunea respectivă, şi este de aşteptat că şirul generaţiilor succesive de istorici, jurişti etc. să nu se întrerupă din cauza unui accident politic. În sânul unor asemenea familii există convingerea îndreptăţită că profesiunea lor este veşnică, în timp ce guvernările se schimbă. Mai există, de asemenea, copii realmente pasionaţi de un domeniu anume, mai ales în arte, indiferent dacă pasiunea lor este sau nu susţinută de un talent pe măsură. Eu vorbesc însă de copiii normali, adică de marea majoritate a celor fără înclinaţii deosebite, pentru care se pune problema alegerii, şi nu despre excepţii. Iar eu mă consideram un copil normal.

Să revenim la problema alegerii unei profesiuni. Un singur criteriu era limpede: neimplicarea politică. Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, State Ioan, avea înclinaţii artistice, dar şi blocaje la ştiinţele exacte. În ceea ce mă priveşte, nu consideram artele plastice ca fiind o meserie profitabilă. Modelele ce le aveam în vedere, începând cu profesorul nostru de desen - un bărbat întotdeauna elegant îmbrăcat, fără să fie bogat - îmi dovedeau că pe plan financiar profesiunea este nesigură. Medicina ar fi fost ideală: profesionalism fără implicare politică, venituri bune, muncă curată. Existau însă şi dezavantaje: riscul de a rămâne la ţară şi, mai ales, concurenţa foarte mare la admitere: între 10 şi 20 de candidaţi pe un loc. Şi mai era „tocitul”; un volum imens de material ce trebuia învăţat pe dinafară, ceea ce nu mi se potrivea deloc şi simţeam că mă depăşeşte.

Profesiunea de profesor ridica şi ea mari semne de întrebare. Simţeam că proprii mei profesori încep să se teamă de posturile lor, fiindcă se dorea înlocuirea lor cu cadre noi, formate în spirit nou. Consider de aceea că am avut noroc să beneficiez de profesorii vechi, cu educaţie antebelică, şi am aflat cu tristeţe că cei ce nu apucaseră să iasă la pensie în timp util au fost aruncaţi în şcoli periferice. În plus, şcoala devenea tot mai politizată, iar cei care trebuiau s-o facă erau profesorii. Dar cel mai grav era faptul că la terminarea facultăţii toţi absolvenţii urmau să fie repartizaţi la ţară, cu salarii foarte mici. Iar de acolo, revenirea la oraş era o foarte mare problemă, mai ales pentru cei fără relaţii. Hotărât lucru, numai cine voia să revină în satul natal, ar fi putut accepta aşa ceva. Nu era cazul meu.

Pedagogia, ca şi medicina, nu erau de mine, deşi din motive diferite. De mine era sportul! Toată lumea credea că voi urma o carieră de antrenor sau profesor de sport, gândindu-se la performanţele mele, şi la faptul că dedicasem mult timp sportului. Antrenorul de la atletism chiar mă încuraja. Ideea nu era însă şi în vederile mele. Varianta profesor, fie şi de sport, tocmai o eliminasem, iar cea de antrenor nu-mi surâdea deloc, pentru că ştiam de pe stadion şi din deplasări că ar trebui să lucrez cu tot felul de oameni, lucru pe care intuiam că nu sunt în stare să-l fac cum trebuie. Dar cel care m-a impresionat atunci a fost chiar profesorul de gimnastică de la liceu. El făcuse din mine gimnastul numărul 1 al oraşului şi vedeta invidiată a liceului. Într-o perioadă în care marea majoritate a elevilor nu ieşiseră vreodată din oraş, eu vizitasem deja principalele mari oraşe ale României. Surpriza a venit la terminarea liceului, când acest profesor a venit să-mi spună să nu care cumva să urmez „Institutul de Cultură Fizică şi Sport”. Deşi motivele lui erau diferite de ale mele, cred că l-am înţeles foarte bine. Era un om delicat, cu mult bun simţ, şi care avusese o mare dezamăgire: în timpul războiului, fusese luat prizonier la ruşi, unde a stat câţiva ani buni. La Iaşi, unde fusese profesor, îl credeau dispărut. La întoarcere, în loc să se bucure de o primire călduroasă, i s-a spus că postul lui a fost ocupat de altcineva, deci el nu mai avea loc acolo. Probabil că, dacă ar fi insistat, s-ar fi găsit o soluţie, dar el n-a vrut să se umilească şi aşa a ajuns profesor la Roman, unde s-a căsătorit şi de unde n-a mai plecat. Ambiţia lui era să le demonstreze celor din Iaşi ce au pierdut, iar eu am fost printre primii sportivi cu care s-a etalat. Am spus toate astea pentru că am încercat să-l caracterizez, chiar dacă m-am şi lăudat un pic. Îmi imaginez că, în afara unor mici succese profesionale ca cel pe care l-am relatat, avea mult mai multe motive de nemulţumire, începând cu atmosfera din consiliile profesorale, unde, ca profesor de sport, era ţinut la distanţă de colegi mult mai puţin chemaţi, dar titulari ai unor catedre mai importante. De pomină a fost însă o noapte când a trebuit să se lupte cu cei de la partid, care voiau să impună echipa unui liceu industrial, pentru că aşa era politic, deşi echipa noastră, a liceului teoretic, câştigase categoric concursul, fusese de departe cea mai bună, şi, de fapt, singura capabilă să facă faţă în mod onorabil într-o competiţie de nivel superior. Argumentul că ne facem de râs cu soluţii impuse politic nu-l interesa pe tovarăşul care avea obiectivele lui. Abia dimineaţa, se pare că în urma unor telefoane la nivele mai înalte, inclusiv la Bucureşti, disputa s-a încheiat în favoarea liceului nostru. Îmi era limpede de ce nu-mi recomanda mie să merg pe urmele lui. Oricum, n-o făceam, dar am apreciat corectitudinea lui.

Ca să revin la subiect, jurist nu, profesor nu, medic nu, antrenor nu . . . nu rămânea decât ingineria. Alegerea era mai mult decât clară, mai ales că zicala „meseria e brăţară de aur” îşi găsea o aplicare perfectă. De fapt, ea era prima variantă şi nu ultima, pentru că economia românească, fie ea şi socialistă, era în plină dezvoltare, iar statul avea nevoie de ingineri. La absolvire, un post bine retribuit era asigurat oricărui absolvent. Şi nu oriunde, ci la oraş. În plus, era o profesiune fără implicaţii politice majore, pentru că întreprinderile erau conduse de directori-politicieni fără studii, în timp ce inginerii aveau cel mult şansa să devină ingineri-şefi. Nici unul nu râvnea la postul celuilalt. Aşa era atunci! La politehnică însă concurenţa era mare. În această privinţă, trebuie făcută o precizare: la vremea aceea, doar o foarte mică parte din tineri urmau un liceu care să le permită admiterea la un institut de învăţământ superior, iar dintre aceştia doar o parte încercau să meargă mai departe. Şcoala era mult mai selectivă în comparaţie cu anii care au urmat, când învăţământul obligatoriu scotea întreaga generaţie aptă să se prezinte la admiterea la o facultate, iar majoritatea absolvenţilor chiar se şi duceau, evident fără să creadă serios nici ei că vor reuşi, dar sporeau artificial numărul candidaţilor. Atunci însă, în 1954, concurenţa era reală şi strânsă. Nu e de mirare că azi, când industria românească se risipeşte, inginerii îşi schimbă meseria şi îi găsim reprofilaţi în orice altceva. Chiar mă amuză să constat că într-o trupă de ingineri deveniţi azi artişti, prezenţa unui artist profesionist se remarcă prin lipsa de talent a acestuia din urmă. Inginer, inginer, dar ce fel de inginer? În penultima clasă de liceu avusesem o profesoară de chimie foarte bună. O domnişoară bătrână care îşi făcuse o pasiune din profesiunea de pedagog (rara avis în terris). Eram convins că mă voi face chimist, mai ales că în acel an învăţam chimia organică, care e logică şi frumoasă. În ultima clasă însă la chimie a venit o nouă profesoară, una dintre cele mai slabe pe care le-am avut vreodată. Cea veche, în schimb, a devenit profesoară de fizică. Brusc, pasiunea mea s-a schimbat. Atunci am realizat că pot fi victima conjuncturii. Interesul meu era să aflu cine sunt eu. Care sunt aptitudinile mele reale, şi care îmi sunt slăbiciunile. Caracteristicile mele intrinseci nu au nici o legătură cu întâmplarea că am întâlnit în viaţă o persoană sau alta. Soarta mă poate favoriza sau defavoriza, dar nu-mi poate modifica caracteristicile esenţiale, nu mă face mai scund sau mai înalt. (L’éducation développe les facultés, mais ne les crée pas - Voltaire, Poème sur la loi naturelle.) Făceam atletism şi ştiam foarte bine că, în ciuda oricâtor antrenamente, performanţele sportivilor sunt limitate de posibilităţile lor fizice. Trebuie de aceea să-şi aleagă disciplina sportivă care îi avantajează. Sesizam atunci o eroare, ce am constatat mai târziu că este foarte frecventă printre părinţi, ca să nu mai vorbim de copii. Ei nu discern între vocaţia reală şi o îndemânare căpătată din întâmplare. Iată un exemplu. Să presupunem că un copil, datorită unei suferinţe, a stat mai mult în casă. Părinţii l-au încurajat să se joace cu creionul pe hârtie. Un altul însă, fără nici o suferinţă, a jucat toată vara fotbal pe maidan. Toamna, la şcoală, cei doi sunt puşi să deseneze. Un profesor superficial îi va spune primului că este talentat la desen, în timp ce celuilalt nu-i va acorda nici o atenţie. Între îndemânarea căpătată prin exerciţiu şi talent nu există însă nici o legătură. Dacă lucrurile s-ar opri aici, ar fi încă bine. Catastrofa începe în clipa în care copilul chiar începe să creadă că ar fi talentat. Iar dacă mai târziu constată că matematica nu-i de el, se hotărăşte pentru o carieră artistică. Va afla până la urmă că nu este nici măcar talentat, dar mult prea târziu, când nu mai poate renunţa. În locul unui om cu picioarele pe pământ şi cinstit în primul rând cu el însuşi, va deveni, cu puţin noroc, un critic de artă sau un simplu cabotin.

Deci, chimie sau fizică? Oricare dintre ele, tot politehnică înseamnă. Până la urmă, s-a nimerit să fie fizica, iar azi îmi dau seama că cealaltă variantă nu mi s-ar fi potrivit deloc. Dar politehnica mi s-a potrivit? Teoretic da, practic nu! Da, pentru că modul de gândire al inginerului mi se potriveşte. Nu, pentru că un inginer nu face doar proiectare. În întreprinderile socialiste de stat, inginerul face orice altceva în afară de proiectare. Aici intervine a doua greşeală frecventă care se face în alegerea profesiunii, greşeală pe care am făcut-o şi eu. Oamenii se gândesc la obiectul de studiu şi nu la activitatea pe care o vor desfăşura după terminarea facultăţii. Iată un exemplu: un copil este bun la matematică, spre exemplu. El urmează facultatea de matematică. După absolvire, însă, doar o infimă parte dintre ei devin matematicieni, în sensul că vor lucra într-un institut de matematică sau altundeva, unde vor produce matematică. Marea majoritate vor deveni profesori de liceu, unde vor preda aceleaşi lecţii generaţiilor succesive de elevi. Aceasta este o altă profesiune: profesiunea de pedagog, pentru care trebuie să iubească copiii, să aibă răbdare cu ei şi să-şi facă o pasiune din a-i învăţa din ceea ce ştie. Dacă s-a nimerit să aibă această chemare, bine. Dacă nu, atunci va deveni un ratat, probabil mare consumator de băuturi tari, undeva în cârciuma satului în care a fost repartizat şi de unde nu va mai ieşi niciodată. Aş scrie şi ce făcea inginerul într-o întreprindere de stat în economia centralizată a României socialiste, dar nu merită, mai ales că, între timp, meseria a cam dispărut.

În ceea ce priveşte ingineria, mai există o greşeală: copiii îndemânateci, înclinaţi spre manualitate, sunt consideraţi a fi apţi pentru inginerie. Nimic mai fals! Poate către chirurgie. Plăcerea de a se juca cu şurubelniţa nu denotă aptitudini inginereşti, aşa după cum caligrafierea frumoasă în clasa I-a primară nu indică un viitor scriitor. Un scriitor este cineva care are ceva de spus, ceva ce merită să rămână să afle şi alţii. Cât despre inginerie, ea reclamă capacitate de abstractizare, sinteză, concepţie. Muncitorul foloseşte şurubelniţa, nu inginerul, iar un inginer nu este un muncitor mai calificat, ci cu totul altceva, la fel după cum capacitatea cuiva de a face adunări şi chiar înmulţiri, utilă pentru un vânzător, nu ne spune nimic despre aptitudinile lui de matematician, în sensul de producător de matematică. În ceea ce mă priveşte, nu-mi amintesc să fi ţinut vreo şurubelniţă în mâna până la orele de laborator din timpul facultăţii, aşa că nu-mi probasem îndemânarea, în ipoteza că ea ar fi existat.

Capitolul 3: 1959–1963 1944-1954 Capitolul 5:1963–1972