Volumul 4
OPERA OMNIA
ROMANUL DE AZI
Editura TipoMoldova
Dragă Maria,
E bine! Îţi dau
această primă informaţie, fiindcă presupun că
eşti curioasă să afli cum m-am instalat şi dacă mi-am
rezolvat primele probleme. Totul este „All right”.[1]
Pot trece acum mai departe
şi să-ti relatez câteva impresii. Contrar glumei – conform
căreia, la întrebarea „Când e vară la Londra?”, pusă de un nou
venit, exasperat de clima nefavorabilă, i se răspunde: „Păi anul
acesta a fost într-o miercuri” – eu am prins zile foarte frumoase, deşi
vara este pe sfârşite. Nici măcar celebra ceaţă
londoneză nu şi-a făcut simţită prezenţa, dar
sunt sigur că o va face în curând. Se vede că Sfântul Ilie, cel cu
ploile, a ţinut la mine, fiindcă am avut mult de umblat şi
ploaia m-ar fi deranjat. Acum, poate să şi ningă – deşi
nu-mi doresc – fiindcă principalele probleme de început le-am rezolvat.
Voi sta la un cămin
studenţesc, într-o cameră împreună cu un alt student, tot român,
pe care încă nu-l cunosc. Iniţial, doamna de la administraţie a
căutat un grec, dar n-a găsit. Când i-am spus că eu sunt român,
s-a bucurat, fiindcă mai avea unul şi tocmai căuta un partener
pentru el. I-am spus că eu aş fi preferat un englez, care m-ar fi putut
ajuta să-mi perfecţionez cunoştinţele de limbă
engleză şi să mă sfătuiască în multiplele
probleme ale unui străin. Mi-a răspuns însă, destul de sec,
că aşa ceva nu este posibil. N-am comentat.
Prima impresie despre Londra
este, bineînţeles, cea a străzii şi a clădirilor
văzute de pe stradă. Şi o primă constatare: strada spune
aproape totul despre istoria oraşelor, dar şi despre locuitorii lor.
Nu mă pot abţine să fac comparaţii. În Londra, clădiri
de sute de ani stau azi în picioare şi vor mai sta încă mult timp.
Oamenii au ştiut să le păstreze şi se mândresc cu ele. În
Atena, cele mai reprezentative clădiri au cam o sută de ani vechime.
E firesc! La Războiul de Independenţă avea doar 4000 de
locuitori, mai puţin ca un sat mai răsărit. Nefiresc este faptul
că ele se degradează pe zi ce trece. Multe dintre ele sunt deja în
ruină, deşi se află în centrul oraşului. Se dă vina pe
criza economică, dar de fapt este o criza etică. Cât despre
Bucureşti, cine îl vede azi, găseşte un oraş fără
istorie. Presupun că cei ca tine, care îl cunosc mai bine, pot face
legătura cu trecutul, prin cele câteva monumente rămase din perioada
de dinaintea epocii Ceauşescu. Eu, în scurtele mele vizite nu am
această şansă. Trag concluzia de aici că oamenii sunt
diferiţi: românii şi grecii, pe de o parte, şi englezii, pe de
altă parte. De vină nu sunt oamenii, în mod direct, ci etica lor,
formată în decursul secolelor, dar afectată de pretenţiile
democratice din ultimul timp.
Ca student, am cunoscut deja
câţiva români. Din nefericire, nu prea mă pot ataşa de ei,
deşi am încercat. După ce află că veniturile mele se
limitează la bursă, îmi întorc spatele. Greci încă nu am
întâlnit, deşi ştiu că mulţi tineri studiază în
străinătate. Dacă există, aici sunt foarte puţini;
probabil preferă alte ţări.
Scrisoarea
continuă cu informaţii personale: cazare, colegi, profesori etc.
P.S. Aici, la Londra, mi-am
amintit o observaţie a cuiva, care vizitase Anglia şi povestea sau
scria prietenilor (nu-mi amintesc cine): „Cele mai frumoase femei erau nişte băieţi”. Îi dau
dreptate. Nu-ţi scriu asta ca să te flatez. Pentru mine tu, oricum,
eşti unică.
. . . .
Dragă
Nico,
Aşteptam
cu nerăbdare prima ta scrisoare de la Londra, să aflu cum te-ai
instalat şi că ţi-ai rezolvat toate problemele. Am primit-o
şi îţi mulţumesc. Foarte frumoasă şi interesantă
prin observaţiile pe care le-ai făcut. Îţi ştiam
aşteptările, dar ştiu din proprie experienţă că
ceea ce constaţi la faţa locului este foarte diferit de ceea ce
îţi imaginaseşi.
Poate
că normal ar fi fost să-ţi fi scris eu prima, dar am fost ocupată
cu vizitele. Tata nu mi-a lăsat nici o clipă liberă. Vroia
să se asigure că voi păstra legătura cu toate rudele,
urmând ca eu să le vizitez prin rotaţie cel puţin odată pe
lună. Ar trebui să lipsesc la mare parte din cursurile de la
facultate, iar dacă e să le iau în seamă şi pe cele din
provincie (mi-a lăsat o agendă specială cu nume, adrese şi
numere de telefon), ar însemna să renunţ complet la studii. Abia ieri
a plecat (tata) şi în această dimineaţă am început
să-ţi scriu, până nu intervine altceva.
Parisul
nu are deocamdată noutăţi pentru mine. L-am vizitat de mai multe
ori cu tata şi v-am povestit şi vouă, ţie şi lui
Iannis, observaţiile mele de atunci. Ba, la solicitarea lui Hazy,
profesorul nostru de Elină, a trebuit să fac mai multe compuneri pe
această temă.
Afirmaţia
ta referitoare la clădirile vechi, pe care londonezii au ştiut
să le păstreze, m-a făcut să mă gândesc la
Franţa. Aici, în Paris, în afara Bastiliei, care nici nu era un monument
arhitectonic, nu s-a distrus aproape nimic, sau nu se văd distrugerile, în
ipoteza că au fost şi s-au remediat. În ţară însă, cel
puţin pe Valea Loarei, pe care am vizitat-o cu tata în urmă cu
câţiva ani, jaful a fost incredibil. În avântul lor stupid, revoluţionarii
au distrus tot ce le-a stat în cale. Bunicul ar spune că şi în
România post-decembristă s-a întâmplat la fel, dar nu din cauza
revoluţionarilor, care – dimpotrivă – s-au comportat civilizat, ci în
perioada următoare, de către ţărani ignoranţi în
agricultură şi din ură, de către foştii beneficiari ai
regimului comunist, în industrie. În Bucureşti, marile distrugeri le-a
făcut Ceauşescu, încă înainte de revoluţie, prin programul
lui de megaloman.
Acum,
singura noutate pentru tine este, poate, modul în care m-am cazat sau, mai
exact, în care am fost cazată. Eu aş fi preferat o garsonieră
doar pentru mine, dar cu tata nu a fost posibil. Mi-a spus că toate rudele
ar fi lezate că nu le-am onorat serviciile lor. Problema era doar cea a
alegerii; deşi pe oricare le-am fi ales, s-ar fi supărat celelalte.
Culmea este că „Unchiul Sam”[2], preferatul, este cel de a
cărui existenţă nici nu ştiam. Nu îmi este unchi, ci doar o
rudă mai îndepărtată, şi nici nu se numeşte Sam, ci
Alphonse Papanicolaou. Porecla i se trage de la faptul că a stat
câţiva ani în Statele Unite ale Americii. Argumentele alegerii lui drept
gazdă a mea pe timpul studiilor sunt două: este singur într-un
apartament imens şi este văduv, în căutarea unei persoane mai
tinere, pe care s-o aibă prin preajmă. Nu te îngrijora, are peste 80
de ani. Zilnic vine un bucătar să-i facă de mâncare (zice
că doar bărbaţii se pricep la arta culinară) şi de
două ori pe săptămână o femeie pentru curăţenie.
Ei nu îi sunt rude şi nu doreşte ca vreunul dintre ei să-şi
depăşească atribuţiile. Va fi de aceea liniştit la
gândul că o rudă – fie şi mai îndepărtată, dar cu
origini greceşti (25 % în cazul meu) – se află în apropierea lui. În
acest scop, a instalat şi un interfon, prin care mă poate apela
atunci când are nevoie de mine.
Când
i-am spus că prietenul meu este student la arhitectură, s-a bucurat
ca un copil şi m-a spus că toată viaţa şi-a dorit
să cunoască un artist adevărat. În Statele Unite, în marea
majoritate a caselor nu există nici un tablou, cu excepţia celor care
au moştenit câteva de la o rudă, dar la care ţi-e jenă
să te uiţi. În instituţii, în schimb, peste tot vezi
aceleaşi copii după Monet şi alţii ca el, ce-i drept,
frumos înrămate. Ramele sunt americane. Copiile sunt chinezeşti. Nu
se ştie unde sunt şi ce fac artiştii - dacă există –
pentru că americanii preferă importurile. Ştia de Brâncuşi.
I-am răspuns şi eu:
-
Bine-bine,
aşa o fi în America. Dar aici, în Paris, vezi tablouri excelente la tot
pasul. Parisul este capitala pictorilor.
-
Este
adevărat, - mi-a replicat - dar eu nu vorbeam despre tablouri. Eu spuneam
că vreau să cunosc un artist. Pe cel care le face.
-
Sunt
cu sutele în Montmartre.
-
Acolo
toţi vor să-ţi vândă tablouri. Pentru asta îţi spun
tot felul de gogoşi. Ei nu vor să stea de vorbă cu tine.
Credea că a doua zi
voi veni cu tine de mână. S-a dezumflat când i-am spus că tu
eşti student la Londra.
În apartament, care – cum spuneam – este
imens, eu am la dispoziţie ceva ce aş putea numi un mini-apartament,
adică două camere şi dependinţele necesare. Dorinţa
mea de a avea o garsonieră este deci îndeplinită cu
prisosinţă. Tata îmi spunea – în glumă, bineînţeles –
că eu, fiind fată, nu pot locui într-o garsonieră, care este
destinată băieţilor (garçon = băiat, în franceză).
Acum
închei; am întâlnire cu o verişoară adevărată, care
ţine neapărat să fim prietene. Nu am nimic împotrivă. Este
drăguţă cu mine, adică amabilă, şi este
studentă la medicină în anul doi, deci îmi poate fi de mare ajutor
prin sfaturile ei. Pa!
Cu
drag,
Maria
. . . .
Dragă Maria,
Nu am informaţii
deosebite despre mine, dar vreau să-ti scriu ceva ce am citit şi m-a amuzat.
Se spune că amiralului Nelson era foarte iubit de subalterni. După ce
a murit în bătălia de la Trafalgar, trupul lui a fost transportat la
Londra într-un butoi cu rom, pentru a nu
se degrada.
Şi încă una, cu
aceeaşi aromă alcoolică: învinuit de trădare, ducele de
Clarence, fratele regelui Eduard al II-lea la Angliei, a fost condamnat la
moarte. I s-a acordat privilegiul de a-şi alege modul în care să
moară. A ales să fie înecat într-un butoi cu vin. S-a întâmplat în
1478.
Ar trebui acum
să-ţi scriu despre colegul meu de cameră, pe care – în
sfârşit – l-am cunoscut, dar nu-mi place să bârfesc. Este un
băiat de bani gata. Nu stă permanent în cămin, vine doar din
când în când. Nu am idee pe unde umblă. Nu ştiu nici măcar ce
facultate urmează. Aici este şi foarte dificil de aflat, fiindcă
fiecare student îşi alege profilul în care vrea să se specializeze,
care poate fi unul combinat, între materii ce se predau la diferite
facultăţi, cu condiţia să fie de la aceeaşi
Universitate. Sunt bucuros că, atunci când vine în cameră, nu mă
deranjează. Este curat şi liniştit. Ce face cu timpul lui îl
priveşte.
. . . .
Dragă Nico,
Dar unde-i neaua de mai-an? Îţi
mai aminteşti probabil versul „Mais ou sont les neiges d’antan?” al lui
François Villon. A nins la Paris. Se mai întâmplă. Nu ştiu cât de
des. Voi afla. Ce am aflat deja din cronici este că, în iarna 1438, lupii
înfometaţi au năvălit în Paris. Înseamnă că ninsese
foarte mult şi ei nu-şi mai găseau hrana în locurile
obişnuite. François Villon avea şapte ani şi toate motivele
să se bucure. Mai târziu, după o viaţă de vagabondaj,
finalizată la ocna din Mehun, unde a fost torturat şi pe cale de a fi
spânzurat (Je suis François, dont il me poise, / Né de Paris emprés Pontoise, /
Et de la corde d'une toise / Saura mon col que mon cul poise.[3]),
se relaxează în casa mamei sale, graţie amnistiei oferită de
regele Ludovic al XI-lea, cu ocazia încoronării. (Încoronarea regelui.
Villon n-a purtat coroană, dar i-o punem noi, astăzi.) Acolo şi
atunci, în 1461, nostalgic, îşi aminteşte de plăcerile oferite
de „doamnele din alte vremuri”, dar şi de copilărie. Dovada este
poezia menţionată.
Eu mi-am amintit de zăpada din
România, când mergeam la bunici. De obicei, mergeam vara, când
părinţii erau în concediu, dar am fost şi iarna, pentru
petrecerile de Crăciun şi Anul Nou. La început, am fost
îngrijorată, fiindcă mă întrebam „cum voi suporta vicisitudinile
iernii?”. Mama, şi mai îngrijorată, nu-mi spusese cât e de frumos. Nu
în Bucureşti. Acolo era urât. Pe munte. Acolo m-a dus bunicul. Nici în
Paris nu e frumos. În plus, zăpada nu face decât să creeze probleme
şoferilor, aşa că frumoase sunt doar amintirile.
Îmi amintesc de o excursie la Poiana
Braşov. Când am ajuns, acolo, pe munte, era senin, dar, în depresiuni, o
mare lăptoasă acoperea toate văile. A doua zi însă (am stat
o săptămână să învăţ să schiez.), s-a
înnourat şi a început să ningă.
Doar noaptea, uneori, se lumina. Da, sună ciudat: noaptea se
luminează. Este posibil în oraş, unde există iluminatul public,
iar Poiana Braşov este un mic orăşel. (Bunicul îmi spunea
că, mai demult, când erau doar câteva hoteluri şi mici vile era cu
mult mai frumos, aproape romantic.) Putem spune că, în afara
oraşelor, se înseninează? Nu prea, dar am o explicaţie: am
observat că, la Braşov şi prin alte locuri pe unde am umblat,
soarele apune în aceeaşi zi în care răsare.(Ha, ha) Aici cred că
este eroarea: luminează pe partea greşită.
Asta îmi aduce aminte de o
glumă. Se spune că Iţic era un evreu atât de ghinionist încât
lipsa lui de şansă devenise proverbială. Chiar şi
soţia îl părăsise împreună cu cei doi copii, cărora le
dorea un viitor mai acătării. Trăia din mila
comunităţii, cu o simbrie cât să nu moară de foame, pentru
un serviciu de care nu avea nimeni nevoie. A venit însă şi ziua în
care chiar şi această ofertă i-a fost retrasă, deoarece se
răspândise ideea că ghinionul lui este contagios. Distrus din punct
de vedere psihic, mergea spre casă, fără să-şi ridice
privirea de pe asfaltul umed. Nu ploua, dar era ceaţă şi destul
de întuneric în seara aceea de iarnă, când soarele apune devreme. Pe
asfalt, o pată deschisă la culoare i-a atras atenţia. Mai întâi
i-a fost lehamite să se aplece să vadă mai bine ce-o fi.
Adevărul este că nici nu obişnuia să meargă cu
privirea în pământ. Se considera doar ghinionist, dar nu era şi
pesimist. Spera întotdeauna că norocul se va întoarce într-o zi şi în
favoarea lui. Acum însă, tocmai se gândise că, acasă, nu numai
că nu-l aştepta nimeni, dar nici nu avea ce mânca. Ce-i drept, era
şi neglijent din fire, dar acum prea se adunaseră toate ghinioanele
pe capul lui. Magazinele erau deja închise, dar şi dacă l-ar fi
aşteptat pe el, tot degeaba ar fi fost. Buzunarele lui erau goale, iar
portofel nu mai avea demult, pentru că nu i-ar fi fost de nici un folos. Cum
tot nu avea ce face, s-a aplecat. N-o mai făcuse niciodată. Acum
însă, starea lui psihică era deosebită. Surpriza n-a întârziat;
pata deschisă la culoare era o bancnotă de douăzeci de lei. Nu i
se mai întâmplase până atunci să găsească nici măcar o
monedă de un ban. O bancnotă şi încă de douăzeci de
lei era ceva peste puterea lui de înţelegere, ne mai vorbind despre
situaţia specială în care se afla în seara aceea. Nici nu
îndrăznea s-o ridice. S-a aplecat chiar de câteva ori, dar s-a ridicat din
nou. În cele din urmă, şi-a luat inima în dinţi şi a
ridicat bancnota. Era prea târziu să-şi cumpere ceva de mâncare; cum
spuneam, toate magazinele erau închise. Dar ce mai conta? Surpriza fusese atât
de mare, încât îi trecuse şi foamea. Totuşi, cu timpul, trecând prin
faţa vitrinelor luminate, reflexele fiziologice lucrau, astfel că
începuse să regrete ora nepotrivită. Aproape de casă, are a doua
surpriză: prin fereastra magazinului alimentar îl vede pe Ştrul. Nu
erau prieteni. Dimpotrivă, încă de mici copii se certau aproape
zilnic. Cu timpul, nu numai că nu se mai jucau împreună, dar
distanţa dintre ei se mărea cu fiecare an, împreună cu
dispreţul lui Ştrul faţă de el. Magazinul era închis, dar
Ştrul, patron serios şi preocupat de prosperitatea afacerii lui, lucra
la o masă încărcată cu documente. În mod normal, n-ar fi
îndrăznit să-l tulbure, convins fiind că Ştrul nu i-ar fi
acordat nici o atenţie, ba l-ar fi repezit ca pe ultimul golan. După
găsirea bancnotei însă, starea de spirit a lui Iţic era una
neobişnuită. Uşa era încuiată, dar a îndrăznit şi
a ciocănit uşor în geam. Nu prea tare. Îşi încerca doar norocul.
Inima îi bătea în piept, mai să-l spargă. Şi
iarăşi surpriză! Nimeni nu şi-ar fi imaginat că
Ştrul a ridicat capul de peste hârtii şi, la vederea lui Iţic,
faţa i s-a acoperit cu un zâmbet. A sărit imediat de pe scaun, cu
braţele deschise s-a repezit la uşă s-o deschidă şi
l-a întâmpinat cu cuvintele: „Cu ce-ţi pot fi de folos, dragă
prietene?”. Fâstâcit la culme şi cu picioarele muiate, i-a răspuns
că ar vrea doar un pachet de unt şi o pâine dintre cele mai mici.
Sare îşi amintea că parcă mai avea prin casă, aşa
că o felie de pâine cu unt era tot ce îşi dorea în seara aceea. Chiar
îi plăcea pâinea cu unt şi puţină sare. Le-a primit. Copleşit
de surprize, se întreba dacă va mai fi în stare să urce scările
la mansarda în care locuia. După primele trepte însă, parcă
începea să prindă aripi. Fără să se mai dezbrace, a
tăiat iute o felie de pâine şi a început s-o ungă. Mâinile îi
tremurau de emoţie, aşa că nu e de mirare că a scăpat
felia pe jos. Toată lumea ştie că, în asemenea cazuri, pâinea
cade cu untul pe podea. Nu şi acum! Asta era prea mult. Nu mai putea fi
vorba despre o coincidenţă. Aici este mâna lui Dumnezeu – şi-a
zis. Toată noaptea, Iţic a cugetat la şirul întâmplărilor
neobişnuite, din ce în ce mai convins că la mijloc este o minune
divină. A aşteptat cu nerăbdare dimineaţă, să
meargă la rabin să-i mărturisească minunea. Surprins,
rabinul a recunoscut că, într-adevăr, este ceva de-a dreptul ciudat
ca tocmai lui să i se întâmple toate acestea, Nu ştie ce să-i
răspundă, dar, din fericire, urmează să se întâlnească
cu bătrânii înţelepţi ai comunităţii şi se va
sfătui cu ei. Să vină deci a doua zi să afle părerea
lor. Cu greu a suportat Iţic următoarele 24 de ore, în
aşteptarea verdictului. Nu numai că era pentru prima dată când
faptele lui urmau să fie discutate de către cei mai
deştepţi oameni, dar nimănui nu i se mai întâmplase aşa
ceva până atunci. Era o dovadă clară că era un semn divin,
ce trebuia înţeles, dar şi că el, Iţic, era alesul Domnului
pentru această veste minunată. Când, în sfârşit, epuizat
după două nopţi nedormite şi nemâncat de tot atâtea zile,
fiindcă n-a mai îndrăznit să se mai atingă de pâinea
şi untul cu pricina, când a ajuns în faţa rabinului aproape că
nu mai era în stare să audă, deşi răspunsul a fost simplu:
bătrânii au stabilit că doar el, Iţic, este de vină; a uns
felia de pâine pe cealaltă parte.
François Villon n-a avut nici
măcar această şansă şi nu ştim dacă el era
conştient sau nu că va intra în istoria literaturii franceze.
Concursul „Mort de sete lângă fântână” (Je meurs de soif auprčs de la
fontaine[4]),
iniţiat de ducele Charles d’Orléans, pe care l-a câştigat
fără probleme, i-a fost premonitoriu. Licenţiat la Universitatea
din Paris, având cunoştinţe în sferele înalte ale
societăţii, ar fi putut fi un personaj important în epocă. A
renunţat la toate acestea, pentru o viaţă uşoară, mai
exact uşuratică. Deşi poeţi erau mai puţini ca în zilele
noastre, cei câţiva menestreli – care erau şi poeţi – se bucurau
de o largă audienţă nu doar în spaţiul public, dar chiar
şi la cele mai înalte curţi domneşti, ceea ce presupune că
talentul lor era real. Prin ce se deosebea François Villon de ceilalţi? Evident,
prin educaţie! Limba franceză uzuală era cea vulgară.
Renaşterea era abia în faşă. Succesul lui postum a constat din
îmbinarea celor două: talent şi educaţie. Intuia că poate
deveni celebru? Puţin probabil. Şi-a risipit oportunităţile
ca nimeni altul. Neşansa lui a fost însă şansa literaturii
franceze.
Şansa noastră este în curs
de afirmare, dar nu în poezie, mai ales în cea modernă. Sper să fim
capabili de mai mult.
Pa,
Maria
. . . .
Dragă
Maria,
Mare
lucru şi zăpada asta . . . La noi e ceaţă. Va veni oare un
timp când nostalgicii vor spune „Unde’s ceţurile de-altă dată?”.
Παναγήα μου![5]
Eu sper să nu se întâmple, dar . . . God knows![6]
Au
fost câteva zile neobişnuit de călduroase pentru clima de aici – spun
localnicii - dar acum a revenit la normal,
adică cu ceaţă în fiecare zi. Nici vorbă de admirat
frumuseţea peisajului. Când pe un coleg l-am întrebat la telefon care este
situaţia în cartierul lui, mi-a răspuns că ceaţa este atât
de densă încât nu vede ce bea.
În
timpul liber, am început să studiez legendele englezilor. Istoria am
învăţat-o înainte, dar o voi aprofunda. Şi una şi alta îmi
sunt necesare pentru a cunoaşte semnificaţia artei autohtone şi
sensibilităţile englezilor. Ce ar putea să înţeleagă
cel care priveşte un tablou sau o sculptură reprezentând o scenă
sau un personaj biblic, dacă nu cunoaşte subiectul? Arhitectura este
şi ea o artă – fie şi numai pe jumătate, cum spun
răuvoitorii – dar face şi ea uneori referiri la trecut (istorie,
legende, basme etc.). Şi-apoi, nu se ştie dacă voi reuşi
să mă integrez în arhitectura mare (Dă Doamne să
reuşesc!) sau voi fi obligat să cobor la cea mică, chiar de
interior, mult mai legată de viaţa omului, în care cultura joacă
un rol important.
. . . .
Dragă Nico,
Francezii nu au o istorie antică
şi nici vorbă de mitologie. Legendele lor sunt din vremea
formării regatului, adică după anul 1000, dedicate
cavalerismului şi fidelităţii cavalerului faţă de
suveran. Chiar şi în dragoste sunt cam prostănaci. Vorbesc despre
dragostea din legende. O găsim pe Crimhilda, spre
exemplu, o fată frumoasă şi iubitoare, dar care se
dovedeşte a fi proastă şi, în loc să-şi
recunoască greşelile, are ca unică dorinţă
răzbunarea. Bine, ştiu, asta a fost nemţoaică. Nici Isolda
englezilor nu e mai răsărită. Mai toate legendele occidentale au
final trist. Tema principală este iubirea, dar ea se sfârşeşte
prost. Uite că acum am un lapsus şi nici nu-mi amintesc de vreo
legendă franceză de dragoste. Poate nici nu există.
Cei de azi, din lumea reală şi nu din legende, sunt
preocupaţi doar de sex. Adulterul pare să fie sportul naţional.
Nici pe departe de a fi condamnat. Este aproape la fel ca în Biblie, unde
tatăl trebuia să aibă mulţi copii, care nu puteau fi
realizaţi cu o singură soţie, iar bărbaţi erau mai
puţini, fiindcă mureau în lupte, sau se omorau între ei, dacă nu
puteau face rost de vreun război.
Cât despre adulter, se spune – şi unii chiar cred –
că bărbaţii adulteri ar fi mai numeroşi decât femeile
adultere, deşi nimeni nu a demonstrat această alegaţie.
Dacă este aşa, trebuie să oferim o cauză. O găsim în
gelozia femeilor, care îi poate face pe bărbaţi să creadă
că ar fi ceva de capul lor, chiar dacă au depăşit vârsta
potenţialului lor maxim şi chiar pe cel minim admisibil. În consecinţă,
nu le rămâne decât să spere şi să încerce. Această
cauză explică doar comportarea unor bărbaţi, nu şi
raportul numeric dintre ei şi femei.
În lipsa unei statistici serioase, încercăm cu logica. Ea
ne spune că, pentru un adulter, este nevoie de două persoane.
Dacă ambele sunt căsătorite, înseamnă că numărul
bărbaţilor este egal cu cel al femeilor. Rămâne deci să
analizăm cuplurile mixte, compuse dintr-un partener căsătorit
şi unul liber. În ipoteza că dorinţa de adulter este egală,
să vedem ce gândeşte partenerul potenţial.
Femeile necăsătorite vor să se mărite
şi, din acest motiv, nu se vor încurca cu bărbaţi deja
căsătoriţi. Exemplele contrare – ale celor ce îşi propun
să distrugă o familie, să „fure” bărbatul alteia –
deşi abundă în literatură, sunt foarte puţine cele care
reuşesc în viaţa reală.
Bărbaţii necăsătoriţi, în schimb, mai
ales cei tineri, preferă femeile căsătorite, cel puţin din
două motive:
–
tinerii au o înclinaţie
naturală către femei mai „coapte”;
–
relaţia cu o parteneră
nemăritată ridică multe probleme, începând cu riscul unei
căsătorii nedorite şi terminând cu cel al contactării unor
boli venerice. În schimb, o femeie măritată, va fi discretă,
aşa că – pentru moment – este de preferat.
Este deci limpede că femeile adultere sunt cu mult mai
numeroase decât bărbaţii. Restul este literatură pentru suflete
sensibile.
Cum rămâne cu gelozia? Ar trebui ca ea să fie mai
frecventă la bărbaţi, dar o găsim din abundenţă
la femei. Dat fiind lipsa ei de logică, nu ne rămâne decât s-o
catalogăm ca maladie ereditară incurabilă. Ele nu au nici o
vină. Sau, poate, un anacronism: sunt mii de ani de când
bărbaţii întreţineau în mod oficial amante.
. . . .
Dragă Maria,
M-am gândit la observaţia ta referitoare la
bărbaţii care, în trecut, se omorau între ei, dacă „nu puteau
face rost de un război”. Primul fratricid menţionat în Biblie este
cel dintre Cain şi Abel. Nimeni nu dă o explicaţie
rezonabilă şi cititorul rămâne cu o dilemă. Pentru
majoritatea credincioşilor, Biblia ar fi plină de asemenea dileme,
dacă n-ar exista indicaţia „Crede şi nu cerceta”. După
părerea mea, unele explicaţii şi adaptări ar îndrepta mult
din dificultăţile pe care le întâmpină azi religia
creştină, fiindcă, tot după părerea mea, Biblia a fost
mai întâi – înainte de a deveni o doctrină – o carte de
învăţăminte, de istorie a poporului evreu, chiar de
înţelepciune.
Referitor la pasajul despre Cain şi Abel, eu
mă gândesc la următoarea explicaţie. Cain şi Abel au oferit
Domnului daruri din produsele muncii lor. Domnul a apreciat darurile lui Abel,
păstor, dar nu şi pe ale lui Cain, agricultor. Drept urmare, Cain l-a
ucis pe Abel. Am zice noi că greşeala este deci a Domnului; el este
autorul moral al crimei, prin lipsa lui de tact. Dar nu stabilirea
vinovăţiilor mă preocupă. În cazul crimei lui Cain, cred
că textul a fost conceput pe vremea când triburile de evrei erau încă
nomade, în curs de cucerire a unor teritorii ocupate de popoare deja
stabilizate, care practicau cultivarea pământului. Aceştia erau cei
împotriva cărora evreii luptau, iar luptătorii trebuiau să
creadă că Dumnezeu îi preţuieşte pe evrei şi nu pe
potrivnicii lor, agricultori. Este o ipoteză ce poate explica includerea
poveştii în doctrina religioasă a timpului.
Cum spunem nu odată, eu am considerat
întotdeauna Biblia ca o carte de înţelepciune, în care nu povestea
contează, ci morala ei. În această poveste însă nu se află
nici o morală utilă azi, dar ea include una valabilă atunci.
Acest lucru ar trebui explicat. Fiind scrisă în perioade diferite de timp,
ca o colecţie de vechi povestiri, învăţăminte şi
relatări ale unor fapte autentice, Biblia conţine texte a căror
semnificaţie şi interpretare trebuie adaptate momentului. Rezultă
de aici, că unele paragrafe, ne mai fiind de actualitate, ar trebui, fie
eliminate, fie explicate în contextul în care a avut loc întâmplarea.
Mai în glumă, mai în serios, vorbind despre
sensul metaforic al unor pasaje din Biblie, am putea compara „viaţa de
apoi” cu un sfat educativ dat copiilor cu privire la maturitate şi
bătrâneţe: Raiul ar fi senectutea iar Iadul viaţa reală
pentru persoanele active.
Actualizarea
din când în când a Bibliei trebuie făcută indiferent dacă ne
situăm pe poziţia credinciosului sau a necredinciosului.
*
* *
Bunica
îşi invită oaspeţii la masă:
-
Astăzi
veţi mânca picioruşe de peşte.
-
Ce
soi de peşte este acesta? Eu nu ştiu să existe peşte cu
picioare. Ce să facă cu ele în apă? Peştele înoată, nu
merge.
-
Ai
să vezi, Luigi, şi sper să-ţi placă.
-
Sunt
curios. Aici în România am mai auzit o expresie: lapte de pasăre. Când am
auzit-o pentru prima dată, doream să văd pasărea. Mi-ar fi
plăcut să mulg o păsărică, fiindcă mie îmi plac
alimentele proaspete, dacă se poate de la sursă. Ne-au dat însă
la cantină, când eram student, atât de multă că mi-a pierit
cheful. Nici acum nu ştiu cum şi din ce se prepară, dar nici
nu-mi mai doresc.
-
Nu
te impacienta – intervine tata-socru. Nici eu nu am înţeles ce-i cu
denumirea asta de lapte de pasăre. Cu picioruşele de pui este
altceva. Este o denumire locală, chiar foarte locală. Îi
aparţine soţiei mele. Este doar peşte pané. Ea foloseşte
mult diminutivele, iar termenul picioruş i-a fost sugerat de forma lor. Eu
le-aş fi spus „degete”, fiindcă seamănă mai mult cu
degetele decât cu picioarele.
-
Aşa
mai merge. Chiar am început să-mi imaginez un peşte care
dactilografiază. Şi câte degete are acest peşte?
-
Cu
30 s-ar descurca mai bine decât noi, care avem doar 10, dar ideal ar fi 100,
pentru o tastatură extinsă.
-
Hai,
nu vă mai bateţi joc de munca mea, zise bunica, venind cu un platou
imens, plin cu „picioruşe”. După ea, Maria aduce un castron, de
asemenea imens, cu cartofi fierţi, peste care verdele pătrunjelului
îl face să pară un tablou în maniera lui Douanier Rousseau -
vameşul. – Mâncaţi şi o să vă lingeţi pe degete..
Cel puţin aşa o să vorbiţi mai puţin.
*
* *
Bunicul,
ironizând-o pe Maria:
-
Am
observat că voi, tinerii, purtaţi glugă în loc de
căciulă, dar tu ai două glugi: una de la bluză, alta de la
giacă. Blugi jos; glugi sus.
-
Rima
asta merge în limba română – îi răspunde Luigi, oarecum în
apărarea fiicei lui. Nimeni, din altă ţară, nu ar
recunoaşte prin „blugi” o pereche de pantaloni. Cuvântul vine din
engleză: termenul este blue-gins şi înseamnă pantaloni
albaştri. Poţi spune „gins” - şi oricine înţelege că
este vorba despre pantaloni – dar nu poţi spune „blue”, adică
albastru, fiindcă n-ar înţelege nimic.
-
Merci!
Atâta engleză ştiam şi eu, aşa că puteai să te
abţii.
-
Iertare!
Dar de ce totuşi folosiţi expresia?
-
Pentru
că eu vorbesc în limba română şi cuvântul a intrat în
uzanţă sub această formă.
-
Am
observat că poporul român are acest obicei, să modifice cuvintele
străine după cum îi convine. În general să le simplifice.
-
Nu
numai românii. Englezii pronunţă maicălǽngelo în loc de
Michelangelo şi multe altele. Eu am observat altceva: că, dimpotrivă,
românii preiau cuvintele străine – fie şi uşor modificate –
şi nu fabrică un nou cuvânt, mai apropiat limbii lor, aşa cum
fac grecii.
-
Adică?
Daţi-mi un exemplu.
-
În
loc de fotbal, grecii spun podosfero
(ποδόσφαιρο), adică
picior + sferă, în loc de balon. Au tradus cuvântul din engleză.
-
Da,
aveţi dreptate; sunt multe asemenea cazuri. Cred că ţine de
mentalitate.
-
Poţi
să fii sigur. Deşi românii au preluat multe de la greci, există
azi o mare diferenţă de mentalitate, datorată evoluţiei
diferite din ultimele două secole.
-
Mie
mi se par evoluţiile lor foarte asemănătoare: amândouă au
stat sub turci, au devenit independente aproximativ în aceeaşi
perioadă, în plus, România a avut şi perioada fanariotă. Doar
acum, în ultimele decenii, Grecia a intrat mai repede în Uniunea
Europeană.
-
Ai
făcut două greşeli majore, ba trei, dacă nu chiar patru.
-
Aoleu!
Vreţi să fiţi mai explicit?
Domnul
Brănescu nu dorea să fie prea explicit, pentru a nu-şi jigni
prietenul. În sinea lui însă, ştia prea bine ce anume explică
diferenţa. S-a străduit de aceea să fie cât mai succint şi
delicat, punctând însă principalele elemente istorice.
-
România
nu stat sub ocupaţie turcească, ci doar sub suzeranitate (nici
măcar suveranitatea) Imperiului Otoman. Pentru aceasta a plătit dar
s-a şi războit. Grecia, în schimb a fost ocupată mai întâi de
romani şi apoi de turci. Ea nici n-a existat ca stat.
-
Şi
Imperiul Bizantin? El n-a fost grecesc.
-
Sintagma
„Imperiul Bizantin” a fost inventată în 1557, la aproximativ un secol
după căderea Constantinopolului, de către istoricul german
Hieronymus Wolf. Numele original era Imperiul Roman de Răsărit. În
timp, pe măsură ce el se degrada, devenea din ce în ce mai puţin
roman şi mai mult grec, astfel încât cei din Occident începuseră
să-l poreclească în derâdere „grecesc”. Marea Schismă de la 1054
n-a fost una doar religioasă, ci în primul rând una politică,
generată de decalajul economic, Occidentul se dezvolta, în timp ce
orientul se degrada. Grecii nu au
reuşit să creeze un stat unitar, dar au reuşit să-l dinamiteze
pe dinăuntru Imperiul Roman de Răsărit şi nu au întârziat
s-o facă şi cu cel Otoman. Apoi, perioada fanariotă,
deşi este etichetată negativ în România, ea a avut şi un rol
pozitiv. Fanarioţii erau intelectuali. Datorită lor, boierii români –
mulţi dintre ei analfabeţi – şi-au trimis copii să studieze
în străinătate. Aşa se şi explică tendinţa
uşor cosmopolită a românilor. Grecia în schimb, după dobândirea
independenţei, i-a acuzat pe singurii intelectuali pe care-i avea, pe cei
din Istambul şi împrejurimi, de colaboraţionism cu duşmanul
şi le-a interzis accesul în administraţie, ne-mai vorbind de
politică.
-
Mi
se pare firesc. Ei au luptat pentru eliberare şi nu doreau ca alţii
să profite.
-
Fals!
Se spune: „Cine nu are bătrâni
să-şi cumpere”. Cine nu are intelectuali să-şi cumpere!
Eu admir preocuparea guvernanţilor greci de a-şi educa tineretul în
spiritul patriotismului, spre deosebire de stupiditatea celor români,
experţi în auto-denigrare. Adevărul este însă altul. Interesul
ţărilor occidentale, în special al Angliei, de eliminare a Imperiului
Otoman de pe lista marilor puteri a creat Grecia modernă. Grecii doar
pândeau luptele de după tufişuri. Mai mult decât în război s-au
remarcat prin furtişaguri din ajutoarele primite, în scopul
comercializării. În teritoriul eliberat trebuia pus ceva şi – în
opinia occidentalilor - cel mai firesc a fost o Grecie în amintirea
civilizaţiei antice. Cineva le-a spus ciobanilor din munţi şi
pescarilor din insule, care au invadat noua capitală, că ei sunt
urmaşii unor oameni celebri, iar proştii şi-au luat-o în cap.
Între timp, unii dintre ei au învăţat carte, dar au interpretat-o
după gustul lor. Tot din interese politice, Grecia a intrat în NATO
şi Uniunea Europeană din interese strategice ale aceluiaşi
Occident. Grecia, nu şi grecii. De aceea românii sunt deschişi
către Occident, în timp ce grecii se cred l’ombelico del mondo. Cei mai mari duşmani al Greciei sunt
grecii înşişi. Sper să nu te superi pe mine, fiindcă
ţi-am spus toate acestea.
-
Aţi
fost foarte aspru cu grecii, dar eu nu pot să mă supăr pe
dumneavoastră din două motive: pe de o parte, vă apreciez în mod
deosebit, motiv pentru care vă iau în seamă opiniile şi, pe de
altă parte, ştiu prea puţin despre istoria reală a Grecie.
Îmi dau seama acum, odată în plus, că ar trebui să mă
documentez mai serios.
-
Şi
mai e ceva. Ca la tribunal, trebuie să consulţi ambele
părţi implicate în proces. Manualele de istorie sunt scrise şi
în spiritul patriotismului, în scop educativ pentru tinerii fiecărei
ţări. Ca adult însă, pentru o informare corectă, trebuie
să citeşti nu numai lucrările celor din ţara
respectivă, ci şi pe ale unor străini. Citeşte ce scriu
francezii despre istoria Angliei şi ce scriu englezii despre istoria
Franţei. Într-o astfel de carte a unui francez despre istoria
ţării sale, spre exemplu, există doar câteva pagini despre
ocupaţia romană, cea care le-a dat limba latină, printre altele,
iar despre urmaşii şefilor militari ai triburilor germanice ale
francilor, care i-a invadat după retragerea romanilor, vorbeşte ca
şi cum ar fi gali. Este firesc, ei au devenit mari feudali şi,
ulterior, unii dintre ei, regi ai Franţei.
-
Foarte
interesant ce spuneţi.
-
Despre
greci am citit de curând o carte a unui francez, care a vizitat Grecia
puţin după Războiul de Independenţă. Eu am
găsit-o pe Internet, tradusă în limba română, dar poate
găseşti originalul în franceză. Ce scrie acolo despre moravurile
şi năravurile lor, despre comportamentul lor, te uimeşte.
-
Cum
se numeşte cartea?
-
Stai
să-mi amintesc. Am undeva notat. Un minut. Aşa! „Grecia de azi”, de Edmond About. „La Grece contemporaine” este titlul
original, în franceză. Poate o găseşti.
A doua zi,
dimineaţa
-
Uite
că, după discuţia de ieri, m-am sculat cu noaptea’n cap şi
am început să scriu ceva, deşi, când eram mai tânăr şi îmi
plăcea să dorm mai mult şi le spuneam colegilor că cine se
scoală cu noaptea în cap rămâne toată ziua aşa.
-
Cu
noaptea în cap, adică . . .
-
Da,
adică nu tocmai luminat.
-
Sunt
curios ce aţi scris . . . cu noaptea în cap.
-
Iată
textul! Mie-mi tremură vocea, dacă-l citesc.
-
Nu
vă cred, dar chiar prefer să-l citesc. În felul acesta, pot să-l
înţeleg mai bine.
Ia hârtia
şi începe să citească, în timp ce bătrânul îl urmărea
cu curiozitate. Mişcările buzelor îi trădau impresiile din
timpul lecturii.
„Acum, că am depăşit 80 de ani, pot să fac o
mărturisire. Eu sunt născut în zodia taurului. Ca viţel, aveam o
mică şansă să devin ceea ce natura mi-a hărăzit,
dar – în zilele noastre – puţine lucruri se mai întâmplă aşa cum
ar trebui. Drept urmare, am intrat şi eu în rândul lumii. Sunt deci un . .
. om obişnuit. Zodia e totuşi bună, se spune. Oameni
corecţi, harnici etc. În ultimul timp, chiar soţia mea îmi spune
că sunt harnic. Mă bucură, bineînţeles, deşi în
tinereţe eram convins că lenea este caracteristica mea
principală şi sunt convins că nu mă înşelam. Ce-i
drept, dacă mă hotăram să fac ceva – ceea ce mi se întâmpla
foarte rar – aveam ambiţia să termin cu bine ce începusem. Ştiam
că nu am răbdare şi, de aceea, nu mă avântam într-o
activitate care bănuiam că mă va plictisi. Cum de ştiam
asta? Iniţial din intuiţie, dar mai târziu am avut şi dovezi.
Iată un exemplu: făceam alpinism şi, în drumul spre traseele de
căţărare, vedeam oameni întinşi pe iarbă, stând la
soare în câte o poiană şi mă întrebam: oare ce-o fi în capul meu
de mă ostenesc să urc, să-mi zgârii pielea pe stânci, când
aş putea să stau ca iei şi să nu fac nimic? Hotărât
lucru, duminica viitoare aşa voi face! Am şi încercat de câteva ori.
Aşi! Nu am avut niciodată răbdare să stau mai mult de 5
minute. Mi-am solicitat voinţa şi am depăşit limita celor 5
minute, dar nu am reuşit mai mult de 10. Trebuia să fac ceva
De aceea, când mă
interesează o persoană, întrebarea mea este: ce face în timpul liber.
Un muncitor poate că citeşte o carte. De ce nu? Am cunoscut muncitori
care citiseră mai mult decât mine. Sau ascultă muzică.
Muzică bună, fireşte! N-am auzit pe nimeni să declare
că ascultă cu pasiune muzică de proastă calitate. Un critic
literar nu poate spune că citeşte în timpul liber, fiindcă
aceasta îi este profesiunea. Ce face când nu citeşte? Probabil se
plimbă sau taie lemne.
Ce declară fiecare că face în timpul liber poate fi o întrebare
interesantă. Mulţi dintre cei încă în activitate, declară
că le-ar place să facă ceva, dar nu au timp; poate că vor
face după pensionare. Afirmaţia este falsă. Se vor comporta la
fel cum au făcut-o dintotdeauna. Mie mi-a plăcut întotdeauna să
spăl vasele, dar nu m-a lăsat soţia; se vede că îi place
şi ei. Este într-adevăr fascinant să vezi cum poţi să
îndepărtezi mizeria cu apă şi un burete şi să
gândeşti: ce bine ar fi să poţi face la fel şi în afara
bucătăriei, în societate.
Născut în zodia taurului, dar deturnat în . . . om civilizat mă
oblig să fiu mai puţin vulcanic, motiv pentru care încerc să
mă dedic unor activităţi mai liniştitoare: pictura,
literatura, muzica . . . Nu vă înspăimântaţi! Nu am
intenţia să cânt şi nici nu am compus ceva. Mă limitez la a
asculta muzica altora. În special cea veche. Pe ea o pot asculta şi atunci
când lucrez, iar armonia ei îmi creează sentimentul că ceea ce fac eu
este la fel de reuşit. Uneori mă înşel, şi atunci schimb
muzica. Pe cea modernă încă n-o înţeleg, dar insist. În
privinţa muzicii uşoare sunt cam prin anii ’70 ai secolului trecut.
Cu muzica clasică sunt cam prin secolul 19, deşi mai am încă reminiscenţe
de la preclasici. Par un învechit, dar eu nu cred; sunt doar mai
pretenţios. Pentru ca să apreciez ceva trebuie ca acel ceva
să-mi placă. Nu neapărat de prima dată; este necesar mai
întâi să mă obişnuiesc, să înţeleg. Acesta este
motivul pentru care insist. Îmi trebuie, spre exemplu, puţin timp să
constat cu ce fel de compozitor am de-a face: unul cu adevărat talentat,
un experimentalist sau un şarlatan, care a devenit artist pentru că
l-au trimis părinţii la o şcoală de artă şi
încearcă să pară ceva ce el însuşi ştie că nu
este, dar poate îi face pe alţii să creadă că ar fi. Iar
naivi se găsesc. Chiar ieri după masă, aţipisem şi m-a
trezit din somn bubuiturile emise dintr-o maşină care trecea pe
stradă. Era cică muzică. Despre şofer prefer să nu
mă pronunţ. Îi plâng de milă, fiindcă nu ştie ce
face.”
-
Frumos! Şi foarte interesant. Exact aşa cu
sunteţi: jucăuş.
-
Nu este ceva închegat, cu cap şi coadă.
Este doar . . .
-
Aşa cum este, cât este, sună bine. Mie îmi
place şi bine ar fi să continuaţi.
-
Bine! Hai să mergem la masă acum, că
ne aşteaptă fetele cu micul dejun. Să nu le spui lor nimic
despre text. Rămâne între noi.
-
S-a făcut.
-
Ah! Mai am o idee. Mi-ai recomandat să scriu.
Eu nu am prea multe evenimente de relatat, mai ales dintre cele ce ar putea
interesa tineretul. Informaţiile mele sunt din cărţi, deci
fără să vreau aş face doar compilaţii.
-
Nu spuneţi asta. Sunteţi un fin
observator, poate puţin prea critic . . .
-
Zi mai bine cârcotaş.
-
Dacă vă face plăcere . . .
-
Tu însă ai informaţii culese pe viu, mai
ales că aparţii atât Franţei cât şi Greciei şi – uite
acum – cunoşti şi România. Observi, poţi face comparaţii.
Ar putea fi interesant. Încearcă tu să scrii, că după aceea
te critic eu. Critică pozitivă, bineînţeles!
-
Vă mărturisesc că m-am gândit la
asta, dar nu am curaj s-o fac. Cine sunt eu? Din Franţa am venit cu
studiile neterminate, iar în Grecia vreau să finalizez ceea ce n-am
început. Orice critic literar mă face praf înainte de a mă fi citit.
-
Lasă-i pe critici. Pleacă de la ideea opusă:
ai valoare abia atunci când eşti criticat. Nimeni nu bate pomul fără roade – este un proverb
românesc.
*
* *
-
Erau
foarte mulţi ţigani în Bucureşti, când eram student -
declară Luigi. Acum foarte rar mai văd câţiva. Sunt în schimb în
Grecia şi Franţa la cerşit.
-
Evoluează
lumea. Sunt şi acum destui, dar se îmbracă normal, pentru că au
intrat în afaceri şi chiar în politică.
-
Înainte,
pe lângă cei îmbrăcaţi tradiţional, care păreau
inofensivi, erau o mulţime de hoţi de buzunare şi borfaşi,
îmbrăcaţi normal.
-
Ai
sesizat bine.
-
Îmi
amintesc că, după un decret de graţiere al lui Ceauşescu,
emis – pare-mi-se – cu ocazia zilei lui de naştere, foştii
deţinuţi deveniseră după eliberare un adevărat pericol
social. Pe stradă, smulgeau cerceii din urechile femeilor.
-
Într-adevăr,
dar asemenea borfaşi erau şi români, nu numai ţigani.
Ţiganii ciordeau, nu se avântau în activităţi periculoase.
-
De
altfel, în activităţi minore se câştigă bine şi
fără riscuri majore. De aceea se practică azi cerşitul în
toată lumea.
-
După
1989, mai întâi şi-au „făcut mână” în România. Dar, cum românii
sunt săraci, şi-au dezvoltat „afacerea” în străinătate.
Este produsul românesc pentru export. Pe noi, românii, ne bucură că
am scăpat de ei. De o parte dintre ei. S-a întâmplat la fel cu ce au
făcut englezii în secolele trecute, când au profitat de noile descoperiri
geografice şi i-au expulzat pe răufăcători în Australia
şi America de Nord.
-
Eu
mă întreb de ce poliţia din ţările unde s-au aciuit
cerşetorii şi borfaşii din România nu acţionează mai
hotărât. Ar fi foarte simplu. Sunt convins că, dacă ar pedepsi
cum se cuvine pe câţiva, ceilalţi s-ar linişti.
-
Aşa
este. Nu este nevoie să-i aresteze pe toţi.
-
Şi
atunci?
-
Din
interes. Există alte obiective, mai importante pentru ei. Spre exemplu,
înainte ca România să intre în Uniunea Europeană, existau
ţări care nu-şi doreau aderarea noastră, care putea să
le strice avantajele economice.
-
Franţa,
prietena României?
-
Da,
chiar Franţa printre ele, poate în primul rând. Declaraţiile politice
ascund de multe ori adevăratele interese. Agricultura Franţei, spre
exemplu, beneficia de o bună cotă de subvenţii din partea
Uniunii Europene. România venea cu o mare suprafaţă agricolă de
bună calitate şi devenea un concurent puternic pentru agricultorii
francezi. Bineînţeles că nu Franţa se pronunţa în mod
deschis. Ea rămânea „prietenă”. Punea însă alte ţări
mai mici să se pronunţe, care reacţionau la dorinţa
fratelui mai mare. Era suficient pentru a bloca hotărâri care
necesită unanimitatea.
-
Şi
totuşi a intrat în U.E. în cele
din urmă.
-
Da,
datorită altor state, cu alte interese, şi după ce s-au
făcut toate aranjamentele necesare, pentru ca aderarea să nu creeze
dificultăţi majore statelor deja membre.
-
Şi
de asta îi lasă pe ţigani să-şi facă de cap?
-
De
ce nu?
-
Şi
pe borfaşi?
-
Prin
existenţa lor, ca pleavă a societăţii, se dovedea că
aderarea României nu ar fi avantajoasă pentru societatea lor
super-civilizată. Nu are, vezi Doamne,
nivelul necesar.
-
Mă
întreb atunci: ce mai caută cerşetorii români în Grecia?
-
După
cum am auzit că merge economia Greciei acum, probabil că se vor
retrage în curând.
-
Eu
am o nedumerire: cum se face că România este o pepinieră de
ţigani? Eu ştiu că ţiganii au plecat din India şi s-au
dus acolo unde le era bine. Pentru ei nu existau frontiere, nici măcar în
timpul comunismului, pe când încă mai exista aşa numita „Cortină
de fier” şi Zidul Berlinului. Ştiu asta de când eram student. Erau
şi glume sau, poate, chiar întâmplări adevărate de cum trec ei
frontiera.
-
Spune-mi
şi mie una.
-
Cică
un bulibaşă dorea să participe la un congres internaţional
al ţiganilor, ce se ţinea undeva în străinătate, pare-mi-se
chiar în Berlinul Occidental, administrat de americani. Om corect, s-a dus
să ceară paşaport şi viză de plecare. După câteva
luni este invitat să discute oportunitatea deplasării. Când află
de ce a fost chemat, răspunde: „Apăi conaşule, eu am fost
şi m-am şi întors. Ce crezi matale că erau să aştepte
organizatorii congresului să-mi dai dumneata viza?”
-
Da!
Ştiam şi eu întâmplarea, dar am vrut să aud cum o spui tu.
-
Întrebarea
este: de ce sunt ţigani în România şi nu sunt în Franţa şi
alte ţări mai dezvoltate. Dacă ei tot se deplasau unde doreau,
de ce s-au fixat în România?
-
Nu
s-au fixat doar în România. Eu nu cunosc istoria lor, dar logica îmi spune, ca
şi ţie, că în România nu era raiul pe pământ şi
că trebuie să fi fost şi prin alte ţări, mai prospere.
Acolo însă au fost asimilaţi.
-
Chiar
şi în Grecia?
-
Poate
mai puţin acolo, fiindcă Grecia era o ţară
săracă, sub ocupaţie străină marea majoritate a
timpului . . .
N-a apucat să-şi termine
ideea, că Maria a intrat ca o vijelie şi în cameră şi în
discuţie.
-
Ba
au fost şi acolo, şi se pare în Grecia au fost şi botezaţi.
-
Ce
vrei să spui? I-a făcut ortodocşi?
-
Nu,
le-a dat numele de ţigani.
-
Cum
aşa?
-
Păi,
nu în limba greacă se spune „tiganizo”, „tiganitos” – a prăji,
prăjit – adică ceva ce a prins o culoare mai tuciurie. Avem şi
noi cuvântul tigaie, obiectul pe care se prăjeşte, tot din
greacă. Ce mi-e tiganitos, ce mi-e ţigan. Deformare normală în
evoluţia limbii.
-
Ia
uite ce ştie fata mea!
-
Mă
bucur că v-am luminat, dar acum am treabă. Bunicule îmi mai dai o
carte din biblioteca ta?
-
Sigur
puştoaico! Ce carte?
-
Păi,
tot aia despre Mitologie. Vreau să-mi fixez nişte idei, peste care am
trecut prea repede.
-
Ai
venit din Grecia în România să înveţi mitologia greacă.
-
Cărţile
greceşti sunt, fie prea detaliate, fie prea auto-laudative. Autorii
străini fac sinteze mai bune.
-
Asta
e adevărat. Dacă vrei să afli ceva din istora Angliei,
citeşti un autor francez şi reciproc: dacă vrei să afli
despre Franţa, citeşti un autor englez. Tocmai am discutat asta cu
Luigi, nu?
Cu cartea în
braţe, Maria îi lasă pe cei doi să-şi continue
conversaţia.
-
Într-adevăr,
în Franţa se pare că au fost asimilaţi, fiindcă nu sunt
atât de vizibili ca în alte ţări – reia discuţia Luigi.
-
În
Anglia sunt şi mai greu de identificat, fiindcă Marea Britanie nu
ţine evidenţa originii etnice a locuitorilor săi.
-
În
Spania, sunt încă vizibili prin muzică. Alături de muzica
spaniolă, cea ţigănească este la mare căutare.
-
Dar
acolo nu cerşesc. Şi în România erau recunoscuţi ca buni
lăutari. Acum însă lumea ascultă rock, hip, hop, ţop
şi alte melodii de genul acesta, toate de import. E normal ca şi
ţiganii să se profileze pe activităţi mai rentabile.
Apropo, Franţa are un termen ce le dovedeşte prezenţa în trecut,
ce-i drept nu a celor veniţi direct din India, ci prin intermediari.
Cuvântul „boem”.
-
Interesat!
-
Vine
de la Boemia. Stilul lor de viaţa s-a numit „boem”, prin derivarea
adjectivului „boemian”. Şi astăzi, ţigăncile din România
poartă şaluri viu colorate, cumpărate din Boemia, semn că
fabricarea lor are o veche tradiţie în această zonă
geografică.
-
De
ce totuşi numai România a rămas astăzi unica sursă de
ţigani?
-
Pentru
că multă vreme ei au fost ţinuţi aici ca robi. Dezrobirea
s-a produs foarte târziu. Abia în 1844, în Moldova, şi în 1845, în
Ţara Româneasca s-au emis două legi pentru „emanciparea”
ţiganilor.
-
Acum
văd care este explicaţia. Înseamnă că, în curând, problema
va fi rezolvată ca şi în celelalte ţări.
-
Noi
am început prin a le recomanda emanciparea în străinătate.
-
Bravo!
*
* *
După o excursie în nordul
Oltenei, în care – bineînţeles – nu a lipsit complexul de la Târgu Jiu.
-
Teoretic – spune Luigi – eram documentat, dar una e
să vezi un album sau chiar un film şi alta e să fii acolo,
să te afli în ambianţa locului, să „miroşi” atmosfera. Am
scris un mic text, pe care vreau să vi-l arăt. Nu trebuie să-l
citiţi acum. Vi-l las.
-
Mulţumesc, Luigi – îi răspunde socrul
său. Îl voi citi chiar acum. Văd că nu e lung.
„Masa Tăcerii” –
sau oricum altfel s-ar numi – mă duce cu gândul la „Cavalerii Mesei
Rotunde”. Ştiu că, în decursul timpului, complexul de la Târgul Jiu a
primit mai multe denumiri şi interpretări. Nu-mi propun să le comentez.
Important din punctul meu de vedere este faptul că opera lui Brâncuşi
nu numai că merită, ci ar trebui analizată şi
reanalizată mereu, fiindcă nu vom fi niciodată siguri că
l-am înţeles pe deplin. Prin asta nu facem decât să confirmăm
ideea că acesta este rolul artei – să ne facă să gândim -
iar Brâncuşi este unul dintre marii ei creatori.
Gândul mi-a fugit la
„Cavalerii Mesei Rotunde” nu din cauza rotunjimii mesei, ci datorită
scaunelor, cu forma lor de clepsidră. Legendele cu regele Artur şi
cavalerii lui nu sunt doar un rapel la trecut; ele însele fac acest lucru,
invocând origini imemoriale sau simboluri, cum ar fi căutarea sfântului
Graal. Am fi poate tentaţi să ne aşezăm şi noi la masa
lui Brâncuşi, dar n-o facem. Simţim că ar fi o impietate. De ce?
Pentru că nu suntem asemenea cavalerilor din trecut? Respectul de acest
fel nu prea se regăseşte în firea noastră. Şi totuşi,
despre respect este vorba, dar despre respectul pentru Brâncuşi. Şi
de ce îl respectăm pe el mai mult decât pe alţii? Pentru barba lui
albă? Nu, barbă au şi alţii. La el regăsim sufletele
noastre înălţate la nivelul artei. El a reuşit să
păstreze în opera lui simbolurile primordiale, făcând însă
artă modernă. A ştiut, ce-i drept, să facă un simbol
şi din el însuşi, în care
barba albă are şi ea un rol.
Deşi
piatră, sugerând stagnare, forma de clepsidră a scaunelor
sugerează mişcare în timp. Doar scaunele au această formă.
Masa nu! Să fie o întâmplare? Brâncuşi n-a prea făcut lucruri la
întâmplare. O interpretare posibilă ar fi aceea că cei care se
aşează la masă – oamenii – sunt muritori, se petrec în timp,
trec prin timp. Masa, în schimb, sugerează veşnicia, motiv pentru
care ea are o formă simplă. Cei ce stau în jurul ei pot avea un
sentiment de participare la întreţinerea universului, de creatori de
istorie, pentru că nimic nu este absolut veşnic, imuabil, nici
măcar piatra. Totul este devenire. Chiar şi stagnarea se menţine
prin întreţinere. Şezătorii pe scaunele-clepsidră sunt
trecători, dar ei sunt cei care întreţin lumea, aşa cum este ea.
Noi nu ne aşezăm la această masă poate tocmai pentru
că intuim valoarea ei de simbol şi ne simţim prea mici pentru o
cauză atât de mare. Iar masa, ca o piatră de moară, macină
timpul. Sau poate că ne macină pe noi, lucrători umili sau mai
puţin umili, pentru ca veşnicia să nu se stingă.
Ca să te
poţi aşeza la Masa Tăcerii, fie şi doar cu privirea,
trebuie mai întâi să treci prin Poarta Sărutului. Să
primeşti sărutul pietrei, sărutul de piatră. Şi
după ce ţi s-a scurs timpul pe scaunul-clepsidră, îţi
poţi afla rostul în Coloana Infinitului, ca un infinit mic, într-un
şir de clepsidre fără sfârşit.
După
absolvire
Dragă Maria,
Când m-am înscris la
arhitectură în Londra, eram convins că după absolvire mă
voi stabili în România. Nu în Grecia, ci în România. Nu are rost
să-ţi mai spun acum de ce, fiindcă nu mai e de actualitate.
Intuieşti probabil că în Grecia nu aş avea mari şanse, cel
puţin din două motive: (1) majoritatea marilor construcţii sunt
proiectate în străinătate şi (2) nefiind sută la sută
grec, la orice concurs voi fi scos din cursă de către cei cu „dosare”
mai bune. Xenofobia grecilor este cunoscută şi aici, la Londra, iar
eu o cunosc bine de la faţa locului. Aminteşte-ţi disputele
noastre cu colegii de clasă, la vremea când nu aveam nimic de
împărţit.
Din anul întâi de
facultate şi până azi, multe variante au trecut prin mintea mea.
Bineînţeles că toate aveau ca obiectiv găsirea celei mai bune
soluţii, care nu putea fi decât un compromis între posibilităţi
şi vise. Ca pentru orice arhitect, visul e să faci arhitectură
mare, ceea ce astăzi înseamnă zgârie nori mai înalţi decât tot
ce s-a făcut (cel de un kilometru fiind deja o realitate) şi altele
de genul acesta. Posibilităţile reale au însă în vedere
capacitatea de a te ridica la acest nivel, dar şi voinţa
celorlalţi de a te accepta în echipa lor. Timp de atâţia ani, aceasta
a fost una dintre principalele mele probleme.
De curând am aflat ceva
ce – poate – ar fi trebuit să ştiu mai demult: Barbu Călinescu,
fiul lui Armand Călinescu, a lucrat ca
arhitect angajat la Universitatea din Cambridge de la absolvire şi
până la pensionare. Nu este la îndemâna oricui o asemenea performanţă.
Iată că englezii, contrar aparenţelor, nu doar că nu sunt
xenofobi, dar ştiu să recunoască, aprecieze şi valorifice
calităţile unui profesionist.
Din nefericire,
majoritatea românilor ce studiază azi în Anglia ca fii de bani gata nu se
bucură de multă consideraţie. Nu este cazul celor din trecut,
şi în nici un caz al lui Barbu Călinescu, care a fost trimis în
Anglia la 15 ani, datorită tulburărilor din România. (Tatăl lui
fusese ameninţat că Barbu va fi răpit.) Un an mai târziu, Armand
Călinescu a fost ucis de legionari, aşa că Barbu nu a putut
beneficia de influenţa politică a tatălui său.
Această
informaţie m-a hotărât să rămân la Londra şi
să-mi încerc norocul. Până acum, profesorii m-au lăudat. E un
punct de plecare, dar doar un punct. Intenţionez să particip la
câteva concursuri şi . . . cine ştie? Marile proiecte, deşi sunt
în final realizate de mari firme, sunt precedate de concursuri deschise
tuturor. Dacă reuşesc să-mi impun proiectul, în mod implicit voi
face parte din echipa de proiectanţi ai firmei ce-l va executa. Odată
acceptat în echipă, este firesc să rămân ca angajat al firmei
şi pentru alte proiecte. So, keep your fingers crossed for me[7].
- - - -
Dragă Nico,
Acum, că sunt intern în spitalul municipal din
Montpellier, am un vag sentiment de relaxare, aproape de vacanţă. Nu
regret deloc faptul că nu sunt în Paris, decât prin lipsa întâlnirilor cu
prietenii apropiaţi. Nu cred că stagiul de intern într-un spital
parizian mi-ar oferi o şansă mai bună în viitor. Acolo contezi
doar prin relaţia care te-a adus acolo, astfel că lumea ştie
exact ce vei deveni după terminarea stagiaturii. În cazul meu, cum nu am o
asemenea relaţie, rezultă că viitorul este incert, în afara
cazului că cineva din conducerea spitalului va intui că sunt un geniu
şi mă va reţine ca medic permanent. Cum probabilitatea acestei
descoperiri este prea mică, rezultă că în Montpellier am
şanse mai mari. Nu să rămân aici, ci să mă afirm prin
calităţile mele personale, - care sper să nu-mi lipsească –
şi prin găsirea unor căi mai realiste. Voi reveni probabil tot
în Paris, mai ales că „Unchiul Sam” intenţionează să-mi
lase mie moştenire imensul lui apartament, în care deja mă mişc
ca acasă la mine. De când a mai îmbătrânit, el stă în doar
două camere, în timp ce eu circul peste tot. În plus, am şi
responsabilităţi în legătură cu întreţinerea şi
celelalte. Adică aveam. Ce se va întâmpla, vom vedea. I-am promis să
vin cât pot de des, dacă se poate în fiecare week-end. N-o să se
poată, bineînţeles, dar voi încerca să nu-l dezamăgesc.
Între timp, am reuşit să-l conving să aibă încredere în
femeia pe care eu i-am recomandat-o în locul celei care venea de două ori
pe săptămână pentru curăţenie. Aceasta este o
fostă asistentă medicală, acum pensionară, care vine în
fiecare zi şi are capacitatea să-i asigure şi primul ajutor medical
calificat, foarte util pentru vârsta lui. Eu am cunoscut-o la Spitalul
Universitar, în timpul stagiilor. În ciuda diferenţei de vârstă, eram
aproape prietene. Ea a fost prima care m-a simpatizat şi – trebuie să
recunosc – m-a ajutat prin sfaturile ei, mai ales în primii ani. Este tot
semi-imigrantă, dar din tată albanez şi mamă
franţuzoaică. I-am spus să-şi păstreze secretă
obârşia, fiindcă, ştii bine, grecii nu-i suportă pe
albanezi. Poate numai în Grecia, nu şi aici, dar e mai bine să nu
rişte.
Gata cu Parisul. Aici, în Montpellier, mă simt foarte
bine. Francezii din sud sunt foarte diferiţi de cei din Paris, pentru care
nici nu au prea multă consideraţie. Mulţi dintre ei nu l-au
vizitat decât foarte rar, unii deloc şi nici nu-şi doresc.
Fără să-l cunoască, sunt capabili să-ţi
spună o mulţime de lucruri rele despre Paris şi parizieni, unele
chiar adevărate. Sunt – sau par – mai prietenoşi, mai relaxaţi
şi sigur foarte mândri de istoria lor. „Joie de vivre” pare să fie crezul lor.
În week-end-ul ce a trecut am fost
împreună cu câţiva colegi pe Coasta de Azur. Eu mai fusesem cu tata,
când eram elevă, nu doar în vizită de o zi, ci chiar în câteva
minivacanţe. Nouă fiind printre ei, n-am vrut să-i refuz. Mai
ciudat mi s-a părut faptul că au ţinut morţiş
să-mi arate ruinele unor fortificaţii, de unde se spune că au
plecat francezii în nu ştiu care dintre cruciade. Au spus ei, dar nu am
reţinut, fiindcă m-a cam iritat insistenţa. Mi-a lăsat
impresia că acesta a fost, de fapt, scopul principal al excursiei. Eu nu
am reuşit să înţeleg de ce se mândresc cu ceva de care ar trebui
să le fie ruşine. Au însă credinţa că civilizaţia
a început cu ei şi de la ei a plecat pe mapamond. M-am străduit
să tac, deşi m-am abţinut cu foarte multă greutate. Tu
eşti primul şi, probabil, singurul căruia îi comunic gândurile
mele cele mai intime.
. . . .
Dragă
Maria,
Reuşita
mea la concursul de arhitectură – de care sunt încă foarte mândru –
are şi unele dezavantaje, care la început – în entuziasmul meu – mi s-au
părut minore, dar acum constat că sunt mai neplăcute decât
apreciasem iniţial.
Între
timp am aflat de la un profesor din comisie că nu soluţia
constructivă i-a impresionat – asupra cărei s-au formulat unele
obiecţii – ci ingeniozitatea şi valoare estetică a proiectului.
În privinţa observaţiilor critice,
susţinătorii au replicat că micile deficienţe vor
putea fi corectate la proiectarea de detaliu, ceea ce s-a şi întâmplat.
Acum,
aproape că mă jenez de importanţa care mi se acordă ca
angajat permanent al uneia dintre cele mai importante firme de proiectări
în construcţii, când mă prezint pe la şantierele din diverse
colţuri de lume de pe întreg mapamondul. Partea neplăcută – de
care îţi scriam la început – tocmai asta este: sunt aproape tot timpul
plecat. Nu pot ignora satisfacţia reuşitei, dar ea nu-mi oferă
alte avantaje decât sentimentale. Dezavantajele le simt însă în fiecare
zi. Este tributul pe care îl plătesc tinereţii şi faptului
că sunt încă nou-venit în firmă. Mi-e teamă însă
că, atunci când nu voi mai fi tânăr şi nou, voi fi prea
bătrân, pentru a-mi organiza propria mea viaţă personală,
în afară de cea profesională.
Cuvântul
„mapamond”, pe care l-am preluat din consideraţiile tale despre convingerea
francezilor că ei ar fi: l’ombelico del mondo”, mi-au provocat gânduri
asemănătoare. Da, într-adevăr, este aproape revoltător.
Noi, românii, suntem uneori acuzaţi că nu avem istorie. Cine are?
Francezii? Bine spui că se laudă cu ceva de care ar trebui să se
ruşineze. Se pare că neobrăzarea este principala
caracteristică a francezilor: să te lauzi cu ceea ce ar trebui
să te ruşinezi. Are dreptate Tolstoi, să se revolte pentru
glorificarea de către francezi a lui Napoleon. Un descreierat, ca
toţi revoluţionarii din epoca lui. Ar fi multe de spus pe
această temă, dar mă enervez numai la gândul lor şi nu
vreau să fac asta atunci când îţi scriu ţie.
Sfârșitul volumului
4
Volumul
1
Trei feţi frumoşi
Constanţa
Atena
Volumul
2
Bucureşti
Liceenii
Moineti
Bucureşti
Liceenii 2
Ultima vacanţă
Volumul
3
Atena
Ultimul an de liceu
Volumul
4
Studenţi
Bucureşti
După absolvire
Volumul
5
O prietenie adevărată
Bucureşti
După 25 de ani
[1] În regulă
[2] Iniţialele United States. Se spune că expresia a fost lansată de către soldaţi, în timpul războiului din 1812, datorită etichetelor cu numele lui Samuel Wilson, furnizor ce carne pentru armată. Expresia este folosită azi în sens patriotic de către americani şi ironic de către europeni.
[3] Eu sunt Francois - şi de-aia-s breaz! -
făt din Paris lângă Pontoise
În ştreang va şti bietu-mi grumaz
cât trage curul la necaz.
[4] Sunt
mort de sete lângă fântână
[5] Prea sfântă fecioară!
[6]
Dumnezeu ştie!
[7] Echivalent pentru românescul “Ţine-mi pumnii!” sau “Urează-mi noroc!”.