Cristache Gheorghiu

 

 

 

 

DESTINE

 

roman

 

Volumul 3

 

 

 

 

 

OPERA OMNIA

ROMANUL DE AZI

 

Editura TipoMoldova

 

 

 

 

 

Atena

Domnul doctor Mihai Brănescu, vizitează Grecia

 

Soluţia sugerată de familia Panagiotis şi acceptată de Mioara a fost tratamentul. După câteva zile de spitalizare, consiliul medicilor a decis că pacientul este stabil şi există speranţe de retragere a cheagului de sânge. I-au prescris medicaţia şi au permis externarea cu recomandarea ca, în următoarele luni, Nicolas să ducă o viaţă liniştită, fără eforturi fizice. Luigi şi Silvia îl vor supraveghea şi, dacă se întâmplă ceva neprevăzut – ceea ce, evident, nu-şi doreau –, să tragă semnalul de alarmă. Au revenit în Atena, fiindcă nu avea rost să mai stea în Bucureşti. În plus, începea şcoala.

Doctorul Brănescu a plecat şi el la Atena împreună cu toţi ceilalţi, să supravegheze evoluţia lui Nicolas. Acum este pensionar şi are tot timpul la dispoziţie. În plus, pe lângă motivul principal, are şi unul personal: vrea să profite de clima mai bună din Atica, mai ales în acest sezon, când arşiţa verii a trecut. Oasele lui bătrâne, afectate de reumatism încă din tinereţe, aveau nevoie demult de aşa ceva. Casa, mica grădina – mai mult livadă cu cinci pomi – din spatele casei, câinele, bătrân şi el, toate îl împiedecau să părăsească Bucureştiul pentru mai mult timp. De aceea, Atena o mai vizitase de câteva ori, în special după căsătoria şi emigrarea Silviei, dar pe timp scurt şi cu treburi. Vizitase doar monumentele principale şi, cu siguranţă, va găsi acum multe altele de văzut.

Mihaela, soţia lui, a acceptat pretextul supravegherii lui Nicolas de către Mihai şi, implicit neplăcerea de a rămâne singură pentru puţin timp cu grija gospodăriei. Ea este mai puţin amatoare de turism.

*

*     *

 

-        Mi-au controlat la vamă până ce şi tubul cu pastă de dinţi.

-        Nu era numai pasta de dinţi. Aveai şi tuburile cu guaşe, acuarele şi ce mai ai tu acolo pentru pictat. Au verificat dacă nu ai substanţe potenţial explozive.

-        Eu cred că mirosul i-a sensibilizat.

-        Ce miros?

-        Înainte de plecare, am mâncat usturoi, să mă protejez împotriva gripei. Data trecută au fost câţiva gripaţi în autobuz şi m-am îmbolnăvit.

-        Usturoiul e bun, dar el nu îndepărtează microbii din atmosferă.

-        Nu, dar îi îndepărtează pe purtătorii lor.

-        Bună! Oricum, de data asta ai venit cu avionul.

-        Şi ce, în avion nu au voie gripaţii?

-        Îmi pare bine că eşti vesel şi sănătos. Hai să mâncăm, că se răcesc ouăle.

-        Şi ouăle răcesc? Numai gripă să nu facă. O răceală uşoară mai merge.

 

A doua zi dimineaţa.

-        Am ieşit azi dimineaţă să mă plimb. Pute!

-        Cine?

-        Nu cine! Ce! Strada pute a urină de câine.

-        Ai ieşit la o oră nepotrivită.

-        Dar ce? Aici câinii au ore fixe de urinat?

-        Câinii nu, dar stăpânii lor au ore fixe când îi scot la plimbare. Trebuia să ieşi înainte de ora nouă, când se  scoală cei mai harnici dintre greci sau după 12; poate între timp cineva spală trotuarele.

-        Mare-i grădina ta Doamne, şi mulţi nesimţiţi mai ai în ea.

-        În România nu-i la fel?

-        Dacă stau să mă gândesc bine, ar fi poate chiar mai rău. Norocul nostru e că sunt mai puţini posesori de câini. Deocamdată! Aici se mai găseşte câte unul să strângă rahatul. La noi n-am văzut pe nimeni cu pungă, măturică şi făraş.

 

La două, cel mult trei zile domnul Brănescu îi scrie soţiei sale, Mihaela.

Dragă Ela,

Zburând peste mări şi ţări, am ajuns în Atena în câteva minute. Cu gândul, fireşte. De-adevăratelea am ajuns mai încet, aşa că aş fi avut nevoie de puţină odihnă. N-a fost să fie, fiindcă Luigi şi Silvia mai aveau două zile libere şi au ţinut să mă alerge prin oraş. Tu ştii foarte bine că două zile consecutive de alergătură sunt prea mult pentru oasele mele bătrâne. În consecinţă, mi-am luat o zi de pauză, mai ales că în week-end este preconizată o vizita pe Acropole, care mă va stoarce de energie. Voi avea deci nevoie de rezerve. (Poate voi reuşi să-i conving să înlocuim ascensiunea pe „oraşul de sus” cu ceva mai aproape de orizontală.) Îţi scriu toate astea, pentru ca să mă justific – deşi nu cred că este nevoie – de ce am fost azi să mă plimb pe litoral, fără nici un alt obiectiv, deşi – în general – ştii că sunt un om activ. Nu regret, a fost splendid. Cred că am devenit şi puţin nostalgic. Marea e de vină, sublimă şi divină.

 

Am ajuns la mare cu tramvaiul. Mi s-a spus că este cel mai confortabil mijloc de transport în comun din Atena, construit de italieni, înainte de Jocurile Olimpice din 2004. Întreaga Atenă s-a modernizat atunci, inclusiv Piaţa Omonia. Îmi amintesc că eram în Bucureşti şi ziarele discutau dacă Grecia va reuşi să finalizeze toate lucrările începute. S-a investit enorm. Mă gândesc acum că olimpiadele moderne nu au reuşit să împiedice nici un război, spre deosebire de cele din antichitate, când orice dispută trebuia să înceteze.

 

Tramvaiul este într-adevăr elegant. Nu ştiu cum sunt celelalte mijloace de transport. Până acum, peste tot pe unde am mers m-au dus cu autoturismul Silvia, Luigi sau Maria – are şi ea de curând carnet de şofer – în funcţie de timpul lor disponibil. Mai dificil pentru mine a fost când au avut cu toţii timp. Atunci, din cauza discuţiilor, nu prea am înţeles pe unde mergeam.

 

Pe litoral, soarele dimineţii nu te orbeşte. El luminează dinspre continent, astfel că vizibilitatea deasupra mării este perfectă până departe, unde doar Peloponezul este stavilă privirii. Insula Egina pare a fi la doar câţiva kilometri, iar până la vapoarele staţionate, în aşteptarea intrării în port, ai crede că poţi ajunge înot în doar câteva minute. Doar strălucirile din spuma siajului bărcilor rapide îţi spune, prin mulţimea lor, că distanţa este cu mult mai mare, altfel s-ar ciocni între ele.

 

Am adăstat deci puţin şi gândurile au început să zboare. Nu în spaţiu, ci în timp. Nu sunt eu de vină. Istoria Greciei poartă toată vinovăţia. Valurile mării i-au purtat pe greci la mii de kilometri distanţă. Din păcate, din tot ce a fost, doar valurile au rămas. Ele mor în tăcere pe plajele line sau se sparg furioase pe falezele înalte, de parcă ar vrea să ţipe, din durerea neputinţei de comunicare cu noi, oamenii, sau chiar din revoltă în faţa ignoranţei noastre, a incapacităţii noastre de recepţie a mesajelor ascunse pe fundul mărilor, scoase la suprafaţă şi purtate de ele în zadar până la noi.

 

Aici, valurile nu sunt mari. Puzderia de insule şi insuliţe din Marea Egee le disipează. Am reţinut dintr-o carte sau de pe Internet – nu-mi amintesc acum sursa – că mareea atinge 19,6 metri la Golful Fundi, în America de Nord. Aici ajung la un metru.

 

În plimbarea mea de-a lungul litoralului am trecut şi peste un mic canal, un pârâu îndiguit, dar tot un pârâu, pe care ar trebui să-l numesc fluviu, fiindcă aşa am învăţat la geografie că se numesc apele ce se varsă direct în mare.

 

Pe plajă, cu sticla goală alături, cu adidaşii sub cap, pe cale de a fi îngropat de nisipul adus de vânt, visează liniştit un om fericit. E un vânt cald, ce bate de-a lungul ţărmului. Tipul are un uşor zâmbet în colţul gurii, semn că e mai mult decât mulţumit de viaţa lui.

 

La un moment dat, pentru că obosisem, m-am aşezat pe o bancă. Nu a durat mult şi o doamnă şi-a cerut voie să stea şi ea. Cum nu ştiu greceşte, ne-am înţeles prin semne. Nu te speria, afirmaţia mea din tinereţe că sunt timid şi cedez repede era doar o glumă. Deşi i-am spus că nu ştiu greceşte („Den catalaveno elinika”. Aşa m-a învăţat Silvia spun) ea insista să peroreze ceva de neînţeles pentru mine. La un moment dat am sesizat un cuvânt se părea a fi rusesc. Mi-a spus însă că nu ştie ruseşte, dar a completat: „Ia Bulgaria”. „Păi, dacă eşti din Bulgaria, cum nu ştii ruseşte?” – o întreb eu pe româneşte, la care ea îmi răspunde: „Tu, România?”. După o conversaţie demnă pentru un film cu prosti, am înţeles că este româncă din Cadrilater, ai cărei părinţi emigraseră în Grecia, împreună cu ea, copil pe atunci. Nu ştie nici bulgara şi nici româna, dar îşi aminteşte  câteva cântece româneşti (mi le-a cântat) şi unele cuvinte.

 

Am asistat şi la o scenă nostimă, dovedind că sentimentele şi dorinţa de comunicare depăşesc uneori atracţia sexuală: doi căţei se miroseau reciproc la boturi. (Aceasta este prima fază. Într-a doua se miros la fund, dar pe rând, fiindcă nu pot în acelaşi timp, ceea ce presupune un demers intelectual: stabilirea priorităţii. Cine o face primul? Poate că totuşi ordinea este prestabilită. Nu ştiu.) Scena este clasică. Originală era disproporţia dimensiunilor celor despre care scriu. Penisul celui mai mare aproape că egala întregul volum al căţelului mic. Am vrut să-i fotografiez, dar până să scot eu aparatul, cel mare s-a plictisit şi a renunţat, deşi cel mic încă se zbătea în lesă să continue dialogul olfactiv.

 

Despre moravurile şi năravurile grecilor am să scriu altă dată. Cele ale câinilor mi s-au părut mai amuzante. Acum doar o mică observaţie: multe grecoaice sunt foarte grase. Nu grase aşa cum sunt şi unele românce. Termenul obez ar fi o alintătură pentru ele. Unele afirmă că  mănâncă o singură dată pe zi, dar încep dimineaţa, imediat după ce se scoală, şi termină seara. Cred însă că e ceva mai grav: poate o maladie necunoscută mie, sau li s-a dat în copilărie ceva pentru creştere în înălţime (grecii sunt scunzi) şi ele d-au dezvoltat mai mult pe orizontală. Doamne fereşte!

 

Cu drag,

Mihai

 

*

*     *

 

Ascultând explicaţiile lui Luigi cu privire la motivele renunţării sale la Franţa în favoarea Greciei, domnul Brănescu replică:

-        Cu alte cuvinte, „Eu n-am venit că am venit; eu am venit că n-am venit”.

-        Nu înţeleg.

-        Este replica pe care Nicolae Bălcescu a dat-o unei doamne, care îl mai ajuta financiar pe când era în exil, lipsit de mijloace financiare.

-        A, este un joc de cuvinte: verbul a veni şi substantivul venit.

-        Te-ai prins.

 

*

*     *

 

-        Tată, dacă te rătăceşti prin Atena sau ai nevoie de o informaţie, nu te mulţumi cu o indicaţia primită de la un grec. Solicitaţi-l şi pe un al doilea; poate îţi indică direcţia opusă.

-        Eşti păţită?

-        Nu numai odată.

 

*

*     *

 

-        Haideţi să profităm de ziua asta frumoasă de toamnă şi să mergem pe litoral. În cinci minute suntem acolo.

-        De acord. E mai bine decât în bloc, înconjuraţi de beton.

 

Pe drum

-        Mergem ca elefanţii.

-        Cum adică?

-        Ele în faţă; fanţii în spate.

-        Asta pentru că noi am băut ceva şi, în această situaţie, conduc femeile.

-        E mai mult decât normal. Nici nu există cuvânt pentru poziţia inversă.

. . . .

 

            Cei mai încântaţi de ideea plimbării pe litoral au fost bărbaţii: Luigi prea ocupat cu serviciu şi socrul să, pentru noutatea evenimentului

-        Am fost inspiraţi să mergem azi la mare. Am prins o zi splendidă.

-        Da, şi nu este nici aglomeraţie. În week-end nu poţi să te plimbi liniştit din cauza celor ce vin să facă jogging pe biciclete sau să-şi arate căţeii.

-        Eu credeam că merg la biserică. Ştiam că grecii sunt foarte credincioşi.

-        Să nu exagerăm. Au doar multe sărbători, ceea ce e cu totul altceva.

-        Uite, eu tocmai am observat când am fost prin Plaka[1] că au un respect deosebit pentru biserici şi am făcut comparaţia cu ce s-a întâmplat în Bucureşti. Am văzut o biserică foarte mică, peste care s-a construit un bloc. Blocul, ridicat pe stâlpi, începe cu etajul 1. La parter a rămas biserica. M-a impresionat mult soluţia şi grija pentru biserică. Credeam că vorbiţi despre biserica de pe aceeaşi stradă, aproape de Monastiraki. Cea din mijlocul străzii.

-        Da, am văzut-o. Aceea este chiar foarte frumoasă. Ai putea crede că valoarea ei arhitectonică a salvat-o. Cea despre care vorbeam eu este prea mică, pentru ca să aibă vreo importanţă şi totuşi nu a fost distrusă. Cum se numeşte cea de lângă Monastiraki[2], că vreau să-i scriu Mihaelei.

-        Nu ştiu.

-        Deşi eşti grec, nu pari să fii foarte credincios.

-        Am încercat, dar – recunosc – nu prea mi-a ieşit. Am copilărit în Franţa, ţară în care cei mai mulţi oameni au curajul să spună că sunt atei.

-        Ateu înseamnă „fără Dumnezeu”, deci ei se definesc în legătură cu el, se raportează la el. Un ateu desăvârşit ar trebui să spună că nu-i interesează biserica, preoţimea, doctrinele religioase, că nu cred în Dumnezeu, dar cred în altceva, fiindcă orice om crede în ceva, are anumite convingeri. A fi „fără Dumnezeu” este foarte aproape de „a fi fără nici un Dumnezeu”, adică fără rost.

-        Aşa este. Ca să poţi spune că nu crezi sau crezi în ceva, ar trebui ca acel ceva să fie cât-de-cât definit. Eu m-am gândit la următorul lucru. Că tot suntem acum la mare, iată un exemplu. Meduzele sunt semitransparente. În Marea Neagră, care nu este foarte limpede, abia dacă le vezi. Ar putea fi şi mai transparente şi atunci nu le-am vedea deloc. Le-am atins de câteva ori, fără să vreau, în timp ce înotam, ceea ce nu e deloc plăcut, mai ales din cauza surprizei. Am auzit că pot provoca şi iritaţii, dar nu sunt sigur. Eu le-am atins numai cu palmele şi nu mi s-a întâmplat nimic. Ideea, ce vreau s-o avansez, este alta. Precum meduzele, pot exista în jurul nostru fiinţe, lucruri şi chiar entităţi necunoscute nouă, de care nu suntem conştienţi, fiindcă nu le sesizăm cu simţurile noastre. Iată un exemplu. Radiaţia solară. O percepem ca lumină sau căldură, dar numai după ce pătrunde în atmosfera terestră. Din ce este formată nu ştim. Cele două teorii, ondulatorie şi corpusculară, ne permit să valorificăm ştiinţific oferta soarelui, dar numai atât. Putem găsi şi alte exemple. Gravitaţia. Stăm cu picioarele pe pământ datorită ei, dar nu putem pune mâna pe ea, nici măcar ca pe o meduză. Radioul şi televiziunea funcţionează datorită unor unde, pe care – iată! – ştim să le folosim, chiar să le generăm, dar materia, din care sunt făcute, este ceva ce nu se lasă pipăită sau mirosită. Cu timpul, vom elucida unele asemenea mistere. Cu siguranţă nu toate, mai ales că multe altele vor apărea. Cum explicăm visele care au o evidentă legătură cu unele evenimente reale? Ce este telepatia? Sunt doar câteva enigme, neelucidate încă, şi m-aş bucura să rămână aşa. Ce-ar fi lumea fără enigme? Ce este Dumnezeu? Este dovada că – dacă nu ar exista enigme – oamenii le-ar inventa.

-        Interesant ce spui. Trebuia să te faci fizician sau aşa ceva. Dar, până se vor descoperi toate astea, uite ce culoare frumoasă are marea şi ce plăcut este să stai pe mal şi să nu faci nimic. Ah, dar uite aici, în golfuleţul acesta, ce limpede este apa. Peştii parcă ar fi săgeţi.

-        Se mişcă în toate direcţiile, de parcă vor să demonstreze mişcarea browniană.

-        Spuneam eu că trebuia să te faci fizician. Ba nu, că Brown acesta a fost botanist.

-        Chiar mi-ar fi plăcut fizica, nu botanica, dar părinţii mei, amândoi medici, nu concepeau ca eu să fiu altceva. Deşi sunt ceva valuri, apa e limpede chiar şi în larg.

-        Sunt valuri mici.

-        Se ridică valuri mari acolo unde marea vrea să vadă mai bine ce se petrece pe uscat. Aici însă nu se petrece nimic. De aceea nu sunt valuri mari.

-        Acum vrei să-mi demonstrezi că ai fi fost bun şi la altceva, decât la fizică şi medicină. Vezi că cine se risipeşte în prea multe domenii rămâne superficial în toate.

-        Eu vreau să fiu superficial în adâncime.

-        Dacă rămâneai în Franţa, puteai fi un bun urmaş al lui Eugen Ionescu. În Grecia nu cred să ai succes.

-        Aici ai succes doar dacă ştii să faci avere.

Nu s-ar putea spune că nu au făcut chiar nimic, dar au petrecut o zi plăcută pe malul mării. Doar sfârşitul zilei le-a atras atenţia că a doua zi vor trebui să revină la preocupările cotidiene şi că ar fi timpul să se întoarcă acasă.

-        Uite, şi soarele zăboveşte încă în coroana acelui pom, de parcă şi lui îi este greu să se despartă de această zi minunată.

 

*

*     *

 

Dragă Ela,

Nicolas se simte din ce în ce mai bine. Curios, are încă probleme de vorbire, dar gândeşte perfect. Compartimentarea creierului se dovedeşte nu numai că este o presupunere corectă, dar şi că aceste compartimente au o mare independenţă. Prezenţa mea aici este doar o măsură de siguranţă, în caz că se întâmplă ceva neprevăzut, ceea ce nu-şi doreşte nimeni. Mi-am permis de aceea să fac o excursie de o zi în afara Atenei, profitând de colaborarea unei firme de transport şi o asociaţie a diasporei române de aici. Organizarea a fost excelentă şi ruta aleasă foarte inteligentă.

Îţi voi relata acum cea mai interesantă excursie, pe care am făcut-o până acum.

Cei din antichitate i-au spus „Insula lui Pelops”, făcând abstracţie de istmul ce desparte Peloponezul de continent. Aş putea să-mi imaginez că definirea ca insulă a unei peninsule s-a născut în timpul epocii miceniene – Micene fiind la timpul acela o importantă cetate – când localnicii considerau că ei se află în centrul lumii, de unde drumurile către alte meleaguri plecau precum razele soarelui. Marinarii însă nu puteau ignora istmul, aşa că descărcau marfa, care era transportată pe uscat şi încărcată iarăşi pe altă corabie, pentru a ajunge la destinaţie. O altă variantă era ridicarea micilor lor ambarcaţiuni pe un şasiu cu roţi şi transportarea lor pe uscat de cealaltă parte a istmului. Aşa se face că oraşul Corint ajunsese la 300.000 de cetăţeni şi 460.000 de sclavi. Înconjurarea peninsulei era nu doar una foarte lungă, pentru navigaţia de atunci, dar şi una foarte periculoasă, din cauza furtunilor şi, mai ales, a piraţilor. Ideea de a străpunge cei 6 kilometri de uscat a apărut cu mult mai târziu, nici măcar atunci când Atena a devenit mai puternică, ci abia după ce a fost cucerită de romani. Ei au fost primii care au crezut că pot săpa un canal, care să permită comunicarea navală între mările Egee şi Ionică. Iniţiativa a aparţinut lui Nero, pe când la ordinea zilei era expresia: „toate drumurile duc la Roma”. Despre Nero ştim numai lucruri rele. În cea mai mare parte, ele sunt adevărate. Pe cele bune nu le ştim, fiindcă el a fost ultimul reprezentant al dinastiei Iulio-Claudiene, iar următorii împăraţi, din dinastia Flavilor, s-au străduit să-l denigreze, pentru a se pune pe ei în evidenţă. Nu este singurul caz. Ruşii, spre exemplu, îl blagoslovesc pe Petru I şi îl ignoră pe Ivan cel Groaznic, cel care, cu toate păcatele lui, a transformat Rusia într-un imperiu multi-etnic de peste 4 milioane de kilometri pătraţi, cu un uriaş potenţial economic, fără de care Petru cel Mare şi toţi ceilalţi urmaşi ar fi fost cu mult mai mici. Dar, cel mai evident caz de denigrare este Niccolň Machiavelli; pentru că a scris prima şi poate singura carte de ştiinţa politicii, deconspirând tehnicile uzitate în lupta pentru putere. În loc de recunoaştere, i s-a folosit numele pentru a desemna modul de gândire cunoscut astăzi ca „machiavelic” (perfid, abil, lipsit de scrupule), ca şi cum el l-ar fi inventat. Din nefericire, lucrarea începută de Nero cu surle şi trâmbiţe, la o festivitate unde el însuşi a făcut prima săpătură simbolică cu o lopată de argint, nu a continuat.

Cu o astfel de istorie, este de înţeles de ce Canalul Corint figurează pe lista obiectivelor turistice greceşti. El a fost primul şi pe itinerariul excursiei noastre. Cum, în continuarea traseului, figurau Micene şi Nafplio – prima capitală a statului independent Grecia – excursia promitea să fie deosebit de atrăgătoare.

Canalul Corint. Cei ce-l privesc de pe vechiul pod, fără să fi citit placa cu informaţiile privind construcţia lui, apreciază efortul celor ce, pe o lungime de 6.343 metri, au săpat în piatră la peste 80 de metri adâncime din punctul cel mai înalt (79 deasupra nivelului apei şi 8 dedesubt). Ceilalţi, care au aflat că visul de milenii al marinarilor a devenit realitate abia în 1893, au surpriza să constate că se află în faţa unui şanţ ceva mai mare.

În zilele noastre, canalul nu mai are nici pe departe aceeaşi importanţă ca în trecut, deoarece vasele moderne de mari dimensiuni nu se pot strecura prin cei 23 de metri lăţime ai lui la nivelul apei, dar pot ocoli peninsula în condiţii de siguranţă. Trecătorii mai grăbiţi, folosesc autostrada, de pe care probabil că nici nu vor remarca existenţa canalului.

Cu siguranţă că, în occident, un bun organizator de turism, ar plimba excursioniştii cu mici ambarcaţiuni de-a lungul canalului, de unde pereţii abrupţi, priviţi de jos în sus, ar impresiona cu adevărat turiştii. Privit de sus, de pe pod, imaginea de şanţ părăsit este dezolantă.

Noi ne salvăm în legendă. Sisif este cel ce are numele legat de Corint. Evident, de istm şi nu de canal. Până să-l pedepsească Zeus să urce binecunoscutul bolovan, se spune că a construit Acrocorint (corintul de sus) şi a fortificat istmul, forţând călătorii să plătească o taxă de trecere. A fost un mare şmecher acest Sisif, motiv pentru care a şi fost pedepsit. Totul i s-a tras de la faptul că i-a spus lui Asopus, zeul râurilor, că Zeus i-a răpit fiica, pe Egina. Şeful s-a înfuriat şi i-a ordonat lui Thanatos (moartea) să-l ia pe Sisif. Acesta era însă mai puternic şi l-a legat el pe Thanatos, salvat în cele din urmă de către Hades, care l-a luat pe Sisif în lumea de dedesubt. Şmecherul fusese prevăzător şi îşi instruise soţia să nu execute ritualurile funerare, furnizându-i astfel pretextul cu care l-a convins pe Pluto să-l învoiască pentru scurt timp să se întoarcă pentru a-şi pedepsi soţia. Odată ajuns pe pământ, nu şi-a respectat promisiunea şi a continuat viaţa sa obişnuită. Despre el mai circulă alegaţia conform căreia ar fi tatăl real al lui Odiseus, fiul lui Anticleia, soţia regelui Laertes din Ithaca. Este acreditat ca autor al multor şiretlicuri, dar, în final, tot la munca de jos-în-sus, cu bolovanul, a ajuns.

După traversarea Canalului Corint, intrăm în Peloponezul lui Pelops. Mai aruncăm totuşi o privire spre dreapta, unde zărim vechiul Acropole al Corintului şi ne dăm seama că – indiferent cine l-a construit – controlul istmului era un obiectiv important. Legenda spune că Tantal, unul dintre numeroşii fii ai lui Zeus, pentru a verifica omniscienţa zeilor, veniţi să cineze la el, şi-a ucis fiul, pe Pelops, şi le-a servit carnea lui la masă. Rezultatul testului a fost pozitiv, lui Pelops i s-a redat viaţa, iar Tantal a fost pedepsit să sufere de sete şi foame. Legat de un copac, avea apă şi mâncare din belşug, dar la orice încercarea de a se apropia de ele, acestea se îndepărtau, astfel că el nu le putea atinge. Blestemul zeilor s-a perpetuat şi asupra generaţiilor următoare. Legenda este sinistră, dar Peloponezul este frumos. Nu întâmplător, Arcadia se afla tot aici. Există şi alte legende cu privire la originea lui Pelops; Homer spunea că ar fi fiul lui Hermes. Mai interesante sunt cele despre faptele lui şi ale urmaşilor săi, Heracles printre ei, la a patra generaţie. Dintre legende, cea mai cunoscută este cea a căsătoriei lui cu Hippodameia, fiica lui Oenomaus, în urma unui şiretlic, într-o cursă de care. El i-a promis vizitiului acestuia, Myrtilus, că îl lasă o noapte cu Hippodameia, dacă îl ajută să-l învingă pe  Oenomaus. Myrtilus a schimbat osia la una dintre roţile carului, Oenomaus a căzut şi s-a rănit mortal. Înainte să-şi dea ultima suflare însă, l-a blestemat pe Myrtilus să moară la rândul său de mâna lui Pelops, ceea ce s-a şi întâmplat. Mitul este înfăţişat pe frontonul de est al Templului lui Zeus din Olimpia, aflat astăzi la Muzeul de Arheologie din localitate.

Olimpia nu se află pe itinerariul excursiei noastre; Micene, în schimb, este şi el merită cu prisosinţă să fie vizitat, fie şi numai pentru că a dat numele civilizaţiei miceniene. Ceea ce admirăm noi astăzi sunt ruinele „Casei lui Atreu”. Accesul se face prin celebra „Poarta leilor”, numită astfel datorită uriaşei pietre de deasupra portalului, cu doi lei sculptaţi. Remarcabilă este dimensiunea foarte mare a pietrelor folosite la construcţia zidurilor. Întrebarea „cum au fost transportate?” nu poate fi evitată. Surprinzătoare pentru mine a fost şi ideea construcţiei unui castel, întărit ca o cetate, pe o înălţime apărată în mod natural de pante foarte abrupte. Este un castel, şi nu o cetate ţărănească, în genul celei de la Râşnov din Transilvania, în care locuitorii se puteau refugia temporar din faţa năvălitorilor. Aici explicaţia poate fi diferită. (Explicaţia mea, fără nici o pretenţie ştiinţifică.) Năvălitori se spune că au fost cei ce, venind din Orientul Apropiat, au construit ceea ce se numeşte azi „civilizaţia miceniană”. Erijaţi în castelani şi regi, ei aveau nevoie să se apere de eventuale revolte ale populaţiei locale. Situaţia este oarecum asemănătoare cu cea din Europa occidentală, unde, după prăbuşirea Imperiului Roman de Apus, şefii militari ai triburilor germanice năvălitoare au construit fortăreţe, dezvoltate ulterior ca cetăţi şi castele. Rog să-mi fie iertată opinia de neofit, dar nu mă pot abţine să-mi pun întrebări şi chiar să fac ipoteze, atunci când logica unor afirmaţii mi se pare şubredă, chiar dacă vine din partea unor specialişti.

La intrare, se află „Trezoreria lui Atreu”. Nu este vorba despre vreo comoară, ci despre un cimitir, mai important decât orice comoară, fiindcă a găzduit mormintele unor regi şi, posibil, ale unor eroi legendari celebri. Schliemann, cel care, entuziasmat de „Iliada” lui Homer, a efectuat săpături arheologice în Grecia, crede că a găsit chiar masca funerară din aur a lui Agamemnon, regele din Micene, care a condus asediul cetăţii Troia. Despre Atreu circulă o legendă la fel de sinistră ca cea a bunicului său, Tantal. Se spune că soţia lui a fost sedusă de către fratele lui, Thyestes. Ca răzbunare, Atreu i-a ucis acestuia doi fii. După ce l-a ospătat cu carnea lor, i-a arătat capetele fiilor, făcându-i astfel cunoscut ceea ce tocmai mâncase. Bineînţeles, zeii nu au lăsat fapta nepedepsită, iar consecinţele au trebuit să le suporte şi urmaşii lui Atreu, printre care Agamemnon, Menelaos, Oreste şi alţii. Agamemnon şi-a sacrificat fiica, pe Ifigeneia, pentru a porni vântul necesar călătoriei, pentru ca, la întoarcere, să fie ucis de către soţia sa,  Clytemnestra, împreună cu amantul ei. Cei doi au fost, la rândul lor, ucişi de către Oreste, fiul lui Agamemnon şi al Clytemnestrei. Astăzi, noi admirăm masiva „poartă a leilor” de la intrarea în palat şi sperăm ca blestemul zeilor să nu se fi perpetuat până în zilele noastre. Pentru siguranţă, cetatea nu este locuită.

Noi ne continuăm drumul spre Nafplio, ţinta finală a excursiei. Notăm doar în trecere existenţa a două situri arheologice importante, Argos şi Tiryns, pe care însă nu avem timp să le vizităm. În Argos, marea atracţie este amfiteatrul de 20.000 de spectatori, construit în secolul IV î.Ch. şi modernizat de romani de două ori. În apropiere, se află dealul pe care s-a aflat anticul acropole, de pe care priveliştea Marii Egee se spune că este impresionantă. Bineînţeles, există în Argos şi un muzeu de arheologie. Tiryns a fost o cetate, situată pe malul mării, menită să apere Micene şi Argos. Indicaţia lui Homer, potrivit căreia cetatea avea ziduri groase, este pe deplin confirmată de ruine şi, dacă mai adăugăm şi panta foarte abruptă, ne dăm seama că atacurile asupra cetăţii erau extrem de dificile. Între timp, marea s-a retras, aşa că turiştii de azi îşi pot imagina cetatea, privind de pe uscat ruinele ei. Aici, în Tiryns, se spune că s-a refugiat Bellerophon, pentru a fi purificat de către regele Proetus. Numele lui era Hipponous şi era fiul lui Poseidon. Bellerophon (ucigaşul lui Bellerus) a fost porecla ce a primit-o, după ce şi-a omorât fratele, pe Bellerus. În continuare, a avut o viaţă aventuroasă, încununată cu multe succese. Din ce în ce mai încrezător în sine, a stârnit furia zeilor, mai ales după ce şi-a propus să urce pe Muntele Olimp. Hotărâţi să-l pedepsească pentru aroganţa sa, zeii au făcut astfel încât Pegas să-l arunce. Rănit şi, în cele din urmă, paralizat, a trăit restul zilelor sale în mizerie.

Nafplio este astăzi un oraş modern. El va rămâne însă în istorie ca fostă capitală a primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independenţă din 1821 şi până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Pănă la Otto, şeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele. Pentru noi, interesante sunt însă obiective sale turistice: fortăreţele Palamidi, Bourtzi şi Its Kale, Muzeul de Arheologie, Muzeul de Folclor, Muzeul Militar sau biserica Sfântul Spiridon.

Principala atracţia este însă fortăreaţa Palamidi şi – mai ales – priveliştea oferită asupra oraşului şi a golfului. Fortăreaţa a fost construită de către veneţieni, în cea de a doua ocupaţie (1686-1715). Aici, scopul construcţie este bine definit. Accesul este posibil de pe şoseaua ce urcă până la intrare sau pe scara cu cele 999 de trepte (aşa se spune, dar mai sunt şi pante fără trepte), pe un perete aproape vertical. Pe noi, autocarul ne-a dus până la intrare. Aici am avut iniţial o dezamăgire, finalizată însă mai bine decât mă aşteptam. Ghidul ne-a spus că, fiind în întârziere, autocarul nu ne poate aştepta; urmează să coboare în oraş pentru a lua masa. Mi s-a părut absurd să vii până la intrare şi să ratezi obiectivul pentru o masă. Întârzierea fusese deja un motiv de enervare: la plecare, autocarul a fost cel care întârziase o oră. Ne aflăm în Grecia şi, duminică la 8 dimineaţă este mai aproape de miezul nopţii decât de zorii zilei. Exista totuşi varianta ca cei ce vor totuşi să viziteze fortăreaţa să coboare pe scări, urmând să se întâlnească cu ceilalţi în port. Bineînţeles că am ales această a doua variantă. Recompensa a fost mare: priveliştea asupra oraşului şi golfului este superbă. Dacă autocarul nu s-ar fi grăbit să coboare şi ne-ar fi aşteptat, m-aş fi mulţumit cu o vizită superficială a fortăreţei şi aş fi ratat coborârea pe trepte, mai spectaculoasă chiar decât fortăreaţa propriu-zisă, de o frumuseţe greu de egalat.

Insuliţa din golf este şi ea dotată cu o mică fortăreaţă. Poartă numele Bourtzi şi a fost construită tot de către veneţieni, în scop de apărare. Apele golfului par adânci, dar nu sunt; există doar un canal de navigaţie, care putea fi blocat cu lanţuri din insulă. Până să-şi găsească destinaţia finală, aceea de a nu folosi la nimic, fortăreaţa a servit drept casă a călăului oraşului şi, mai târziu, de hotel de lux. O utilitate totuşi are încă: este deosebit de pitorească.

Pentru a evita întoarcerea pe acelaşi drum – dar nu numai – itinerariul nostru a inclus şi Epidavros, cu celebrul teatru, despre care se spune că are cea mai bună acustică din lume. O monedă lăsată să cadă pe scena de jos se aude până în ultimul rând, aflat la 23 de metri deasupra.

Şoseaua pe malul Golfului Saronic, de la Epidavros la Corint, merită ea singură o excursie. Este de un pitoresc incredibil. În mijlocul plantaţiilor de portocali şi măslini, casele rare, majoritatea cu un etaj, unele adevărate vile, arată că ocupaţia de fermier merită toată atenţia, cu condiţia s-o iei în serios.

Pe ultimii kilometri, Zeus ne-a luat şi pe noi în seamă. Pe fondul unei uşoare ploi, şi-a aruncat fulgerele sale, brăzdând cerul în toate direcţiile. Nu a durat mult; în final, a apărut şi curcubeul, semn că a fost doar o atenţionare.

 

*

*     *

 

-        Ştiţi cum se numeşte în Grecia un bărbat bine crescut?

-        ???

-        Xenos (străin). Când mergeam pe stradă, azi dimineaţă, am cedat trecerea unei doamne în dreptul unui pom de pe trotuar, ce îngusta trecerea. Mi-a răspuns „Thank you”. Fără să mă cunoască, şi-a dat seama că sunt străin, fiindcă un grec n-ar fi făcut aşa ceva.

 

*

*     *

 

-        Astăzi am avut noroc de două ori. Primo: am descoperit un obiectiv turistic mai puţin cunoscut. Secundo: am păcălit ploaia.

-        Chiar eram îngrijoraţi. Aici a plouat foarte tare.

-        Şi acolo.

-        Unde este acest acolo?

-        Dincolo de vechiul zid de apărare al Atenei, în fostul drum către Pireu, se află un vechi cimitir.

-        Desigur. Keramikos.

-        Deci ştiţi. Atunci nu vi-l mai descriu.

 

Nu l-a mai descris pentru ei, care-l ştiau, dar i-a scris soţiei.

 

Dragă Ela,

Astăzi am avut noroc de două ori. Primo: am descoperit un obiectiv turistic mai puţin cunoscut. Secundo: am „by-pass”-at ploaia.

Obiectivul turistic este un cimitir, de fapt ruinele lui, un site arheologic. Am citit că el lega Poarta Dipylon (cea mai importantă din zid şi principala intrare în oraş) cu Academia lui Platon. Este cel mai celebru cimitir din antichitate. Poartă numele „Keramikos”. Dipylon nu era  o poartă simplă, ci o construcţie cu patru turnuri, ce închideau o curte. Accesul se făcea prin două porţi, de unde şi numele ei. A fost construită în 478 î.H. odată cu „Zidul Temistoclean” şi a dăinuit până la cucerirea romană. Pe ambele părţi ale drumului, în zona numită Demosion Sema (ceea ce înseamnă un fel de cimitir public) au fost înmormântate personalităţi ale oraşului sau eroi ce s-au remarcat pe câmpurile de luptă. Pericle însuşi a fost înmormântat aici. Astăzi, noi identificăm doar câteva nume, ca Agathon, Dionysios sau faimosul Alcibiades.

În lipsa crucilor, este de apreciat diversitatea monumentelor, unele chiar foarte frumoase. Încă odată, se dovedeşte că monumentele vorbesc despre trecut mai bine decât istoricii.

Am văzut şi o broască ţestoasă. Ştiu că broaştele ţestoase trăiesc foarte mult. Nu cred însă ca cea pe care am văzut-o eu să fie chiar din antichitate. Am aflat însă că mănâncă iarbă, fiindcă chiar asta făcea. Nu s-a sinchisit de prezenţa mea, aşa că nu-mi pot reproşa că i-am afectat digestia. Nu ştiu dacă numele cimitirului, Keramikos, sau altceva i-a determinat pe arheologii atenieni să amenajeze în vecinătatea cimitirului un muzeu al ceramicii.

Aici intervine norocul meu numărul doi. În timp ce vizitam cimitirul a apărut un nor mare şi foarte negru. L-am observat când era deja deasupra mea. Ploaia urma să cadă imediat. Am alergat la muzeu să mă adăpostesc. Tocmai terminasem vizita cimitirului, aşa că nu am pierdut nimic. A trebuit doar să mă grăbesc să nu mă ude ploaia, fiindcă nu aveam umbrela la mine. Am ajuns la fix.

Muzeul este cu adevărat foarte frumos. Pe lângă valoarea arheologică a obiectelor expuse, unele vase sunt chiar foarte frumoase.

Când am terminat vizita, ploaia a încetat. Totul a funcţionat perfect.

----

Fără nici o legătură cu vizita de azi: pe înălţimi, s-au construit cetăţi şi palate fortificate. Numai grecii au făcut artă. Între arta din trecut şi cea modernă este o diferenţă fundamentală, astfel încât ele nu pot fi comparate. În trecut se urmărea perfecţiunea formelor cunoscute. În arta modernă se caută noutatea. Dacă despre tablourile sau sculpturile antichităţii putem spune că au atins sau nu perfecţiunea, despre arta modernă nu avem criterii de evaluare. Eu pot spune, spre exemplu, că acest tablou îmi place sau nu, în timp ce altă persoană poate avea o părere diferită.

 

*

*     *

 

Draga Ela,

 

Îmi pare rău că nu ai putut veni şi tu în Atena să petrecem împreună cele bune şi cele rele (sper cât mai puţine). Până acum e bine. Dimineaţa profit de timpul liber, acordat de Luigi, care trebuie să meargă la serviciu şi merg pe unde pot s-o fac singur, sau doar mă plimb. După masă, în schimb, scumpul nostru ginere nu-mi lasă o clipă de răgaz. Nu mă plâng, fiindcă îmi plac discuţiile cu el. Mă întreb doar de unde are atâta energie.

 

Ieri, am vrut să cumpăr pentru mine un iaurt şi müsli, să mănânc dimineaţa, aşa cum ştii că îmi place mie. Ei preferă un mic dejun mai consistent. E normal. Sunt mai tineri şi au un metabolism mai activ, dar şi consumă mai multă energie decât mine. Spre surprinderea mea, magazinul era închis. Nu ştiam să fie vreo sărbătoare pe 22 februarie, dar de la greci te poţi aştepta la orice. În materie de sărbători sunt specialişti. Am aflat că este „Lunea curată”. Bineînţeles că prima interpretare a fost de zi a curăţeniei. O singură zi pe an pentru curăţenie pare totuşi cam puţin. Poate pentru curăţenia de primăvară. Înseamnă că ar mai trebui să fie şi una de toamnă. Prea multe presupuneri strică, aşa că am apelat la surse oficiale. Am aflat că sunt două sărbători de Lăsata secului, şi nu una, aşa cum credeam eu: de carne şi de brânză. Anul acesta, prima a fost pe 15 februarie, iar a doua ieri, pe 22, când se consideră că începe postul propriu zis. Din punctul meu de vedere, el a început odată cu interzicerea consumului de carne, cel de brânză fiind mai puţin sever. A fost deci ziua de ieri, când mai puteam încă să mâncăm fără restricţii extrem de severe. Rezultă de aici două interpretări pentru „Lunea curată”. Una preoţească, de zi a curăţirii noastre interne fizice şi alta a celei sufleteşti, mai puţin religioasă, de curăţenie în sens laic, după cheful din ziua precedentă, deci tot o zi a curăţeniei.

 

Nu sunt specialist în obiceiurile oamenilor în asemenea ocazii, aşa că mă voi limita la unul singur, cel mai vizibil de aici: înălţatul zmeielor. Sute de asemenea obiecte zburătore brăzdează cerul, mai ales pe litoral. Tehnologia modernă a realizat şi fire subţiri şi rezistente, astfel că unele se ridică la peste 100 de metri. Momentul nu a fost nici el ales întâmplător. Sfârşitul lunii februarie şi începutul lui martie este cea mai urâtă perioadă din Atica, în special datorită vântului şi cum martie (şi nu Marta) nu poate lipsi din post, momentul este ideal pentru „zmeit”. Este frumos. Pe lângă zmeiele cumpărate din comerţ, am văzut şi unul încropit cu tricolorul românesc. Chiar dacă nu era cel mai frumos, a fost singurul care mi-a rămas în memorie. Celelalte au contat doar prin efectul de ansamblu.

 

Cu acest prilej, am asist şi la o scenă deosebită. Imediat ce am ieşit la plimbare, după primii metri am văzut o pereche de tineri – aproximativ 25 de ani – care se chinuiau să-şi recupereze zmeul, încurcat în sârmele liniei de tramvai. La fată se vedea dorinţa de a recupera obiectul iar la el dorinţa de a-i fi ei pe plac. Amândoi aveau un zâmbet plăcut, ceea le sporea simpatia cu care erau priviţi nu numai de către mine.

 

Mi-am continuat plimbarea pe alee de-a lungul litoralului, cu pauze destul de mari, admirând performanţele unora şi străduinţa altora de iniţiere a copiilor în această îndeletnicire, mai ales că peisajul era frumos. Deşi cerul era în general închis, soarele reuşea să-şi strecoare razele printre nori chiar deasupra noastră, luminând marea, de un verde neaşteptat de deschis. Valurile înspumate - destul de mari pentru Marea Egee, unde mulţimea insulelor împiedică deplasarea lor – erau puse în evidenţă, ceea ce mă făcea să regret că plecasem fără aparatul de fotografiat.

 

La întoarcere, i-am găsit pe cei doi tineri în aceeaşi poziţie. Între timp un tramvai se oprise, deşi putea trece liniştit. O biată aţă nu putea să-l stânjenească cu nimic. Amabilitatea vatmanului ar fi fost intens apreciată dacă aşteptarea nu ar fi durat cu mult peste limitele acceptabile de către cel mai răbdător călători. Acum, tramvaiul era gol. Toţi călătorii coborâseră. Unii probabil aveau treabă. Cea mai simplă soluţie ar fi fost să rupă firul zmeului. Dar nu, tinerii continuau să ţină de sfoară şi să zâmbească, deşi cam stânjeniţi. Alt tramvai nu a venit, deşi ar fi trebuit să treacă chiar mai multe. Înseamnă că celelalte au fost oprite în alte staţii, sau chiar la cap de linie. Cum nu aveam nici o treabă, m-am gândit să rămân să văd cât de mult poate dura această scenă, deşi începuse să mi se facă foame şi nu erau semne de schimbare. Salvarea a fost o maşină a firmei, din care au coborât doi lucrători cu o cange lungă, cu care au dat jos zmeul. În tot acest timp, vatmanul a stat pe scaunul lui, în tramvai. Presupun că nu avea voie să-şi părăsească postul. În plus, era şi el probabil ostenit după obositoarea zi de ieri. A avut totuşi o iniţiativă: bănuiesc că el a fost cel care a dat un telefon celor de la firmă, în urma căruia au venit cei doi lucrători. Prima lor manevră a fost să desprindă sfoara de zmeu, spre dezamăgirea domnişoarei. A doua a fost distrugerea completă a OZC-ului (Obiect Zburător Cunoscut). În sfârşit, tramvaiul a plecat. Cei doi au mai rămas câteva minute să contemple momentul, după care au plecat şi ei. Fără zâmbet, mi-au părut mai puţin frumoşi. Am plecat şi eu, cu două întrebări. Nu are rost să le scriu, fiindcă sunt prea evidente.

 

Cu drag,

Mihai

 

P.S.

Nimic nu rămâne nepedepsit. Ieri, am bârfit. Astăzi am fost eu călător într-un tramvai. În drum spre centrul oraşului, acesta s-a oprit dintr-un motiv necunoscut mie. Printre blocuri nu este un loc propice pentru înălţat zmeie, dar motive pentru a întrerupe circulaţia se pot găsi oriunde. Aveam cu mine un pachet destul de greu, aşa că mi-ar fi fost greu să continui drumul pe jos. În consecinţă, m-am înarmat cu răbdare şi am aşteptat. Mult, foarte mult! Adevărul este că am avut noroc: când am ajuns la destinaţie, am constatat că în centru plouase. Clima este foarte instabilă în timpul primăverii şi cu diferenţe mari între diferitele zone ale Atenei. La distanţă de numai câţiva kilometri, poate fi urât în centru şi mai ales pe dealuri, în timp ce pe litoral - unde este cu mult mai constantă - soarele să strălucească.

 

. . . . 

 

Dragă Ela,

 

Am reuşit în sfârşit să vizitez Muzeul Acropole. Nu Acropolele; acolo am fost când eram mai tânăr. Acum nu ştiu dacă pot urca toate scările, iar Propileele – o poarte menită să te facă să crezi că dincolo de ea ar fi Paradisul – s-ar putea să fie de netrecut pentru vârsta mea. De unde se vede că în Rai trebuie să intri de tânăr. (Glumesc!)

 

Se află, bineînţeles, la poalele Acropolelui. Primul lucru care te impresionează este clădirea: mare, modernă, frumoasă, adecvată scopului.

 

Înainte de a intra în muzeu însă, am remarcat lucrările de artă din staţia de metrou. Sunt expuse în basorelief copii ale unor lucrări din muzeu. Excepţională idee, formidabil mod de atragere a celor ce doar călătoresc cu metroul. O dovadă de inteligenţă şi colaborare dintre edili şi staff-ul muzeului. O banală staţie de metrou a devenit un spaţiu cultural. Chiar dacă sunt expuse doar copii, ele sunt de preferat unor kitschuri. Dar mai presus de orice, întreg ansamblul este o chemare către originale, o chemare către cultură. La noi se spune „Unde e cultură e şi lucrătură”. Sunt convins ca şi în Grecia e la fel, dar uite că aici sunt şi excepţii.

 

Obiectivul meu era să văd cele câteva statui care păstrează urmele culorilor. Le-am văzut. Într-adevăr, sunt doar urme. Din fericire, muzeografii au creat alături copii colorate, aidoma celor originale, sau pe-aproape. Fotografiatul este interzis în muzeu, dar am reuşit să „fur” câteva imagini. Am să ţi le arăt când vin acasă. Nu sunt grozave. Nu întâmplător, sculptorii de mai târziu, probabil începând cu cei din Renaştere – nu sunt sigur – au renunţat la culori. Sunt mult mai frumoase albe. Spre deosebire de pictură, unde te frapează culoarea, statuia albă redă mai bine mişcarea şi pune în evidenţă frumuseţea trupului. Culorile sunt aplicate pe îmbrăcăminte: palos (ceea ce se află pe cap), imátio (un voal subţire (din in) deasupra rochiei), hiton (rochie subţire din bumbac) şi poplis (rochie groasă din lână). Korele (fetele) ţin în măna dreaptă ceva iar cu stângă se ţin de fustă, precum copiii.

 

Al doilea obiectiv era reproducerea frizelor Parthenonului, după originalele ce se află la Londra. Le-am fotografiat şi pe ele. Este vorba despre aşa numita „Marmura Elgin”, pe care grecii o cer înapoi fără succes, bineînţeles. Iată istoria: în 1801, guvernul turc i-a permis lordului Elgin, ambasador al Marii Britanii, să ia „câteva pietre şi sculpturi” din ce mai rămăsese din Acropolele năruit, pe care acesta le-a vândut ulterior către British Museum. Aproape 200 de ani mai târziu, grecii şi-au dat seama ce au pierdut şi le revendică. Răspunsul englezilor era de aşteptat: dacă nu le recuperau ei, ele ar fi dispărut demult, fiindcă nu doar turcii, dar chiar şi grecii foloseau marmura din Acropole ca material de construcţii pentru lucrări dintre cele mai rudimentare. În plus, la British Museum, ele stârnesc admiraţia şi curiozitatea a mii de oameni, care îşi propun să vadă Atena, contribuind astfel la veniturile din turism ale Greciei.

 

De asemenea, de remarcat şi originalele cariatidelor, ce pot fi admirate aici de aproape. Au cam doi metri şi jumătate înălţime.

 

În rest, risipite în spaţii largi, de bucăţi de statui şi basoreliefuri, dovezi ale trecutului, dar prea puţin interesante pentru un vizitator comun ca mine. De la capete fără nas şi penisuri fără corp, se găsesc sute de fragmente, din care muzeografii încearcă să reconstituie originalele.

 

În Parthenon se aflau două statui ale Atenei: Atena promahos (prima care intră în luptă) – statuie mare, exterioară Parthenonului şi Athena Hriselfantină (din aur şi fildeş), în interior. Friza de pe latura de Nord a Parthenonului reprezintă Războiul Troian. Friza de pe latura de Vest a Parthenonului reprezintă „Lupta cu amazoanele”.

 

Frontoanele au patru cai la extremităţi, ceea ce indică faptul că acţiunea se petrece într-o singură zi. Ele sunt  Qvadrida lui Helios (soarele) şi Qvadrida Selenei (luna).

 

Ah, era să uit! Din punct de vedere artistic, cel puţin în opinia mea, vasele pictate merită toată atenţia, indiferent dacă sunt eritromorfe (pictură roşie pe fond negru, mai veche) sau Kianomorfe (pictură neagră pe fond roşu, mai nouă).

 

Am mai aflat că micile statuete – în general capete – nu sunt bibelouri, ci ofrande. Nu trebuie deci să ne aşteptăm să fie frumoase.

 

Şi încă o informaţie: metopele de pe frizele Parthenonului aveau 105 cm. înălţime, adică tot atât cât gardurile la proba de 110 m. garduri, la care eram specialist, pe când eram tânăr, dacă îţi mai aminteşti de acele vremuri. Şi pentru că sper s-o faci, eu tocmai mi-am amintit o glumă nu chiar de atunci, dar nici foarte nouă. Un bărbat mai în vârstă, aşa ca mine, spune: „Ce timpuri, domnule, pe vremea lui Stalin . . .”. La mirarea interlocutorului, răspunde: „Pe atunci făceam sex de două ori pe noapte; odată seara şi încă odată dimineaţa. Acum . . .”. Zeiţa Atena nu putea să facă sex. Ea purta o pelerină din pielea caprei Amaltea, care era inexpugnabilă. Se numea egida, de unde şi expresia „sub egida ….”. Deci nimeni nu ştie ce avea Atena sub egidă. Mai grav e că avea pe piept o gorgonă, de fapt capul Meduzei, ucisă de Perseu. Cine privea o gorgonă împietrea pe loc.

 

Când mai aflu ceva, îţi scriu. Pa!

 

Al tău,

Mihai

 

Ultimul an de liceu

 

Şcoala a început fără Nicolas. El nu a dorit să apară în faţa colegilor până când nu-şi va reveni complet. Nu concepea să fie ironizat pe seama faptului că nu poate vorbi ca înainte. Pentru accelerarea vindecării a început să meargă la un logoped, dar a renunţat fiindcă orele de consultaţii i s-au părut inutile şi – mai ales – foarte scumpe pentru veniturile mamei lui.

Problema principală era absentarea de la şcoală. Consiliul profesoral a acceptat ca Nicolas să absenteze în următoarele trei luni, dar să participe la teze. Dacă rezultatele vor fi satisfăcătoarea i se va permite să continue.

Nicolas este hotărât: el crede că va reuşi să-şi recapete vorbirea cursivă până la Crăciun şi să-şi convingă profesorii că se poate reintegra în regim normal, şi să termine anul şcolar şi liceul cu bine. Simte că Maria este alături de el.

 

. . . .

 

Fără Nicolas, atmosfera din clasă s-a modificat. În lipsa lui, răuvoitorii grupului se simt mai puternici şi atacă. Dacă, iniţial, la baza discordiei dintre grupări era etnia diferită a celor trei, încă din anul precedent a apărut un motiv în plus. Maria era de departe cea mai bună la învăţătură, nu numai datorită seriozităţii şi inteligenţei, dar şi ca urmare a îndrumării părinţilor şi a informaţiilor suplimentare din domenii culturale. Din grupul advers, Adonis Kontomaris se remarca la matematică şi fizică. Exista astfel un oarecare echilibru al inteligenţelor sau măcar o speranţă pentru Adonis că se află „în cărţi”. Asta până într-o zi, când, profesoara de fizică, explicând un fenomen, a pus o întrebare retorică. Înainte însă ca ea să continue, Nicolas a dat răspunsul. Deşi rostită încet, ca pentru el, ea a auzit replica lui, care a surprins-o prin inteligenţa ei. Nu era chiar soluţia exactă, ci una cu caracter mai general, dar care o conţinea şi pe cea cu care ea urma să-şi continue explicaţia. Profesoara era o domnişoară bătrână nu tocmai reuşită din punct de vedere fizic, dar dedicată profesiunii. Folosea des metoda socratică a dialogului, făcând astfel prelegerile mult mai atractive. Întrebările ce şi le punea singură rupeau monotonia, trezeau atenţia, iar răspunsul ce venea în continuare deschidea orizontul elevilor. Imediat, a atras atenţia întregii clase asupra inteligenţei soluţiei lui Nicolas. De atunci, el a devenit favoritul ei, evidenţiat ori de câte ori avea prilejul. Nicolas, la rândul lui, stimulat astfel, s-a îndrăgostit de fizică şi învăţa cu asiduitate. Rezultatele erau deci fireşti.

În atmosfera din clasă însă, odată echilibrul deteriorat, ura lui Adonis s-a accentuat. Maria părea singură. Deşi colegii nu cunoşteau în detaliu evenimentele din excursie, simţeau că între Maria şi Iannis s-a produs o răcire a relaţiilor, dacă nu chiar o ruptură, deoarece aproape că nu-şi mai vorbeau. Oricum, Iannis nu conta prea mult. Prietenia lui cu Nicolas şi Maria era datorată obişnuinţei din fragedă copilărie şi mai puţin unor preocupări comune.

Singurul atu al Mariei rămâne recunoaşterea unanimă – nu doar a profesorilor, ci şi a colegilor – că este cea mai bună la învăţătură din clasă şi model de corectitudine, chiar atunci când situaţia nu o avantajează. Se bucura din acest motiv de respectul tuturor, dar acum este din ce în ce mai izolată.

. . . .

 

Independent de eroii noştri, colegialitatea obişnuită din anii precedenţi este pe cale de dispariţie. Deşi sunt încă elevi, ei sunt tot mai conştienţi că, după absolvire, vor pleca pe căi diferite şi se comportă ca şi cum ar fi concurenţi la aceeaşi facultate. Iar cei care nu intenţionează să facă studii superioare, din cauza invidiei, sunt chiar mai răi.

 

*

*     *

 

Dacă la început prezenţa ca medic a domnului Brănescu alături de Nicolas era utilă din punct de vedere psihologic, cu timpul ea a devenit doar un pretext, care nu mai putea să dureze mult. Îi părea însă extrem de rău să renunţe la atmosfera de aici şi să se întoarcă la vechile lui obiceiuri. Îşi repeta aproape în fiecare zi – uneori cu glas tare, să audă şi alţii – cât de bine se simte în clima din Atica. Nu-l mai dor încheieturile şi nu a mai făcut obişnuita lui gripă de toamnă, care în ultimii ani se multiplica îngrijorător. Se simţea mai tânăr cu câţiva ani, avea mai multă energie şi chef de viaţă.

Singurul lui regret era absenţa lui Mişu, cel mai bun prieten al lui, dar Mihaela a promis să aibă grijă de el. Mişu era un câine, acum destul de în vârstă. Nu ştiau câţi ani are. L-ar fi luat cu el, dar nu-şi putea permite să-i deranjeze pe Luigi şi Silvia şi cu prezenţa unui animal în casa lor, care nu suportau nici o pisică. „Animalele sunt purtătoare de microbi inofensivi pentru ele, dar dăunătoare pentru om” – obişnuiau ei să spună. Până să iasă la pensie, el însuşi nu ar fi conceput să aibă un câine în casă. Chiar îi dispreţuia pe cei care o fac. Îi considera oameni lipsiţi de preocupări serioase, „cel mai bun prieten al omului” fiind util celor ce nu pot avea prieteni printre semeni. Excepţie făceau doar cei ce, într-adevăr se aflau în această situaţie din motive obiective, spre exemplu unele văduve rămase singure. Iar conceptul de iubitori de animale era unul cât se poate de fals. „Iubim doar animalele care nu sunt comestibile” obişnuia el să spună. Doar cei care, datorită caracterului lor, nu pot fi iubiţi, dresează un câine.

S-a întâmplat însă ca la doar câteva zile după ce s-a pensionat, în timp ce se plimba cu soţia, un câine să le dea târcoale. Nu avea aspect de maidanez, părea chiar unul de rasă, neidentificabilă însă după cunoştinţele lor. S-a dovedit ulterior că nici după ale specialiştilor, care l-au declarat corcitură. Trecea ca din întâmplare pe lângă picioarele lor, ii depăşea cu 4-5 metri, apoi se făcea că miroase o urmă în rigolă sau alerga după o vrabie şi rămânea în urmă, iar trecea pe lângă ei şi relua procedeul de nenumărate ori. Plimbarea lor fusese lungă. Se îndepărtaseră destul de mult de casă, dar câinele nu a renunţat nici o clipă la stratagema lui. Era duminică spre seară, străzile nu erau aglomerate, aşa că evenimente care să-i distragă atenţia erau puţine. Cei câţiva trecători sau maşini nu numai că nu l-au abătut, ci au accentuat apropiere câinelui faţă de ei, parcă de teamă de a nu fi despărţiţi. În momentele de acalmie însă, dovedea chiar fantezie în jocul lui de îndepărtare şi apropiere. Lăsa impresia că vrea să-şi dovedească inteligenţa în găsirea pretextelor de joacă independentă şi revenirea lângă ei, pentru a-şi arăta statornicia ataşamentului.

Odată ajunşi acasă, le-a fost greu să intre pe uşă fără el, fiindcă încerca din toate puterile să se strecoare printre picioarele lor. După ce – în sfârşit – au reuşit să închidă uşa după ei, el a rămas în faţă. Din când în când, scheuna şi zgâria uşa cu labele. În cele din urmă s-a liniştit. Ar fi vrut să anunţe stăpânul, dar nu avea zgardă cu plăcuţă de identificare. Să-l ducă la un adăpost pentru câini le-a fost milă, ştiind că acolo nu se pot bucura de prea bune tratamente.  Dorinţa câinelui de a avea o companie era evidentă. Îşi dorea un stăpân. Probabil avusese unul şi l-a pierdut sau cine ştie ce altceva se întâmplase. Toată seara au discutat evenimentul. Cu tendinţa lui Mihai de a despica firul în patru, au filosofat asupra evoluţiei acestor animale, de la lupul din care se trage şi până la câinele de casă, prietenul omului. Concluzia a fost lipsa noastră de cunoaştere a filosofiei de viaţă a lupilor. A doua zi dimineaţă, când să deschidă uşa, câinele era acolo, dând bucuros din coadă. Situaţia era clară: nu mai aveau nici o şansă să scape de el. În consecinţă, l-au botezat Mişu şi l-au adoptat.

Aşa s-a ales şi Mihai cu un prieten patruped, căruia trebuia să-i dea de mâncare şi să-l scoată zilnic la plimbare, făcându-şi alţi prieteni printre „iubitorii de animale”. S-a ales cu un tabiet, dar şi cu sentimentul că este încă folositor cuiva, că are un rol pe lumea asta, că nu este complet inutil, preocupare ce macină multe persoane, mai ales după pensionare.

Acum însă, în Atena, nu-şi mai face deloc asemenea probleme. Este activ şi nu-i ajunge timpul să facă tot ceea ce îşi doreşte. Şi totuşi a trebuit să se întoarcă la Mihaela lui.

 

*

*     *

 

Tezele lui Nicolas au fost nu doar satisfăcătoare, ci uimitoare pentru profesori. El venea la şcoală doar pentru orele programate pentru teză, intra în clasă şi se aşeza în banca lui, fără să scoată un cuvânt. Deşi toţi ochii erau aţintiţi asupra lui şi dorinţa de comunicare a colegilor era mare, reuşea să se abţină. Imediat ce termina de scris, pleca, de cele mai multe ori înainte ca soneria ce anunţa sfârşitul orei să se audă. Ideile principale din teze erau asemănătoarea cu cele ale Mariei, dovadă că ei au comunicat, dar ale lui Nicolas erau mai dezvoltate şi mai sistematizate. Într-adevăr, în tot acest timp, Maria s-a dovedit un prieten adevărat. După ore, trecea pe la el şi îi aducea notiţele ei, luate cu multă conştiinciozitate. Seara, dacă avea timp, venea din nou să discute, sau se întâlneau în parc. Între timp, el studia lecţiile din manualele şcolare. De copiat la teză nu putea fi vorba, deoarece ei stăteau în bănci diferite, la distanţă unul de celălalt. Nota zece pe linie. Explicaţia era timpul acordat studiului. Fără drumuri, recreaţii şi tot felul de alte activităţi – avea  mai mult timp la dispoziţie.

Indiferent de argumente, dovedise că era un tânăr serios, chiar foarte serios. Îndoielile unora, invidia altora s-au diluat în recunoaşterea calităţilor lui intelectuale şi mai ales morale.

Pentru probele bacalaureatului deja nu-şi mai făcea probleme. Ştie că îşi va însuşi cunoştinţele necesare. Maria este îngerul lui protector.

 

*

*     *

 

-        Iartă-mă pentru ce-am spus în excursie – încearcă Iannis să refacă prietenia cu Maria.

-        Ai spus ce-ai gândit. Ar trebui să-ţi mulţumesc pentru destăinuire.

-        Acum tu eşti rea. Eu te-am rugat să mă ierţi.

-        Un gest, o acţiune, pot fi iertate. „Iartă-mă, n-am vrut, am greşit, n-am vrut să te lovesc, mi-a alunecat mâna, n-a fost cu intenţie”. Un gând nu poate fi iertat. El reflectă sentimentele autorului. Uneori, raţiunea îi pune stavilă să nu-i dea glas. La tine n-a funcţionat şi – din punctul meu de vedere – bine a făcut, fiindcă m-a ajutat să te cunosc mai bine.

*

*     *

 

            Nicolas şi-a amânat revenirea la şcoală pentru semestrul al doilea. Tezele sale excepţionale au fost un argument hotărâtor pentru  Consiliul profesoral de a accepta această situaţie. În şcoală nu existau cursuri fără frecvenţă, dar aceasta era o situaţie specială. Pentru a avea şi note la oral, profesorii au acceptat să-l examineze individual, în cancelarie, în absenţa colegilor lui de clasă. De fiecare dată, examinarea se transforma într-o discuţie în jurul subiectului, ca între profesionişti. Cunoştinţele lui Nicolas depăşeau cu mult pe cele cerute de manualul şcolar.

*

*     *

 

A pledat mult doctorul Mihai Brănescu pe lângă soţia lui, s-o convingă să se mute în Atena, dar fără succes. Singurul argument „Sunt prea bătrână pentru asta” era suficient pentru ca să pună punct oricărei discuţii pe această temă. Nici că se putea găsi un exemplu mai elocvent pentru a demonstra zicerile despre tinereţe la orice vârstă. A apelat şi la citate, fără să-l uite pe Constantin Tsatsos[3], a cărui carte „Aforisme şi cugetări”, o are permanent la îndemână, atunci când nu este în Atena. A fost doar Preşedintele Greciei, printre altele. „Nu este de-ajuns să fii bătrân. Trebuie să fii un bătrân bun. Să-ţi uiţi interesele, să te lepezi de pasiuni. Să îndrăgeşti adevărul şi frumuseţea . . .” Totul a fost în zadar. Mihaela nu vrea să se despartă de Bucureşti şi de casa ei.

Cât despre pasiuni crede că Tsatsos a făcut o greşeală, sau poate traducătorul. Pasiunile nu trebuie abandonate; tabieturile sunt cele pe care ar fi bine nici să nu le deprinzi. Cu unele excepţii. Bărbieritul zilnic, spre exemplu. El l-a adoptat din prima zi de serviciu, din convingerea că, în relaţii cu publicul, orice persoană trebuie să arate decent. Ca student a avut şi plete, nu doar barbă, dar nu în acelaşi timp, pentru a nu lăsa impresia că este neglijent. De barbă era chiar mândru, pentru că era grizonantă, în contrast cu tinereţea lui. Ca medic însă, nu mai mergea. Bărbieritul zilnic era obligatoriu. A constatat atunci că este mult mai uşor – chiar plăcut – să te bărbiereşti zilnic, dimineaţa, imediat ce te-ai sculat şi înainte de a se fi trezit pe deplin, când pielea nu a fost încă agresată de vânt, praf etc. În consecinţă, s-a bărbierit zilnic, în week-end şi în concediu, chiar când a fost bolnav. Atunci avea chiar un sentiment înviorător, convingându-l că boala este trecătoare şi el va redeveni sănătos în curând. Acest sentiment de sănătate, de vigoare îi este cu atât mai benefic cu cât avansează în vârstă.

În ceea ce priveşte afecţiunea pentru Mişu, n-a fost necesar să „se lepede” de ea, pentru că bătrânul câine a murit în timp ce el era în Atena. Are o uşoară urmă de regret, reproşându-şi că poate a murit de dorul lui, dar ar trebui să fie prea egocentric, pentru ca să dea curs unor astfel de aberaţii, aşa că îşi scoate din minte asemenea idei imediat ce-i vin. Câinele a murit de bătrâneţe. Punct!

 

*

*     *

 

Ceva totuşi a reuşit. A convins-o pe Mihaela să meargă să petreacă Crăciunul şi Anul Nou în Atena, împreună la copiii, Silvia şi Luigi – care e ca şi copilul lor – şi nepoata, Maria. Mai demult, obişnuiau ei să vină în Bucureşti, dar în ultimii ani au preferat să întâmpine noul an printre prieteni şi colegi de serviciu.

. . . .

 

Mihai Brănescu, note pe drum

Am parcat. Sunt prea obosit să mai conduc. Am făcut un drum lung prin Peloponez, să pot spune şi eu „Et in Arcadia ego[4]”. Voi dormi aici, în acest mic refugiu al şoselei, cu marea în dreapta şi muntele împădurit în stânga. După ce am depăşit zona stâncoasă, copacii care coboară până jos dau din nou viaţă peisajului. Curios! Verdele pădurii este o culoare rece. Şi totuşi, viaţa pădurii – ideea de viaţă – mă facă să simt zona mai caldă decât cea prin care am trecut, deşi calcarul bej pietrei are pete roşcate. Teoretic, culoarea peretelui de stâncă este una caldă, dar fără viaţă.

. . . .

Am dormit puţin. M-a trezit răpăitul ploii, ce se auzea amplificat pe capota maşinii. Acum, ploaia a stat şi norii încep să se risipească. Pe cer, luna iese de după câte un nor, de parcă se joacă de-a „v-aţi ascunselea”. Norii sunt din ce în ce mai rari iar când vreunul mai gros acoperă luna se văd stele. Prin aerul curăţat de ploaie, parcă sunt mai multe. În oglinda retrovizoare, acum bine spălată de ploaie, se văd cerul şi marea. Pe rama oglinzii, o picătură de apă, ca o oglindă convexă, reflectă şi ea stelele. În acest spaţiu minuscul, densitatea lor pare chiar mai mare. Interesant cum o picătură poate oglindi cerul, cu mulţimea lui de stele; un întreg univers, în toată profunzimea lui, cu mii de constelaţii, în care ar putea exista viaţă la fel ca a noastră – sau diferită – dar cu locuitori, fiecare cu bucuriile şi necazurile lui. Şi totul într-o picătură de apă, cu condiţia să poţi citi imaginea oglindită.

*

*     *

 

Au petrecut reveionul cu toţii, împreună cu Nicolas şi Mioara, mama lui. Părinţi, copii, bunici, prieteni, s-au bucurat cu toţii. Centrul atenţiei era, bineînţeles, Nicolas. Vorbea perfect, fără vreo urmă că ceva s-ar fi întâmplat. Nici lui nu-i venea să creadă că se descurcă atât de bine, deşi era pentru prima dată când purta un dialog cu mai multe persoane. Până atunci, partenerii lui de discuţie au fost mama, Maria şi profesorii, dar separat, câte unul pentru fiecare examinare. În plus, era pentru prima dată când discuta mai pe îndelete cu părinţii Mariei. Discuţiile lor anterioare se limitau la câteva cuvinte, când plecau sau veneau de undeva. Ceva mai mult au discutat înainte de excursia din vară, cu ocazia pregătirilor. Acum însă, subiectele erau cu totul altele, iar vocabularul părinţilor şi mai ales al bunicilor era foarte diferit de cel cu care era obişnuit. Avea senzaţia că i se citeşte din cărţi iar el, fireşte, ar fi trebuit să răspundă la fel.

După un pahar de pălincă – nu mai băuse în viaţa lui aşa ceva - şi două de vin căpătase o vervă deosebită. Nu era învăţat cu băutura şi îşi luase deja prea mult avânt. Practic era pentru prima dată când se ameţise. A avut noroc cu ceilalţi, care şi-au dat seama de pericol şi l-au protejat.

Ora 12 i-a găsit sărutându-se, mai întâi câte doi iar apoi, pe rând cu toţii. Doar el şi Maria au avut la început o dilemă, fiindcă nu ştiau pe cine se cuvine să sărute mai întâi: ei între ei, sau părinţii. Maria a scăpat de această grijă, pentru că Silvia şi Luigi s-au grăbit să se sărute între ei. Atunci ea a sărit de gâtul lui Nicolas, scutindu-l pe el de orice dilemă. Amândoi, au năvălit apoi pe Mioara şi au sărutat-o unul pe un obraz iar altul pe celălalt. Cu toţii s-au bucurat şi au început să ţopăie prin casă, cu excepţia Mioarei care a început să plângă. De bucurie, bineînţeles.

*

*     *

 

Nicolas a revenit la şcoală ca elev normal. Statutul lui însă nu mai era acelaşi. Era eroul clasei. Avea nu doar simpatia colegilor ci şi mândria profesorilor că eroul se află printre elevii lor. Au depăşit chiar ideea preconcepută, răspândită mai ales printre cei cu realizări submediocre în orice  domeniu, că un sportiv nu poate fi şi un intelectual. Colegii ce aveau un dinte ascuţit pentru Maria îşi găseau acum satisfacţia că cineva a depăşit-o. El însă, Nicolas, ştia că ea a fost şi este încă autorul succesului său. Fără ea, el ar fi rămas probabil un biet invalid, un handicapat pentru tot restul vieţii sau, în cel mai bun caz , valid dar fără valoare.

*

*     *

Dr. Mihai Brănescu, consemnări

Astăzi, am găsit pe plajă o coloană mică din marmură. Dacă aş mai găsi una, aş putea face un mic templu. S-ar cuveni, bineînţeles, să-l dedic cuiva. Printre zeii cunoscuţi, nu am găsit nici unul potrivit. Religiile monoteiste, deşi au înlocuit idolii cu o singură divinitate, au creat, în schimb, o mulţime de sfinţi şi sfinte. Am auzit că Sfânta Caterina este protectoarea proştilor. I-aş cere favoarea să înlocuiesc stâlpul de marmură, care-mi lipseşte, cu unul din lemn, mai uşor, să-l pot duce acasă, dar ştiu că sfinţii vor biserici nu simple temple. Dacă mă gândesc mai bine, poate că cel mai bun loc pentru stâlpul pe care l-am găsit azi dimineaţă este chiar acolo, culcat pe plajă. Toată lumea îşi imaginează că, odată, demult, a fost ceva de capul lui. De capul stâlpului. La mine în balcon, s-ar întreba ce caută acolo şi – ştim bine – la întrebările fără răspuns pot să apară tot felul de ipoteze, majoritatea defăimătoare. Asta îmi aduce aminte de Cato cel Bătrân. Se zice că un prieten i-ar fi spus: „Este scandalos că nu ţi s-a ridicat nici o statuie în Roma! Am să constitui un comitet în acest scop”. La care, înţeleptul ar fi răspuns: „As dori mai degrabă ca oamenii să se întrebe de ce nu există o statuie a lui Cato, decât să se mire că există una”. Nu e cazul meu, dar nici cu coloana de marmură în balcon nu m-aş simţi bine. Mai bine mă întorc pe plajă şi mă aşez lângă ea.

 

. . . .

 

Săracii îşi susţin bogaţii

Deoarece miniştrii de finanţe din zona euro urmează să se pronunţe asupra unui nou împrumut pentru Grecia,  Parlamentul Greciei a fost nevoit să adopte o lege de reducere a pensiilor mari, precum şi creşterea impozitelor pentru cei cu venituri mari şi foarte mari. În consecinţă, de trei zile, partidele de stânga organizează manifestaţii în Atena şi Salonic.

Paradoxal, cei săraci susţin interesele celor bogaţi.

 

. . .

 

În limba greacă, cranos (kράνος ) înseamnă coif. Nu întâmplător, apropiat de el fonetic şi nu numai, cranion (κρανίον) se spune la craniu. Primul cuvânt are forma clasică a unui substantiv masculin, în timp ce al doilea pare să fie un derivat al lui. Suntem deci îndreptăţiţi să credem că, pentru elini, craniul era doar un suport pentru coif. Nu neapărat unul care să te apere în luptă, ci – mult mai important – să te scoată în evidenţă. Este firesc: funcţia de lider exista încă înainte de desprinderea omului din rândul animalelor şi ea avea nevoie de elemente estetice, care s-o facă vizibilă. O fac şi animalele iar, dintre cele cunoscute nouă, păunul este cel mai elocvent. Preocuparea pentru protecţia capului, în schimb, nu putea să apară decât după inventarea tehnologiei de confecţionare a obiectelor necesare. Despre creier nu are rost să discutăm aici. Pentru omul primitiv, inima sau ficatul erau considerate organe vitale; existenţa creierului au descoperit-o cu mult mai târziu, el fiind închis în cutia craniană. Cât despre utilitatea lui, nu cred că şi-au pus întrebări, iar adevărul este că nici nu prea aveau de ce. Oricum, răspunsul nu putea avea legătură cu inteligenţa. La unele animale, creierul este foarte mare, fără nici o justificare, în timp ce alte vieţuitoare, cu un creier minuscul sau chiar deloc, se arată a fi deosebit de inteligente. Organizarea unor insecte ne surprinde şi pe noi, cei de azi, cărora nu ne rămâne decât să deplângem viciile umanităţii.

Da, cei vechi aveau dreptate: coiful contează!

Mai aproape de zilele noastre, era la modă pălăria. Dacă privim cu atenţie fotografiile luate în prima jumătate a secolului 20, sau filmele a căror acţiune se petrece atunci, observăm că, din ţinuta obligatorie a bărbaţilor europeni şi nord-americani, nu lipsea pălăria. Era semnul distinctiv al omului civilizat, de care nu se despărţea nici în cele mai toride zile, decât pentru o secundă-două, în faţa unei femei. Cât despre pălăriile femeilor, ele erau mai ceva decât împăunarea curcanilor; puteau conţine ele însele un curcan întreg. evident, împăiat. Pălăria a dispărut odată cu răspândirea pe scară largă a automobilelor. Cauza a fost tot moda, iar motivul mândria: „Am maşină! Sunt cineva! Nu mai am nevoie de pălărie”. A dispărut şi moda paltoanelor.

În legătură cu pălăria există două expresii pentru acelaşi gest, care admit interpretări diferite. A-şi „ridica” pălăria şi a-şi „scoate” pălăria. Prima poate indica o încercare de subliniere a măreţiei autorului, care vrea să pară mai important, cu un rang mai înalt. A doua, dimpotrivă, de auto-umilire faţă de cineva pe care îl consideră superior, sau de apropiere faţă de interlocutor. Vrea să spună: „Nu te uita la aparenţe; mă descopăr în faţa ta, vreau să mă vezi aşa cum sunt cu adevărat; vreau să-ţi fiu prieten”. Cât despre gestul cavaleresc de a-şi ridica pălăria în faţa femeilor, el a devenit caduc odată cu ideea egalităţii drepturilor. Nu mai are importanţă faptul că un bărbat mai are sau nu ceva de ridicat în faţa unei femei, din moment ce nu mai are motiv s-o facă.

Dar, clima nu ţine seama de înfumurările oamenilor. Îmbrăcămintea neadecvată afectează sănătatea, aşa că fiecare se poartă cum crede de cuviinţă. Nu ştiu dacă tot atunci a apărut expresia „cu capul gol”, în locul de „cu capul descoperit”, fiindcă nu puteau să descopere ceva ce nu fusese acoperit. În ipoteza că prima expresie exista dinainte, semnificaţia ei putea fi una ironică, aceea că persoana în cauză nu prea are minte, sau este dintr-o clasă socială inferioară. Acum îi deplâng doar pe demnitarii obligaţi de protocol să-şi arate chiar şi pe viscol capul gol, semn că sănătatea societăţii este în mare pericol. Pentru Ziua Naţională, conducătorii unor state au ales un anotimp favorabil. Acest lucru nu s-a întâmplat însă peste tot. Nu ştiu dacă asta are sau nu vreo legătură cu coiful. Are doar cu capul, dar acesta contează tot mai puţin.

 

. . . .

 

Turnirul pisicilor

Din balconul apartamentului de la etajul 2, unde stau acum şi privesc, am zilnic spectacolul pisicilor din curtea vecină, cărora le dă de mâncare o doamnă în vârstă. Cel mai distractiv este un motănel; poate e pisicuţă, dar prefer să-i spun astfel, pentru a-l diferenţia de celelalte pisici. Este un animal foarte jucăuş; atunci când nu găseşte altceva, se face că aleargă după o pradă imaginară, o prinde, se luptă cu ea, îi dă drumul, iar o prinde, făcând astfel dovada unei imaginaţii rar întâlnită printre copii. Uneori încearcă să antreneze în jocul lui şi două pisici mature. Presupun că una dintre ele este mama lui. Nu văd cum ar putea avea două mame, iar despre tată nu poate fi vorba la pisici, acesta fiindu-le necunoscut. Într-o zi, alerga după un porumbel adevărat, aterizat să se înfrupte din hrana pisicilor. Bineînţeles, porumbelul a zburat, dar – în cursa lui – pisoiul s-a împiedicat de o altă pisică, ce i-a tăiat calea. Supărat, i-a tras o palmă, de fapt o labă, dar scena a fost absolut identică cu cea dintre oameni.

Azi dimineaţă însă, spectacolul a fost deosebit. Eroul nostru se juca cu ceva ce n-am putut să disting, rotund şi uşor, de circa 3 centimetri diametru. Dornic de ceva nou, a antrenat în joc una dintre cele două pisici mature. A fost un turnir în toată regula. Se deplasau la circa zece metri una de alta, de unde fiecare pornea vijelios către „adversar”. Doar scutul şi lancea le lipsea aşa că, la întâlnire, îşi atingeau doar labele. De pe noile poziţii, disputa se relua. Atraşi de spectacol, câţiva porumbei asistau la „luptă” de pe crengile unui pom din vecinătate. La început au fost doar trei-patru, dar cu timpul s-au adunat mai mulţi şi stăteau pe crengi, ca şi cum ar fi fost în loja oficială. Nu era o întâmplare. Rareori am văzut acolo atât de mulţi, iar interesul pentru dispută era vizibil după modul în care îşi mişcau capetele, urmărind combatanţii.

 

*

*     *

 

Odată cu reînceperea şcolii după Anul Nou, se accentuează nu doar grija bacalaureatului – pentru unii - , ci şi cea a alegerii carierei, pentru toţi.

Nu şi pentru Maria. Ea ştie demult ce va urma: facultatea de medicină în Franţa. Cunoaşterea limbii nu este o problemă. În cazul ei, expresia „limba paternă” ar putea fi ridicată la rangul celei materne, fiindcă mama şi tata au alintat-o în egală măsură, ea în română şi el în franceză. În plus, în anii ce au urmat, s-au străduit cu toţii să-şi însuşească franceza modernă literară, ziaristică, cotidiană. În acest scop au citit cărţi, au văzut filme şi s-au ţinut la curent prin Internet cu informaţii politice, mondene, sportive şi altele, în funcţie de preferinţe. Vizitele în Franţa, în majoritatea concediilor lui Luigi, precum şi contactul cu rudele din Franţa, venite la rândul lor în vizită în Atena, i-au permis Mariei să-şi rodeze abilitatea comunicării directe.

Nicolas a ales arhitectura. Nu în Grecia, unde nu ar avea ce învăţa. Nici în Franţa, fiindcă nu cunoaşte limba franceză în aceeaşi măsură ca Maria. Poate că, dacă nu ar putea face comparaţia, ar crede că ştie suficient de bine. S-a hotărât pentru Anglia, unde abilităţile sportive ale studenţilor sunt apreciate în mod deosebit. Ar putea fi şi un atu la admitere, dat fiind performanţele lui ca tenisman. Înainte de accident avusese ocazia să joace tenis cu câţiva studenţi englezi la un concurs pentru tineri şi presupunea că este relativ cunoscut în mediul universitar. Nu era chiar aşa, dar el nu avea de unde să ştie. Oricum, în curriculum vitae a avut grijă să scrie un paragraf despre activitatea lui sportivă.

Un motiv important pentru alegerea Angliei a fost dezvoltarea formidabilă a arhitecturii în ultimele decenii, posibilă numai în ţările foarte dezvoltate. Clădiri uriaşe, imposibil de imaginat în trecut, răsar astăzi peste tot unde speranţa câştigurilor atrage investitorii. Proiectanţii lor sunt însă doar cei formaţi în câteva centre importante. În consecinţă, arhitectura de clasă înaltă nu mai este posibilă la nivel individual.

Proiectele pentru  construcţii moderne sunt realizabile numai de către colective de proiectanţi. Ideea a reţinut-o şi dintr-o discuţie cu bunicul Mariei, care – la rândul său – şi-a însuşit-o de la un inginer constructor român, ce studiase în Germania: spre deosebire de România, unde studenţii de la universităţile tehnice execută proiecte individuale, nemţii realizează proiecte în echipă. Fiecare student execută o parte din proiectul mai mare, al grupei. El trebuie să cunoască şi celelalte părţi ale lucrării, pentru ca subansamblul lui să se integreze în ansamblul general. Avantajele sunt multiple: studentul trebuie să-şi însuşească cunoştinţe mai largi decât cele strict necesare proiectului său, pentru a se integra în conceptul general al echipei; în caz de delăsare, colegii de proiect îi cer să-şi facă datoria, chiar înainte ca profesorului să-l admonesteze; viitorul inginer, arhitect, cetăţeanul, se obişnuieşte să lucreze în colectiv, învaţă că, împreună cu alţii, progresează mai repede şi mai sigur decât singur. Lucrând împreună se formează prieteniile adevărate.

Există însă o foarte mare problemă. Uriaşă! Pentru veniturile mamei lui, obţinerea unei burse de către Nicolas era condicio sine qua non.

Amândoi, Nicolas şi Maria, au depus documentele necesare la mai multe facultăţi şi aşteaptă cu nerăbdare rezultatele.

 

*

*     *

 

Dr. Mihai Brănescu, consemnări

Citeam într-o revistă de publicitate regretul unui ziarist că, din obişnuinţă, trecem pe lângă tripleta clădirilor Universitate-Academie-Bibliotecă din Atena fără să le mai băgăm în seamă. Eu nu pot spune acelaşi lucru. Dimpotrivă, nu încetez să le admir şi nu scap prilejul s-o fac ori de câte ori am ocazia, deşi peisajul mi-a devenit oarecum comun. E drept că, din autobuz sau tramvai, le poţi ignora, mai ales dacă sunt aglomerate şi priveşti prin fereastra opusă. De multe ori însă, în staţia din faţa acestui ansamblu arhitectural – cred că unic în lume – aşteptam un mijloc de transport şi doar frumuseţea lui îmi făcea aşteptarea mai uşor suportabilă.

Articolul din revista invocată mi-a atras însă atenţia asupra unui detaliu pe care nu-l cunoşteam: fresca de pe porticul de la intrare îl reprezintă pe Otto – primul rege al Greciei – înconjurat de artişti şi oameni de ştiinţă. Mi-am dat seama atunci că nu ştiu aproape nimic despre istoricul acestor clădiri şi am început să caut informaţiile menite să-mi ridice sentimentul de ignoranţă. Lacunele privind una dintre cele mai importante perioade din evoluţia Atenei moderne trebuiau umplute măcar cu datele importante.

Toate cele trei clădiri sunt realizate în stil neoclasic, adică sunt recente, dar imită stilul celor din antichitate. Cât de recent? Confruntând diferite surse – unele contradictorii – am aflat că Universitatea a fost înfiinţată în 1837, dar a funcţionat într-o clădire de la poalele Acropolelui. Conform Wikipedia, avea 33 de profesori, 52 studenţi şi 75 „auditori” neînmatriculaţi. Numele ei a fost Universitatea Othoniană (Οθώνειον Πανεπιστήμιον), după numele primului ei fondator, regele Otto. Grecii nu iubesc ideea de monarhie şi cu atât mai puţin pe cea a unui prinţ german, al cărui nume le aducea aminte de otomani, aşa că, imediat ce au avut ocazia, i-au schimbat numele. Astăzi se numeşte “Universitatea Naţională şi Kapodistriană a Atenei”, în onoarea lui Ioannis Kapodistias, primul preşedinte al Greciei, pe care însă tot ei îl asasinaseră în 1831.

Atena avea în 1833 aproximativ 400 de case, în jurul Acropolelui. Bineînţeles că se impunea un program masiv de construcţii, necesar unei capitale. Multe dintre clădirile remarcabile ale Atenei, clădiri care fac şi azi faima oraşului, au fost construite atunci, spre lauda regelui Otto şi a soţiei sale, Amalia.

Construcţia actuală a Universităţii a început în 1839 de către arhitectul danez Christian Hansen. Pictura murală de care am amintit aparţine artistului austriac Carl Rahl şi a fost continuată după moartea artistului de către polonezul Eduard Lebiedzki.

Ideea unei biblioteci naţionale a viitorului stat independent, Regatul Greciei, a aparţinut germanului Johann Jakob Mayer şi englezului Lord Byron, ambii filo-greci. Ea a fost implementată în 1829 de către noul guvern grec condus de Ioannis Kapodistrias, într-o clădire de pe insula Aegina. Informaţiile găsite de mine privind date la care s-a pus piatra de temelie şi la care a fost finalizată construcţia actualei clădiri sunt contradictorii. Se ştie doar că ea a fost realizată după proiectul baronului Theophil von Hansen, construcţia fiind supravegheată de către Ernst Ziller. Lucrarea a fost finanţată de către trei fraţi din diaspora, născuţi în Kefalonia: Panagis, Marinos si Andreas Vallianos.

Nici una dintre construcţiile importante din perioada de început nu ar fi fost construită fără donaţiile generoase venite din afara proaspăt înfiinţatului stat grec. Simon Sinas este un nume ce apare frecvent, dar nu este locul aici să-l aglomerez cu prea multe nume proprii. Surprinde la prima vedere faptul că arhitecţii şi aproape toţi cei ce au jucat un rol important la realizarea acestor construcţii au fost străini şi suntem tentaţi să punem această alegere pe seama regelui Otto, de naţionalitate germană. Ar fi greşit. Adevărul este că nici nu se putea altfel. Nou înfiinţatul stat grec nu avea intelectuali pentru lucrări de asemenea anvergură. Capitala Imperiului Otoman fusese la Istambul, iar pe teritoriul de atunci al Greciei nu existase nici o universitate. Ceea ce a agravat şi mai mult situaţia a fost faptul că grecii de acolo au fost acuzaţi de colaboraţionism şi au fugit majoritatea în occident. Şi astăzi, grecii evită cuvântul Istambul şi vorbesc despre el spunându-i Constantinopol. Nici măcar Bizanţ, numele vechi al localităţii peste care împăratul Constantin a construit a doua capitală a Imperiului Roman. Nu-i vorbă că, printre grecii ce locuiau în Istambul nu se aflau arhitecţi şi constructori capabili să edifice clădiri demne de o capitală europeană, aşa cum se dorea de către cei ce eliberaseră teritoriul de sub fostul Imperiu Otoman.

. . . .

 

Am citit că japonezii au o variată asemănătoare celei greceşti a lui Orfeu. Zeităţile primordiale s-au adunat pe Calea Lactee şi au decis să construiască o lume. Cum treaba era dificilă, au creat doi zei, pe Izanagi şi Izanami, cărora le-au trasat această sarcină. Izanagi era un bărbat bine făcut, în timp ce Izanami a fost concepută ca o femeie foarte frumoasă. După ce aceştia au creat mii de fiinţe umane, au zămislit şi câteva divinităţi, ultima fiind un zeu al focului. Din cauza temperaturii foarte mari a copilului, Izanami a murit. Asemenea lui Orfeu, Izanagi a coborât în lumea subpământeană a întunericului, acolo unde a ajuns soţia sa, cu intenţia de a o readuce în lumea luminii. Şi tot asemenea lui Orfeu, el nu a putut să-şi ţină promisiunea de a nu se uita înapoi. Din dorinţa de a se asigura că ea îl urmează, a uitat că nu trebuie să se uite şi a ratat recuperarea.

Nu este singurul caz al legendelor similare, iar descoperirea nu-mi aparţine. Claude Lévi-Strauss[5] şi-a făcut un titlu de glorie din a demonstra că mitologia popoarelor se bazează pe un set limitat de legende, făcând din structuralism o noţiune înţeleasă şi acceptată chiar şi de către filosofii zilelor noastre. „Antropologie structurală” este una dintre lucrările sale fundamentale. Ceea ce nu a făcut el şi îmi place mie să subliniez este faptul că tocmai micile diferenţe dintre legende pot caracteriza popoarele cărora le aparţin. Pentru amuzament, putem remarca, spre exemplu, că egiptenii au imaginat o zeiţă a războiului, pe Sekmet, în timp ce grecii au preferat un bărbat, pe Ares. E drept că bărbaţii luptă în război, dar nu ei le generează. Cred că este vorba despre o infatuare naţionalistă. Tot egiptenii au avut un zeu al adevărului. Ne mai fiind necesar, lumea modernă l-a abandonat. Se numea Thot, era al doilea ca importanţă după Ra şi răspundea de ştiinţe, arte, legi şi scrierile sacre. În mod evident, el nu ar fi avut ce căuta în religia Evului Mediu din Europa occidentală.

Legenda românească a meşterului Manole nu este nici ea unică. În versiunea chineză, împăratul i-a cerut meşterului Kouen-yu să construiască un clopot foarte mare, al cărui sunet să se audă de la foarte mare distanţă. Deşi meşterul a folosit cele mai bune metode, amestecând cuprul chiar şi cu aur şi argint, rezultatul nu a fost nici pe departe mulţumitor. Salvarea a venit de la fiica lui, care îl iubea foarte mult. Disperată că împăratul îl ameninţase cu moartea pe tatăl său, dacă acesta nu reuşeşte să execute comanda, ea a cerut sfatul unui astrolog. Soluţia acestuia a fost sacrificiul unei fecioare. Fără a ezita, fata s-a aruncat în cuptorul încins, în care tatăl ei încerca o nouă compoziţie, cu cuvintele „Fiindcă te iubesc, tată!” Personal, deşi nu-mi plac sacrificiile de nici un fel, apreciez totuşi că sacrificiul personal este un gest nobil, în timp ce sacrificarea altei persoane – oricât de iubită ar fi ea – rămâne o crimă.

Şi dacă tot am pornit de la mitologia japoneză, să mai amintim un detaliu despre aceiaşi Izanagi şi Izanami. Se spune că primii lor copii au fost doi monştri. Disperaţi, au cerut sfatul unor divinităţi cu ceva mai multă experienţă. Li s-a spus că ei au fost vinovaţi, deoarece Izanami a fost cea care i-a propus lui Izanagi să se căsătorească, deşi tradiţia cerea că băiatul s-o ceară pe ea în căsătorie. Ruşinaţi, s-au retras pe insula Kyushu, cea mai sudică din Arhipelagul Nipon. Mai timid, lui Izanagi i-a trebuit ceva timp, până când şi-a luat inima în dinţi şi să-i ceară mâna lui Izanami, dar în cele din urmă a făcut-o. Rezultatul a fost patru mii de copii frumoşi şi sănătoşi.

Acum. mă întreb, nu fără îngrijorare, unde va ajunge societatea modernă, azi fiind la modă ca fetele să curteze băieţii.

 

. . . .

 

Grecia este plină de mânăstiri. Noi am fost la mânăstirea Sfântul Ephrem.

La est de Atena, puţin mai sus de Rafina, dar mai jos de Maraton, se află localitatea Nea Macri. Nu este vorba despre nenea Macri, ci noua Macri, ceea ce presupune că există – sau a existat – o localitate mai veche (palio) cu acelaşi nume, deşi eu nu am găsit-o pe hartă. Asta însă nu înseamnă că nu există. „Macriá” înseamnă „departe”, dar nu ştiu dacă numele vine de aici, adică o localitate ceva mai departe de Atena – deşi nu este chiar foarte departe -, ci mai repede de la un nume propriu. Cine ar fi fost acest Macri nu ştiu. Rafina este staţiune şi port, unul important, se pare. N-am fost încă acolo. Maraton este un cuvânt cunoscut pe tot mapamondul. Aici este chiar locul unde s-au luptat grecii cu perşii şi legenda spune că un soldat a alergat 42 de kilometri pentru a anunţa atenienilor victoria, după care a murit datorită efortului depus. În localitatea Maraton sunt depuse oasele celor care au murit în timpul luptei, într-o movilă funerară. Oasele grecilor; cu cele ale perşilor nu se ştie ce s-a întâmplat. Nici la Maraton n-am fost.

Din Macria, noi am cotit la stânga şi am urcat un deal, până la mânăstirea Sfântul Ephrem, pe limba noastră, românească, Ifrim.

Primul lucru care te frapează este arhitectura: o combinaţie foarte reuşită între antic, bizantin, veneţian şi modern. Se vede că este o mănăstire veche, căreia i s-au adăugat noi construcţii, acordând însă stilului atenţia cuvenită.

Nu chiar antice, dar mai vechi, sunt câteva clădiri albe şi mici, probabil foste chilii, adăpostind acum un magazin de suveniruri. În dreapta lor se păstrează un mic paraclis. Este opinia mea. Nu am găsit nici un ghid despre edificiu. Toate informaţiile sunt despre sfânt. Unde sunt chiliile actualei mânăstiri? O enigmă care se pare că nu preocupă pe nimeni. Îţi aminteşti atunci că, încă înainte de a intra în incinta mânăstirii, deci înainte de a-i observa construcţiile, ceea ce îţi atrage atenţia este mulţimea vizitatorilor, în special femei. Cum nu arhitectura este cea care poate să atragă atât de mulţi oameni (majoritatea greci), începi să te gândeşti la alte motive. Într-adevăr, încă de la primii paşi, dilema capătă răspuns: sfântul. Lumea vine pentru sfânt, în speranţa că acesta va face o minune doar pentru ei, ignorându-i pe cei din jur. Prima construcţie, care îţi stă în cale, dar în care nu poţi intra, adăposteşte copacul de care a fost legat călugărul Ephrem de către turci, înainte de a-l omorî. La fel ca ceilalţi vizitatori, m-am uitat şi eu pe geamul uşii, dar nu am văzut nimic.

În interiorul bisericii, în schimb, se află o foarte frumoasă raclă cu corpul martirului, alături de o şi mai frumoasă icoană. Vizitatorii le sărută pe amândouă şi îşi trec un obiect personal peste sticla de deasupra raclei, în speranţa că sfântul îi va ajuta. Puţin probabil. Mulţi vin acolo în speranţa că sfântul îi va ajuta să se vindece de o boală gravă. Le-o doresc din inimă. Sigur însă, vor reuşi cu bunăcredinţa lor milostivă să transmită boala drept-credincioşilor, ce-şi vor lipi buzele pe aceeaşi icoană făcătoare de minuni şi bună conducătoare de boli. Lipitul buzelor în acelaşi loc de către mii de persoane, unele bolnave, îi va ajuta să contacteze o boală de care sigur nu aveau nevoie. Bisericile ortodoxe au prea puţine noţiuni de igienă.

Într-adevăr, acesta este scopul venirii aici a majorităţii persoanelor, atrase de minunile săvârşite de sfânt, bogat redate în publicaţii de diferite forme şi dimensiuni. Cele mai frumoase sunt tocmai cele în limba română, adevărate cărţi cu fotografii color. Nu cred că este cazul să ne facem iluzii; probabil că sunt singurele care nu s-au vândut. Costă 10 euro.

Stilul modern nu se amestecă cu cel anterior. Dacă treci prin portalul din dreapta bisericii şi reuşeşti să deschizi o poartă, ai posibilitatea să dezlegi şi enigma chiliilor actuale. Eu am reuşit pentru câteva secunde, înainte ca o vajnică apărătoare să mă izgonească într-un mod prea puţin pios. Nu mai conta. Văzusem! Era mai mult decât frumos. Era raiul pe pământ al celor cu vocea mieroasă şi cu punga groasă.

 

. . . .

 

În vizită la Muzeul Naţional de Istorie a Greciei

Poimâine, 28 Octombrie, este a doua zi naţională a Greciei, cu manifestaţiile de rigoare, inclusiv defilarea elevilor în marile cartiere şi – bineînţeles - în Syntagma, piaţa centrală a capitalei. Probabil că toată lumea se întreabă: de ce există o a doua zi naţională, când toate ţările au doar una? Ei bine, se pare că unele popoare se iubesc pe ele însele mai mult decât altele. Prima zi naţională este una simbolică: pe 25 martie 1821, la mânăstirea Agia Lavra, arhiepiscopul de Patra, Germanos (se pronunţă „ghermanós”, cu accentul pe o) a ridicat steagul cu lozinca „Ελευθερία ή θάνατος[6]”, marcând astfel începutul revoltei grecilor împotriva turcilor şi a Războiului de Independenţă ce a urmat. Revoltele începuseră mai demult, dar – trebuie să recunoaştem – alegerea acestui eveniment cu valoare de simbol a fost o decizie inteligentă.

Pe 28 octombrie, se împlinesc 76 de ani de când primul ministru al Greciei nu a fost de acord cu solicitarea lui Mussolini de a permite armatei italiene să traverseze Grecia. Decizia a avut urmări dezastruoase pentru Grecia, deoarece – după câteva victorii minore împotriva italienilor (mai înclinaţi către muzică, decât pentru război), a intervenit armata germană. „Ohi”, adică NU, este însă pentru greci aniversarea momentului în care guvernul lor au avut curajul să se opună unei ţări mult mai puternice şi care le amintea de Imperiul Roman, care mai ocupaseră odată teritoriul actual al Greciei cu 2500 de ani în urmă.

Nu ştiu dacă evenimentele istorice sau întâmplarea a făcut să merg ieri la Muzeul Naţional de Istorie a Greciei. Fapt e că am făcut-o. Chemarea de a-l vizita o realizează nu clădirea, ci statuia din faţă. Ea atrage atenţia şi induce ideea că, în spatele ei, s-ar putea afla ceva interesant. Acel ceva este o clădire cu faţada către nicăieri şi care expune la stradă un zid anost, ce face un unghi de aproximativ 30 de grade faţă de axul străzii. Explicaţia este simplă: clădirea a fost fondată în 1858 de către regina Amalia, soţia primului rege al Greciei moderne, Otto, ca sediu al Senatului şi Parlamentului. Se întâmpla deci la doar 26 de ani de la dobândirea independenţei prin Tratatul de la Constantinopole (31 iulie 1832) şi 25 de la instalarea pe tron a regelui Otto (6 februarie 1833), ceea ce explică iniţiativa reginei (de origine bavareză), într-un stat prea sărac pentru o asemenea investiţie. Pentru Atena acelor timpuri se potrivesc spusele lui Strabo: „… o stâncă aşezată pe un şes şi locuită de jur împrejur”. Nu este chiar şes, ba are un relief chiar foarte agitat, stâncos, cu pante foarte abrupte, ca cele caracteristice muntelui şi nu şesului, dar avea doar patru mii de locuitori în 1833, cam tot atâta cât un sat mai de doamne-ajută din România de azi. Cele trei bulevarde, care fac legătura dintre Syntagma şi Omonia – Akademias, Panepistimiou (Universităţii) şi Stadiou (pe care se află Muzeul) – au fost create mai târziu, ceea ce explică lipsa paralelismului dintre stradă şi faţada principală a clădirii.

Proiectată de arhitectul francez François Boulanger în stil neoclasic, clădirea actualului muzeu este într-adevăr frumoasă, dacă părăseşti strada şi te poziţionezi în faţa ei. Statuia ecvestră, pe care trebuie s-o depăşeşti, este şi ea frumoasă. Deşi îl reprezintă pe Theodoros Kolokotronis, unul dintre conducătorii revoluţionarilor eleni în Războiul de Independenţă din 1821, eroul este înfăţişat precum un general roman sau împărat german din secolele 18-19, ceea ce pare ridicol. Este concepţia sculptorului Lazaros Sochos, educat la Paris.

Surpriza cea mare a venit în clipa în care am citit în broşura oferită la intrare, conform căreia Muzeul Naţional de Istorie nu aparţine statului, ci unei entităţi particulare: Societatea de Istorie şi Etnologie a Greciei, „fondată în 1882 de un grup de oameni de ştiinţă şi cultură, cu scopul de a colecta şi salva patrimoniul istoric al naţiunii, de la căderea Constantinopolelui din 1453 până în zilele noastre”. Într-adevăr, istoria antică şi cei 2000 de ani de ocupaţie lipsesc, ca şi cea din „zilele noastre”, adică după dispariţia iniţiatorilor: Timoleon Filimon (jurnalist), Nikolaos Politis (folclorist), Spyridon Lambros (istoric), Dimitrios Kambouroglou (scriitor), Babis Anninos (jurnalist), Antonios Miliarakis (istoric şi geograf), Georgios Drossinis (poet) şi alţii. Universitatea Tehnică din Atena a fost cea care a găzduit iniţial Societatea şi Muzeul. După mutarea Parlamentului în actuala clădire, în 1935, vechiul sediu a devenit disponibil. A mai durat însă până în 1960, când primul ministru de atunci, Eleftherios Venizelos, a oferit clădirea Societăţii de Istorie.

În sfârşit, am intrat. În primele săli, marea majoritate a exponatelor sunt săbii, pumnale şi pistoale – expuse în casete la un metru înălţime – şi tablouri, pe unul sau două rânduri, între zece şi douăzeci în fiecare încăpere. Toate sălile înconjoară fostul amfiteatru al parlamentului. În privinţa tablourilor, două lucruri se cuvin menţionate, pe lângă mulţimea lor (peste o sută, poate două sute).

1. Este probabil ca unele să fi fost comandate de cel portretizat, cum ar cel al lui Theodoros Kolokotronis, acelaşi cu statuia din faţă. O dovedeşte coiful expus într-o vitrină, ca dovadă că el a existat în realitate şi nu doar în imaginaţia sculptorului. Marea majoritate a celorlalte însă, sunt portrete ale unor oameni simpli, ce nu aveau bani şi nici preocuparea de a fi portretizaţi, asemenea regilor din ţările Europei occidentale. Însemnă că tablourile au fost realizate în mod gratuit de pictori patrioţi. Cu toţii, cei portretizaţi, sunt îmbrăcaţi somptuos, cu haine ce probabil nu şi le puteau permite şi nici nu aveau unde şi când să le poarte. (Ca să mă contrazică, am găsit şi un tablou de luptător modest, ce parcă a fost inspirat din ţăranul de la 1907 a lui Octav Băncilă, cu deosebirea că cel al ieşeanului este mai expresiv: are privirea hotărâtă, iar cămaşa albă pe un fond întunecat scoate în evidenţă personajul. În tabloul grecului, fundalul distrage atenţia privitorului, iar privirea şi poziţia mâinilor par a cuiva care se pregăteşte să sară în apă.)

2. Asociaţia fondatoare a colectat obiectele expuse de la posesorii lor, care le-au oferit muzeului din acelaşi sentiment patriotic.

Asta îmi aminteşte de British Museum. În 1753, colecţionarul Hans Sloan, în vârstă de 93 de ani, a lăsat muzeului prin testament toată agoniseala lui de peste opt-zeci-de-mii de exponate. Bineînţeles, naţiunea îi este recunoscătoare. Bustul lui se află la loc vizibil, ca şi elogiul adus pentru donaţia sa, astfel că până ce şi eu, care n-am fost niciodată în Anglia, am aflat de ea. Şi nu a fost singurul. S-a întâmplat şi în România, demult. Majoritatea exponatelor Muzeului nostru naţional au fost mai întâi colecţii particulare, oferite statului de către colecţionari. Astăzi, în schimb, procesul este invers: dispar lucrări din muzee. Dispar şi clădiri întregi, ce ar trebui să fie în patrimoniul statului, dar nu sunt, fiindcă la cererea unor urmaşi ai vechilor proprietari (nu neapărat chiar primii), intră ei în posesia clădirilor, cărora le dau o destinaţie prea puţin onorabilă.

Revin la muzeul din Atena. Încă de la primele tablouri mă întrebam dacă există un tablou al lui Alexandru Ipsilanti. Există! Deşi el a fost primul care a lansat strigătul de independenţă al grecilor, la 20 februarie 1812, deci înainte ca arhiepiscopul Germanós să ridice în mod simbolic steagul, istoria scurtă a grecilor nu-l menţionează şi bine face. De altfel, în Patras era o situaţie oarecum specială: datorită cetăţii fortificate, turcii bogaţi şi-au adăpostit averile tocmai acolo, în ideea că vor putea fi păzite mai bine. Ca de obicei, s-a întâmplat invers. O mică paranteză poate ar caracteriza mai bine atmosfera din Peloponez. În provinciile mai îndepărtate de Istambul, autoritatea turcilor era mai slabă, astfel că proliferau „klefţii”, un fel de haiduci. Cuvântul poate fi tradus prin „hoţi”, de unde şi românescul „cleptoman”. Pentru a-i prinde, otomanii au autorizat formarea unor miliţii populare. Pentru că, uneori, klefţii şi armatoloii (membrii miliţiilor) treceau dintr-o tabără într-alta, nu se ştia niciodată cine conduce într-o localitate oarecare. În 1821 însă cadrul istoric general era unul deosebit. Imperiul Otoman era în decădere rapidă. Bineînţeles că celelalte ţări, în special marile puteri ale timpului, nu puteau lăsa şansa să le scape. Războiul de Independenţă al Greciei a fost mai puţin o realizare a grecilor, cât una îndreptată împotriva turcilor, în special din partea Angliei şi a Rusiei. Aşa se face că, încă din 1814, simţind momentul favorabil, un grup de tineri patrioţi au înfiinţat la Odesa asociaţia „Filiki Etheria” (Societatea Prietenilor). Grecul Ioannis Kapodistria devenise ministrul de externe al ţarului Alexandru I, aşa că aveau relaţii în sferele înalte ale politicii. În 1920, după ce a fost numit şef al Eteriei, Ipsilanti a trecut imediat la măsuri concrete, astfel că pe 6 martie 1821 a trecut Prutul şi, la Iaşi, a emis o declaraţie de independenţă a Greciei. Gestul era, evident, unul de bravadă. Grecia era departe şi se afla încă sub otomani. Din păcate, comportarea lui în Ţările Române a fost lamentabilă, astfel că ţarul şi-a retras susţinerea. Învins de turci, a încercat să se refugieze în Austria, unde însă a fost arestat. A murit în închisoare, nebun. Acesta este motivul pentru care grecii nu vorbesc despre el şi consideră gestul lui Germanós ca fiind actul de naştere la revoluţiei. Trebuie să remarc că, în unele decizii majore, guvernanţii greci au dovedit multă înţelepciune. Din nefericire, numai în unele. Pentru noi, românii, Ipsilanti a fost o catastrofă, Tudor Vladimirescu fiind victima lui.

În continuare, Rusia, cea care s-a luptat îndelung cu Imperiul Otoman pentru dispute teritoriale, era implicată într-un război cu Persia, astfel că nu a mai avut un rol major în timpul Războiului de Independenţă a Greciei. A avut în schimb Anglia, mai ales că principalele dispute s-au desfăşurat pe mare, bătălia de la Navarino fiind decisivă în evoluţia raportului de forţe. A fost momentul din care Imperiul Otoman a intrat în cădere liberă. Este probabil o coincidenţă, dar în al Doilea Război Mondial, comportarea ruşilor a fost identică. Nu au avut nici un rol în timpul conflictului (doar Anglia a susţinut grupurile de partizani împotriva nemţilor), dar a intervenit puternic după, instigând pe unii lideri locali împotriva altora şi inoculându-le ideile lor comuniste, astfel că azi există în Grecia mai mulţi adepţi ai acestui sinistru flagel decât în Rusia, care s-au vindecat de asemenea inepţii.

Pe lângă arme şi portrete, în Muzeul de Istorie există şi steaguri. În funcţie de zonă, simbolurile de pe steaguri sunt uşor diferite. Crucea este prezentă la toate, ca simbol al Creştinătăţii, în luptă împotriva stăpânirii musulmane. Ea se sprijină pe o semilună cu concavitatea în jos, ca semn că puterea otomană va fi înfrântă. Pe cele mai multe există o ancoră reprezentând abilitatea de navigatori a grecilor, dezvoltată din timpuri ancestrale. Deasupra ancorei se află o pasăre, iar pe ancoră un şarpe, cu capul îndreptat către pasăre. Asocierea şarpe-pasăre sugerează lupta grecilor pentru libertate. Noi românii, avem o opinie puţin diferită faţă de şarpe, dar trebuie să ţinem seama că simbolistică animalieră este diferită de la un popor la altul.

Deşi nu are legătură cu istoria, sunt expuse câteva sculpturi din lemn, aşezate la prora vaselor greceşti, reprezentând de obicei figuri umane. Unele piese sunt interesante. Ele reprezintă celebrităţi din Mitologie sau istoria antică, cum ar fi Epaminonda, Ares sau Temistocle, ce nu au legătură cu Războiul de Independenţă, dar şi una autentică: este vorba despre Bubulina Lascarina, eroină reală. Ea are un bust şi în şirul monumentelor similare de pe aleea principală din parcul Pedion Areos. Aici, o realizare mai puţin reuşită, a decorat nava Agamemnon, al cărui comandant a fost fiul ei.

Ca orice serie, si aceasta, a camerelor muzeului, trebuie să se încheie frumos: fotoliile regale şi sala tronului lui Otto. Poate chiar prea frumos pentru un regat foarte mic la vremea lui!

Deşi se numeşte Muzeul Naţional de Istorie, în ultimele săli se pot admira costume greceşti autentice, unele foarte frumoase. Să nu uităm că el este o realizare a Societăţii de Istorie şi Etnologie a Greciei.

La ieşirea din muzeu, vrei-nu-vrei te frapează o imagine a centrului Atenei moderne: o clădire dezafectată. Se află vizavi de Muzeu, la circa 100 de metri de Piaţa Syntagma, deci de Parlament.

 

. . . .

 

„Informaţii” turistice

Citesc într-un ghid turistic al Greciei, intitulat „Grecia & Corfu”, pe care l-am luat cu mine din Bucureşti, următoarea frază: „După doar 25 de minute de navigare, vom găsi peştera Mourtos, locul unde s-a ascuns flota grecească în timpul celui de-al 2-lea război mondial” (pagina 18). N-am fost acolo, dar îmi este greu să-mi imaginez o peşteră în care să încapă o întreagă flotă militară modernă şi care să mai fie şi secretă. Şi încă într-o zonă turistică binecunoscută încă de pe vremea când Veneţia era o mare putere maritimă. Însăşi împărăteasa Sisi, soţia lui Franz Joseph I al Austriei, şi-a construit în insula Corfu un castel, în care şi-a petrecut ultimii 10 ani din viaţă. Cum nu pot să neg afirmaţia din ghid - preluată probabil dintr-o sursă serioasă – nu-mi rămâne decât să-mi imaginez dimensiunile flotei greceşti. Ce ştiu este faptul că, pentru conservare, vasul amiral, „George Averof”, a fost ascuns ceva mai departe, mai exact în zona Bombay. Pe acesta l-am vizitat (vasul). Se află expus la Muzeul Marinei din Atena, lângă Parco Flisvo. (De acolo am şi informaţia.) În interiorul vasului, cu adevărat impresionante sunt apartamentele amiralului şi ale ofiţerilor superiori. Sala de consiliu – cu mobilierul şi vesela din dotare - este o bijuterie. Bineînţeles că luxul scade odată cu gradele militarilor, ajungând la minimul necesar pentru supravieţuirea soldaţilor simpli, probabil puţini marinari şi mulţi bucătari şi servitori. Surprinzător este spaţiul prea mic pentru a adăposti marinarii necesari pentru deservirea celor câtorva tunuri mari, motiv pentru care presupun că n-au fost folosite niciodată.

Insula Corfu însă ar merita vizitată, fie şi numai pentru a înţelege rostul lui ‚&’ din titlul broşurii.

. . . .

 

Despre sufletul grecilor

În urmă cu două zile, am avut şansa să asist la un spectacol folcloric, pe o scenă în aer liber. Plecasem să mă plimb pe litoral, am văzut pregătirile şi am rămas. Palaio Faliro, locul desfăşurării, are - pe lângă avantajul unei faleze ce atrage zilnic sute de amatori de plimbări pe malul mării, jogging etc. - şi pe acela al unei scene foarte mari, căutate de către artişti de tot felul. Spectacole de teatru, muzică, dans ce se succed în tot timpul anului, dar mai ales în sezonul estival. Între mare şi faleză, în mijlocul unei plaje, o platformă de beton atrage lumea datorită scenei, construite cu spatele la mare. Uneori, organizatorii aduc scaune. Este de fapt un teatru în aer liber, cu intrarea liberă, fiindcă nu există nici o împrejmuire, care i-ar putea stânjeni pe vizitatori, majoritatea trecători, care vin şi pleacă după cum doresc.

A fost o manifestare impresionantă, amplă, realizată de şapte formaţii din diferite regiuni ale ţării, dintre care am descifrat: Naxos, Rodos, Thessalia, Thesalonic. Fiecare echipă era compusă din cel puţin douăzeci de dansatori. Muzica populară grecească nu este pe gustul meu. Spectacolul a fost însă unul de dans şi etalare a costumelor. Dansurile, în general lente - nu diferă prea mult între ele. Costumele însă, DA, sunt foarte diferite, exagerat de bogat ornamentate cu tot felul de zorzoane inutile, fără valoare estetică, menite doar să impresioneze prin culoare şi originalitate, dusă până la ciudăţenie. Unele costume, mai modeste, seamănă cu cele bulgăreşti; altele, în schimb, au mult în comun cu cele turceşti de pe vremea otomanilor.

Cu adevărat impresionantă a fost însă participarea publicului, nu doar numeroasă, dar şi afectivă, atât la melodii, cât şi – mai ales – la dans. Cei de pe scaune îşi mişcau braţele şi capul, eventual băteau ritmul cu palmele, iar unii dintre cei de pe margine dansau în toată legea.

Nu am rezistat până la sfârşit, dar am cules o informaţie: a doua zi, adică ieri, va fi un spectacol de muzică uşoară. Musai să vin.

Şi am venit. Din nefericire, nu era ceva ce aş putea suporta. Nu era muzică grecească, ci muzică (dacă poate fi numită astfel) internaţională, de cea mai proastă calitate. Îmi place muzica uşoară grecească, chiar foarte mult, dar nu toată. Aşa cum este de aşteptat, în decursul istoriei, poporul grec a fost influenţat, atât de către vecini, cât şi de ocupanţi. Accentele turceşti şi italiene sunt cele mai puternice. Inutil probabil să spun că mie îmi plac cele cu ritmuri italiene. Pe străzi, în cafenele şi chioşcurile de pe litoral se aud chiar melodii italiene, cu textul tradus în greacă şi, alături de o chitară, nelipsitul buzuchi. Destul de des se pot întâlni greci cântând, în timp ce merg singuri pe stradă. Pasiunea grecilor pentru muzică şi ritmurile specifice este impresionantă, motiv pentru care spiritul grec rezistă în timp.

Am plecat, şi bine am făcut. Pentru că am fost răsplătit cu un spectacol ad-hoc două sute de metri mai departe, pe aceeaşi faleză. De data aceasta era muzică adevărată: şi bună şi grecească. Mai mult: l-am întâlnit pe Homer. Da, da, Homer cel real, pentru că acest nume celebru nu mai desemnează o persoană anume, ci mulţimea trubadurilor din trecut, care culegeau şi produceau cultura timpului: cântece, poezie, mituri . . . şi le transmiteau mai departe. Poate că Homer a fost unul dintre ei, cel mai talentat, dar - înainte de orice – el îi reprezintă pe toţi. Şi dacă aşa a fost în trecut, de ce n-ar continua? Spre deosebire de alte naţii, grecii chiar o fac. Dacă nu este singura, este sigur cea mai mare calitate a lor.

Cele trei spectacole, la care am asistat în decurs de două zile, indică trei categorii foarte diferite, cu interpreţi şi spectatori diferiţi. Toate însă sunt realizate cu pasiune grecească.

Homer al nostru a cântat într-un chioşc. Acelaşi în care, toată vara, un grup de amatori cântă muzică frumoasă, pe gustul meu, cu influenţe italiene, dar cu puternice sentimente greceşti. Majoritatea interpreţilor sunt persoane ceva mai în vârstă. Toţi ştiu aproape toate cântecele, iar cel ce preia pentru moment rolul de solist este acompaniat de ceilalţi din grup şi nu numai de către ei, pentru că şi trecătorii zăbovesc pentru o vreme. Chitarele şi buzuki sunt nelipsite. Chioşcul - unul de doar trei-patru metri diametru - este permanent înconjurat de zeci de ascultători, veniţi special sau în trecere. Este un adevărat spectacol în aer liber. Aceasta este imaginea obişnuită. De data aceasta însă, a venit Homer. Toţi interpreţii tradiţionali au devenit spectatori. Homer are clasă: o voce caldă de tenor, în mod evident educată, i-a redus la tăcere pe toţi ceilalţi.

-        Dar de ce Homer? Nu putea fi un cântăreţ oarecare? – m-a întrebat Maria, căreia îi povesteam scena.

-        Nu, pentru că, între melodii, introducea câte un recitativ.

Eu nu înţelegeam ce spunea, fiindcă nu ştiu limba greacă, dar ceilalţi îl ascultau cu mare atenţie, se înveseleau sau se întristau, râdeau sau aplaudau. Erau legende povestite cu şarm şi acompaniate la chitară. Îşi modula vocea în funcţie de text, astfel că nu era niciodată departe de muzică. Era un interpret desăvârşit. Spectatorii nu erau copii, care să se lase încântaţi din nimic, ci oameni în toată firea. Şi este în firea grecilor să fie sensibili la aşa ceva. De aceea, spiritul grec dăinuie şi va continua s-o facă.

 

. . . .

 

Grecii ar putea trece la Islamism

Afirmaţia pare mai mult decât surprinzătoare. Cum este posibil ca cel mai credincios popor creştin să îmbrăţişeze o religie împotriva căreia a luptat de secole? N-a luptat împotriva religiei, ci împotriva unor popoare care, întâmplător, aveau acea religie. Iar acum, dacă relaţia dintre popoare se schimbă, ce mai contează religia. Ş-apoi, să fim sinceri, nici n-au prea luptat. Occidentul şi în special Anglia a luptat împotrivă Imperiului Otoman şi – odată cucerit teritoriul, trebuia pus ceva în loc. Acel ceva a fost Grecia.

Până nu demult, când grecilor le mergea rău, Europa i-a salvat şi le-a oferit o prosperitate la care nici nu visau. Ar trebui să-i fie recunoscătoare. Ei bine, „recunoştinţa e povară grea”. Acum, grecii consideră că Uniunea Europeană este duşmanul lor. A grecilor inculţi, bineînţeles, care sunt manipulaţi de către politicieni, pentru a le câştiga voturile, c-aşa-i în democraţie. Dar tocmai ei sunt ortodocşi.

Ştim că o ţară mică nu poate trăi fără prieteni. Dacă Uniunea Europeană este azi criticată, actualii guvernanţi au sperat în ajutorul Rusiei şi, poate, chiar al Chinei, dar guvernele acestor ţări sunt destul de inteligente şi îşi dau seama că prietenia dorită de greci ar fi doar o gaură neagră în bugetele lor. Islamul însă nu este o ţară, ci o religie. De dragul expansiunii, imamii vor aprecia ca oportun prilejul de a-i „ajuta” pe greci şi vor găsi şi resursele necesare. Rămâne doar ca grecii să accepte. Şi de ce n-ar face-o? Pentru bani, grecul face orice.

Credinţa creştină? Să nu uităm ca tot ei sunt cei care au abandonat Mitologia în favoarea Creştinismului, şi nu oricum, ci foarte repede şi cu multă convingere.

Versatilitatea este una dintre caracteristicile grecilor, iar – dacă până acum au rămas ortodocşi – explicaţia nu se află în consecvenţă, ci în faptul că peste 2000 de ani au trăit sub ocupaţie. Odată cu eliberarea de sub turci, au devenit brusc aroganţi şi xenofobi. Se declară iubitori de libertate, dar nu ştiu să trăiască în libertate, adică pe picioarele lor, prin cunoaşterea şi respectarea mecanismelor internaţionale de funcţionare a comunităţii naţiunilor libere. Au devenit xenofobi încă din perioada formării statului, în dauna propriilor lor interese. Emit pretenţii democratice, dar confundă democraţia cu anarhia. Imensele ajutoare, primite în mod repetat din occident, nu le-au folosit în investiţii, ci le-au distribuit populaţiei, pentru a le câştiga voturile. Persoane fără nici o pregătire intelectuală au primit bani, cu care nu ştiau ce să facă în cătunul în care se născuseră şi au fost sfătuiţi să se munte în Atena, oraş în plină dezvoltare. Odată mutaţi au primit ajutoare suplimentare. S-a ajuns astfel în situaţia că Atena concentrează astăzi două treimi din populaţia Greciei.

Acum uită de ajutoarele gratuite primite şi îi urăsc pe cei ce le cer să restituie o infimă parte din datoriile acumulate. Ura le întunecă minţile. Guvernul Tzipras nu şi-a îndeplinit nici unul dintre obiectivele programului electoral. Şi nu pentru că nu a putut, ci pentru că nici nu a încercat. În afara unor obiective dificile, au existat altele, care nu ridicau nici o problemă. Nu a existat însă nici cea mai mică intenţie de a le lua în seamă. Ignoranţa are cote neaşteptat de înalte, iar dovadă este uşurinţa cu care populaţia poate fi manipulată. Funcţionarea unor mecanisme rudimentare de manipulare, dovedeşte un nivel extrem de scăzut de înţelegere din partea populaţiei, lipsa celei mai elementare culturi economice, o gândire fixată pe ură faţă de cei mai înzestraţi, dorinţe fără limite, neasumarea oricărei obligaţii.

Cum va ieşi din această încercare este greu de aflat acum. Vor învăţa grecii, pentru prima dată în istoria lor, să administreze cum se cuvine un stat în adevăratul sens al cuvântului, sau vor trece la Islamism?

 

 

 

 

 

Sfârșitul volumului 3

 

Cuprinsul romanului

 

Volumul 1

Trei feţi frumoşi

Constanţa

Atena

Volumul 2

Bucureşti

Liceenii

Moineti

Bucureşti

Liceenii 2

Ultima vacanţă

Volumul 3

Atena

Ultimul an de liceu

Volumul 4

Studenţi

Bucureşti

După absolvire

Volumul 5

O prietenie adevărată

Bucureşti

După 25 de ani

 

 

 


[1] Cartier comercial în Atena

[2] Piaţă şi staţie de metrou la poalele Acropolelui

[3] Profesor de drept, diplomat, academician, preşedinte al Greciei între 1975 şi 1980

[4] „Şi eu am fost în Arcadia” – expresie desemnând o viaţă pastorală, într-un peisaj idilic. Arcadia, fiind o zonă din interiorul Peloponezului, era în antichitate un ideal pentru grecii de pe litoralul arid.

[5] Antropolog francez, teoretician al structuralismului etnologic, membru al Academiei Franceze

[6] Libertate nu moarte