Volumul 2
OPERA OMNIA
ROMANUL DE AZI
Editura TipoMoldova
Bucureşti
Maria
şi părinţii în vizită la bunici
-
V-am dat o masă bună? – se umflă în pene bunicul.
-
Nu ştiu cine, eu sau tu?, încearcă să
pună lucrurile la punct bunica.
-
Păi, eu am făcut mujdeiul. Ce-ar fi fost
puiul la cuptor fără mujdei? N-ar fi avut nici un gust.
-
Deci restul nu contează!
-
N-am zis că nu contează.
-
Atunci, ce-ar fi fost mujdeiul fără pui
şi celelalte?
-
Nu se pune problema aşa.
-
Dar cum?
-
E la fel ca în societate.
-
Adică cum?
-
Păi, oamenii de cultură consideră
că ceea fac ei este la un nivel intelectual superior faţă de ce
fac toţi ceilalţi.
-
Şi nu-i aşa?
-
După capul lor, da, dar să nu-i întrebi de
ce s-au dus la Litere şi nu la Medicină sau la altă facultate
serioasă.
-
Ah, acum înţeleg unde baţi.
-
Ca să nu rămânem pe dinafară –
intervine Silvia – gustaţi şi din prăjiturile aduse de noi.
-
Dar nu trebuia să cumpăraţi, avem
atâtea dulciuri în casă, că noi doi nu reuşim să le
mâncăm.
-
De aceea am venit noi, să vă ajutăm –
spune Maria, bucuroasă că a găsit o poantă.
-
Aţi adus şi uzo, deşi noi avem
pălincă din Ardeal. Se vede că nu ştiaţi celebrele
versuri:
Sfântă-i slana, bună-i ceapa,
Da' pălinca-i leacu' nost',
Nu ştiu pentru ce-o fi apa
Că aşa beteag n-am fost...!
-
Acum, trebuie să recunoaştem, masa a fost
bună. Cel puţin ardeii copţi – pasiunea mea – i-ai făcut la
fix. S-ar putea fabrica un parfum asemănător mirosului ardeilor
copţi.
-
Să producă salivarea tuturor persoanelor
cu care te întâlneşti.
-
Se
vorbeşte mult despre marile invenţii ale umanităţii: roata,
electricitatea etc. Mie ardeiul copt mi se pare invenţia cea mai cea.
Crud, fiert, prăjit, dar mai ales copt, prin parfumul lui, mi se pare tot
ce poate fi mai plăcut omului. Este culmea rafinamentului artei culinare.
Este arta însăşi.
-
Vă
plac şi ardeii iuţi?
-
Îmi
plac ardeii iuţi numai dacă sunt ardeleneşti. Ardei
ardeleneşti.
-
Iuţi
ca ardelenii. E clar!
-
Cu
ardei, cu mujdei, ce mai! A fost un adevărat parastas.
-
Ce
parastas, că doar n-a murit nimeni, Doamne fereşte.
-
A,
mamă, scuză-l pe Luigi. Româna lui de vină. În limba
greacă, cuvântul parastas înseamnă spectacol, reprezentaţie, sărbătoare.
Orice fel de sărbătoare. Noi, românii, l-am preluat prin intermediul
religiei şi l-am reţinut cu sens limitat la ritualul bisericesc.
-
Năpraznic
praznic! Dar ne-a lipsit prazul. – Era, bineînţeles, domnul
Brănescu, bunicul, specialist la
încheierea printr-o glumă a discuţiilor ce pot deveni neplăcute.
După masă, familia se separă: bunica la
bucătărie, Silvia şi Maria în dormitor, să se
odihnească după raita de dimineaţă prin magazinele din Bucureşti.
Doar bunicul şi Luigi au rămas să mai discute în jurul a ceea ce
mai rămăsese în sticla de vin. Cum acesta era cam puţin,
bătrânul scoate o sticlă prăfuită din rezerva pentru zile
deosebite.
-
Azi
dimineaţă, mă simţeam bine. Acum, după ce am mâncat,
îmi îngheaţă mâinile, semn că sângele se duce în stomac.
Ştie el mai bine unde e nevoie de el.
-
Eu
sunt încă sub impresia schimbărilor din Bucureşti. A trecut
foarte puţin timp de când am plecat şi văd o mulţime de
modificări. Dar cel mai mult s-au schimbat oamenii.
-
Te referi probabil la dispariţia
cerşetorilor. Ei au plecat în străinătate. Este produsul
românesc pentru export.
-
În Atena, toţi cerşetorii români sunt
ţigani din Ardeal. Nu ştiu unde sunt cei din Bucureşti.
-
Unii au devenit oameni de afaceri.
-
Nu la cerşetori m-am referit, ci la oamenii
normali. Înainte
totul era gri şi oamenii posomorâţi. Acum totul este colorat şi
oamenii nu sunt chiar veseli, dar au altă mină. Merg repede, cu
privirea fixată înainte, evident preocupaţi de ceva, unde trebuie
să ajungă la timp. Simţi nevoia să te fereşti din
drumul lor, fiindcă nu se ştie dacă te observă.
-
Oraşul, privit cu ochi de turist, pare un
furnicar, dacă nu ai şti că fiecare „furnică” este
pusă în mişcare de un motor, care este de fapt un vis: visul
fiecăruia de a nu fi o furnică oarecare. Este aşa cum spui, dar mai
există încă o modificare: atunci erai student şi mai tânăr.
Nici acum nu eşti bătrân, dar ai altă optică.
-
Probabil.
-
În
al doilea rând, vorbeşti prin prisma primei impresii. Uite, chiar
aseară am citit ceva ce cred că se potriveşte puţin cu ce
discutăm. Am cartea aici. Să-ţi citesc. Sunt memoriile lui Monica Lovinescu.
-
Cine este Monica Lovinescu? De Lovinescu am auzit.
Erau rude?
-
A fost fiica lui. Ea a făcut parte din diaspora
română; a fost printre cele mai active voci ale exilului românesc la
postul de radio anticomunist „Europa Liberă”. Pe Eugen Lovinescu, tatăl, să nu-l
confuzi cu Horia Lovinescu, scriitor, nepot de frate al lui Eugen, care a fost
critic literar.
-
Da, acum îmi amintesc. Deşi mort, i s-au ars
cărţile, fiindcă soţia lui mama Monicăi, refuza
să-şi convingă fiica să revină în România şi
să renunţe la acuzele la adresa regimului comunist.
-
Aşa este, pentru asta a şi murit în
închisoare. S-a sacrificat. Deşi Monica nu se pronunţa în probleme
politice, ci numai în cele de cultură. Aici, în carte, Monica
vorbeşte despre prima întâlnire cu Raymond Abellio[1], în casa lui Mircea Eliade.
Înainte să le fi fost prezentat, ea şi soţul ei, Virgil Ierunca,
l-au etichetat negativ, judecându-l doar după aspect. Aşa . . .
să-ţi citesc. . . Deci, „La apa Vavilonului pagina 226:
„. . . am sosit cu vreo 10 minute înainte de ora
convenită. Christinel ne-a deschis, s-a scuzat: nici ea nici Mircea nu
erau gata. Ne-a introdus în salonul unde mai aştepta un invitat: accent ca
la Marsilia şi înfăţişare de frizer vesel. Încetul cu
încetul au sosit şi ceilalţi invitaţi: Michaux şi Cioran.
Meridionalul nostru, al cărui rost nu-l dibuiam, mi se părea că
vorbeşte spre a nu spune nimic. După prezentare, . . . din clipa în
care am ştiut că „frizerul” era Abellio, tot ce a spus mai departe ni
s-a părut cu totul pasionant.”
-
Deci
eu sunt acum la a doua impresie, după prezentare. S-ar zice că
regimul de gulag, în care v-a ţinut Ceauşescu, a fost folositor.
-
Ce
spui? Cum de ţi-a venit asemenea idee?
-
Glumesc,
desigur! Am constatat că, citind, ştiţi mai multe despre Paris
decât majoritatea parizienilor.
-
Decât
a parizienilor, în general, sunt de acord. Sunt totuşi un intelectual.
Dacă însă e să mă compar cu un intelectual francez, nu
ştiu ce să zic.
-
Vă
zic eu că staţi bine. Francezii profită de poziţia
politică a ţării lor şi se dau mari. Vă dau un singur
exemplu: Marcel Proust.
-
Nu
puteai să alegi unul normal?
-
Tocmai
că nu are valoare l-am ales şi mă bucur că sunteţi de
aceeaşi părere cu mine. Este însă un autor cunoscut în
toată lumea şi recomandat în manualele şcolare. În realitate, a
fost fiul unor oameni foarte bogaţi, care a tot încercat să se
impună în literatură, deşi André Gide şi alţii l-au
refuzat sistematic. „În căutarea
timpului pierdut” este o pastişă, remarcabilă doar prin
dimensiunile ei.
-
Are
14 volume.
-
Şi
nu sunt deloc subţiri.
-
Am
o explicaţie pentru asta. Principala
arteră a Parisului este Sena şi ajunge acolo după ce
străbate Valea Champagne, cea cu şampania. Să nu ne mirăm
deci că parizienii sunt aşa cum sunt. Tot ea, Sena, le
caracterizează şi gândirea. Serpentinele vorbirii franceze au o
evidentă legătură cu ocolişurile fluviului, care-l fac de
trei ori mai lung, decât dacă ar curge în linie dreaptă.
-
Amuzant! Totuşi, Descartes este considerat
părintele raţionalismului.
-
Descartes considera că filozofia este o
ştiinţă atotcuprinzătoare, care arată ca un arbore, a
cărui rădăcină formează metafizica, tulpina este
fizica iar ramurile sunt celelalte ştiinţe.
-
Frumos!
-
Nici nu era departe de adevăr, cu
observaţia că rădăcinile nu ne sunt vizibile, iar
încercarea de a le dezgropa nu poate fi o ştiinţă, fiindcă
adevărata ştiinţă, care ar putea face acest lucru, se
află în ramuri.
-
Veşnic şugubăţ!
-
Doar francezii şi cei aflaţi sub
influenţa lor au pretenţia că Descartes a fost părintele
raţionalismului. Nemţii, spaniolii, italienii şi mai ales
englezii sunt mult mai raţionali. Descartes se pare că a fost primul
francez care şi-a dat seama de slăbiciunea concetăţenilor
săi şi s-a gândit să le arate avantajele gândirii logice. Este,
într-adevăr, născut în Franţa, dar a călătorit mult în
tinereţe (Olanda, Germania, Danemarca, Italia, Elveţia, Tirol)
şi s-a stabilit în Olanda. Acolo a fost puternic influenţat de
Spinoza şi Leibniz şi i-a studiat pe Hobbes, Locke, Berkeley şi
Hume. A scris mai întâi „Regulile pentru îndrumarea minţii”,
publicată însă după moartea lui. Lucrarea principală, ce-l
face raţionalist, este „Discurs asupra metodei”, publicată
fără semnătură la Leyda. A scris-o în franceză şi
nu în latină – cum se obişnuia pe atunci în lumea cultă, într-un
stil autobiografic simplu şi clar, tocmai pentru a fi accesibilă
poporului. Cu toate acestea, lucrarea lui nu i-a influenţat prea mult pe
concetăţenii săi, care continuă să vorbească
alambicat şi în zilele noastre. Pot să-ţi documentez. Stai numai
puţin să caut cartea.
-
Nu a durat mult. Bătrânul este un om foarte organizat şi, în
biblioteca destul de mare, s-a dus direct la cartea lui Descartes.
-
Iată: „De aceea, îndată ce vârsta
mi-a îngăduit să ies de sub ascultarea faţă de
dascălii mei, am părăsit cu totul studiul cărţilor.
Şi, hotărându-mă să nu mai caut altă ştiinţă
decât aceea pe care aş putea-o găsi în mine însumi” – şi mai departe – „făcând pretutindeni reflexii asupra lucrurilor
care mi se înfăţişau, în aşa fel încât să pot trage
din ele un oarecare folos.”
Este din „Discurs asupra metodei de
a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în
ştiinţe”:, tradusă şi apărută la noi, în
Bucureşti, la Editura Ştiinţifică. Am citit de la pagina 39. Era deci un om practic, iar
calitatea lui nu este cel de mare logician. Marele lui merit – cel puţin
după mine – este ideea de a renunţa la speculaţii teoretice,
scolastice. Spune că trebuie să pleci de la realitate şi să
verifici orice idee teoretică, înainte de a continua cu specularea ei.
Adevăratul lui merit este însă în matematică: a introdus
numerele negative, ceea ce a dat avânt tuturor celor ce preferă activităţile
mai puţin pozitive.
-
Şi totuşi Franţa şi în special
Parisul a fost pentru multă vreme capitala culturală a lumii.
-
Este adevărat. Mai glumesc eu, dar trebuie
să-i recunosc şi meritele. Deşi este una dintre cele mai
naţionaliste ţări, a reuşit să fie capitala
culturală a lumii – şi într-o oarecare măsură mai este
încă – fiindcă a fost şi cea mai deschisă pentru asimilarea
valorilor străine. La un moment dat avea pretenţia de a fi l’ombelico del mondo[2]. Nu s-a sfiit să folosească talentul
străinilor, spre propria-i glorie. Nu cred că ştii că
celebrul Turn Eiffel, proiectat de Gustave Bönickhausen – un francez nu tocmai
francez – are şi componente româneşti, datorate inginerului român
Angel Saligny.
-
Saligny? Nu prea îmi sună româneşte.
-
Adevărat, are o descendenţă
franceză şi a studiat în Germania, dar este născut în România.
-
Asemănător cu Gustave Eiffel Bönickhausen
-
Exact. Văd că ştii!
-
Mai nou, concepţia arhitectonică
generală a cartierului Défense aparţine arhitectului danez Otto
Spreckelsen iar, ca să-l facă mai uman, au apelat la spaniolul Juan
Miro. Asta ca să nu mai vorbim despre obeliscul transplantat din Egipt în
Place de la Concorde.
-
Pe ăsta nu l-au adus ei, ci l-au primit cadou
de la un turc, care guverna Egiptul şi dorea să se pună bine cu
francezii. Adevărul este că şi România a fost o ţară
puternic francofonă.
-
Aţi spus „a fost”. Înţeleg că nu mai
este?
-
Ba mai este, dar într-o mai mică
măsură. În generaţia părinţilor mei, orice
persoană cât de cât educată vorbea franceza mai bine decât mine.
Acum, tineretul este anglofil. Virgil Ierunca spunea că „Numai la Paris se poate muri”, cu
înţelesul că merită să trăieşti la Paris
merită până la moarte.
-
Cine este Virgil Ierunca?
-
L-am pomenit chiar adineauri. A murit. A fost
publicist, poet, critic literar, căsătorit cu Monica Lovinescu.
-
Ar
trebui să scrieţi. Aveţi atât de multe de spus . . .
-
Mi-au
zis şi alţii. N-aş avea răbdare. Când mă gândesc la
câte cuvinte ar trebui să înşir pe hârtie, îmi trece orice entuziasm.
Apropo! Eşti grec. Probabil ştii că „entuziasm” vine de la „en
Theo siasmos”, sau cam aşa ceva. Eu nu ştiu greceşte.
-
V-am
spus eu că ştiţi mai multe, nu doar decât francezii, ci şi
decât grecii. Nu, eu n-am ştiut, dar nici greaca mea nu e prea
grozavă. Încă mă străduiesc s-o învăţ şi,
trebuie să recunosc, este foarte grea.
-
Da,
greaca-i grea!
-
Mai
repede am învăţat româneşte de la Silvia. Ce-i drept, româna
şi franceza – limba mea maternă – sunt limbi latine.
-
Expresia
de care grecii probabil ar râde de mine, după cum am pronunţat-o,
vrea să spună ceva despre zeul care se află în tine.
-
Precum
Daimonul lui Socrate.
-
De
unde se vede că nu e bine să fii prea entuziast, dacă nu
eşti imun la cucută.
-
Poate
măcar un jurnal de zi, în care să vă notaţi ideile aţi
putea ţine. Cineva l-ar putea valorifica.
-
Jurnal de zi este un pleonasm.
-
Oau! Aşa este. Mă scuzaţi! Şi
mă mai dau francez. Abia cum îmi dau seama.
-
Se mai întâmplă, mai ales atunci când
amestecăm limbile. Poate că sunt şi eu vinovat, fiindcă
franceza mea este cam şubredă şi mă exprim amestecat, când
în română, când în franceză. Oricum nu aş putea să scriu
zilnic, deci ideea de jurnal nu mi se potriveşte. Teoretic, aş putea
să notez din când în când câte ceva din ceea ce-mi trece prin minte.
Demnitarii ar trebui să ţină un jurnal, în care să noteze
ce au făcut, pentru ca, mai târziu, să nu poată fi acuzaţi
că au făcut sau nu au făcut ceva, sau – dimpotrivă –
să se scuze, să-şi nege faptele reprobabile. Dar eu nu sunt un
demnitar. „Jurnal pe sărite” ar putea fi un titlu, adică un jurnal
ţopăit. Ca la şotron, deşi acolo nu poţi să sari
nici un pătrat; ţopăi fiindcă eşti obligat să
treci dintr-unul într-altul pe un singur picior. Bine mi-ar sta mie, la
bătrâneţe, să joc şotron. Şotron de cuvinte. Uite,
mi-ai dat o idee. Aşa ceva poate mi-ar place să fac, dar nu ştiu
cum.
-
Aveţi o minte foarte jucăuşă.
Sigur ar ieşi ceva, indiferent ce vă propuneţi.
-
Eşti drăguţ. Am constatat şi eu
că mai am puţin şi dau în mintea copiilor.
-
N-aveţi nici o şansă. Veţi
rămâne permanent tânăr.
-
Ei, ăsta DA compliment . . .
Ar discuta ei
mai multe, dar nu voiau să se jignească reciproc, aşa că
evitau subiectele delicate, sau le tratau superficial. Cel mai uşor le era
să iasă din ele printr-o glumă. Deşi punctele lor de vedere
erau apropiate, în timpul discuţiilor pot să apară
exprimări pe care interlocutorul le interpretează într-un mod diferit
şi – astfel – cea mai bună prietenie se poate destrăma,
dacă nu cumva se ajunge la ură. În plus, ei se aflau în relaţia
socru-ginere şi – în interesul întregii familii – era bine ca ea, relaţia,
să fie cordială. „Tăcerea e de aur” spune un proverb, deşi
nici să convieţuim ca muţii nu este o soluţie. Amândoi,
socru şi ginere, îşi apreciau reciproc calităţile,
ştiau că majoritatea disputelor pleacă de la înţelegerea eronată
a unor exprimări şi nu de la rele intenţii şi încercau
să nu comită şi ei aceeaşi greşeală.
Liceeni
II
Odată cu
începerea şcolii, liceenii noştri se întâlnesc după-amiezile, ca
de obicei, în parc. Încă nu au avut timp să citească cu
toţii o nouă carte, pentru a o comenta, aşa că
informaţiile lui Iannis culese la Moineşti a stârnit un viu interes.
Maria şi Nicolas şi-au recunoscut puţinătatea
cunoştinţelor lor referitoare la Dadaism şi au început o
documentare asiduă asupra subiectului. Au aflat că nu numai Tristan
Tzara a fost fondatorul curentului şi că cel care a aprins scânteia a
fost tot un român, Marcel Iancu. Deşi nu este din Moineşti, ci din
Bucureşti este cvasi-necunoscut pentru marea majoritate a intelectualilor
români, deşi merita să fi fost pus în evidenţă. Da, da,
Dadaismul este românesc, deşi s-a născut în străinătate.
Pentru cei mai
mulţi, numele lui Tristan Tzara este asociat cu Dadaismul şi tot lui
i se datorează şi căderea lui în desuetudine. Ce-i drept, el a
fost principalul propagandist al noului curent. Era poet, deci omul cuvintelor,
locvace, avea energie şi voinţă. Poezia lui însă nu a convins,
ceea ce s-a repercutat asupra întregii mişcări. Dadaismul însă
nu este numai poezie; este un curent artistic într-un sens cu mult mai
larg. El propune o modificare a
gândirii, prin eliberarea ei de dogme şi idei fixe, cu implicaţii
majore în arta plastică, ale cărei efecte sunt vizibile şi azi,
în arta contemporană. Stilul creat de dadaişti – în care Marcel Iancu
a fost promotor – este decelabil încă şi aş putea afirma că
nici un alt curent artistic ulterior nu a marcat arta plastică în mod
semnificativ. Ulterior, din dorinţa unor artişti de a se considera
mari creatori, Dadaismul a fost trecut pe planul doi. În realitate,
flacăra aprinsă de el este încă vie. Oricum, indiferent de
opinii particulare, el este cunoscut şi recunoscut în toată lumea.
Câte ţări se pot lauda cu performanţa creării unui asemenea
fenomen artistic?
Cum
susţinem originea românească a Dadaismului? Să analizăm
faptele. În toamna anului 1915, românul Marcel Iancu şi fratele său
ajung la Zürich, ca studenţi la Academia de Arhitectură. Dar, „
. . . mizeriile războiului mi-au
tăiat orice resursă şi am început să-mi asigur viaţa
cântând în localurile de noapte ale Zürich-ului vechi cântece populare din
Franţa, Anglia, România. Fratele meu mă acompania la pian”. Este destăinuirea
lui, cf. Marc Dachy, „Journal du
Mouvement Dada”, Skira, 1989, pg. 57, citat în „Întâlniri cu Marcel Iancu”, de Geo Serban. Ajunge astfel la taverna
lui Hugo Ball.
„Când a înţeles [patronul tavernei] că eram pictor [fusese elev al lui Iser], că-i frecventam pe cubişti
şi futurişti, că ştiam poeţi şi alţi
artişti din Zürich, mi-a propus imediat să particip la planul
său de a crea un cabaret literar. Am vorbit a doua zi lui Arp şi lui
Tzara despre proiect, pentru a-i convinge să-şi dea concursul. Tzara
a intuit pe loc folosul ce s-ar putea trage [. . .] În fiecare seară noi
prieteni s-au adăugat grupului nostru. Poeţii cântau, scriitorii
îşi declamau proza şi nimicnicia, pereţii scânteiau de picturi
şi de manifeste, se ascultau ariile pieselor executate de Ball la pian
şi se dansa pe melodii negre ori javaneze, echipaţi cu
măştile confecţionate de mine, ori se recitau, la patru voci, în
patru limbi diferite, poeme simultane.” (idem).
Curând după seara
inaugurării (5 februarie 1916) extravaganţele zurbagiilor au fost
botezate „DADA”, după cele mai frecvente cuvinte, rostite de către
români: Da! Da!
Marcel Iancu
s-a întors în România după terminarea studiilor, unde a lucrat ca
arhitect, contribuind la modernizare urbanismului bucureştean Se pare
că el a fost primul care a introdus în vocabularul nostru sintagma „arta
abstractă”. Astăzi, la auzul ei, cei mai puţin
obişnuiţi cu ea, o pot trata cu dispreţ. Exhibiţionismul
unor „artişti” lipsiţi de talent dau apă la moară
detractorilor. În concepţia lui Marcel Iancu însă, stilul abstract
are alt sens: „ . . . precum muzica
grupează sunetele în vederea unei armonii care exprimă o stare
sufletească, pictura abstractistă dispune liniile şi culorile în
vederea unui rezultat armonios.”
Tot Marcel
Iancu, a fost printre primii români care au sesizat valoarea lui Brâncuşi,
în articolul intitulat chiar „Brâncuşi”,
publicat de el în numărul 52/1925 al revistei „Contimporanul” (şi nu „Contemporanul”) lui Ion Vinea. Elogiile
aduse lui Brâncuşi ni se par normale azi, după ce a devenit celebru.
Articolul însă a fost scris când el era doar în ascensiune şi nu
atinsese cotele de mai târziu. Cât despre autor, el avea numai 30 de ani
şi era proaspăt absolvent al Academiei de Arhitectură din Zürich
(1917). Dacă atitudinea lui Marcel Iancu era normală, iată
exemplul contrar: în 1951, un sfert de
secol mai târziu, în plină glorie, Brâncuşi a oferit statului român
atelierul său de la Paris, împreună cu numeroase lucrări, dar
Academia Republicii Populare Române, într-o şedinţă
prezidată de Mihail Sadoveanu, a respins oferta, celebrul sculptor fiind
etichetat ca „un artist decadent”. Totul era oferit gratis, ca moştenire.
Nu era doar Sadoveanu implicat. La şedinţă au mai participat: G.
Călinescu, Iorgu Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, George
Oprea, J.A. Steriadi, Victor Eftimiu, Geo Bogza, Al. Graur, Ion Jalea,
Perpessicius, K. Zambaccian.
Numai
personalităţi de prim rang. Pe Marcel Iancu însă lumea l-a uitat.
Şi nu pentru că – la vremea lui – fusese „decadent”. Spre deosebire
de Brâncuşi, el s-a întors în ţară, unde criteriile de apreciere
erau diferite. Ce-i drept, nu avea nici forţa şi nici
perseverenţa marelui sculptor.
*
* *
Cu
fiecare an, atmosfera din clasă a devenit din ce în ce mai tensionată. Dacă la vârste fragede
copiii folosesc expresii dure, jignitoare, dar fără să se
supere, acum au ajuns asemenea oamenilor maturi: se urăsc fără
să-şi vorbească direct. În clasă cele două
grupări s-au radicalizat. Dacă reacţiile din grupul oponent s-ar
limita la invidie şi bârfă, ar fi încă bine. Grav este că
încearcă prin mijloacele ce le au la dispoziţie să provoace
rău celorlalţi, indiferent de consecinţe. Unii dintre ei, tineri
fiind, nici nu realizează gravitatea consecinţelor posibile pentru
cariera viitoare a celor pe care ar vrea doar să-i necăjească un
pic. Cu adevărat rău intenţionat, aproape patologic, este Adonis
Kontomaris. Nu este deloc atât de frumos precum pretinde numele, acesta fiind,
poate, şi motivul răutăţii sale: nemulţumirea pentru
propria lui existenţă, pe care însă nu se poate răzbuna
şi-o revarsă asupra celor din jur. Din păcate, consecinţele
pot fi foarte grave, fiindcă sunt antrenaţi profesorii,
părinţii şi – în general – orice persoană ce poate juca un
rol în „războiul” lor.
Dintre cei
neutri, unii ar dori să se afilieze grupului coagulat în jurul celor trei:
Maria, Nicolas şi Iannis, considerat elitist. Unii dintre cei
refuzaţi din diferite motive devin şi ei ostili. Nu concep să se
ralieze celuilalt grup. Eventual încearcă să atragă de partea
lor alţi neafiliaţi, fără prea mare succes însă.
Practic, ei sunt singurii neutri.
Nicolas este
cel mai necăjit, fiindcă posibilităţile lui de apărare
sunt prea mici.
-
Totul
pleacă de la faptul că noi nu suntem sută la sută greci,
dar nu acesta este principalul motiv al urii lor, pentru că mai sunt
şi albanezi, bulgari, ruşi, dar pe ei nu-i atacă atât de
virulent, cum o fac cu noi, mai ales cu noi trei. Ceea ce îi doare este ideea
că ei nu sunt nici măcar epigoni de-ai grecilor din antichitate, nu
se ridică nici măcar la nivelul europeanului comun. Iar asta le-am
spus-o noi, ceea ce a fost o greşeală.
-
Ei
se cred cu toţii urmaşii lui Socrate.
-
S-o
creadă ei!
-
Orice
rahat poate pretinde că a fost tort – opinează Iannis, care este
însă admonestat imediat de către Maria:
-
Să
păstrăm totuşi decenţa.
-
Ai
dreptate! Nu orice rahat pretinde că a fost tort. Doar unul foarte
ignorant. E nevoie de multă infatuare şi o mare doză de prostie.
Dacă ar şti câte ceva din ce au făcut cei al căror
urmaş pretinde că este, şi-ar da seama de neştiinţa
lui şi ar fi mai modest.
-
Mai
este ceva: mai demult, grecii îşi îndreptau ura împotriva albanezilor.
Copiii imigranţilor învăţau mai bine, erau mai harnici şi la
angajare erau preferaţi pentru calificarea lor. Grecii, în schimb, mai
leneşi, în loc să recunoască vinovăţia, îi acuză
fără motiv pe albanezi că le ocupă locurile de muncă,
deşi lor, grecilor, nici nu le trece prin cap să muncească. Acum
ura faţă de albanezi s-a extins asupra oricărui imigrant
superior lor.
-
Deşi
ei înşişi, când trebuie să angajeze pe cineva, preferă un
străin calificat în locul unui grec leneş şi nepunctual.
-
Chiar
zilele trecute – revine Iannis – am asistat la o discuţie dintre mama
şi vecinul de la apartamentul de sub noi, grec. Din cauza unei conducte
perforate - nu din cauza noastră, dar care trece prin apartamentul nostru
– la sfatul administratoarei blocului, a angajat un instalator pentru
remediere. Vecinul a întrebat-o pe mama: e grec instalatorul? I-a răspuns
că da, crezând că îi va face o bucurie. Omul însă a dus mâinile
la cap şi a exclamat un „Opopo”.
-
Ştia
el ce ştia.
*
* *
La
insistenţele lui Iannis, Maria încearcă să clarifice
relaţiile dintre ei:
-
Nu
pot să am o relaţie mai apropiată cu unul dintre voi doi, pentru
că ar însemna să stric prietenia voastră. Pe oricine aşi
alege, celălalt s-ar supăra. Am să mă mărit cu un
nătărău, pe care încă nu îl cunosc, iar noi vom rămâne
aceeaşi prieteni. Prieteni şi nimic mai mult. Sau, poate, nu va fi
chiar un nătărău şi grupul nostru de trei va deveni unul de
patru.
*
* *
În
parc, la întâlnirile copiilor, Iannis vine cu o noutate:
-
Mama
a fost la o serată culturală românească şi a adus de acolo
o carte. A primit-o, că n-ar fi dat ea bani pe cărţi.
-
Ai
citit-o?
-
Nu,
e proaspătă. N-am avut când. V-am adus-o, s-o vedeţi şi
voi.
-
S-o
vedem sau s-o citim?
-
Mai
întâi s-o vedeţi. Eu nu îndrăznesc să v-o recomand. Nu ştiu
nimic despre ea şi mama nu ştie nici ea mai mult.
-
Atunci
dă-mi-o mie – intervine Maria – s-o răsfoiesc şi s-o arăt
a-lor mei, să vedem ce spun şi ei.
-
Poftim!
Cartea este scrisă de un român şi tradusă în greacă de alt
român.
-
„Peregrinări
mediteraneene” de Panait Istrati. N-am auzit de carte. Numele autorului îmi sună
cunoscut; parcă l-am mai auzit, dar nu-mi amintesc acum nimic despre el.
Este vorba
despre o traducere în limba greacă a câtorva dintre ultimele scrieri ale
lui Panait Istrati, extrase din „Răsărit de soare” şi „Apus de
soare”, de fapt o suită de reportaje, toate scrise de către autor
direct în limba română, după refularea lui de către propaganda
sovietică şi căderea în dizgraţie. Traducerea a fost
iniţiativa unor brăileni – oraşul în care a copilărit
Panait Istrati –, animaţi probabil de bănuiala unui succes printre
greci, tatăl autorului având această origine.
-
Mamă,
uite ce carte am primit de la Iannis. Ce poţi să-mi spui despre ea?
-
Să
văd. Ah, da! A primit-o la serată. Am fost împreună.
-
Şi
tu de ce n-ai luat-o?
-
Pentru
că nu merită.
-
De
unde ştii? Ai citit-o
-
Nu,
dar cunosc autorul.
-
Atunci
spune-mi ceva despre el. L-ai cunoscut personal?
-
Ei,
şi tu . . . Nu sunt chiar aşa de bătrână. A trăit la
începutul secolului trecut. Când o să mergem la Bucureşti, să-l
rogi pe bunicul să-ţi dea „Spovedanie pentru învinşi”. Este
cartea care-l caracterizează cel mai bine. Aia e bine s-o citeşti. Nu
are valoare literară, dar pentru cultura ta generală este bine
să ştii despre ce este vorba.
-
Şi
băieţilor ce le spun eu mâine?
-
Că
autorul a fost fiul unei spălătorese şi a unui contrabandist
grec, care i-a părăsit pe amândoi. A trăit în sărăcie.
Şi-a câştigat existenţa ca ucenic la diverşi negustori, a
fost hamal în port, cărbunar pe vapoare. A călătorit, a scris şi
publicat articole în reviste muncitoreşti. A fost racolat ca agent
sovietic, a ajuns în Franţa şi a fost invitat de către
propaganda sovietică să participe la festivităţile
prilejuite de împlinirea a zece ani de la revoluţia bolşevică
şi să scrie despre „marile realizări”.
-
Până
aici nu-i nimic interesant. Tempi passati.
-
Ei
bine, tocmai acesta este momentul de cotitură. Vizitând Uniunea
Sovietică, şi-a dat seama că toată propaganda lor este o
minciună. Cum el credea sincer în valorile comuniste, a suferit un
şoc, iar rezultatul a fost „Spovedanie pentru învinşi”, cartea pe
care ţi-o recomand. În continuare, viaţa lui a fost un dezastru,
fiindcă sovieticii nu l-au mai susţinut; dimpotrivă, l-au
denigrat cât au putut.
Despre Panait
Istrati, Nicolae Iorga a declarat:
„Opera
lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal
din portul Brăilei. D-nul Panait Istrati mi-a trimis Kyra Kyralina cu
dedicaţie. Am încercat să o citesc, dar am fost nevoit să arunc
cartea imediat; asemenea lucruri nu se pot citi. [...] Eu nu-i găsesc absolut
nici o calitate. Am spus: avem de a face cu un hamal din portul
dunărean".
În Uniunea
Sovietică a fost însoţit de Nikos Kazantsakis, pe atunci
susţinător şi el comunismului. Grecul, mai abil, a continuat o
vreme să le facă pe plac ruşilor şi să le ia banii.
Kazantsakis nu l-a numit niciodată pe Panait scriitor, ci „povestitor
oriental”, datorită primelor sale scrieri. Dincolo de blândeţea
etichetării, transpare caracterizarea succintă, dar edificatoare, a
textelor sale din tinereţe: poveşti pentru copii în stil oriental.
Relevantă
pentru mentalitatea construită de sistemele democratice este constatarea
lui Panait Istrati despre gospodarii etichetaţi chiaburi (culaci). Unii
ţărani, după ce au primit de la statul sovietic pământ
să-l lucreze, şi-au luat rolul în serios şi au prosperat.
Invidia celorlalţi însă i-a transformat în personaje negative. „Am văzut peste tot
circularele împrăştiate de sovietici, până în cele mai mici
sate: instrucţiuni despre cum să se are şi să se semene
pământul, după metode ştiinţifice.” Deci, intenţia era
bună. „Dar
iată ce se întâmplă: cei care urmează instrucţiunile produc
mai mult şi au un trai ceva mai bun. Sovietul sătesc, pus pe
gâlceavă, intervine; îi declară pe aceşti oameni de ispravă
„culaci”, le confiscă bunurile adunate cu trudă şi îi afuriseşte
ca duşmani ai regimului.”[3] Citatul este extras din
cartea „Adevărata tragedie a lui
Panait Istrati”, de Eleni Samios Kazantzakis, cea care i-a însoţit pe
el şi Nikos Kazantzakis în periplul lor prin U.R.S.S. Era pe atunci amanta
grecului. S-au căsătorit mai târziu şi le-a supravieţuit
ambilor.
S-a făcut
la un moment dat remarca diferenţei de stil dintre Panait Istrati şi
Nikos Kazantsakis, limitată – bineînţeles – la textele întocmite cu
ocazia vizitei comune în U.R.S.S. (1928-29) Ale primului erau sentimentale, în
timp ce ale celuilalt erau doar reportaje. Firesc! Românul scria din
convingere, în timp ce grecul pentru că era plătit s-o facă.
Acesta este şi motivul pentru care Panait Istrati a abandonat misiunea
atunci când s-a convins că realitatea este diferită de ceea ce credea
înainte, intrând astfel în istorie, în timp ce Kazantsakis a continuat. A
intrat şi el în istorie, dar mai târziu şi mai sus, prin romanul „Zorba, grecul” (1946), deci nu ca
reporter, ci cu o carte despre sufletul grec, fără nici o
legătură cu propaganda politică. Panait Istrati, în schimb, a
rămas un simplu propagandist politic, abandonat de susţinători
în clipa în care şi-a schimbat opiniile.
Proliferarea
traducerilor lui Panait Istrati şi nu ale scriitorilor cu adevărat
reprezentativi ai literaturii române moderne şi contemporane nu numai
că nu avantajează România, dar îi aduce un deserviciu. Cititorii
potenţiali – fie şi insignifianţi ca număr – se vor
întreba: „Dacă acesta este un vârf al literaturii române, ce pot să
cred despre ceilalţi?”. Admiratorii lui Panait Istrati spun că el a
scris în limba franceză, imaginându-şi că aceasta ar face din el
un erudit. La gradul lui de şcolarizare – foarte aproape de neglijabil –
ar fi o naivitate să credem că el ar fi fost capabil de asemenea
performanţe. Înseamnă că „a fost ajutat”. În mod sigur aşa
este, deşi nimeni nu ne spune cine l-a ajutat, dar rămâne o întrebare
definitorie pentru autor: „Cine este cu adevărat Panait Istrati, ca
scriitor, din moment ce textele sale au fost ajustate de altcineva?”. Ne
referim la textele din tinereţe, bineînţeles. Franceza lui Panait
Istrati? Să fim serioşi. Emil Cioran s-a străduit o
viaţă să înveţe franceza şi n-a renunţat la
ajutorul partenerei sale de viaţă, Simone Boué. Lui Panait Istrati
i-a căzut franceza din cer, precum apostolilor în Ziua Cinzecimii.
*
* *
Iannis se
lamentează:
-
Ce
vă pasă vouă. Aveţi carierele deja stabilite. Tu, Maria, cu
abilităţile tale la limbi străine vei face filologia, iar tu,
Nicolas, vei urma, bineînţeles Academia sportivă.
-
Ce
te face să fii atât de sigur pe tine? Află că voi urma orice, în
afară de filologie. Vorbesc curent trei limbi şi mă descurc
destul de bine în engleza, la ce-mi trebuie să urmez filologia, unde nu am
nimic de învăţat. Doar ca să obţin o diplomă? Mie îmi
plac disciplinele logice. Poate mă fac inginer. Iar limbile străine
mă vor avantaja, fiindcă voi avea multiple posibilităţi de
documentare şi comunicare.
-
Deci
tot ştii ce vei face. Uite că eu nu ştiu.
-
Iannis,
tu mă pui pe gânduri. Astăzi, când m-am întors de la
şcoală, mama a încercat – pentru a n-a oară, să mă
convingă să nu urmez Academia sportivă, iar că să fie
mai convingătoare, mi-a spus că profesorul nostru de sport tocmai plecase
de la noi cu puţin înainte să vin eu, iar el i-a spus acelaşi
lucru. Nu ştiu dacă e adevărat sau a fabricat ea ideea. El n-a
venit niciodată la noi acasă. Eu nu prea cred în coincidenţe,
iar afirmaţia ta de adineauri mă surprinde.
-
Să
nu te surprindă. Profu’ chiar a fost la voi. Ştii că eu am
chiulit azi două ore şi l-am văzut când se urca în autobuz.
Chiar mă întrebam ce caută el în cartierul nostru.
-
Aşa
deci!
-
Acum
mă întreb eu: „De ce nu vrea el ca tu să urmezi aceeaşi
carieră cu el. De concurat nu poate fi vorba, fiindcă este destul de
bătrân şi, până vei termina tu facultatea el va fi demult la
pensie. Ar putea fi chiar încântat să te aibă urmaş.
-
Vorbeşti
aşa fiindcă nu l-ai înţeles. Deşi profesor de sport, el
este un om delicat, inteligent şi cult. Mult mai inteligent şi cult
decât alţi profesori. În relaţiile cu ei însă, şi mai ales
în consiliile profesorale, el este pus la index, desconsiderat, pentru că
este doar profesor de sport, în timp ce ei sunt – vezi Doamne – mari
somităţi.
-
Somităţi
pe naiba!
-
Asta
am înţeles. Cred că ai dreptate. Dar poţi să te faci
antrenor.
-
Asta
ar fi şi mai rău. Am făcut destule deplasări cu loturi
sportive, pentru ca să-i cunosc. Nu e deloc uşor să fii
antrenor. Iar cei la care te gândeşti tu sunt antrenorii de la fotbal. Ei
câştigă bine, într-adevăr.
-
Şi
ce-i rău în asta?
-
Câştigă
necinstit. Fotbalul însuşi este o afacere necinstită. Înainte de a fi
sport, el este politică, afacere – astea două merg împreună –
spectacol şi la urmă puţin sport. În plus, majoritatea
fotbaliştilor sunt nişte ignoranţi, dar antrenorul trebuie
să ştie să lucreze cu ei. Trebuie să fie un foarte bun
psiholog. Psiholog, politician, afacerist, şmecher, toate sunt
calităţi care mie îmi lipsesc. Eu am practicat sporturi individuale. Pe
mine sportul m-a învăţat să fiu onest, cinstit, modest
fiindcă rezultatele sunt măsurabile şi nu poţi să
pretinzi că eşti ceea ce nu poţi să fii. Aş fi deci
tocmai bun de manevrat, dacă aş fi şi prost. Cum cred că nu
sunt, voi face altceva decât sport. Voi face în continuare sport de
plăcere, cât mă vor ţine balamalele. Profesiunea va fi însă
cu totul alta. Încă nu ştiu care.
-
Bag
samă că suntem toţi în aceeaşi oală. Şi eu care
credeam că sunt cel mai vitregit de soartă...
-
Nu
eşti tu singurul – intervine Maria – dar ai deschis un subiect la care va
trebui să reflectăm. Alegerea profesiunii nu este o problemă
tocmai uşoară. O faci pentru toată viaţa.
*
* *
Într-adevăr,
cea mai importantă problemă pentru orice elev din ultimul an este
alegerea profesiunii. Sunt puţini cei care ştiu dinainte ce vor face,
indiferent dacă alegerea a fost fericită sau nu. Pentru majoritatea,
întrebarea îi frământă, până când decizia devine fermă.
Din nefericire,
criteriile de evaluare sunt aproape întotdeauna nepotrivite. Părinţii
judecă prin prisma propriului lor subiectivism. Copilul este victima
împrejurărilor: dacă s-a întâmplat să aibă un profesor bun
la o anumită materie, va fi convins că acea disciplină este
şi vocaţia lui. Dacă apreciază că are
calităţi asemănătoare cu ale idolului său (orice copil
are un idol), îşi propune să-i calce pe urme. Dacă cineva i-a
spus că are talent pentru muzică, artă, literatură, sport
sau orice altceva, va adopta acea profesiune, fără ca cineva
să-i fi verificat în mod obiectiv presupusa vocaţie.
În timpul
adolescenţei, copilul este influenţat de mediu şi diversele
întâmplări, pe care soarta i le-a scos în cale. De aceea,
părinţii ar trebui să urmărească calităţile
native ale copilului şi nu caracteristicile dobândite ulterior. Aceste
observaţii trebuie făcute înainte de şcolarizare şi bine ar
fi ca ele să fie notate, pentru că îi vor fi utile mai târziu, la
alegerea profesiunii. Caracteristicile
vizate sunt cele cu caracter general: este harnic sau leneş, dinamic sau
apatic, este inventiv sau îi plac activităţile repetitive, este avar
sau culant, comunicativ sau retras,
iubitor, mămos, dur, egoist, rapace, înclinat pentru artă,
muzică, sport etc. Iar pentru a evita subiectivismul – caracteristic
părinţilor – se recomandă notarea caracteristicilor opuse: este
introvertit sau extrovertit – spre exemplu – fiindcă nu poate fi etichetat
cu ambele.
În timpul
şcolarizării, cele mai multe greşeli pleacă de la
supraevaluarea rolului obiectului de studiu, în dauna analizei
activităţii ce o va desfăşura după terminarea
facultăţii. Iată un exemplu: un copil este apreciat de
către profesorul de matematică sau cel de literatură. În
consecinţă, el urmează facultatea de matematică sau de
filologie. După absolvire, însă, doar o infimă parte dintre
studenţi devin mari matematicieni sau filologi, în sensul că vor
lucra într-un institut de specialitate. Marea majoritate vor deveni profesori
de liceu, unde vor repeta generaţiilor succesive de elevi aceleaşi
lecţii din manual, pe care le-a ascultat şi el ca elev. Aceasta este
o altă profesiune: profesiunea de pedagog, pentru care trebuie să
iubească copiii, să aibă răbdare cu ei şi
să-şi facă o pasiune din a-i învăţa din ceea ce
ştie. Dacă s-a nimerit să aibă această chemare, bine.
Dacă nu, atunci va deveni un ratat.
În ceea ce priveşte
ingineria, mai există o greşeală: copiii îndemânateci,
înclinaţi spre manualitate, sunt consideraţi a fi apţi pentru
inginerie. Nimic mai fals! Poate către chirurgie. Acolo, într-adevăr,
se cere manualitate. Plăcerea de a se juca cu şurubelniţa nu
denotă aptitudini inginereşti, aşa după cum caligrafierea
frumoasă în clasa I-a primară nu indică un viitor scriitor. Un
scriitor este cineva care are ceva de spus, ceva ce merită să
rămână scris şi să afle şi alţii. Va afla la
maturitate, sau chiar mai târziu, dacă a dobândit acel ceva ce merită
comunicat lumii. Copil fiind, nu are cum să ştie dacă va fi
vreodată în această situaţie. Cât despre inginerie, ea
reclamă capacitate de abstractizare, sinteză, concepţie,
imaginaţie. Muncitorul foloseşte şurubelniţa, nu inginerul,
iar un inginer nu este un muncitor mai calificat, ci cu totul altceva, la fel
după cum capacitatea cuiva de a face adunări şi chiar
înmulţiri, utilă pentru un vânzător, nu ne spune nimic despre
aptitudinile lui de matematician, în sensul de producător de
matematică.
Criteriul alegerii
profesiunii ar trebui să fie studiul activităţii reale ce
urmează s-o desfăşoare, cu toate avantajele şi – mai ales –
a dezavantajele ei. Copilul va putea atunci alege în cunoştinţă
de cauză. Acesta ar trebui să fie rolul părinţilor. O
vânzătoare nu este doar cea care zâmbeşte frumos clienţilor; tot
ea este cea care trebuie să care marfa în şi din depozit, ceea ce, în
funcţie de marfă, poate fi chiar dificil. Bucătarul şi
cofetarul nu sunt doar cei care prepară bunătăţi; pentru a
le realiza, ei stau în faţa cuptorului încins, ca să nu amintim
activităţi de-a dreptul dezagreabile.
Cât despre talent, un adult
atent ar putea să-l evalueze, dar nu în ultimul an de liceu, ci în
fragedă pruncie.
-
Este
sensibil la ritm sau melodie?
-
Îi
place armonia culorilor, sau îl atrag doar cele puternice?
-
Are
simţul echilibrului?
Sunt doar câteva observaţii,
ce pot spune mai mult despre aptitudinile copilului pentru muzică,
artă sau sport, decât opinia unui profesor superficial şi/sau
interesat.
Şi încă ceva.
Există, în extremis, două categorii de profesiuni:
-
cele în care funcţionează criterii precise de evaluare;
-
cele unde, dimpotrivă, evaluarea este subiectivă.
O persoană serioasă se va
simţi bine în prima categorie, în timp ce un şmecher se va descurca
excelent într-a doua.
Copiii, în
ultima lor vacanţă ca liceeni, s-au gândit să facă o
excursie mai amplă prin ţară, fiindcă nu se ştie când
vor mai avea ocazia. Vara viitoare va fi una foarte grea: bacalaureatul şi
admiterea la facultate vor fi primele lor probe majore de viaţă.
Urmează facultatea, sigură pentru Maria şi Nicolas, dar
incertă pentru Iannis. Există deci riscul ca grupul lor – foarte unit
până atunci – să se destrame. Silvia o avertizase deja pe Maria
că rareori prieteniile din copilărie continuă după
absolvirea liceului. Viaţa îi plasează pe făgaşe diferite,
poate chiar îi deplasează în localităţi diferite, dar mai presus
de orice, problemele fiecăruia îi acaparează, lăsându-le prea
puţine disponibilităţi pentru problemele altora.
Şi-au
propus pentru excursie un program foarte amplu, dar studiat în detaliu, pe zile
şi obiective de vizitat. Au ales locurile pentru înnoptat, aprovizionare
şi toate celelalte, deoarece îşi propuseseră să
străbată şi zone mai puţin populate. În plus, costurile
trebuiau să fie minime, deoarece părinţii lui Iannis şi mai
ales ai lui Nicolas nu-şi puteau permite cheltuieli prea mari.
Rezolvaseră
toate problemele, cel puţin teoretic, iar acum, în cea de a doua
săptămână de drumeţie, erau încântaţi de tot ce văzuseră
şi de modul în care s-au descurcat. A fost nu doar vizitarea unor locuri –
asemenea celor ce puteau să le vadă la televizor. A fost o
lecţie de viaţă. Au întâlnit oameni, au stat de vorbă cu
ei, au aflat cum trăiesc, cum muncesc, ce preocupări au şi, nu
în ultimul rând, ce preocupări şi ce pasiuni au.
Deşi în
pădurea prin care şerpuia poteca ce o străbăteau era
răcoare, iar acum, că soarele era aproape de apus, se făcuse
de-a dreptul frig, Iannis continua să meargă cu cămaşa
descheiată la trei nasturi, să i se vadă lanţul de aur. Era
marea lui achiziţie, pe ce căi numai de el ştiute. Poate că
nu doar lanţul – destul de gros – dorea el să etaleze, cât cele
câteva fire de păr ce-i crescuseră pe piept, semn sigur al
bărbăţiei, cu toate că pieptul era cam plat.
Deşi nu
sperau să mai întâlnească turişti la această oră, pe o
potecă rar circulată în general, din faţă au apărut ca
din pământ trei tineri. Bucuroşi să-i salute, aşa cum se
obişnuieşte prin asemenea locuri, n-au apucat să primească
răspuns, pentru că cei trei au prins viteză şi, cât ai
clipi, unul a imobilizat mâna dreaptă a lui Iannis, altul mâna
stângă, în timp ce al treilea i-a luat lanţul de aur de la gât. Maria
n-a apucat decât să scoată un strigăt scurt. Nicolas, care
rămăsese puţin în urmă să-şi ajusteze rucsacul, a
sărit imediat pe cel ce luase lanţul şi l-a pus la pământ.
În secunda următoare însă, el însuşi a căzut peste
hoţ, în urma unei lovituri la cap, aplicată de cel ce îl ţinuse
pe Iannis de mâna stângă. Între cei trei a urmat un schimb scurt de
cuvinte, după care l-au recuperat pe cel căzut şi au rupt-o la
fugă. Doar cel cu lanţul lui Iannis în mână, după
câţiva metri s-a întors pe jumătate şi a aruncat lanţul,
semn că nu-l mai vrea. Maria s-a repezit la Nicolas, care zăcea pe
pământ. Ar fi făcut-o poate şi Iannis, dar în încercarea lui de
a se întoarce, a călcat alături de potecă şi a căzut
câţiva metri. De acolo, ţipa ca în gură de şarpe că i
s-a scrântit piciorul. Singura validă, Maria, ţipa şi ea:
„Nicolas, Nicolas!” Nicolas însă nu dădea nici un semn de
viaţă. Lovitura fusese puternică. În speranţa că
Iannis o va ajuta, s-a ridicat de lângă Nicolas.
-
Nicolas
e la pământ. Vină să mă ajuţi.
-
Mi-am
scrântit piciorul.
-
Vino
cum poţi!
-
Nu
pot. Mi-am scrântit piciorul.
-
Târăşte-te.
Vino cum poţi şi vino mai repede!
-
Mi-am
scrântit piciorul.
Într-un târziu,
a venit. Avea, într-adevăr, glezna scrântită.
-
E
mort?
-
?!?!?!
Nicolas nu era
mort. Avea încă puls – destul de slab - dar era inconştient. Din cap
i se prelingea o dâră subţire de sânge. Cei doi, Maria şi
Iannis, se uitau unul la altul, întrebându-se din priviri ce să facă.
Iannis a rostit primele cuvinte:
-
Cum
ajung eu acum la cabană? Trebuie să mă ajuţi.
Aproape
uluită de întrebare, pe moment, Maria n-a ştiut ce să-i
răspundă. Ar fi fost, poate, o soluţie, dacă n-ar fi
existat una şi mai bună: să alerge ea la cabană şi
să aducă de acolo o echipă să-i salveze pe cei doi. Ar fi
fost mult mai rapid, decât să care după ea un invalid. Ar fi însemnat
însă să-i lase pe cei doi acolo, în noaptea care tocmai se lăsa.
După evenimentul cu tâlharii, se gândea că orice este posibil. Credea
că zona este cvasi pustie, dar s-a dovedit că nu este chiar aşa.
Iar, în afară de oameni, mai exact de neoameni, există şi
animale. Cum să lase un om în imposibilitatea de a se apăra în
asemenea condiţii? Nu putea accepta aşa ceva, iar în Iannis tocmai
constatase că nu poate avea încredere. După câteva minute bune
şi după ce l-a mai analizat cu atenţie pe Nicolas, i-a
răspus:
-
Trebuie
să mă ajuţi să încropim o targă, să-l putem
transporta pe Nicolas.
-
Cu
piciorul scrântit? Cum pot să te ajut. Nu mai bine mă ajuţi tu
să mergem în sat şi, de acolo, va veni cineva să-l ia pe
Nicolas?
-
Nu
te ştiam laş. Mă ajuţi sau nu? El a sărit în ajutorul
tău. De asta zace acum. Şi tu vrei să-l laşi aici, în
pădure, în plină noapte.
Fiindcă
răspunsul lui întârzia, tot ea a fost prima care a început să caute
prin pădure ramuri sau mici arbori, din care să facă targa
necesară. A găsit mai întâi un băţ suficient de gros, pe
care i l-a oferit lui Iannis, să se poată deplasa. Încet-încet, a
început şi el să caute, fără rezultate vizibile. E drept,
era totuşi invalid. Lumina era din ce în ce mai slabă, căutarea
tot mai grea, dar, în cele din urmă, au găsit ce le trebuia. Nu erau
perfecte, ei nu aveau nici un cuţit solid, cu care să taie crengile
inutile – doar mici bricege –, dar au reuşit să improvizeze ceva ce
semăna a targă. Oricum, era mai mult decât nimic. Crengile trebuiau
legate. Maria şi-a scos imediat hanoracul şi a început să lege
crengile la unul dintre capete.
-
Ai
să răceşti, dacă te dezbraci acum. Se lasă noaptea
şi se va face frig.
Din nou, nu era
cazul să-i răspundă lui Iannis, devenit brusc foarte grijuliu cu
sănătatea Mariei. După ce a terminat de legat crengile cum a
putut, îi face semn lui Iannis să-i dea hanoracul lui.
-
Dă-mi
hanoracul tău şi mai taci din gură. Şi mai dă-mi
şi cămăşile alea ce le ţii în rucsac de pomană.
Sau mai bine dă-mi rucsacul. Chiar mi-a venit o idee. El e cel mai bun de
ţinut crengile laolaltă. Am să ţi-l găuresc
puţin.
Iannis a
rămas fără glas, dar a început să asculte ordinele
fără crâcnire. Odată „targa” înjghebată şi Nicolas
aşezat pe ea, I-a găsit lui Iannis o creangă mai
zdravănă, despicată ca o furcă, ce putea fi folosită
drept cârjă. A urmat încercarea cea mare:
-
Ridică
tu targa de la cap, că eşti mai voinic şi eu de la picioare.
Aşa! Hai că merge. Încet-încet, de descurcăm.
-
Au!
Când să
păşească, Iannis şi-a dat seama că nu poate să se
sprijine pe cârjă şi să ţină şi targa în
acelaşi timp. Drept urmare, fiindcă piciorul lui era mai
preţios, a dat drumul la targă. Capul lui Nicolas a luat din nou
contact cu pământul. O nouă consultare, reaşezare pe targă.
Nicolas rezista. Maria apucă targa, o ridică de la un singur
capăt, cel de la capul lui Nicolas şi porneşte hotărât,
târând celălalt capăt pe pământ. Avusese grijă să-l
lege pe Nicolas de subţiori, astfel încât să nu alunece. Iannis o
urma tăcut. După câţiva metri însă, zăreşte pe
potecă lanţul ce tocmai i se furase.
-
Uite
lanţul meu. Formidabil, l-au pierdut.
-
Nu
l-au pierdut deloc. L-au aruncat special.
-
De
ce să-l fi aruncat? Atunci de ce l-au mai furat.
-
Îţi
spun eu că l-a aruncat, fiindcă l-am văzut.
-
De
ce? Nu înţeleg.
-
Presupun
că au crezut că l-au omorât pe Nicolas şi au fugit de
frică. Una e să fii acuzat de furt şi alta de omor. L-au
aruncat, fiindcă nu riscau să fie prinşi iniţial pentru
furt şi apoi acuzaţi de ucidere din culpă.
-
I-ai
auzit vorbind. Ce spuneau?
-
Nu
ştiu. Vorbeau într-o limbă pe care n-o cunosc. Probabil în arabă.
-
Erau
profesionişti. Ai văzut ce coordonat au lucrat, fără
să-şi vorbească. Şi ce viteză!
N-au mai scos
nici o vorbă în orele care au urmat. Se lumina de ziuă când au ajuns
în sat. Deşi era un sat izolat, salvarea a venit foarte repede. Două
salvări. Una pentru Nicolas şi alta pentru Iannis. Bineînţeles,
Maria a plecat cu maşina în care se afla Nicolas. Şi nu doar a plecat
cu el; a rămas la spital până când şi-a revenit. Avusese o
contuzie puternică, dar doar atât. Se punea problema unui cheag de sânge,
care ar fi putut agrava situaţia, dar se părea că va scăpa
doar cu sperietura şi o durere atroce. Pentru siguranţă
însă, va rămâne câteva zile în spital sub supraveghere. După ce
a devenit conştient, Maria a plecat la Atena să-şi
liniştească părinţii şi să-şi schimbe
hainele, după care a revenit la spital, cu intenţia de a sta
lângă Nicolas până la externare.
. . . .
-
Tată,
trebuie să-l ducem pe Nicolas la Paris
-
Ce
vrei să spui? Nu este restabilit?
-
Tocmai
că nu este. Diagnosticul iniţial a fost prea optimist. Acum
vorbeşte foarte greu; abia dacă poate articula câteva cuvinte, cu
foarte multă greutate. Cei de acolo zic că trebuie mutat într-un spital
de specialitate, dar nici ei nu ştiu să existe unul ca lumea în
Atena.
-
De
asta sunt convins. Îmi pare rău pentru Nicolas, dar de ce trebuie
să-l ducem noi la Paris? Am devenit cumva nababii Atenei şi eu
nu ştiu?
-
Văd
că ai învăţat prea multe expresii româneşti, dar nu
ţi-ai însuşit şi sentimentele lor.
-
Recunosc,
sunt un grec educat la Paris, cu alte cuvinte n-ar fi nimic de capul meu, din
punctul tău de vedere.
-
Ba,
dimpotrivă, ai atât calităţile grecilor, cât şi ale
francezilor, dar şi defectele lor. Ţi-ai pierdut umanitatea.
-
Asta
pentru că Descartes, părintele Raţionalismului a fost francez?
-
Despre
ifosele francezilor va trebui să discutăm altă dată. Acum
vorbim despre Nicolas şi problema este serioasă. Are nevoie
urgentă de tratament de specialitate profesional şi vreau să-l
ajutăm.
-
Eşti
îndrăgostită?
-
Eşti
penibil. Suntem prieteni de când ne-am născut şi nu concep să nu
facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-l ajuta când are nevoie
de noi mai mult ca oricând.
-
Încerc
să te înţeleg, dar ce îmi cer este peste putinţă. Nu e
vorba doar de cei aproximativ 50 de euro de persoană pentru transport, dar
. . .
-
Asta
dacă în Atena nu e grevă generală.
A fost Silvia,
ce ascultase tăcută până atunci, mutându-şi privirea de la
unul la altul, aprobându-i şi dezaprobându-i imediat.
-
O
colegă – continuă ea – s-a întors zilele trecute din Lisabona. A
plătit 50 de euro pentru transportul cu avionul dus-întors cum spui tu,
dar a dat 75 de euro la un taximetrist particular de la aeroport până
acasă, fiindcă în Atena era grevă generală a
lucrătorilor din transporturi.
-
Este
probabil grecoaică. Dacă era străină îi cerea probabil 100
de euro, poate chiar 150. Nu transportul este însă problema. Eu nu am nici
o relaţie directă în lumea medicală a Parisului. Am plecat de
acolo pe când eram adolescent, sau abia ieşisem din ea. Iar costurile
spitalizării în Franţa, şi încă într-un institut de
specialitate sunt imense. Mult peste posibilităţile noastre
financiare, indiferent ce crezi tu despre ele. Dar, chiar nu putem găsi în
Atena ceva satisfăcător?
-
Aveţi
dreptate amândoi şi sunteţi la fel de aerieni amândoi.
-
Ei,
hai luminează-ne tu – replică soţul.
-
Degeaba
luminezi o ţeastă goală, că nu produce lumină. Cel
mult o reflectă.
-
Cred
că am noroc că n-am înţeles ce spui în limba română. O fi vreun
panseu autohton. Voi românii aveţi multe de felul acesta.
-
Am
fost cam dură. Iartă-mă, n-am vrut să te jignesc, dar nu
m-am putut abţine.
-
N-aţi
vrea să vă retrageţi ţepii şi să vedem ce putem
face pentru Nico?, readuce subiectul în discuţie Maria.
-
Tatăl
tău are dreptate – revine mama – nu avem nici o şansă reală
la Paris, fiindcă nu avem suficienţi bani şi relaţii
corespunzătoare. Pe de altă parte, nu putem miza nici pe
profesionalismul grecilor. Am putea însă încerca ceva în România.
-
Asta
nu prea înţeleg eu, dar ceva dreptate ai – revine tatăl, afectat în
sentimentele lui patriotice, dar arătându-şi în acelaşi timp
dispoziţia pentru dialog. Zilele trecute, când m-a prins ploaia
fără umbrelă, am venit acasă cu un taxi. Şoferul era
foarte încântat că fiul lui urmează facultatea de medicină în
România. Înseamnă că există şi în Grecia medici la fel de
buni ca în România, din moment ce sunt educaţi acolo.
-
Sfântă
naivitate!!!, rostiră în duet mama şi fiica.
-
?!?!
-
România
a avut in învăţământ medical foarte bun - recunoscut pe plan
internaţional - pe care l-ai cunoscut şi tu. Şi mai are
încă unul acceptabil, pentru studenţii şi profesorii
serioşi. În ultimii ani însă, interesele financiare au făcut
să apară mecanisme paralele, prin care se pot obţine diplome cu
mai puţine studii, dar cu bani mulţi. Mă tem că grecii ce
studiază acum în România fac parte din această a doua categorie.
-
Că
ceva nu e în regulă în Grecia, trebuie să recunosc şi eu.
-
Chiar
ieri am primit un telefon de la mama lui Vasili, colegul Mariei. Eu îl
consultasem pe soţul ei şi îi recomandasem o analiză, pentru
precizarea medicamentului cu care trebuie tratat. S-a îmbolnăvit pe
şantierul unde lucrează, în condiţii nu tocmai bune, se pare.
Pentru asta, trebuia mai întâi să treacă pe la medicul de familie,
să ia o trimitere către laboratorul central, de stat, unde are
gratuitate. Ştii că ei sunt săraci şi nu-şi permit
să plătească o analiză la un laborator particular.
Deşi ştia că eu îi recomandasem analiza, şi mă
cunoaşte bine . . . o cunoşti şi tu, Luigi. Este Sofia
Vandulakis.
-
Cum
să nu! Fată drăguţă, puţin cam plinuţă
pentru gustul meu şi nu tocmai înţeleaptă, se avântă Luigi,
făcând aluzie la sensul de „înţelepciune” a cuvântului „sofia”
-
Ei
bine – reia Silvia relatarea – deşi ştia, cum spuneam, că eu îi
recomandasem analiza, a strâmbat din nas, fiindcă i se cerea o trimitere,
fără ca ea să consulte pacientul.
-
Firesc!
Amorul propriu! O deranja faptul că ea este doar medic de familie şi
este solicitată pentru o activitate birocratică.
-
I-a
dat până la urmă trimiterea şi a plecat la Laboratorul Central.
Ceea ce urmează este mai interesant, aproape amuzant, dacă n-ar fi
enervant pentru pacienţi. Acolo, în loc să i se facă analiza,
după ce a aşteptat mai bine de o oră, a fost luat în primire un
medic. L-a întrebat ce vrea, deşi scria clar pe biletul de trimitere, l-a
consultat, probabil să verifice oportunitatea trimiterii.
-
Sau
capacitatea profesională a medicului de familie.
-
După
ce s-a convins că merită, l-a trimis la laboratorul de specialitate.
Cu asta, ai fi crezut că urmează recoltarea probei şi gata.
Aşi!. La laborator, a mai aşteptat încă vreo jumătate de
oră, Când, în sfârşit, a intrat, în locul unui laborator a constatat
că se afla într-un alt cabinet medical, cu un alt doctor, care l-a luat în
primire cu aceleaşi întrebări. De la el, a ajuns în cele din
urmă la laboratorul cu pricina, unde o asistenţă grasă i-a
spus „astăzi este full”. Îl poate programa pentru săptămâna
următoare, a doua zi fiind sărbătoare şi apoi se intră
în weekend. A întrebat-o dacă trebuie să treacă din nou pe la
cei doi medici şi a plecat fără să mai aştepte
răspunsul. Acum, soţia lui este disperată, fiindcă el nu
mai vrea să audă de analize, iar boala i se agravează pe zi ce
trece
-
Era
vreun român printre medicii de care vorbeşti?, intervine iritată
Maria, obosită să asculte divagaţiile părinţilor de la
problema lui Nicolas, acută pentru ea.
-
Nu.
-
Atunci
poate vă gândiţi cum am putea să-l ajutăm pe Nico.
-
Am
să caut să văd dacă nu putem găsi ceva în
Bucureşti, încearcă să calmeze atmosfera Silvia.
-
Poate
clubul de tenis, unde activează Nicolas poate să-i ofere un sprijin
financiar, se avântă şi Luigi, deşi accidentul nu avusese loc pe
terenul de tenis.
-
Cred
că mai bine vorbesc eu cu bunicul.
-
Lasă-mă
mai întâi pe mine să caut. Bunicul e pensionar. Eu am foşti colegi în
Bucureşti.
. . . .
În final, tot
bunicul a fost soluţia salvatoare. Colegii şi cunoştinţele
mamei, fie că s-au eschivat dintr-un motiv sau altul – invidia printre
ele, pentru că Silvia locuieşte în Atena -, fie că ei nu i-au
inspirat suficientă încredere Silviei. După un telefon al ei şi
un mesaj lung al Mariei, în care i s-a relatat accidentul şi tratamentul
urmat, au primit răspunsul, tot printr-un telefon şi un mesaj din
partea bunicului.
„Solicitarea
voastră m-a pus la grea încercare, dar mi-a furnizat nu numai bucuria de a
fi reuşit, ci şi reluarea relaţiilor cu vechiul meu coleg,
doctorul Iorgulescu. Aproape toată viaţa, noi doi ne-am ironizat,
ne-am ciondănit, dar am şi colaborat, până când el a devenit
profesor universitar – cam târziu, dar în final a reuşit – şi mie mi
s-a părut că a început să-şi poarte nasul pe sus. Poate
că aşa a şi fost la început, dar acum – că s-a
obişnuit cu noua lui poziţie socială – a revenit la normal. A
fost foarte bucuros să reluăm acelaşi dialog presărat cu
săgeţi – fără a fi otrăvitoare – dovedind că,
între noi, a existat o adevărată prietenie şi apreciere
reciprocă, fiindcă numai prietenii îşi permit să se
comporte aşa cum am făcut-o noi. Ca profesor universitar, el
încă mai lucrează, deşi nu mai operează. Sfatul lui este
apreciat de către medicii mai tineri şi este deseori solicitat
să supervizeze operaţiile mai dificile. Este neurochirurg, deci omul
cel mai potrivit pentru accidentul lui Nicolas. Tu l-ai cunoscut, Silvia, nu
ştiu dacă Luigi şi Maria au auzit de el. Nu şi-a putut
ascunde plăcerea de a fi solicitat şi bine a făcut, fiindcă
este un sentiment normal pentru cineva care s-a străduit permanent să
fie din ce în ce mai bun, să se autodepăşească.
Recunoaşterea profesionalismului său este, pentru astfel de oameni,
satisfacţia supremă. I-am spus şi că familia pacientului,
formată doar din mama lui, nu are resurse financiare şi m-a asigurat
că va face astfel încât să reducă cheltuielile la minimum,
dacă nu chiar la zero. O trimitere de la o instituţie medicală
din Grecia nu este obligatorie, dar este folositoare, pentru a demonstra
încă odată – dacă mai este necesar – că Institutul lor este
apreciat în străinătate. Chiar o adresă din partea unui club
sportiv, unde am înţeles că activează Nicolas, este bună.
Trimiteţi deci pacientul aici cât mai repede. Timpul nu lucrează în
favoarea lui şi – dacă este necesară o intervenţie
chirurgicală – este bine să fie făcută cât mai repede.
Ştiu că
vă veţi grăbi să-mi mulţumiţi, dar nu trebuie s-o
faceţi, fiindcă eu trebuie să vă mulţumesc vouă,
pentru bucuria de a fi de folos şi pentru oportunitatea reluării
relaţiei mele cu doctorul Iorgulescu.”
Mesajul continuă cu
relatări ale altor subiecte de familie.
-
E
o.k. Ştiam eu că bunicul va rezolva problema. Mă duc eu chiar
mâine cu Nico la Bucureşti.
-
Ce
face? – întreabă mama iritată şi aproape ridicându-se de pe
scaun.
A urmat un dialog la cuţite,
încheiat cu ieşirea Mariei din cameră în hohote de plâns.
-
Draga
mea, fata noastră trece printr-un moment important al vieţii ei. Ar
trebui să fim foarte atenţi cu ea.
-
Ce
vrei să spui, că ar trebui s-o las să plece? Nici nu mă
gândesc.
S-a gândit
însă şi a ajuns la concluzia că soţul ei avea dreptate. Mai
greu a fost să-i spună Mariei că şi-a schimbat opinia. A
făcut-o însă Luigi, cu tactul ce-l caracterizează în momentele
importante, tact ce şi l-a însuşit la lecţiile de chirurgie
şi activitatea ulterioară.
Mai
greu a fost să convingă personalul spitalului să accepte
externarea lui Nicolas, văzând în asta lipsa aprecierii profesionalismului
lor. Odată problema rezolvată, mai trebuia organizat transportul la
Bucureşti a lui Nicolas şi a celorlalţi.
. . . .
Deşi
obosite după o mie două sute de kilometri şi o noapte
nedormită, Silvia şi Maria au mers direct la spital. Nicolas era deja
acolo, plecat cu avionul, însoţit de mama lui şi o asistentă,
pusă la dispoziţie de spitalul unde lucra Luigi. El avea mai multe
operaţii programate şi nu a putut să vină. Pentru Silvia a
fost mai simplu; ea a convenit cu o colegă s-o înlocuiască, urmând ca
ea să facă acelaşi lucru când colega va avea nevoie de câteva
zile libere.
Pe drum, a
condus doar Silvia, cu o pauză de o jumătate de oră, atunci când
a simţit că riscă să adoarmă la volan. Odată cu
răsăritul soarelui însă s-a înviorat ca şi cum ar fi dormit
toată noaptea. Asta până când soarele s-a ridicat şi a început
să se încălzească. Atunci, oboseala a reapărut. Ultimii
kilometri au fost cei mai grei şi doar aglomeraţia, din ce în ce mai
mare, pe măsură ce se apropiau de centrul oraşului, o
ţineau trează. Maria, posesoare recentă a permisului de
şofer, nu avea suficientă experienţă să conducă
la drum lung şi încă pe timp de noapte, aşa că nu a putut
să-şi ajute mama, deşi şi-ar fi dorit şi chiar i-a
propus. Silvia însă nici nu a vrut să audă de aşa ceva.
La spital au
constatat că s-au grăbit inutil; medicii aşteptau rezultatul
unor analize, pentru a se pronunţa asupra diagnosticului şi a
conduitei ce trebuia adoptată. Erau puţin dezamăgite, dar
bucuroase că Nicolas a suportat bine transportul. I-au făcut o
scurtă vizită în salon şi l-au aşteptat pe doctorul
Iorgulescu să iasă din operaţie. Acesta a ţinut în primul
rând să arate ce mult s-a bucurat de reluarea relaţiei cu prietenul
său din tinereţe. Chiar el a folosit termenul „prieten”. A
menţionat chiar şi o replică a lui Heidegger, pe care o
repetă acum de fiecare dată când are ocazia: „Când eram mai tânăr
era aşa de frumos . .
Studenţii mă atacau tot timpul. Acum când am devenit celebru,
nimeni nu îndrăzneşte să mă atace”, ceea ce este un dezavantaj.
Devii rupt de realitate. Acum, că s-au reîntâlnit se simte din nou
tânăr.
Cum la spital
nu mai era nimic de făcut, au plecat cu toţii la familia
Brănescu, bunicii Mariei, care le
aşteptau cu masa plină de bunătăţi. Doar Maria a
mâncat, şi încă cu poftă. Silvia s-a culcat şi a adormit
imediat.
. . . .
În lipsa
prietenilor, Iannis a început să se gândească la propriul său
viitor. Este prieten cu aşii clasei, dar în adâncul sufletului său
simte că nu este la nivelul lor. Iar după accidentul lui Nico, este
posibil ca şi relaţiile lor să se schimbe. Care va fi viitorul
lui în clasă, când colegii vor afla că grupul nu mai este la fel de
unit? Poate că unii se vor strădui să-l atragă în grupul
lor. Au mai încercat şi în trecut. Atunci i-a refuzat, gândindu-se că
este mai avantajos să fie în echipa câştigătoare decât în cea a
unor mediocri, care doar cârcotesc, fără să-şi
dovedească prin ceva valoarea. Acum însă, nimeni nu ştie nici
măcar dacă Nico va putea continua şcoala şi – fără
el – nu se mai poate vorbi despre grup. Maria îşi va vedea de cariera ei
de viitoare medicinistă – deja s-a hotărât ce profesiune să
adopte – şi va acorda tot mai puţină atenţie colegilor. De
altfel, are o vagă bănuială că fisura apărută în
prietenia lor ar putea marca o ruptură adevărată.
Simpatizanţii de genul lui Vasili au prea puţină forţă
pentru a conta în ecuaţia relaţiilor colegiale. Va trebui să
facă ceva pentru el însuşi. Ceva prin care să se remarce.
Alegerea carierei este şi ea o problemă, care însă poate să
mai aştepte. Are nevoie de ceva urgent, ca începutul ultimului an
şcolar să nu-l prindă descoperit. „Savoir vivre”[4] e mai mult o artă
decât o ştiinţă, motiv pentru care fiecare are soarta
corespunzătoare talentului – şi mai puţin priceperii – cu care a
fost înzestrat. Ar mai fi şi „joie
de vivre”[5], dar pe asta a
experimentat-o deja. Acum are nevoie de altceva. Cele două expresii
franţuzeşti le-a auzit rostite de mai multe ori de Maria. Ea,
într-adevăr, pare să se descurce bine pendulând între ele, sau poate
chiar cu ambele deodată.
Pentru el, fotbalul
ar putea fi o soluţie. În partidele amicale din curtea şcolii şi
chiar din cele de pe alte terenuri a dovedit că este destul de bun. Sigur,
nu se compară cu Nico, dar fotbalul oferă alte oportunităţi
decât sporturile individuale. În liga întâi activează douăsprezece,
uneori paisprezece echipe, fiecare cu un lot de minimul 20 de jucători. În
total există deci câteva sute de jucători aşa-zişi
profesionişti, care câştigă incomparabil mai mult decât campionii
la sporturile individuale. Şi nici cei din liga a doua n-o duc rău
deloc. Printre ei, el va fi considerat un intelectual. Poate se face antrenor.
Va trebui să ia legătura cu câteva cluburi.
. . . .
În
aşteptarea rezultatului, Maria străbătea nervoasă
coridoarele spitalului. Deşi nu-i ardea de glumă, nu şi-a putut
stăpâni un zâmbet ironic: numerotarea saloanelor era făcută cu
cifre romane, aşa că pe uşa salonului şapte scrie:
SALON BOLNAVI
VII
Întrebarea: „oare care o fi starea
celor din alte saloane?” nu putea fi evitată. O variantă încă
optimistă ar fi „Salon bolnavi încă vii”.
După vreo
douăzeci de minute de aşteptare, care păreau ore, doctorul
Iorgulescu a apărut zâmbitor pe uşa sălii de consiliu. Zâmbetul
lui era însă unul profesional şi Silvia a văzut imediat în
privirea lui că are o problemă în comunicarea mesajului. În cele din
urmă, şi-a luat inima în dinţi:
-
De
ce ne-am temut nu am scăpat. Nicolas are un cheag de sânge la locul
loviturii. Unul mic, dar există. A fost lovit cu un obiect contondent, dar
nu foarte dur, fiindcă nu i-a spart osul. El este tânăr şi
oasele tinerilor sunt încă elastice. Există două alternative
şi alegerea celei bune nu este uşoară.
-
Care
sunt variantele? - au rostit aproape în cor Mioara, Silvia, Maria şi
doctorul Brănescu, venit şi el să le însoţească, din
curiozitate, dar şi pentru a fi util, în ipoteza că sfatul său
ar fi binevenit.
-
Trepanare
sau tratament.
-
Ce-i
aia trepanare? - întreabă Maria.
-
Înseamnă
spargerea osului şi îndepărtarea cheagului – răspunde bunicul,
înaintea doctorului Iorgulescu.
-
Asta
mi se pare ceva foarte delicat şi riscat.
-
Orice
operaţie pe creier este delicată şi riscantă.
-
Şi
tratamentul, în ce constă?
-
În
aşteptare. Cheagul de resoarbe în timp, se dizolvă, ajutat
bineînţeles de medicamente. Este necesară deci multă
răbdare.
-
Ar
fi de preferat, nu?
-
Aşa
se pare, dar există şi un risc. Cheagul se poate deplasa şi
atunci poate obtura vase importante de sânge, cu consecinţe
neprevăzute: paralizie parţială sau chiar deces.
-
Nu
ne speriaţi, domnule doctor.
Cu verva ei
caracteristică, Maria era cea care susţinea dialogul, deşi era
ultima care, în mod normal, avea un cuvânt de spus, motiv pentru care doctorul
Iorgulescu le readuce la realitate: necesitatea deciziei ce trebuie luată
şi care nu era numai a lui.
-
Nu
vreau să vă sperii. Dimpotrivă, vreau să vă încurajez,
dar trebuie să înţelegeţi toate datele problemei, fiindcă
decizia trebuie luată împreună. Eu vă dau toate detaliile, dar
decizia aparţine mamei pacientului, fiindcă spitalul cere
semnătura ei. Nu vă grăbiţi! Aveţi tot timpul. Oricum,
azi nu se mai întâmplă nimic. Membrii consiliului medical şi-au
încheiat serviciul şi pleacă acasă, dacă nu cumva au
şi făcut-o. Mergeţi acasă, sfătuiţi-vă
împreună şi veniţi mâine să stăm de vorbă.
Mioara era
sfârşită. În tot acest timp, ea a stat pe sălile spitalului
şi a picotit din când în când pe un scaun. Decizia ce urma s-o ia acum o
copleşise. De aceea, propunerea Silviei de a merge împreună să
se sfătuiască, chiar dacă cerea un efort suplimentar, o scutea
de a se gândi ce decizie să ia în acest moment. Avea nevoie de o
pauză, să-şi limpezească creierul. Au plecat la un mic
restaurant din apropiere să ia o gustare şi – de ce nu? – şi o
tărie mică. În timp ce fetele se „încălzeau”, bunicul – discret
– a rezervat pentru Mioara o cameră la un hotel modest în apropierea
spitalului.
Sfârșitul volumului
2
Cuprinsul romanului
Volumul 1
Trei feţi frumoşi
Constanţa
Atena
Volumul 2
Bucureşti
Liceenii
Moineti
Bucureşti
Liceenii 2
Ultima vacanţă
Volumul 3
Atena
Ultimul an de liceu
Volumul 4
Studenţi
Bucureşti
După absolvire
Volumul 5
O prietenie adevărată
Bucureşti
După 25 de ani
[1] Pseudonimul literar al scriitorului francez Georges Soulčs
[2] buricul pământului
[3] Relatarea
îmi aminteşte o întâmplare din România anilor ’60 ai secolului trecut. La
o lecţie de învăţământ politic la Rafinăria Brazi, de
lângă Ploieşti, după ce expune programul “minunat” al
partidului, propagandistul întreabă un muncitor ce părere are. Acesta îi răspunde că, până
să fie angajat la Brazi, el a lucrat la C.F.R., unde circula o vorbă:
“linia-i dreaptă numai până la Chitila”.
[4] A şti să trăieşti
[5] Bucuria de a trăi