volumul 5
OPERA OMNIA
ROMANUL DE AZI
Editura TipoMoldova
Diferenţa
de vârstă nu i-a împiedicat pe Luigi şi pe socrul său să
devină buni prieteni. Amândoi sunt animaţi de dorinţa de afla
lucruri noi şi de a comenta cele aflate.
La fel ca prima
dragoste, prietenia juvenilă nu durează o viaţă. Poate
comparaţia nu este potrivită, dar asemănările dintre cele
două sunt evidente. Iubirea profundă se creează în timp,
după căsătorie, pe măsură ce partenerii
depăşesc împreună vicisitudinile vieţii. Din două
persoane cu obiective diferite, se formează un cuplu unitar, gata
să-şi apere interesele comune, să se ajute reciproc, să
înţeleagă şi să accepte necesităţile celuilalt
şi aşa mai departe. Prietenia juvenilă este şi mai
efemeră decât prima dragoste. Odată plecaţi de pe băncile
şcolii, viaţa îi va purta pe căi diferite şi, cum „ochii care nu se văd se uită”,
cu timpul vor uita şi numele multora dintre colegi. Iar dacă
activitatea profesională îi va ţine aproape, comunicarea
specifică mediului liceal şi studenţesc se transformă în
opusul ei, îi pune în situaţia de adversari în lupta pentru aceleaşi
poziţii sociale. Indiferent de distanţa dintre ei, familia, copiii,
serviciul, hobbyurile le vor ocupa tot timpul şi energia, ştergând cu
buretele – chiar dacă nu în totalitate – amintirile copilăriei.
Nimic din toate
aceste nu se aplică celor doi, lui Luigi şi socrului său, în
afară de hobby, dacă aşa poate fi considerată dorinţa
lor de cunoaştere. Dacă lipsa contactului direct
depăşeşte o săptămână, începe corespondenţa,
din care s-ar putea scrie cărţi. Se văd însă destul de des,
fiindcă domnul Brănescu este pensionar şi a făcut o pasiune
pentru valorile Greciei antice, păstrate prin monumentele ei, pe
lângă plăcerea de a sta în preajma fiicei lui, Încă de când era
elevă, dar şi pentru avantajele climei, mai ales în timpul iernii,
când în Bucureşti pot fi minus 25 de grade Celsius, în timp ce în Atena nu
coboară sub zero grade. Pe Luigi, serviciul îl ţine pe loc, dar
concediul şi micile vacanţe de sărbători – grecii au
destule – sunt pentru el tot atâtea ocazii de a fugi din Atena. România a
rămas primul obiectiv, şi nu doar pentru Bucureşti. Acolo merge
doar pentru a se vedea cu domnul şi doamna Brănescu. În plus, vara în
Bucureşti, datorită salbei de lacuri din nord, atmosfera este chiar
mai greu de suportat, datorită umezelii. Primăvara este anotimpul
ideal pentru vizite aici. Ceea ce îşi doreşte însă Luigi
încă din vremea studenţiei este să viziteze obiectivele
turistice cărora li se făcea reclamă, dar pe care nu avea timp
să le vadă nici măcar în vacanţă, când pleca în Atena.
Acum, recuperează. Odată cu plecarea Mariei la studii, Parisul a
devenit ţinta călătoriilor împreună a celor doi.
Dorinţa de a-şi vedea fiica pentru Luigi şi cea a doctorului
Brănescu, de a vizita ceea ce, pe timpul regimului comunist, nu i s-a
permis.
*
* *
Elogiile lui
Luigi referitoare la mânăstirile din Bucovina nu au încetat nici în zilele
următoare excursiei. Originalitatea, armonia şi frumuseţea lor
erau cuvintele cele mai des folosite. Bisericile greceşti, spre deziluzia
lui, sunt originale, unele sunt valoroase ca monumente istorice, dar nu sunt
frumoase. Cele occidentale sunt imense, impresionante pentru amatorii de
grandoare, dar – din punct de vedere estetic – nu sunt prea multe lucruri de
spus despre ele. Aici, în nordul Moldovei, bisericile sunt mici, dar cochete,
armonios concepute, frumoase de îţi rămâne inima acolo. S-ar putea
spune că sunt mai umane. Intimitatea lor îl apropie pe om de Dumnezeu, îi
uşurează comunicarea, în timp ce marele catedrale occidentale îl
umileşte. Poate că acesta era şi scopul. Unul dintre ele! Al
doilea era grandomania potentaţilor, dar şi interesul comercial: o
catedrală mare indica un oraş importat, deci un centru comercial prosper.
Mecenatul îşi găseşte şi el justificarea mai puţin în
interesul pentru artă, cât în aceleaşi interese comerciale şi de
impunere a prestanţei şi puterii, fără a mai vorbi despre
grandomanie.
Încercând
să-l „aducă cu picioarele pe pământ”, doctorul Brănescu
încearcă şi o explicaţie de natură istorică.
-
În
afara puterii economice, a existat şi o cerinţă obiectivă.
Bisericile clădite de triburile germanice, ce încercau să impună
forţat Creştinismul, erau permanent distruse de către localnici,
de obicei dând foc acoperişului, construit din materiale combustibile. Au
încercat atunci să înalţe zidurile şi să facă
acoperişul dintr-un material rezistent la foc. Greutatea lui foarte mare
i-a obligat să caute soluţii pentru creşterea rezistenţei
zidurilor. Aşa au apărut contraforturile şi arcurile ogivale.
Ele au permis realizarea marilor catedrale.
-
Spre
deosebire de meşterii moldoveni – completează şi revine Luigi –,
care au găsit soluţii inteligente pentru turnurile destul de înalte,
realizate cu singurul material ce-l aveau la dispoziţie: lemnul. Artă
în adevăratul sens al cuvântului.
*
* *
Diferenţele
evidente de stil arhitectonic dintre provinciile româneşti nu puteau
să-i scape lui Luigi. Bisericile fortificate sunt principalele lor
obiective. Pe drum, de la una la alta:
-
Se
pare că ardelenii nu sunt prea credincioşi.
-
De
ce spui asta?
-
Toate
casele au acoperişul din olane. Arata ca un scut ca şi cum s-ar
apăra împotriva unui inamic ce vine din cer.
-
Bună!
*
* *
-
Luigi,
deşi ai început şi tu să îmbătrâneşti, văd
că te mişti încă foarte vioi. Poate de aceea nu ai făcut
nici burtă. Ai făcut ceva sport în tinereţe?
-
Eu
nu. Tata a jucat baschet într-o echipă din prima ligă. La început ca
junior şi apoi, în echipa mare. Îmi spunea că, atunci când juca la
şcoală, cu colegii, unii spuneau: „Nu-i mai pasa lui ăsta –
adică lui – că bagă mingea în coş şi ne strică
faza.” Avea o foarte bună precizie la loviturile de la
semi-distanţă, iar greşeli
la loviturile de pedeapsă din punct fix nu erau de conceput la un
jucător serios. În plus, era foarte iute şi se strecura printre
jucătorii din echipa adversă ca argintul viu. Asta spuneau verii
şi prietenii lui, care asistau la meciuri. S-a lăsat după
terminarea facultăţii; nu mai avea nici timp, dar i-a displăcut
evoluţia jocului. La vremea lui – spunea – jocul era frumos: dinamic, cu
faze interesante şi jucători abili de ţi-era mai mare dragul
să-i priveşti. Cu timpul, jocul s-a stricat. Mai întâi a apărut
ideea unui pivot central, mai înalt ca ceilalţi. El se aşeza în
apropierea coşului şi toate mingile se îndreptau către el, în
speranţa că le va introduce în coş. Jocul s-a simplificat
până la banalitate. N-a durat mult şi toţi jucătorii au
fost recrutaţi dintre giganţi. Acum, numai la cele mai bune echipe
americane mai poţi vedea un joc frumos. În rest, nişte
păpălăi la care ţi-e jenă să te uiţi când
aleargă şi te miri când nimeresc coşul. Îşi târăsc
picioare, nu aleargă. Iar când îi vezi la televizor cum se agaţă
ca maimuţele de coş –
bucuroşi că, în sfârşit, au înscris – atunci schimbi canalul, Tata, neam de grec, nu era înalt.
-
I-ai
moştenit vivacitatea.
-
E
adevărat. Chiar printre greci eram iute. Îmi amintesc că eram bun la
trântă, deşi nu eram puternic. Se întâmpla în cursul primar. Eu
n-aş fi îndrăznit să particip, dar un coleg, care tocmai
trântise pe un altul, m-a provocat: „Tu ce stai?” şi m-a apucat de mijloc.
Când să mă doboare însă, în disperare, eu m-am răsucit, el
s-a dezechilibrat şi a căzut. Eu m-am ţinut de mijlocul lui,
astfel că, în final, am căzut amândoi, eu peste el. Toţi au
admirat „tehnica”, spre deosebire de mine, care, pentru moment, eram uluit.
Prinsesem însă „şpilul”, cu care am mai câştigat câteva asemenea
„partide”. Fără să ştiu, aplicasem tehnica asiaticilor,
care mai întâi provoacă dezechilibrarea adversarului şi apoi îi
aplică lovitura. Cum aţi remarcat, eram iute. După un mic efort
iniţial, mai mult simulat cu micile mele forţe, în momentul în care
urma să fiu „pus la podea” îmi modificam poziţia picioarelor pentru o
mai bună stabilitate şi mă răsuceam în jurul lui.
Dezechilibrat fiind, cădea. Întrecerile nu au mai continuat în
următoarele zile, de vină fiind „podeaua”. Curtea şcolii era
betonată şi căderile adversarilor mei erau cam dure,
datorită stilului „aruncat în jos”.
-
Înseamnă
că aveai un simţ al echilibrului foarte bun.
-
Aşa
este. Aveţi dreptate. Mi-am adus acum aminte de o altă ispravă.
Era mai târziu, pe la 13-14 ani cred. Colegii inventaseră un joc. Se juca
perechi. Unul stătea „cal” şi celălalt se urca în spatele lui.
Bineînţeles, calul era un băiat puternic, iar
călăreţul unul uşor, aşa cum eram eu pe vremea aceea.
Perechile se ciocneau, cu scopul doborârii „atelajului” advers. Eu şi
calul meu am fost neînvinşi chiar de către perechi din anii mai mari.
Meritul nu era însă al meu, ci al calului. Era nu numai foarte bine fixat
pe picioare; avea un simţ aparte al mişcării. Deşi el era
aproape permanent cu privirea în pământ, simţea perfect ce
intenţionez eu să fac. Tehnica era, bineînţeles, tot cea a
dezechilibrării. Simulam o mişcare, prin care provocam atacul
adversarilor, pe care îl eschivam, după care atacam decisiv. Eu
făceam spectacolul, dar lovitura o efectua calul. Pentru a reuşi,
sincronizarea noastră trebuia să fie perfectă. Şi era.
Meritul însă – repet – era al lui.
*
* *
-
Am
observat că toate localităţile din Transilvania au în centru un
ceas, instalat pe cea mai înaltă clădire, de regulă o
biserică.
-
S-au
pe Casa Sfatului, ca în Braşov.
-
Apropo,
ştiam că locul se numeşte Piaţa Sfatului şi credeam
că este o denumire comunistă, de la sfaturile populare de altă
dată. Nu ştiam că şi clădirea se numeşte „a
sfatului”. Asta mă nedumereşte, fiindcă este una foarte veche
şi relativ mică, pentru a fi adăpostit Sfatul Popular
Judeţean sau Municipal al Braşovului.
-
Ai
intuit bine. Este vorba de „Sfatul Breslelor”. Acesta era organismul de
administrare la urbei în evul mediu românesc. Chiar şi apărarea
oraşului era încredinţată breslelor şi nu vreunei armate.
Zidul de apărare, pe care l-ai văzut – ruinele lui, de fapt – avea din loc în loc
turnuri şi bastioane de apărare. Am mers împreună pe la poalele
Tâmpei şi „După ziduri”. Ai văzut „Bastionul
Ţesătorilor”. Mai erau „Bastionul Fierarilor”, „Bastionul
Postăvarilor” şi altele.
-
Da,
îmi amintesc. Pe cel al ţesătorilor. Am fost acolo şi la un
spectacol de muzică veche. Are şi o acustică foarte bună.
M-a amuzat că, la un moment dat, au apărut câteva păsărele,
care au început să ciripească. Nu deranjau. Se integrau perfect în
muzică. După ce s-a întunecat – şi asta a fost destul de repede
– au plecat. Eu le-am regretat. Nu ştiu alţii. Probabil că
muzicienii profesionişti nu.
-
Fiecare
breaslă avea responsabilitatea administrării unui astfel de punct de
apărare, iar membrii ei deveneau luptători în cazul unui atac.
-
Administrarea
oraşului de către sfatul breslelor îmi spune că era vorba despre
o guvernare democratică.
-
Exact.
Şi nu una formală, ca în zilele noastre, ci una cu adevărat
democrată. Fiecare breaslă îşi alegea oamenii care să-i
reprezinte interesele; iar prin sfatul breslelor se urmărea găsirea
unui echilibru al intereselor, precum şi adoptarea deciziilor specifice
oricărui oraş: economice, edilitare, politice, de apărare etc.
-
Foarte
interesant. Astăzi, prin votul universal, orice ignorant este chemat
să-şi aleagă parlamentarii şi pe preşedintele
ţării, deşi el nu are nici cea mai vagă idee despre
atribuţiile reale ale celor pe care îi alege.
-
Într-adevăr!
Şi uite că n-a fost nevoie de nici o revoluţie pentru a o
instala. Însăşi stema Braşovului din acele timpuri
sugerează această idee. Se vede şi azi pe Casa Sfatului: o
coroană aşezată pe o rădăcină, simbol al
„demos”-ului.
-
Dar
nu m-aţi lămurit cu ceasurile de pe turnuri.
Discuţia
pe această temă a fost lungă şi plină de
ocolişuri. Interesante, dar prea lungi pentru un text scris. Esenţa
ei a fost cam următoarea.
Odată cu
dezvoltarea meşteşugurilor, deci în epoca pre-industrială
şi apoi industrială, a apărut şi diviziunea muncii. Unii
făceau o componentă, alţii alte componente, pentru ca
principalul constructor să realizeze asamblarea. Rezultă că
fiecare subansamblu, piesă sau material trebuia să sosească la
timp. Altfel, livrarea la timp a produsului finit nu ar fi fost posibilă,
cu consecinţe negative asupra profesionalismului şi
seriozităţii furnizorului. Din acest motiv, strângerea de mână –
ca semn al stabilirii unui angajament reciproc – nu mai era suficientă. Au
apărut contractele, cu date ferme, termen de execuţie şi
penalităţi în caz de nerespectare a prevederilor contractuale.
Punctualitatea a devenit o cerinţă a epocii moderne, a
societăţii industrializate. Ea, a devenit o cerinţă a
comerţului şi, în final, a relaţiilor dintre oamenii de afaceri,
iar prin extensie a oricărui european civilizat. Astăzi, la
stabilirea unei întâlniri se precizează nu numai momentul începerii, ci
şi durata, pentru că, în funcţie de ea, cei în cauză
să poată stabili şi respecta următoarea întâlnire, cu alt
partener.
Cum în trecut
nu toţi oamenii îşi puteau permite un ceas de buzunar, a apărut
necesitatea ceasurilor publice, instalate pe clădirile înalte, vizibile de
la distanţă din orice punct al localităţii. Nimeni nu mai
putea invoca scuza „N-am ştiut cât e ceasul.”
Punctualitatea
a devenit caracteristica europeanului modern.
Dacă s-ar
rescrie Biblia – şi nu ar fi rău ca cineva s-o facă -
punctualitatea ar trebui introdusă printre cele Zece Porunci, fiindcă
ea ţine de respectul faţă de semeni.
-
Nu-mi
amintesc să fi văzut în Grecia vreun ceas public, decât în
staţiile de tramvai.
-
Construite
de către italieni, pentru Olimpiada din 2004.
-
Punctualitatea
este rara avis la greci.
-
Este
jenant de adevărat. Deşi Grecia face parte din Uniunea
Europeană, grecii nu sunt deloc europeni.
-
Şi
totuşi, se recunoaşte că civilizaţia europeană a
plecat din Grecia.
-
A
plecat cu bagaje cu tot. N-a lăsat nimic. Sunt peste 2000 de ani de
atunci. Nu mai există nici o legătură între geniile din
antichitate şi plebea de azi.
-
Păcat!
-
Şi
totuşi, grecii au inventat democraţia.
-
Cuvântul
„democraţie”.
-
Să
nu le minimizăm totuşi meritele.
-
Nici
eu nu aş vrea şi trebuie să recunosc că, spre deosebire de
noi, modernii, grecii ştiau mai bine ce fac. Constituţia lui
Clistene, din 508 î.Hr., considerată prima constituţie
democrată, este o dovadă. Da, să admitem că grecii au
inventat democraţia. Dar ce fel de democraţie?
De fapt,
Clistene a reluat ideile iniţiate de Solon, pe care le-a dezvoltat şi
– important – le-a aplicat. Ce se întâmplase? În mijlocul unei crize economice,
politice, sociale şi morale, Atena avea nevoie de ordine. Areopagul – un
consiliu format din aristocraţi – nu putea rezolva problemele, din cauza
disputelor politice. A fost ales atunci Solon, care a iniţiat unele
reforme. Printre ele, împărţirea societăţii în patru clase,
în funcţie de avere, şi stabilirea drepturilor şi obligaţiilor
cetăţenilor din fiecare clasă. Reformele lui au durat mai
puţin de cinci ani, pentru că luptele politice au reînceput. Cu o
gardă personală de 300 de korunephoroi (purtători de
măciuci), intrând triumfal pe un car, alături de o femeie deosebit de
frumoasă şi înaltă, care se da drept zeiţa Atena,
Pisistrate se instalează în Atena. Urmează o scurtă
perioadă de înflorire economică şi culturală (printre
altele, începerea construcţiei sanctuarului lui Zeus, terminat de
împăratul roman Hadrian, 600 de ani mai târziu), urmată de abuzurile
specifice oricărei tiranii şi căderea ei. În acest moment,
intervine Cistene, instalând ceea ce se numeşte azi „democraţia
ateniană”.
Acestea sunt
faptele. Cu experienţa schimbărilor rapide de la tiranie la
democraţie şi invers, Aristotel emite teoria conform căreia
există doar trei sisteme de guvernare, prin care societatea trece în mod
ciclic, deoarece niciuna nu este perfectă. Guvernanţii greşesc,
societatea se degradează în tot atâtea forme degenerate, după care se
continuă ciclul. În cartea sa intitulată „Politica”, cartea III,
capitolul V, el identifică cele trei forme de guvernare, în funcţie
de numărul persoanelor ce conduc efectiv statul:
-
o
singură persoană;
-
un
grup de persoane;
-
majoritatea
populaţiei.
Formele degenerate sunt:
-
tirania;
-
oligarhia;
-
demagogia
sau democraţia, ceea ce pare să fie acelaşi lucru, cel
puţin din punct de vedere lingvistic.
În consecinţă,
societăţile evoluează ciclic după această schemă.
Deşi
teoria lui Aristotel mi se pare
corectă, apreciez că el a făcut o greşeală.
Populaţia nu poate participa la actul de guvernare, ci doar un grup de
persoane, selectate într-un anumit mod. De asemenea o singură
persoană nu poate nici ea să conducă întreaga societate. Ea se
foloseşte de o camarilă. Există deci întotdeauna un grup
conducător. Clasificarea lui Arisototel este corectă, dacă ne
referim la aspectul formal al guvernării. Ceea trebuie analizat este nu
modul aparent de guvernare, ci accesul la guvernare. Distingem astfel doar
două modalităţi: cel ereditar, caracteristic monarhiilor şi
– să-i zicem – democratic, prin alegeri. Alegerile, la rândul lor, pot fi
universale, parţiale, selective şi de multe alte feluri.
Dacă în
sistemului monarhic, accesul ereditar permite educarea în mod
corespunzător a viitorului monarh, în cazul sistemului electiv, viitorul
conducător este o persoană abilă în lupta politică,
stăpânind bine ştiinţa parvenirii.
Minciuna
democraţiei, a ajuns astăzi pe culmi nebănuite în trecut.
Deosebirea dintre democraţie şi demagogie este din ce în ce mai
neînsemnată. Dacă la început termenul „demagog” desemna în limba
greacă pe şeful unei grupări democrate, astăzi lumea i-a
dat un sens peiorativ, constatând că demagogia este un atribut firesc al
conducătorilor.
Aici putem face
o observaţie, şi anume că nu tipul de guvernare contează,
ci înţelepciunea conducătorilor, indiferent câţi sunt ei,
şi că trebuie să existe un echilibru al forţelor şi
aspiraţiilor, ştiut fiind că numai continuitatea permite
progresul, în timp ce răsturnările de situaţii sunt
distrugătoare.
Astfel, Europa
Occidentală a ştiut să păstreze echilibrul şi,
indiferent de forma de guvernare, să nu clacheze, cu toată parada de
democraţie. Aceste ţări sunt asemănătoare din multe
puncte de vedere, deşi Franţa este republică şi Anglia
monarhie, ca să luăm doar două exemple.
Cât despre
tiraniile adevărate, ele dispar odată cu tiranul, aşa că
nici nu pot fi luate în serios pentru evoluţia pe termen lung a unei
naţiuni.
În epoca
modernă, Anglia, S.U.A., Franţa etc. au înlăturat sau diminuat
rolul monarhiei şi au introdus guvernării prin parlament prin
revoluţii şi o lungă perioadă de rodare. Poporul a
învăţat lecţia „democraţiei” lor, deşi mai are unele
lacune.
La polul opus
s-au aflat ţările din Europa de Est, supuse cizmei sovietice. Aici
elita societăţii a fost exterminată sau eliminată pe
diferite căi, iar poporul a fost manipulat cu mijloace rudimentare. Aici
idealul democraţiei a făcut ravagii. Oamenii au vrut să fie
egali şi „când zeii vor să te pedepsească, îţi împlinesc
dorinţele”.
Şi
într-unele şi într-altele, la Est şi la Vest, o propagandă
deşănţată îi face pe oameni să creadă că
sistemul politic în care trăiesc, indiferent care este acela, este cel mai
aproape de perfecţiune, sau cel puţin tinde către ea. În
realitate, un grup restrâns conduce într-un mod cu atât mai pervers, cu cât
propaganda pe tema democraţiei este mai abilă şi mai
adaptată mentalităţii populaţiei. Aici, la adaptare, au
greşit liderii din Est: populaţia n-a suportat o propagandă prea
rudimentară.
Democraţia rămâne un ideal, dar pretenţia de-a o realiza
frizează ignoranţa alegătorilor.
Revenind la
democraţia ateniană, se cuvin câteva observaţii:
- Atena era o
cetate-stat cu mai puţin de zece mii de locuitori, de necomparat cu
statele moderne de zeci sau sute de milioane de locuitor.;
- Reforma lui
Cistene s-a referit la extinderea alegătorilor de la marea
aristocraţie la o sferă ceva mai largă, fără însă
a coborî la nivelul celor fără avere.
- Drept de vot
aveau numai oamenii înstăriţi.
- Accesul în
agora era permis doar bărbaţilor trecuţi de 30 de ani,
şcoliţi într-o efebie şi remarcaţi în activitatea
militară anterioară.
În
consecinţă, conducerea de către popor, de către tot
poporul, este o exagerare a lumii moderne. Aşa ceva nu ar fi posibil, dar
înainte de orice este inepţie propagandistică, adresată
vulgului.
Deşi Marx nu mă
preocupă decât, poate, ca propagandist politic, l-am luat în seamă,
pentru că şi el şi-a propus să fie un profet, dar în alt
mod. Trăitor în timpul expansiunii industriale şi a ideilor democratice,
el a apreciat că majoritatea populaţiei va fi în curând formată
din muncitori, aceştia vor forma cel mai numeros partid politic, deci vor
avea rolul conducător în societatea viitoare. Nu ne mirăm din partea
lui: profeţia este o specialitate evreiască. Lenin, mai impulsiv
şi mai ambiţios, a luat-o înainte şi a vrut să fie cel care
să conteze ca realizator a ceea ce oricum s-ar fi întâmplat. Amândoi au
greşit pentru că proletariatul n-a devenit majoritar nici azi, ba
dimpotrivă, numărul muncitorilor manuali este din ce în ce mai mic,
iar un muncitor calificat poate avea un grad de cunoaştere mai avansat
decât a multor pretinşi intelecutali. În plus, ei nu
înţeleseseră cu adevărat esenţa democraţiei, limitele
şi posibilităţile ei, mecanismele ei de funcţionare. Ceea
ce vizau ei era tot o societate dictatorială: „dictatura proletariatului”,
un fel de struţo-cămilă. Între timp, cămila a murit - se
pare că încă de la naştere – iar din struţ, care ştim
că îşi ascunde capul în nisip, a rămas la vedere doar fundul, la
care unii nostalgici încă mai fac mătănii.
-
Astăzi,
toate ţările pretind a fi democrate. Coreea de Nord mai este şi
„populară”.
-
Fapt
este că cele care se apropie de principiile democraţiei autentice nu
reuşesc să depăşească starea de subdezvoltare.
-
Neclară
a devenit ideea de democraţie, un cuvânt lipsit de conţinut, folosit
în scop propagandistic.
-
Sunteţi
cumva monarhist?
-
Nu
sunt nici monarhist, dar nici republican. Fiecare are avantaje şi
dezavantaje. Deştepte sunt naţiunile care ştiu să evite
dezavantajele sistemului în care se află, indiferent care este acela
şi cum au ajuns acolo.
-
Şi
care sunt, după dumneavoastră, avantajele monarhiei?
-
Mă
aşteptam să mă întrebi care ar fi avantajele democraţiei.
Mi-ar fi fost mult mai greu să răspund. În primul rând, viitorii
monarhi sunt persoane special educate în acest scop. În al doilea rând,
după un rege prost, există şansa să-l urmeze unul bun.
Funcţionează legile hazardului. În democraţie însă,
după un impostor perfid vine un altul mai perfid sau mai bun de gură.
Nici unul nu este educat să conducă o naţiune, iar selecţia
nu se face în timpul şcolarizării, ci în interiorul partidelor,
după criterii parşive. Platon a apărut pe scena filosofiei
după eşecul democraţiei. Dar noi nu învăţăm nimic
de la Platon, fiindcă era platonic.(Ha-ha!)
-
Deci
Statele Unite, Franţa şi celelalte puteri occidentale sunt conduse de
asemenea jigodii?
-
Eroare!
Marile puteri nu sunt democrate decât cu numele. Democraţia este o
capcană pentru proşti. Vorba lui Ţuţea: „Democraţia e
ca jigodia la câini; scapă doar cei puternici”. Anglia, Danemarca sunt
monarhii, Franţa, Statele Unite sunt republici. Care este diferenţa
pentru omul de rând? Niciuna.
-
Şi
care mai este rolul monarhiei în Anglia sau Danemarca? Un rege dictator nu ar
mai accepta nimeni, iar pentru un rege de paie de ce se mai cheltuiesc bani?
-
Eu
zic să-i lăsăm pe ei să-şi stabilească forma de
guvernare. Suntem mult prea mici să le dăm sfaturi. Dar am putea
să ne imaginăm un scenariu. În Anglia, spre exemplu, există
tradiţia audienţelor la rege a demnitarilor şi în primul rând a
primului ministru. Monarhul este, bineînţeles, interesat să
primească informaţii, dar audienţele nu le solicită el, ci
ceilalţi. De mai bine de o sută de ani, nu ştie nimeni ce s-a
discutat cu uşile închise la asemenea audienţe, deşi ele au fost
numeroase. Discreţia este totală. Să ne punem însă în
situaţia primului ministru. Un om cu o responsabilitate imensă, care
nu are cu cine se consulta. Colegii şi subalternii lui au diferite
interese şi sfaturile lor pot sau nu să fie sincere. Regele, în
schimb, nu-şi doreşte să-i ia locul primului ministru.
Dorinţa lui este ca ţara să fie prosperă, fiindcă
interesul oricărei monarhii ereditare este stabilitatea. Sfatul lui va fi unul sincer. Şi cine nu-şi
doreşte să afle opinia altuia, în problemele care-l
frământă, să se consulte cu cineva? Bineînţeles, totul
depinde şi de afinităţile dintre cei doi. Ne-o putem imagina pe
actuala regină a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, discutând cu
plăcere cu David Cameron, care a fost coleg de şcoală cu unul
dintre fii ei (Prinţul Edward) şi cu mai puţină
afecţiune, poate, cu Margaret Thatcher, fiica unui băcan din
Grantham. Două femei rareori se înţeleg în probleme spinoase. Marile
puteri ştiu să se administreze inteligent. De aceea sunt mari puteri.
În spatele politicienilor vizibili stau oameni care gândesc.
-
Marile
clanuri financiare.
-
Altă
lozincă propagandistică. Desigur, există şi interese
financiare. În cazul Rusiei există şi serviciile secrete, motiv
pentru care politica externă a ruşilor a funcţionat
neabătut de la Petru cel Mare şi până azi, chiar şi pe
vremea URSS-ului.
-
Haideţi
s-o luăm de la început. Care a fost primul stat democrat?
-
Grecia
antică.
-
Eu
mă gândeam la statele moderne, nu la cele din antichitate. Dar, fie
şi aşa. În primul rând, Grecia antică n-a existat ca stat. Au
existat oraşe-stat, o denumire născocită de apărătorii
de azi ai democraţiei.
-
Care
rareori s-au unit şi mai des s-au războit.
-
Corect.
Deci entităţi foarte mici, uşor de administrat, radical diferite
ţările moderne, unele de dimensiuni uriaşe. Dar, ce-i mai
important, ideea conducerii de către popor (demo) a acestor
oraşe-stat este foarte relativă şi în nici un caz nu are nici o
legătură cu votul universal. Meritul lor este acela că au
avansat ideea de democraţie, dar au aplicat-o cu măsură. În realitate,
extrem de puţine persoane participau la actul de conducere. Cei mai
mulţi nici nu aveau acces în agora, iar dintre cei care intrau doar
puţini aveau drept de vot şi mult mai puţini erau cei ale
căror discursuri erau cu adevărat luate în seamă. În primul
rând, selecţia era foarte dură. Prima condiţie era să fi
absolvit o şcoală militară de elita, să aibă un stagiu
militar destul de lung şi să se fi remarcat în timpul acelui stagiu.
Toate acestea nu i se puteau întâmpla mai devreme de 35 de ani. Notorietatea
era singura care îl făcea ascultat. De asemenea, averea nu putea fi nici
ea ignorată.
-
Ideea
de democraţie la elini nu era altceva decât opusul dictaturii, nicidecum
votul universal, mai ales într-o societate sclavagistă. Clistene a
lărgit, ce-i drept accesibilitatea la forul decizional la cei cu mai
puţină avere, dar nu au sărit calul, precum francezii la 1789.
-
Şi
mai e ceva extrem de important. Responsabilitatea. E uşor să
vorbeşti. Vorbind prea bine, era posibil să fii ales. Funcţiile
publice presupuneau asumarea responsabilităţii incubate, iar
greşelile erau sancţionate în Grecia antică, pedeapsa cu moartea
fiind una destul de frecventă. Nu cunosc nici un român dispus să
accepte responsabilitatea vreunei funcţii publice, decât declarativ, în
campaniile electorale.
-
România
a trecut de la minciuna socialismului la minciuna democraţiei. Încotro se
îndreaptă acum?
-
Din
păcate, aşa zisa tranziţie de după 1989 nu a fost un Risorgimento românesc, fiindcă nu
l-am avut printre noi pe Garibaldi şi nici măcar pe Mihail
Kogălniceanu. Defectul liderilor comunişti – iar acum ne conduc
urmaşii lor – constă în faptul că dispun de mari puteri şi,
în egală măsură, de incapacitatea de a le folosi în scopuri
benefice. Un minimum de bun simţ le-ar fi spus că este riscant
să-şi folosească toate posibilităţile, dar tocmai
acesta le-a lipsit, ca şi inteligenţa de a nu declanşa
acţiuni cu consecinţe necontrolabile. Efectul? Până la urmă
li se întâmplă.
Am citit nu mai
ştiu unde că orice paradigmă – socială, religioasă,
politică – conţine sâmburele ideii opuse, care – prin dezvoltare – o
va înlătura.
Fals!
Societatea se
autodistruge prin exagerări de tot felul şi – odată cu ea,
distruge şi paradigma în baza căreia s-a construit. Papalitatea a
distrus Biserica Catolică, provocând mai întâi Reforma şi, ulterior,
pierderea încrederii oamenilor. Franţa a distrus ideea de monarhie,
deşi Anglia demonstrase că poate exista şi armonie: Magna Charta
a fost primul semnal. Nu toată lumea a înţeles însă mesajul. În
consecinţă, au existat revolte, chiar război. În final, cea care
a învins a fost ideea. Parlamentul şi monarhia pot convieţui,
dacă există inteligenţa necesară. Dacă nu,
schimbările ce se impun în ultimă instanţă sunt cu atât mai
dramatice, cu cât întârzierea aplicării lor a fost mai lungă.
Revoluţiile sunt cea mai proastă soluţie, şi nu atât prin
tulburările de moment, cât prin efectele ulterioare. Revoluţia
franceză este un bun exemplu în acest sens. A durat peste o sută de
ani, până să se stabilizeze. Iar dacă ultimii reprezentanţi
sunt îndărătnici, precum Ceauşescu, atunci . . . .
Sunt
acuzaţi uneori intelectualii pentru că nu se implică în
politică. Este parţial adevărat. Pe lângă o mică
laşitate – reală la unii – trebuie să recunoaştem că,
pe de altă parte, cei care se implică devin politicieni şi
atunci se dovedesc chiar mai parşivi decât politicienii
profesionişti. Au existat totuşi câteva încercări timide, de a
se pronunţa de pe margine: Clubul de la Roma, spre exemplu. Obiectivul era
ca, asemenea Parlamentului European, să se pronunţe asupra
problemelor importante ale omenirii, fără pretenţia că
opiniile lor să devină decizii. Spre deosebire de Parlamentul
European, format din „aleşi ai poporului”, cu Gigi Becali printre ei, Clubul
de la Roma era format din intelectuali. A funcţionat prin deceniul opt al
secolului trecut. A fost marginalizat.
Cât despre
democraţia adevărată, un exemplu mai evident este modul de
organizare cetăţenească al Braşovului medieval, prin Sfatul
Breslelor, care a fost menţionat deja. O soluţie cu adevărat
democratică, care a funcţionat. Putea să continue, dacă
democraţia era cu adevărat ceea ce îşi doreau. Politicienii
nu-şi doresc însă democraţia, ci puterea.
Da,
democraţia poate fi o soluţie, cu condiţia ca alegerile să
fie selective. Delegaţii fiecărei bresle, aleşi liber,
reprezentau cu adevărat interesele membrilor, ale alegătorilor, ale
breslei. Deciziile luate la întâlnirile din Sfatul Breslelor sintetizau în mod
armonios interesele tuturor. În zilele noastre, breslele ar putea fi înlocuite
cu entităţi similare, existente în societatea modernă.
Bucureşti
Familia Panagiotis în concediu în România
Silvia şi Maria tocmai s-au întors dintr-o plimbare prin oraş.
-
Ce vi s-a întâmplat? Arătaţi cam
dărâmate.
-
Maria a vrut să vadă tot Bucureştiul
într-o singură zi.
-
Vrei să spui „toate magazinele”?
-
Nu-nu, am avut o zi culturală. Am dedicat-o în
întregime arhitecturii.
-
Vechi sau noi?
-
Şi vechi şi noi, dar mai mult celei vechi.
-
Era să te întreb ce ţi-a plăcut mai
mult, dar tu, Maria, cunoşteai Bucureştiul foarte bine. L-ai vizitat
de atâtea ori. Cred că . . .
-
A fost o vizită de rememorare. Colegii francezi
ţin cu tot dinadinsul să-mi arate clădirile lor vechi şi
noi, imaginându-şi că România este o ţară din „lumea a
treia”. N-o spun, dar se simte. Vreau să le arăt că nu este
chiar aşa. Am făcut şi foarte multe fotografii.
-
Şi cu ce vrei să-i impresionezi?
-
În nici un caz cu Parlamentul cel nou. Mi-ar
răspunde că seamănă cu cele din Coreea de Nord. Există
două categorii de clădiri, cu care sper să-i fac praf: cele care
sunt asemănătoare cu unele din Paris.
-
Desigur! Unele sunt chiar copii, că nu degeaba
i se spunea Bucureştiului „Micul Paris”.
-
Şi altele, care îmi plac mie foarte mult,
adevărate bijuterii arhitecturale, deşi sunt mai mici.
-
Ca de exemplu.
-
Pe locul întâi Muzeul Naţional „George Enescu”.
-
Aaa, da, Palatul Cantacuzino. Dăruit de Maruca
statului român pentru a-l transforma în Muzeul Naţional al Muzicii.
-
Cine-i Maruca?
-
Maria
Rosetti-Tescani, căsătorită Cantacuzino şi
recăsătorită cu George Enescu.
-
A,
da, desigur. Iartă-mă! Ştiam, dar acum sunt foarte obosită.
Aşa, să nu uit. Mamă, ai pomenit la un moment dat de palatul
Trubeţcoi sau aşa ceva. Am vrut să te întreb ce-i cu el, dar
ne-am luat cu altceva. Numele îmi sună ruseşte. S-au apucat
ruşii să facă palate în România?
-
Îţi
spune bunicul. Eu mă duc să mă odihnesc puţin. Oricum, el
ştie mai bine decât mine.
-
Te
ascult, bunicule.
-
De
Dimitrie Cantemir îţi aminteşti, nu-i aşa?
-
Ei,
nu mă lua chiar aşa. Am făcut eu şcoala în Grecia, dar n-am
uitat nici o clipă că sunt şi româncă. Ştiu: domn al
Moldovei, mare cărturar, refugiat în Rusia după bătălia
pierdută cu turcii de la Stănileşti, tatăl lui Antioh
Cantemir, primul mare poet rus, ambasador al Rusiei în Marea Britanie şi
Paris, prieten cu Voltaire şi Montesquieu, vorbea şapte limbi. . .
-
Bravo! Antioh Cantemir, „tatăl poeziei ruse”,
fiul lui Dimitrie Cantemir şi Casandra Cantacuzino, fiica lui Şerban
Cantacuzino. După moartea Casandrei, Dimmitrie Cantemir s-a
recăsătorit cu Anastasia Trubeţcaia, prinţesă
dintr-una dintre cele mai vechi familii ruseşti. Mai mult nu ştiu.
Presupun că vreunul dintre urmaşii lor au construit în Bucureşti
palatul cu pricina.
-
Ştiam eu că apelez la o enciclopedie
ambulantă.
-
Unele cunoştinţe enciclopedice mi le mai
amintesc. Atributul „ambulantă” mi se potriveşte tot mai puţin.
Am devenit tot mai staţionar. Mă tem să nu am nevoie de o
ambulanţă.
-
Lasă că te ţii încă bine.
-
Ştiu eu mai bine cum mă ţin. Când ameţesc,
mă ţin de ce-apuc. Tu însă nu uita să le dai peste nas
franţujilor tăi cu mânăstirile din nordul Moldovei şi chiar
cu cele din nordul Olteniei, cu Castelul Peleş . . .
-
Nici o grijă, pe astea le am deja pe casete
video.
*
* *
Doamna Brănescu, către soţul ei, după glumele
acestuia, uneori cam libere:
-
Ţi-ai pierdut uzul raţiunii.
-
Poate vrei să spui că am dat în mintea
copiilor. Bătrânii nu gândesc mai puţin ca tinerii, decât dacă
sunt atinşi de vreo boală. Expresia cu uzul raţiunii este din
Caragiale.
-
Acum facem teorie. Fie, dacă asta vrei! Când
spunem că cineva a dat în mintea copiilor, nu înseamnă că nu
gândeşte. Copiii gândesc şi încă foarte intens. Ei nu au
încă formate criterii de evaluare. Acestea se dobândesc în timp, prin
experienţă. Ei gândesc doar cu ce au la dispoziţie, dar asta nu
înseamnă că logica lor ar fi în suferinţă. Eu m-am referit
la altceva şi anume la aiurelile pe care le proliferezi în ultimul timp.
-
Şi ce legătură are asta cu
raţiunea sau cu lipsa ei?
-
Are, pentru că între gând şi vorbă
există un filtru al raţiunii, care îţi spune dacă e bine
sau nu să dai glas gândului. El se formează în timp, prin
educaţie. Copilului îi lipseşte, dar adultul îl are foarte bine
format şi îl foloseşte nu doar pentru a face plăcere altora, dar
şi pentru a se bucura de aprecierea societăţii în care
trăieşte, din interese şi dintr-o mulţime de alte motive,
pe care nu mai este necesar să le invoc. Filtrul este deci un element al
raţiunii. Cel care renunţă la el, renunţă de fapt la
a-şi mai folosi raţiunea. Finalmente, copilul şi bătrânul
au comportamente similare, dar din cauze diferite.
*
* *
-
Soţul meu se culcă odată cu
găinile.
-
Se scoală odată cu cocoşii?
-
Cândva, demult, când era cocoş.
*
* *
-
Mamă,
bucureştenii se plâng că Ceauşescu, în megalomania lui, a
distrus oraşul, pentru ca să facă loc Casei Poporului, cum i s-a
spus, unde este Parlamentul acum. Ba mai spun că ar fi şi foarte
urâtă, deşi eu nu o văd chiar aşa. Nu este o
frumuseţe, dar nu e nici hidoasă.
-
Şi
bulevardele alea cu toate blocurile la fel?
-
E
drept că trebuie să te uiţi la numele străzii şi
numărul casei, fiindcă altfel nu ştii niciodată unde te
afli, dar nici ele nu îmi produc repulsie. Întrebarea mea e alta. Cum se face
că parizienii nu se lamentează la fel ca bucureştenii, deşi
Parisul a fost şi el sistematizat şi încă mai radical. Nu pot
să cred că bulevardul acela imens, de la Place de la Concorde şi până la Place Charles de Gaulle
a fost aşa de la început.
-
Nu,
s-a făcut sub Napoleon al III-lea, de către un arhitect cu nume de
neamţ.
-
Haussmann.
Era totuşi francez: Georges-Eugčne. Ştiu, am citit şi l-am
văzut împreună cu tata. Bulevardul, nu pe Haussmann. A fost primul
lucru pe care mi l-a arătat şi era foarte mândru. Obosise tata mai
tare ca mine dar tot insista să mergem să-mi arate
minunăţiile Parisului deşi mult-lăudatul Turn Eiffel se
potriveşte acolo ca nuca’n perete. Dar nu mi-ai răspuns: de ce
bucureştenii se plâng şi parizienii nu?
-
S-au
plâns şi ei, dar sunt peste două sute de ani de atunci şi le-a
trecut.
-
Eu
văd puţin altfel lucrurile. Ce s-a construit se vede. Ce s-a distrus
nu se vede, dar ar trebui să ştim, fiindcă numai aşa se
poate face o comparaţie.
-
În
Paris, presupun că nu s-au distrus construcţii foarte valoroase,
fiindcă principalele palate sunt în picioare şi azi.
-
Doar
Bastilia a fost dărâmată încă la Revoluţie, dar ea nu era
un monument ce merita păstrat. Era însă un simbol al opresiunii
şi cred că revoluţionarii erau şi mai furioşi, când au
constatat că înăuntru se aflau doar şapte deţinuţi
şi nici un om al muncii printre ei.
-
Ia
uite ce ştie fata mea! N-ai fost degeaba la Paris.
-
Sigur
că n-am fost degeaba, dar asta n-am aflat-o de la Paris, ci din
cărţile bunicului, pe care le citesc când vă duceţi voi la
culcare, dar de fapt staţi de vorbă în bucătărie, că
în camera de zi nu se cade, că doar e noapte.
-
Şi
ce-ai mai aflat din cărţi?
-
Am
mai aflat că în Place de la Concorde au fost ghilotinaţi regele
Ludovic al XVI-lea, Maria Antoaneta şi alţi 2.500 de nedoriţi.
Asta da concordie!
-
Asta-i
piaţa cu obeliscul acela mare, nu?
-
Da,
obeliscul pe care l-au primit cadou de la un turc ce guverna Egiptul. Obeliscul
avea peste 3000 de ani şi l-a luat din Templul lui Ramses din Theba, ca
să se pună bine cu Franţa. Dar de ce mă derutezi cu alte
întrebări şi nu-mi răspunzi la întrebare. În Bucureşti ce
s-a distrus?
-
Asta
cel mai bine ar putea să-ţi spună bunicul. Eu n-am prins
Bucureştiul de altă dată. Sunt prea tânără, vezi bine.
-
Văz!
Ajută-ne, bunicule! Când suntem numai noi doi, îmi spui poveşti, de
parcă aş fi încă un copil. Când e şi mama, taci ca
peştele. Dacă e şi tata, atunci vorbiţi numai voi doi, mai
ales în franceză, să-ţi aminteşti ce ar fi trebuit să
fi învăţat la şcoală.
-
Nu
fi obraznică. Ce ştii tu ce şi cum am învăţat eu? Voi
tineretul nu mai sunteţi interesaţi de trecut. Vi se pare că
lumea începe cu voi, părerile bătrânilor sunt perimate, ei
înşişi sunt „expiraţi”, cum am auzit pe cineva spunând.
-
Am
glumit. N-o lua chiar aşa abrupt. Şi-apoi, eu nu sunt „tineretul”. Eu
sunt Maria şi vreau să aflu. Hai spune cum era Bucureştiul? Ce
anume s-a pierdut?
-
Era
Micul Paris. Aşa a fost poreclit.
-
Chiar
aşa?
-
Ei
nu era chiar aşa. Este o exagerare. Centrul oraşului avea câteva
clădiri construite după modelul celor din Paris. De aici i s-a tras
porecla, iar Calea Victoriei şi prelungirea ei către Arcul de Triumf
şi Bulevardul Kiseleff imita tocmai Bulevardul Champs-Élysées despre care
aţi vorbit voi.
-
Actuala
Magistrala Nord-Sud a Bucureştiului.
-
Da,
doar că deschiderea de după Piaţa Unirii s-a făcut mai
târziu. Înainte, boierii mergeau duminica „la şosea” şi se
simţeau de parcă erau pe Champs-Élysées. Oricum, oraşul era în
plină modernizare şi, înainte de Al Doilea Război Mondial,
arăta frumos. Centrul. În rest, era cam prăpădit. Câteva
clădiri – monumente istorice – trebuiau păstrate.
-
Centrul
există şi azi, chiar dacă nu mai e exact ca atunci. Întrebarea e
„ce anume s-a pierdut şi justifică regretele voastre?”
-
Cel
mai mult se vorbeşte despre mânăstirea Văcăreşti. A
fost un monument de arhitectură caracteristic pentru Evul Mediu românesc.
Acum nu mai ştim aproape nimic despre ce a fost Bucureştiul în
trecut. Au existat apoi mai multe biserici mici, care – dacă nu au fost
distruse – au fost mutate şi aliniate printre blocuri înalte, astfel
că s-a pierdut cu totul atmosfera în care se aflau. La fel din
mânăstirea Antim, mare şi impozantă cândva, a rămas doar
biserica şi câteva anexe, înghesuite printre blocuri. Uşile bisericii
au fost sculptate chiar de Antim Ivireanu, autor, redactor, editor, creator de
limbaj bisericesc, tipograf, gravor, teolog, episcop şi mitropolit, cu un
rol major în cultura română. Au fost demolate 20 de biserici, iar 8 au
fost mutate pe alte amplasamente. Din punctul meu de vedere, ca simplu doctor .
. .
-
Doctor,
scriitor în devenire, om de cultură, lasă că ştim noi. Nu
te mai da modest.
-
Acum
vrei s-o dregi, după ce m-ai jignit adineauri. Vroiam să spun că
eu regret cel mai mult dispariţia mânăstirii Mihai Vodă. Într-un
oraş de câmpie, ca Bucureştiul, dealul Mihai Vodă, pe care era
amplasată mânăstirea era un Acropole mai mic. Era înconjurată de
un zid de apărare şi arăta splendid, privită de la
distanţă. În interior era chiar valoroasă, nu numai ca
arhitectură, dar existase şi un sit arheologic geto-dacic, vechi de
peste 3000 de ani.
-
Nu
e vorba despre biserica Mihai Vodă din apropierea podului Izvor?
-
Ba
da, dar mutată aproape 300 de metri şi coborâtă, fiindcă
dealul trebuia ras, pentru a deschide perspectiva asupra Casei Poporului.
-
Imbecilă
decizie!
-
N-a
fost singura. Mă mir că au lăsat dealul Patriarhiei.
-
M-au
îndrăznit probabil să meargă până acolo.
-
Poate
că ar fi făcut-o. Şi cred că le-a trecut prin cap şi
de atunci le-a venit ideea să construiască o nouă biserică
patriarhală. Dealul este însă mult mai mic şi deranjează
mai puţin. Înainte, în lipsa clădirilor actuale, el părea mai
impunător şi merita să rămână aşa. Cu un parc în
jur ar fi fost o oază excepţională a oraşului.
*
* *
Luigi şi
socrul său ar fi stat la poveşti toată viaţa. Dornici
să cunoască, animaţi de curiozitate şi venind din zone
culturale diferite, aveau ce să-şi spună, dar mai ales să
comenteze. Nu de dragul de a vorbi, ci pentru a afla şi a-şi
nuanţa, a-şi rafina propriile opinii. La Atena, unde bătrânul
venea mai rar şi dorea să viziteze iar Luigi trebuia să
meargă la spital, aveau mai puţin timp la dispoziţie. În România
însă, îşi petreceau aproape tot timpul împreună, mai ales
după amiezile, în jurul unui pahar cu vin, dar şi în plimbări
sau excursii mai mici sau mai mari, fiindcă şi oferta românească
era bogată din punct de vedere turistic. Totul era ca sănătatea
domnului . . . să-i permită asemenea deplasări. Acum sunt
acasă, în Bucureşti.
-
Alors, « Goűtons
voir si le vin est bon ».
-
Sigur
e bun. L-am verificat eu la toate mesele: rotunde, pătrate, chiar şi
la cea pliantă, din grădină.
-
În
Franţa, se plânge Luigi, mă enervau mereu cu aroganţa lor
incultă.
-
Incultă?
-
Da,
da, incultă. Nu vorbesc despre oamenii instruiţi, dar chiar şi
aceştia au ideea fixă că Franţa este buricul
pământului. Chiar şi despre Creştinism ei cred că s-a
născut în Franţa.
-
Asta
ar fi chiar amuzant.
-
Nu
exagerez cu nimic. Afirmaţia am auzit-o cu urechile mele, spusă de un
profesor pensionar, care tocmai se întorsese dintr-o excursie din Armenia. A
spus: „Interesant cât de departe s-a răspândit Catolicismul”.
-
Păi,
Armenia este ortodoxă. Una dintre primele ţări creştine.
Aproape de Ierusalim, de Grecia . . .
-
Exact.
-
Cred
că eroarea lui provine de la faptul că din sudul Franţei au
pornit unele cruciade, iar ei cred că prin ele, s-a răspândit
Creştinismul. Culmea este că se mândresc cu această ruşine.
-
Şi
n-am dreptate să-i consider inculţi?
-
Asta
îmi aminteşte de Chateaubriand. Pe când
hălăduia prin Italia, se mira de ce aveau romanii atât de multe
băi publice, A scris-o el însuşi în Călătorii.
-
În timp ce în Paris nu puteai
să intri din cauza mirosurilor pestilenţiale.
-
Tot
acolo, în sud, la Toulon pare-mi-se, a avut loc un masacru al evreilor, uitând
că Iudaismul a precedat Creştinismul.
-
Aici
am eu o observaţie: faptul că Iisus a fost evreu nu înseamnă
că doctrina creştină derivă din cea iudaică. Oricum, alegaţia conform căreia
Creştinismul ar deriva din Iudaism nu se justifică. Dimpotrivă,
el are unele elemente noi faţă de credinţele anterioare – le am
în vedere pe cele extrem-orientale – spre deosebire de Iudaism, care este mai
mult o doctrină politică naţionalistă decât o religie,
nediferenţiată prea mult de idolatrie, Dumnezeu fiind în
concepţia evreilor doar un idol ce pretinde să fie unicul la care
poporul să se închine. Creştinismul se află într-o relaţie
mai strâns cu religiile orientale, cu marea deosebire că introduce o
istorie, transformând religia într-o poveste de adormit copii. Dacă
budiştii, şintoiştii si ceilalţi sunt adepţii
„veşnicei reîntoarceri”, Creştinismul a imaginat o naştere –
geneza – care, ca orice început, trebuie să aibă un sfârşit.
Pentru om, sfârşitul însemnă Raiul sau Iadul. Dar focul – inclusiv
cel al Iadului, are ca scop purificarea, făcând astfel posibilă
naşterea unei noi generaţii, fără păcat.
-
Numai Raiul este etern; Infernul este efemer.
Trăieşte puţin, dar renaşte zilnic. Raiul există doar
în imaginaţia noastră, în speranţele noastre. Este motivul
vieţii, ţinta aspiraţiilor noastre, cea care dă sens
efortului de zi cu zi.
-
Constatăm deci că, între timp, ideea
creştină a pierdut din vedere esenţa, pe care trebuia s-o
rafineze şi – ceea ce este mai grav – a eliminat prin intermediul
bisericii orice posibilitate de edificare a unei etici folositoare
umanităţii şi nici vorbă despre raţiune – cu care a
fost în permanent conflict - ca să nu mai vorbim despre vreo filosofie, în
adevăratul sens al cuvântului.
-
Şi
asta-i adevărat. Pentru mine, mai interesantă este adoptarea de
către greci a Creştinismului, din moment ce aveau Mitologia, cu mult
mai plină de substanţă ideatică.
-
M-am
gândit şi eu la asta, dar nu am o explicaţie. Gândind prin prisma creştină, ai crede că religia este mai
actuală decât Mitologia greacă, superioară ei. Grecii
înşişi au înlocuit-o.
-
Ceva
consideraţii am făcut eu, dar ele nu sunt chiar explicaţii. Doar
opinii.
-
Sunt
curios.
-
Ai spus că religia creştină ar fi
superioară Mitologiei. De fapt, este invers. A nu se confunda însă
mitologia greacă cu idolatria. Sub diferite forme, religia, religiile în
general, au apărut odată cu homo
sapiens. Idolatria este tot religie. Religia şi idolatria au la
bază credinţa în idoli, în timp ce mitologia conţine mituri,
adică poveşti. Ea este un subiect de discuţie şi nu o doctrină.
Mitologia este deci superioară, o încercare de a stimula gândirea, de a-i
oferi elasticitate. Era o apropiere de ceea ce, mai târziu putea deveni
filosofie, psihologie, poate chiar ştiinţă. Dar, aşa cum
spuneai, Creştinismul actual, spre deosebire de cel iniţial, este o
revenire la religiile primitive.
-
Şi totuşi, rezistă de atâta timp,
şi încă în epoca modernă.
-
Superstiţiile, cu cât sunt mai primitive, cu
atât rezistă mai mult.
Clasificăm
religiile după mituri, deşi ar trebui s-o facem după etica
indusă oamenilor, după filozofia de viaţă pe care o
inspiră. Confundăm religiile cu legendele, poveştile, parabolele
ce au servit ca metafore pentru paradigma filosofică intrinsecă. În realitate,
orice religie s-a născut dintr-un motiv şi într-o anumită
conjunctură etică, politică, economică etc. Înaintea
religiei a existat o filosofie, o încercare de modificare a paradigmelor vechi,
ce se voiau înlocuite cu unele noi. Înaintea Creştinismului, spre exemplu,
a existat Stoicismul. Sensul oricărei religii trebuie căutat în
filosofia vieţii, pe care înaintaşii timpului o preconizau.
Astfel,
Catolicismul şi Ortodoxismul, deşi ambele se consideră
creştine, fiindcă pleacă de la Vechiul Testament, sunt două
religii diferite, pentru că au avut interpretări şi evoluţii
diferite. Nirvana, mitul reîncarnărilor succesive până la revenirea
în Universul primar şi toate celelalte similare, caracteristice
Orientului, creează dorinţa ruperii din societate, a
auto-înstrăinării. În Creştinismul primitiv, devenirea este
redusă la două etape (viaţa prezentă şi cea de apoi),
dar omul rămâne la fel de neimplicat în viaţa socială. La polul
opus, cea catolică impune spiritul de echipă; omul este o parte a mecanismului
general, singurul care contează şi pe care omul este silit să-l
slujească. Viaţa unui individ este nesemnificativă din punctul
de vedere al societăţii; el poate fi sacrificat, dacă imperative
majore o cer.
Consecinţa
este – ca de obicei – alternativa opusă: omul modern luptă pentru
interesele sale şi nu pentru cele ale societăţii. Este probabil
etica religiei viitoare, încă nescrise. Societatea evoluează ca o
rezultantă a luptei contrariilor dintre elementele ei componente. Este
ceea ce face natura în toate formele ei de existenţă.
-
Şi
atunci, cum se face că grecii au abandonat frumoasa lor Mitologie şi
au adoptat religia creştină?
-
Pentru greci, Mitologia este de împrumut. De aceea
şi-au permis să discute în jurul ei, să comenteze moralitatea
şi utilitatea legendelor, să
facă filosofie. Ea aparţinea intelectualilor, celor înclinaţi
să gândească. Omul de rând avea nevoie de o religie, de ceva în care
să creadă. Creştinismul este adevărata lor creaţie
şi explică adoptarea lui extrem de rapidă. Şi nu numai
atât. Mitologia, filosofia şi, în general, artele şi cultura i-au
fost inspirate din Orientul apropiat. El, Orientul apropiat a ridicat Atena.
Mulţi intelectuali valoroşi au venit de acolo în Atena sau, chiar de
acolo de unde erau, din Milet şi alte centre culturale, au influenţat
gândirea ateniană.
Erudiţia vechii Elade s-a fixat şi a devenit cunoscută în
şi prin Atena. Ea nu s-a născut însă în totalitate acolo. Cel
mult a fost sintetizată în Atena. A venit însă de peste tot, pe unde
au umblat grecii. Pe lângă atenieni, o mare contribuţia au avut
şi cei veniţi din Milet, Efes şi multe alte zone, unele cu mult
mai evoluate cultural decât Atena. Asemenea Parisului de mai târziu, Atena a
ştiut să atragă oameni de valoare.
Într-adevăr, vorbind despre Aspasia din Milet, D. Tudor spune în „Femei vestite din lumea antică”,
Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972:
„Străina aducea pe solul attic
moravurile ioniene, unde situaţia socială a femeii se găsea mult
mai ridicată faţă de retrograda Grecie continentala. Femeia
ioniană era în acea vreme mai cultivată decât cea ateniană,
destinată doar treburilor gospodăreşti.”
*
* *
Doamna
Brănescu pleacă la o întâlnire cu două colege de liceu, pe care
nu le mai văzuse de la banchetul organizat la împlinirea a 25 de ani de la
absolvire. Acum, vor să organizeze încă unul, cu puţinele colege
rămase în viaţă. Domnul Brănescu o întreabă:
-
Unde
vă veţi întâlni?
-
Păi,
acolo unde m-am întâlnit cu Marina, la doi ani după ce am terminat
facultatea. Ţi-am povestit. Nu ţii minte?
Domnul Brănescu nu ţinea
minte. Nici nu e sigur că a ştiut vreodată, iar Marina nu fusese
colega ei de facultate, ci de serviciu, cândva, demult.
. . . .
După
întâlnire
-
L-am
întâlnit pe Marius, fostul tău coleg de liceu.
-
Dar
de unde îl cunoşti tu pe Marius?
-
Păi,
n-am stat la aceeaşi masă la banchetul vostru de 50 de ani?
-
Şi-l
ţii tu minte de-atunci?
-
Închipuie-ţi!
-
Şi
ce căuta la întâlnirea voastră?
-
Nu
la întâlnirea noastră, ci în cafeneaua unde ne-am dus să
discutăm.
-
Aţi
vorbit şi cu el?
-
Desigur.
Chiar foarte mult. Spunea că a murit Zaiciu. Era foarte afectat. Spre
deosebire de tine, el avea doar cuvinte de laudă la adresa lui.
-
Dragă,
despre morţi numai de bine. Dar eşti sigură că a murit?
*
* *
Încă de la
primele discuţii mai serioase cu socrul său, Luigi începuse să-şi
noteze ideile la început într-un carneţel, pentru ca mai târziu să
umple un raft din bibliotecă. N-a fost nici jurnal, nici hebdomadar, nici
orice alt periodic, fiindcă ştia că nu va scrie periodic, ci
numai atunci când are timp şi chef, dar mai ales ceva ce crede că
merită să fie notat. Nu pentru alţii, ci doar pentru el,
să-şi amintească mai târziu.
În trecere prin
Braşov, am aflat de existenţa unui nou moll. Am mers,
bineînţeles, să-l vedem, mai ales la insistenţa fetelor:
Mihaela, Silvia şi Maria. Se află pe terenul ocupat de fosta
întreprindere „Tractorul”. O imensitate, de a cărui utilitate toată
lumea se îndoieşte. Cu altă ocazie, vizitasem numai eu şi
Mihaela un moll mai vechi, cu mult mai mic, dar foarte frumos, amplasat în apropierea
gării. Acum este pe jumătate abandonat. Acesta nou, nu are nici o
poziţie avantajoasă şi este cu mult prea mare pentru
populaţia Braşovului şi posibilităţile ei financiare.
Dar nu moll-ul m-a
surprins atât, cât un zid rămas din vechile clădiri ale fostei uzine.
Este chiar zidul rămas de la prima uzină construită pe acest
teren, înainte de al Doilea Război Mondial: „Industria Aeronautică
Română” (I.A.R.), transformată după război în uzină de
tractoare.
Pe o parte şi de
cealaltă, zidul purta încă lozincile „Trăiască în veci
prietenia româno-sovietică” şi „Să ne însuşim temeinic
metodele sovietice de muncă, chezăşia îndeplinirii şi
depăşirii planului de stat”. Ambele au fost scrise în anii 1948-49,
perioada primelor planurilor de stat – cele anuale – după care au urmat
planurile cincinale, cu alte lozinci. Deşi în anii ’60 relaţia
României cu URSS încetase să mai fie una amicală, ba dimpotrivă,
aceste lozinci au rămas intacte până azi. Staff-ul întreprinderii, nu
le-a şters. Este un indiciu relevant pentru modul în care conducerea
acestei uzine s-a străduit să menţină
mentalităţile prosovietice ale salariaţilor din această
uzină. Nu mă mai mir acum cum de încă mai există persoane
cu asemenea concepţii.
La polul opus, la
biserica „Sfântul Nicolae” din Şchei au existat în pronaos două
picturi ale membrilor familiei regale. Ele există şi astăzi,
pentru că în timpul regimului comunist au fost acoperite cu pânzele altor
tablouri. Bineînţeles că nu numai preoţii, dar chiar şi
securitatea ştia, dar tăcea. Iată că au existat
patrioţi chiar acolo unde nu te aşteptai. Faptul că cei din
uzina „Tractorul” s-au comportat invers mi se pare uluitor.
*
* *
-
Haideţi
să bem pentru Ziua Naţională a României.
-
Chiar
că numai de băut e bună această zi cu frig şi
lapoviţă. Puteau să aleagă o altă dată, într-un
anotimp mai frumos. Ca Franţa, spre exemplu. Sau America.
-
Ele
şi-au ales date cu valoare de simbol.
-
Ai
noştri ce au ales: unirea cu Transilvania? Este un eveniment major, dar nu
un simbol. Prima unire, a Moldovei cu Ţara Românească are valoare de
simbol mai mare. Dar puteau găsi şi alte date. Alegerea Greciei mi-a
plăcut: Ziua în care episcopul ăla a ridicat steagul împotriva
otomanilor.
-
Atunci,
cu ce sărbătorim, cu uzo sau cu palincă?
-
Hai
cu palincă, că doar bem pentru România.
La sfârşit
de masă, deşi se aflau la început de decembrie, doamna Brănescu
a scos numai ea ştie de unde cireşe mari, frumoase, aproape negre.
Toată lumea s-a repezit la ele, cu excepţia soţului.
- El nu mănâncă cireşe. Nu pentru că
nu-i plac. De altfel, nici nu le cunoaşte gustul. Ideea că ar putea
avea viermi este cea care îl împiedică. Şi-a însuşit-o din
copilărie şi este inutil să-i dovedeşti că, între
timp, situaţia s-a schimbat şi cireşele din comerţ nu mai
au viermi. Poate tocmai faptul că această realizare aparţine unui
prieten biolog îl deranjează. El a reţinut ideea că din cozile
de cireşe se fac ceaiuri recomandate în medicină. S-a dedicat deci
acestei teme de cercetare şi încearcă încă să obţină
o cireaşă cu două cozi.
După
masă, au reluat subiectul Zilei Naţionale. Într-adevăr, Grecii
au ales 25 martie, ziua când, în 1821, arhiepiscopul Germanos din Patra a
înălţat steagul grecesc, declanşând astfel, în mod simbolic,
Războiul de Independenţă. Alegerea a fost inteligentă.
Războiul nu s-a terminat la o dată precisă, recunoaşterea
independenţei de către celelalte ţări a depins de
interesele lor, de diplomaţie şi politică externă, în timp
ce începutul acţiunii pune în evidenţă iniţiativa grecilor,
patriotismul lor. Noi ştim de la istorie că, înaintea lui Germanos, a
existat încercarea mult mai concretă lui Ipsilante, pe care o recunosc
şi grecii. El a redactat şi afişat la Iaşi chiar o
Declaraţie de Independenţă a Greciei. Acest Ipsilante însă
a făcut şi multe greşeli, care ar putea umbri puritatea
mişcării de eliberare. De aceea, gestul unui preot are o valoare de
simbol incomparabil mai mare.
25 martie este şi
sărbătoare religioasă şi nu una oarecare; este Bunavestire,
astfel că asocierea celor două sărbători capătă o
valoare şi mai mare.
Iar sfârşitul lunii martie
oferă Greciei zile frumoase din punct de vedere meteorologic, astfel
că se pot organiza manifestaţii adecvate, ceea ce grecii ştiu
să facă.
-
Grecii au fost mari comercianţi şi pretind
că mai sunt încă. Chiar dacă nu toţi fac comerţ de
mare anvergură, orice grec şi-ar dori un mic butic.
-
Da, numai că, pentru ei, comerţ
înseamnă înşelătorie. Preferă buticul şi nu serviciul
într-o întreprindere, fiindcă nu a învăţat disciplina. Este
comportamentul celui care a stat 2000 de ani sub ocupaţie
străină şi a învăţat doar cum să se strecoare
printre exigenţele societăţii. Din cele câteva cuvinte
greceşti, pe care le-am învăţat aici, verbul „a lua” la persoana
a doua trecut se pronunţă „pirate”, de unde şi substantivul
„piraţi”, în limba celor jefuiţi. Grecii nu şi-au însuşit
rostul comerţului onorabil, de a procura la preţ angro cele necesare
populaţiei sau unei întreprinderi, pentru a vinde cu un beneficiu
rezonabil. Comerciantul cinstit nu-ţi vinde marfă proastă.
Dimpotrivă, el doreşte să aibă o clientelă
stabilă, căreia trebuie să-i fie fidel.
-
În principiu, aveţi dreptate. Mi-am adus
însă aminte o observaţi, pe care am citit-o undeva despre „arta
comerţului”, pe lângă arta plastică, arta culinară, arta
vorbirii (în gol), arta meşterilor cizmari şi multe altele. Se dau
câteva exemple:
Se mai poate spune că nu există o artă a comerţului?
-
Deşi nu toţi americanii locuiesc în Los
Angeles, despre mulţi dintre ei se poate spune că şi-au pierdut
îngerii: Lost Angeles.
*
* *
A doua zi
-
Bună
dimineaţa, ce faceţi?
-
Cuget.
-
Asta-i
din gluma aia ardelenească:
- Ce faci bade?
Şezi şi cugeţi?
- Ba! Numa’
şed.
-
No,
io numa’ cuget, că m-o trimis nevasta la piaţă să
cumpăr nu ştiu ce.
-
Vă
duceţi şi nu ştiţi ce să cumpăraţi?
-
Nu
încă, că tot nevastă-mea mi-o spus că-mi zice înainte de
plecare, că altfel uit.
-
Drăguţ!
Dar aveţi un accent ardelenesc neaoş.
-
Păi,
mi-am făcut stagiatura într-un sat din Transilvania. Am stat trei ani
acolo, până am găsit uşa ce trebuia deschisă pentru
intrarea în Bucureşti. Nu era deloc uşor. No, amu, spune ce te-aduce
de dimineaţă? Piaţa poate să mai aştepte, că
nevastă-mea se pare că încă nu s-a hotărât ce vrea
să-i aduc.
-
Discutasem despre singurătate. Încă de
ieri îmi venise ideea, dar mi-am zis că mai bine să mă
documentez mai întâi.
-
Ascult cu maximă atenţie.
-
Este un citat din Dostoievski:
„Aşa, de
pildă, mi-aş fi închipuit oare vreodată chinul groaznic, de
neîndurat, de a nu putea rămâne singur măcar o clipă vreme de
zece ani? La muncă dus între paznici; în cazarmă, însoţit cu
încă două sute de ocnaşi; niciodată singur, niciodată
cu tine însuţi.” (Amintiri din casa morţilor, pg. 30) „Mi-aduc aminte că […], deşi aveam
în jurul meu sute de alţi fraţi de suferinţă, mă
istoveam într-o singurătate înfiorătoare [. . .] „ (idem, pg.
372) [. . .] „Revolta fiinţei nu se
naşte din dificultatea trudei ocnaşului, ci din refuzul
libertăţii, din impunerea silniciei[. . .] Ţăranul
munceşte, fără îndoială, mai mult decât ocnaşul,
munceşte uneori şi noaptea, mai
cu seamă în timpul verii, se oboseşte însă spre folosul lui,
ţinta lui are un rost, astfel încât îndură totul mai uşor decât
osânditul.” (idem, pg. 44)
-
Bravo! Iată că şi închisoarea a fost
bună la ceva. Dacă n-ar fi suferit atât, nu i-ar fi venit ideea.
*
* *
Ce stupiditate! Citesc pentru a nu ştiu câta oară aceeaşi
recomandare, ce însoţeşte unele produse farmaceutice naturiste, prin
care se interzice utilizarea obiectelor de metal la manipularea lor. Este
permisă doar a celor de sticlă, ceramică şi lemn. În
ambalajul unora chiar se găseşte o baghetă din lemn, pentru
amestec, dizolvare etc. M-am întrebat, fireşte, de ce se interzice
metalul, dar nu am găsit decât contra-argumente, ca de exemplu:
-
oricât de bine ar fi spălat, lemnul reţine
substanţe străine;
-
lemnul este o substanţă organică,
care suferă transformări în timp;
-
unele componente ale lemnului pot reacţiona cu
substanţele cu care intră în contact;
-
etc.
Metalul,
în schimb, este imun la toate aceste neajunsuri. Bineînţeles, am în
vedere, metalele inoxidabile, din care sunt făcute astăzi tacâmurile.
Asta ar putea fi şi explicaţia recomandării cu pricina: autorii
lor au rămas tributari mentalităţii străbunilor lor, din
epoca în care primele tacâmuri din metal, ajunse la îndemâna păturilor
sărace ale populaţiei, erau confecţionate din materiale oxidabile
sau care puteau intra în reacţii chimice cu unele substanţe. În
asemenea condiţii, ne imaginăm şi este de crezut că o
lingură de lemn era de preferat uneia de tablă ruginită. Ce ne
facem însă cu „specialiştii”, care au rămas la lingura de lemn?
*
* *
Mihai Brănescu, note de şezător pe o bancă din parc.
Puţin mai devreme, chiar pe banca din faţa mea s-a aşezat
o pereche de tineri. Frumoşi amândoi. Ea însă era superbă. Ochii
ei îi străluceau ca două stele. Eu eram cu gândul departe, plecat
undeva prin Atena şi îmi imaginam că sunt greci. În general,
grecoaicele semănă cu nişte centauri inversaţi: au trupuri
de om şi capete de cal. Picioarele, ce-i drept, sunt cu adevărat
frumoase. Ce-i a lor, e a lor. Asta însă era frumoasă foc de jos
până sus şi de sus până jos. Aş fi vrut ca, printr-o
minune, stelele din ochii ei să se topească măcar o clipă,
să nu mă orbească şi să mă lase să privesc
în adâncimea fiinţei ei, s-o cunosc mai bine. Înainte ca minunea să
se întâmple, a vorbit. Păcat! După asta, nu mi-am mai dorit nimic.
*
* *
Bătrânii
par tipicari şi – într-o bună măsură – chiar sunt. Ca
să citească un text, spre exemplu, trebuie să-şi pună
ochelarii. Asta nu însemnă că ei şi-au schimbat caracterul. Când
însă întârzie cu un răspuns, ei caută să fie cât mai
precişi şi – mai ales – să evite greşelile datorate grabei.
Paleta criteriilor lor decizionale este foarte complexă. La cealaltă
extremitate, copiii solicită răspunsuri pe cât de precise, pe atât de
simple. Spre exemplu, dacă la întrebarea „Spune-mi, te rog, cum aduce
barza copiii? Cu ciocul sau cu ghearele picioarelor?”, bunicul încearcă
să-i explice că lucrarea este mai delicată, va primi un
răspuns de genul: - Lasă-mă domnule cu vrăjelile. Mie
spune-mi clar: cu ciocul sau cu ghearele?” În situaţii de acest gen,
într-adevăr, nu e bine să fii tipicar, mai ales cu persoane adulte,
dar care pun întrebări puerile.
„Care-i adevărul? Cel
văzut clar de un gânsac, sau cel abia întrevăzut, ca printr-o
negură, de Kant?” – Eminescu, Proză literară, Ed. Facla,
Timişoara, 1987, pagina 207.
Da, Eminescu
citea Kant în original. A făcut chiar şi traduceri.
După
25 de ani
-
.
. . şi vă doresc sănătate, că-i mai bună decât
toate. Vă spun eu, din experienţă, că sunt cel mai
bătrân din această sală.
A fost Hazy,
fostul lor profesor de limba şi literatura elină, acum pensionar.
Decanul de vârstă al profesorilor era cel de sport, dar el era
netransportabil şi, oricum, nu ar fi putut vorbi. Înaintea lui Hazy a vorbit
directorul şcolii, nimeni altul decât Vasile Elefteriu, fostul lor coleg,
acum profesor la catedra ocupată înainte de Hazy. Înainte de a rosti
primul cuvânt, o voce a strigat: „S-a întors Tezeu acasă”. Toată
lumea a aplaudat. Alte voci se puteau auzi: „Arată-ne calea, Tezeu!”
Din partea
elevilor, a vorbit Nicolas. Maria nu a putut veni de la Paris. Deşi
trecuse de 40 de ani era pentru prima dată mamă. Se măritase cu
un francez cu rădăcini româneşti, la fel ca tatăl ei, doar
că schimbase rădăcina greacă cu una românească.
La banchetul ce
a urmat, Hazy a plecat imediat după ce şi-a mâncat friptura. Avea
experienţa banchetelor anterioare, de la alte generaţii, când s-a
simţit foarte stânjenit, fiindcă nimeni nu-i acorda atenţie,
foştii elevi arătându-i astfel dispreţul lor. Întreaga simpatie
se îndrepta – culmea – către alţi profesori, colegii lui, pe care el
însuşi nu-i agrea. Dacă invidia nu ar fi fost inventată, el avea
toate condiţiile s-o descopere la aceste banchete, unde primea
răsplata comportării lui.
Cu câte un
pahar de vin în faţă, foştii copii, unii cu părul alb,
alţii fără – dar cu burtă – discutau acum în grupuri, care
se formau şi se desfăceau, în funcţie de subiecte şi
simpatii. Cele mai dinamice erau cele din jurul profesorilor, pe care – din
politeţe sau simpatie – nu-i lăsau nici o clipă singuri. Când
numărul celor din jurul unui profesor risca să scadă sub trei,
imediat veneau alţii.
Treptat,
profesorii s-au retras, astfel că foştii elevi îşi relatau
succesele şi mai puţin insuccesele profesionale şi sentimentale
celor ce voiau să-i asculte, de regulă aceeaşi care îi ascultau
şi pe când erau elevi. Câteva cazuri aparte erau cei care au obţinut
poziţii sociale importante în Atena. În jurul lor, roiau cei ce sperau
să-şi creeze o relaţie avantajoasa cu acest prilej.
În toiul
discuţiilor, în sală îşi face apariţia Iannis. Gras,
roşu la faţă şi mai ales la nas, îmbrăcat sportiv,
deşi toţi ceilalţi erau îmbrăcaţi adecvat momentului:
băieţii în costum iar fetele în cele mai elegante rochii ce şi
le-au putut permite. După a deschis larg uşa, cu gura mare,
adresându-se tuturor, deşi nu-l solicitase nimeni, şi-a cerut scuze
pentru întârziere, perorând despre un incident „nemaipomenit”, ce avusese loc
pe drumul din Peloponez, de unde tocmai sosise cu maşina. Ici-acolo, cei
ce ştiau câte ceva din evoluţia lui dădeau explicaţii
colegilor: s-a implicat în fotbal, dar nu a reuşit decât posturi de
antrenor adjunct, pentru perioade scurte, la echipe din liga a doua sau chiar a
treia, prin diverse orăşele din provincie. În consecinţă,
cea mai mare parte a timpului şi-a consumat-o căutându-şi un nou
job. Şi-a umplut singur un pahar cu vin şi a încercat, pe rând,
să se ataşeze mai multor grupuri. Fără prea mare succes,
fiindcă peste tot întrerupea subiectele aflate în discuţie şi
care nu aveau vreo tangenţă cu el, dacă nu cumva erau chiar
intime.
Încearcă
să le spună că vrea să devină politician. Când i se
atrage atenţia că vorbeşte stricat greceşte, răspunde
că va avea priză la imigranţi, destul de numeroşi.
Un coleg mai puţin binevoitor, intuindu-i
sau poate cunoscându-i meteahna, i-a umplut paharul de vin ce încă nu era
pe deplin gol. Bănuia că la al doilea pahar îşi va „da în
petic”, cum se spune. Iannis a sesizat pericolul şi, discret, a
părăsit sala, explicându-le celor din jur că a doua zi are o
întâlnire de afaceri importantă şi trebuie să fie în formă.
Avusese deja probleme cu ficatul. Ştia că are rezistenţa
scăzută la băutură şi că două pahare de vin
sunt prea multe pentru el.
Deşi mic,
singurul grup indestructibil era cel din jurul lui Kontomaris. Leitmotif-ul discuţiei lor era
şi el de nezdruncinat: de ce la întâlnirea oficială a trebuit să
vorbească Nicolas din partea clasei şi nu el? Bineînţeles
că, în afara bârfelor, nu aveau nici un argument. Ca elev, el, Kontomaris,
ar fi vrut să devină mare astronom, să colaboreze cu cei care
programează lansările în spaţiu ale cosmonauţilor. A
reuşit chiar să absolve facultatea de astronomie. Acolo se preda
însă multă matematică şi deloc astrologie, aşa
că, în final, a devenit profesor de astronomie la un liceu din Atena. Ar
fi vrut chiar la liceul unde a fost elev, dar directorul de atunci nu a dorit
să aibă subalterni doi foşti colegi, el şi Elefteriou
Vasili, care s-ar fi putut uni împotriva lui. Dintre cei doi, l-a preferat pe
Vasile, cunoscut ca fiind total lipsit de incisivitate. Adevărul este
că, deşi, ca elev conta a doua inteligenţă a clasei,
după Maria, în viaţă a reuşit mai puţin chiar decât
unii dintre proprii lui susţinători.
În cele din
urmă, oricât de atrăgător era banchetul, oboseala şi-a spus
cuvântul şi – indiferent de simpatii şi antipatii – au plecat cu
toţii de unde au venit.
. . . . . . . . . . .
Nicolas şi
Maria nu s-au căsătorit, aşa cum se aşteptau cei mai
mulţi. Ca studenţi, unul la Londra şi altul la Paris, s-au
întâlnit în câteva vacanţe. Atunci, Maria a spus în glumă că ar
fi păcat să strice o prietenie atât de frumoasă
căsătorindu-se, iar Nicolas nu a contrazis-o. După absolvire,
preocupările profesionale nu numai că i-au ţinut departe unul de
celălalt, dar le-au acaparat tot timpul, atenţia şi energia.
Când s-au întâlnit după mai
mulţi ani într-un concediu, pe care – în sfârşit – au reuşit
să-l petreacă împreună, au constatat că aveau tabieturi
diferite, greu de armonizat după atâţia ani. Maria, fire
energică, de cum intra în casă apăsa butoanele tuturor
aparatelor de radio şi televizoare. În felul acesta, asculta muzică,
ştiri şi orice se nimerea, în funcţie de camerele prin care
umbla în viteză. Era felul ei de a se relaxa. Nicolas, în schimb, dorea
linişte pentru meditaţie şi lectură. După o astfel de
pauză, dorea să comunice cu cineva. Acesta era momentul în care
amândoi se simţeau cel mai bine. Şi-au zis de aceea că,
dacă se vor căsători vreodată, îşi vor lua două
locuinţe apropiate una de cealaltă, eventual două apartamente în
acelaşi bloc, în care vor locui separat, dar se vor întâlni pentru
conversaţie în fiecare seară. Planul lor a fost şi a rămas
perfect, fiindcă n-au reuşit niciodată să-l aplice.
Doamna
Brănescu, din nefericire, a
decedat, ceea ce îl face pe domnul Brănescu mai ahtiat de cunoaştere
şi vizite, cu argumentul că vrea să profite de timpul ce soarta
i-l acordă încă şi „îl ţin balamalele”. Prietenia cu Luigi
a devenit mai strânsă ca oricând, materializată mai mult prin
scrisori. „Balamalele” bătrânului slăbesc de la un an la altul. S-ar
putea ca, în final, Parisul să ofere locuinţă tuturor, dar
deocamdată amână orice decizie. În
întâlnirile cu Luigi, îi cer să construiască numai pentru ei
un zgârie-nori într-o localitate fără nori. El va trebui să fie
foarte înalt, să poată vedea de acolo atât Parisul cât şi Atena,
dar mai ales mânăstirile din nordul Moldovei. Bineînţeles că ei
vor locui la etajele superioare, pentru a avea cea mai bună
perspectivă. La etajele inferioare nu va locui nimeni, pentru a nu-i
deranja. Acolo vor fi amenajate grădini, unde vor putea veni în
vizită doar mame cu copii mici, care nu plâng. Ideea grădinilor
suspendate din antichitate va prinde viaţă prin grădini jos-pendate,
termenul „pendat” urmând a fi definit ulterior, în funcţie de efect.
Cuvântul „perdant” nu a fost acceptat, fiindcă unii vor gândi: „Ce-am avut şi ce-am pierdut”, de a
trebuit să urcăm atât de sus, pentru a nu fi deranjaţi?
Părinţii
Mariei, Silvia şi Luigi, se vor muta la Paris, dar nu împreună cu
Maria, ci în locuinţe separate, dar apropiate, astfel încât să se
poată vedea cât de des doresc.
Mama lui
Nicolas nu a vrut să se mute la Londra, fiindcă nu cunoaşte
limba. A venit de câteva ori în vizită, dar nu s-a acomodat. Spunea că,
după pensionare va reveni în România, dar nu a făcut-o. S-a
recăsătorit.
Domnul
Brănescu a făcut naveta Bucureşti-Atena-Paris cât „l-au
ţinut balamalele”, aşa cum singur spunea. A făcut chiar şi
o vizită mai scurtă la Londra. La un moment dat însă, balamalele
ruginite s-au rupt şi a revenit lângă soţia sa, în cavoul
familiei, la capătul bulevardului
„Şoseaua Viilor" din Bucureşti, în cimitirul Bellu, unde doar
vizitatorii sunt încă vii.
Sfârșitul romanului
Volumul
1
Trei feţi frumoşi
Constanţa
Atena
Volumul
2
Bucureşti
Liceenii
Moineti
Bucureşti
Liceenii 2
Ultima vacanţă
Volumul
3
Atena
Ultimul an de liceu
Volumul
4
Studenţi
Bucureşti
După absolvire
Volumul
5
O prietenie adevărată
Bucureşti
După 25 de ani