Cristache Gheorghiu

DESTINE

roman

Volumul 1

OPERA OMNIA

ROMANUL DE AZI

Editura TipoMoldova

Redactor: Aurel Ștefanachi

Coordonator serie: Valeriu Stancu

Coperta și tehnoredactare: Andrei Ștefanachi

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CRISTACHE, GHEORGHIU

Destine/ Cristache Gheorghiu, - Iaşi : Tipo Moldova 2017

ISBN: 978-606-42-0177-5

821.135.1-32

© Tipo Moldova

Editura TipoMoldova este recunoscută academic de Consiliul Național al Cercetării Științifice pentru domeniile filologie (PN-II-ACRED-ED-2012-0285) și istorie și studii culturale (PN-II-ACRED-ED-2012-0355)

Iaşi, 2017

Editura TipoMoldova

E=mail: office@tipompoldova.ro

www.tipomoldova.ro

Cristache Gheorghiu

Destine

roman

OPERA OMNIA

ROMANUL DE AZI

Editura TipoMoldova

Trei feţi frumoşi

Sunt prieteni de când se ştiu. În nebuloasa în care se aflau atunci când au văzut lumea pentru prima oară, ceva de genul Haosului biblic, s-au zărit unul pe altul doar cu coada ochiului, suficient însă pentru ca să-şi dea seama că există o legătură între ei, diferită de tot ceea ce îi înconjoară.

Toate mamele sunt convinse că au născut un bebeluş frumos iar cei din jur le asigură că este superb, deşi – la naştere – toţi pruncii sunt cam urâţei. După ce le-au identificat sexul, asistentele i-au înfăşat repede, astfel că rămâne vizibilă doar o mică parte din obraz, cu nasul, ochii încă închişi şi gura, deja activă. Prima întrebare este de neevitat: cu cine seamănă? Cu mama - zic unii –, cu tata – susţin alţii –, deşi nu elimină în totalitate şi alte ipoteze. Adevărul este că toţi pruncii seamănă între ei.

Deocamdată, cei trei feţi din povestea pe care vreau s-o relatez nu puteau comunica decât cu ochii, fiindcă mâinile le erau legate şi nici capul nu-l puteau mişca. Lucrurile au început să se limpezească cu timpul. Prima schimbare majoră s-a produs atunci când au părăsit mediul acela alb. Au aflat mai târziu că era vorba despre maternitate. Cică acolo se născuseră, deşi expresia îi punea în încurcătură, fiindcă ei ştiau bine că nu făcuseră nimic în acest sens. Alţii au manevrat, pentru ca ei să iasă la lumină. Iar lumina a fost primul şoc. Cu ea însă s-au obişnuit repede. Tocmai începuseră să desluşească desenele din imaginea de deasupra lor - tot albă, dar cu mici variaţii -, când au fost despărţiţi şi plasaţi într-un spaţiu mai mult decât ciudat, dar foarte colorat. De data aceasta, constatările erau personale, fiindcă nu mai erau împreună, ceea ce, dacă dura, ar fi putut fi o tragedie. Să rămâi fără singurele fiinţe ce par să aibă un sens pe lume nu este deloc uşor, dar, când tragedia devenea tot mai evidentă, a apărut şi speranţa. Mai întâi au fost transferaţi din ceea ce au aflat mai târziu că se numea leagăn în ceva asemănător, dar mobil, cu care fiinţele acelea imense ce se tot agitau în jurul lor i-au dus într-un spaţiu total diferit, cu aer proaspăt, ceva verde în jur şi albastru deasupra. Atunci au constatat că tabloul acela alb, din maternitate, cu uşoare nuanţe de gri foarte deschis, era doar un paravan, menit să-i împiedice să vadă cerul. De ce? Au aflat mai târziu. Pentru moment, era doar unul dintre numeroasele mistere ce-i înconjurau şi, ca toate celelalte, a rămas să fie desluşit la vremea lui. În spaţiul acela nou, verde-albastru, s-au regăsit. Mai întâi câte doi şi apoi toţi trei. A fost prima mare bucurie din viaţa lor.

Mamele s-au împrietenit în maternitate. Mioara, mama lui Nicolas, şi Lucia, mama lui Iannis, locuiau în acelaşi cartier, destul de aproape una de cealaltă. Se cunoşteau dinainte, mai mult din vedere, dar nu erau prietene. O oarecare apropiere s-a produs în timpul sarcinii, în sala de aşteptare a cabinetului medical, în calitate de „colege de suferinţă”. După prima întâlnire, mai schimbau câteva cuvine şi când se întâlneau întâmplător prin magazine. Cu Silvia, mama Mariei, s-au cunoscut în maternitate. Aveau paturile alăturate şi, cum se întâmplă de obicei în asemenea situaţii, şi-au promis să devină prietene. În cele mai multe cazuri, promisiunea se uită odată cu părăsirea maternităţii. Nu şi de data aceasta. Ceea ce le-a unit a fost parcul dintre cartiere, unde se întâlneau zilnic, dacă nu ploua. Când vremea era urâtă, doar Silvia îşi plimba fetiţa. Ar fi vrut să aibă un băiat. N-a fost să fie, aşa că încercă să-i dea Mariei o educaţie spartană. Celelalte două aveau opinii opuse. Ar fi vrut fete, au ieşit băieţi şi îi protejau ca pe bibelouri.

Deşi prietene, între cele trei femei era o mare diferenţă în privinţa poziţiei sociale: Lucia şi Mioara erau de condiţie socială modestă, în timp ce Silvia, cu câţiva ani mai în vârstă, era fiica unor medici. Amândoi soţii, Mihai şi Mihaela Brănescu, se bucurau de o bună reputaţie în Bucureşti.

Mioara era din Constanţa. Acolo l-a cunoscut într-un bar pe Panaitis Vandoulakis, grec, sosit pe un vapor sub pavilion libian. Înainte vreme, orice grec îşi spunea căpitan, dacă avea o barcă. Acum, în vapoarele moderne cu personal de navigare numeros şi un singur căpitan, nu-şi poate spune decât navigator, indiferent dacă este bucătar, fochist sau spală puntea. Mioara n-a ştiut niciodată cu ce se ocupă navigatorul ei. În următorii doi ani, Panaitis a revenit în Constanţa de câteva ori, de fiecare dată când avea liber, între două curse. Mioara, imediat ce a terminat liceul, a acceptat cererea lui în căsătorie şi a plecat în Grecia, în speranţa unui trai mai bun. Acolo a lucrat la început ca vânzătoare într-un mic magazin şi, după ce magazinul a dat faliment, ca femeie de serviciu la o firmă de asigurări.

Lucia a plecat în Grecia într-o excursie şi a rămas acolo. Pe atunci, România nu făcea parte din Uniunea Europeană, iar ea nu avea permis de şedere permanentă. A lucrat ilegal într-un restaurant din Halkidiki, până când un client mai insistent, înainte de a-i spune cum se numeşte, a cerut-o în căsătorie. Era Alexandros Papadimitriou, din Atena. Oferta era de nerefuzat. Avea o vervă inimaginabilă, care – pentru fata tăcută dintr-un orăşel moldovean şi ajunsă într-o ţară unde abia învăţase câteva cuvinte – părea prinţul venit pe un cal alb. Deşi nu era un om avut, grecul părea să-i ofere condiţii superioare celei ce le-ar fi putut obţine în România, unde se gândea să se întoarcă, nemaivorbind de cele din Halkidiki. Odată devenită şi ea grecoaică, şi-a luat serviciu în Atena, cu acte în regulă, tot ca lucrătoare într-un restaurant, unde trebuia să facă de toate, mai puţin munca bucătarului, o namilă de om, care era şi adjunctul patronului: sever cu subalternii, dar foarte priceput, atât în meserie, cât şi ca administrator.

Silvia era de altă clasă. Fiica unor medici din Bucureşti, era studentă la medicină, colegă cu Luigi Panagiotis, grec născut în Franţa din tată grec şi mamă franţuzoaică. Bunicii paterni, copii fiind, emigraseră împreună cu părinţii în Franţa, după dezastrul grec de la Smyrna. Pe atunci, accesul grecilor din zona Istambulului, inclusiv Smyrna, nu era dorit. Erau acuzaţi de colaboraţionism cu vechea guvernare turcă. De aceea, majoritatea celor ce au scăpat cu viaţă s-au refugiat în Apus: Franţa şi Statele Unite ale Americii au fost cele mai vizate. SUA era „el dorado” pentru mulţi europeni, iar Franţa, pentru că ea colaborase îndelung cu fostul Imperiu Otoman, după principiu că este bine să ai aliaţi în spatele neprietenilor, unul dintre aceştia fiind, în cazul ei, Germania. Existau în Istambul şi în oraşele apropiate multe instituţii culturale şi de învăţământ în limba franceză, fără a mai vorbi despre relaţiile comerciale. Odată cu Războiul de Independenţă, se dezvoltase însă şi naţionalismul grecilor. În plus, în 1884, prin Legea din 3-4 februarie, guvernul a exclus participarea în administraţie a celor care nu erau născuţi în teritoriul existent în acel moment al proaspăt înfiinţatului Regat al Greciei, deşi pe teritoriul Greciei de atunci era o lipsă acută de intelectuali. Abia după Al Doilea Război Mondial, sentimentele s-au atenuat şi unii dintre urmaşii emigranţilor au început să se repatrieze. Tatăl Mariei a făcut-o fiindcă părinţii lui au murit într-un accident de automobil. Avea 15 ani atunci. Limba lui maternă era franceza. Greaca o auzise întâmplător, la cele câteva întâlniri la care familia luase parte, dar n-a vorbit-o niciodată, până să vină în Grecia. A preferat să se mute, fiindcă simţea că rudele de aici, ca şi cele ce se repatriaseră deja, îi sunt mai apropiate decât cele rămase în Franţa. În plus, se săturase să fie considerat un „metec” şi să i se spună „Grecul” de către unii colegi mai puţin binevoitori. În Atena, a intrat sub aripa ocrotitoare a mătuşii Anastasia, o văduvă destul de bogată, care s-a gândit să investească într-un tânăr, în speranţa dobândirii unui sprijin la bătrâneţe. Aşa se face că, Luigi a reuşit să-şi termine studiile liceale şi să devină student la Institutul de Medicină din Bucureşti. Cu bani, era uşor pentru un străin să intre în învăţământul românesc. Nu şi pentru români, pentru care învăţământul era gratuit, dar trebuia să treacă de filtrul extrem de sever al examenului de admitere. Silvia făcea parte din această a doua categorie, dar a observat la Luigi seriozitatea care îl deosebea de ceilalţi colegi străini. L-a ajutat de aceea să-şi îmbunătăţească cunoştinţele precare de limbă română, dobândite în anul de pregătire şi, cu timpul, s-au împrietenit. Contrar aşteptărilor celor care nu cunosc condiţiile din România anilor 80 ai secolului trecut, după absolvirea Institutului de Medicină, Silvia şi Luigi au preferat să emigreze împreună în Grecia. În acest scop, s-au căsătorit încă din ultimul an de studii. În plus, Luigi nu dorea să devină din nou un imigrant (de data aceasta în România) şi – foarte important pentru el – nu dorea să-şi dezamăgească mătuşa. Dimpotrivă, voia să-i confirme aşteptările, încrederea ce a avut-o în el, s-o vadă fericită şi mulţumită că a făcut o bună investiţie. Grecia era pe atunci înfloritoare – sau cel puţin aşa părea – în timp ce România se îndrepta către ţările din lumea a treia, adică a celor mai sărace.

Mioara şi Panaitis şi-au botezat copilul cu nu nume grecesc, Nicolas, dar şi românesc: Nicolae, Nicu, Nicuşor, după preferinţe. Lucia şi Alexandros au ales tot un nume grecesc, Iannis, gândindu-se la o adaptare mai bună a copilului în mediul în care se va dezvolta. El ar putea fi tradus ca Ioan sau Ion, dar nu asta au avut ei în vedere. Silvia şi Luigi au botezat fetiţa cu un nume comun României, Greciei şi Franţei: Maria. Nu aveau nici unul convingerea că vor rămâne permanent în Grecia, aşa că nici nu se străduiau prea tare să-şi şteargă originile, aşa cum, din greşeală, fac mulţi emigranţi români. Maria este cel mai cunoscut nume în lumea creştină.

Bineînţeles că, odată ieşiţi din leagăne şi cărucioare, copiii au început să se joace între ei. Cu toată dragostea şi grija părinţilor, unul fără ceilalţi doi se simţea singur.

*

* *

Prietenia mamelor a ţinut tot atât cât concediul de maternitate. Revenirea la serviciu şi obligaţiile de tot felul au făcut ca întâlnirile lor să fie tot mai rare şi întâmplătoare. Au constatat cu timpul că, în afara grijii pentru copii, aveau prea puţine preocupări comune.

Copiii, în schimb, erau din ce în ce mai uniţi, în ciuda diferenţelor dintre ei. Dacă la început joaca lor împreună părea ceva dat de la natură, odată cu începerea şcolii, înconjuraţi de alţi copii, unul mai diferit decât altul, cei trei formau o entitate indestructibilă. Deşi, în clasă, stăteau în bănci diferite, la distanţă unul faţă de altul, legătura invizibilă dintre ei funcţiona permanent. Când unul dintre ei trebuia să răspundă la întrebările profesorilor, pulsul inimilor celorlalţi doi creştea, ca şi cum întrebările le erau adresate lor. Orice nelămurire era rezolvată în „consiliul” celor trei, în recreaţii, dar şi în întâlnirile de după amiază – aproape zilnice – în parcul din apropiere. Şi nu numai problemele şcolare, dar mai ales cele ridicate de relaţiile cu ceilalţi colegi sau cunoştinţe din afara şcolii. Sfatul părinţilor, deşi util – dat fiind experienţa lor de viaţă – era mai greu de obţinut, nu numai datorită timpului petrecut împreună – din ce în ce mai redus – dar mai ales fiindcă ei nu cunoşteau toate detaliile vieţii copiilor printre cei de o seamă cu ei.

Tripleta lor era percepută ca atare şi de către colegi, conştienţi că, adresându-se unuia dintre ei – cu bune sau rele intenţii –, vor avea în curând de-a face cu toţi trei. Erau apreciaţi pentru asta, dar şi invidiaţi în acelaşi timp.

Se poate spune că prietenia celor trei era mai mult decât una frăţească, fiindcă – să recunoaştem – nu întotdeauna fraţii se iubesc şi se ajută între ei aşa cum, teoretic, am fi tentaţi să credem. Pe lângă cei ce păstrează relaţii frăţeşti cu adevărat, există numeroase situaţii în care, deşi se iubesc, nu se văd cu anii, ca să nu mai vorbim despre cei ce se invidiază sau chiar se urăsc, din cauza unor interese divergente sau chiar concurente, ca moşteniri şi altele de genul acesta. Nu era cazul grupului Iannis, Nicolas şi Maria.

Asta îmi aminteşte mie, cel care vă povesteşte, de un prieten, a cărui familie am cunoscut-o întâmplător. Cu el mă întâlneam pe munte, în fiecare week-end. Ne unea o pasiune comună: alpinismul. Ne-am căţărat împreună în numeroase trasee, eram buni prieteni. Era bucureştean, dar se născuse într-un sat din Transilvania. Conform tradiţiei, mergea să-şi vadă familia de 23-24 august, mare sărbătoare pe vremea aceea: „eliberarea” României de către armata sovietică, de fapt cedarea ei în mâinile ruşilor.[1] La cele două zile libere, se adăuga încă una sau două, datorită duminicii de dinainte sau după, astfel că ne bucuram de o mini-vacanţă de trei sau chiar patru zile. Într-un an, eu şi soţia l-am însoţit. Tatăl lui murise, aşa că doar mama trăia într-o casă aproape goală. Toţi fraţii şi surorile lui locuiau prin diverse oraşe din ţară, unde aveau servicii. Nu-i mai văzuse decât rareori, când pe unii când pe alţii. Nici ei nu se mai văzuseră toţi împreună de ani de zile. Nu-mi amintesc acum câţi fraţi erau; îmi aduc aminte de cel puţin doi băieţi şi trei fete. El era cel mai mare dintre ei. Surpriza întâlnirii a fost imensă pentru ei, atunci când au constatat că, de data aceasta, veniseră cu toţii, din întâmplare. Mână dumnezeiască, simplă coincidenţă? Nu se ştie! Emoţia lor era atât de mare, încât mă gândeam să nu i se întâmple mamei ceva şi, în loc de sărbătoare, să iau parte la un parastas. Din fericire, nu s-a întâmplat nimic de genul acesta; bucuria tuturor a fost deplină. Noi doi, eu şi soţia, eram evident în plus. Dintre fraţi, singurul de care îmi amintesc a fost fratele mai mic al prietenului meu, care mi-a reproşat că „îndrăznesc” să mă adresez fratelui său cu apelativul „Nae”. Păi „aşa i se spune de către toată lumea”, i-am răspuns. „N-am inventat eu acest nume”. Indignat, mi-a spus că el este „fratele Nicolae”, nu doar pentru el, ci pentru toţi ceilalţi. Prin tonul cu care a spus-o, îşi ridica în rang fratele alături de Dumnezeu, dacă nu chiar mai sus. Este explicabil: când tatăl era plecat la muncă şi mama ocupată cu treburile gospodăriei, fratele mai mare era înlocuitor de tată, iar autoritatea lui era chiar mai mare, deoarece el era permanent printre ei. De aceea, când m-a auzit pe mine spunându-i „Nae”, l-am văzut mărindu-i-se ochii de parcă pe el l-aş fi lovit cu ceva. În încheierea acestei paranteze, am tras atunci concluzia că, în afară de fraţii care se iubesc şi cei care se urăsc, există şi categoria celor ce se iubesc, dar nu se ajută. Fiecare dintre fraţii şi surorile lui Nae al meu avea familia lui, viaţa lui în localităţi diferite. Veneau din când în când la casa părintească, să-şi vadă mama şi să ia câte ceva din produsele gospodăriei ţărăneşti. Doar Nae făcea excepţie; el era matematician într-un institut de cercetare de înaltă clasă, profesiune care, alături de pasiunea pentru alpinism îi răpea tot timpul, motiv pentru care, deşi cel mai mare, era singurul necăsătorit.

Trei familii

În viaţa unei familii, copiii joacă un rol important, unindu-i pe cei doi în dorinţa de a face tot ce le stă în puteri pentru viitorul copiilor. Este valabil în general. În particular, deşi obiectivul este acelaşi, modul în care vor să-l realizeze poate fi diferit şi, de aici, divergenţe, soldate de multe ori cu consecinţe negative în educaţia copiilor, care vor profita de neînţelegerilor lor şi se vor adresa, când unuia, când altuia, alegând-ul pe cel care îi va satisface dorinţa şi nu a cel al cărui sfat este mai înţelept. Şi dacă există două variante, este loc şi pentru a treia: cea proprie sau a unor străini, buni „sfătuitori”, în care copilul ajunge să aibă încredere mai mult decât în părinţi, deşi părinţii sunt amândoi animaţi de cele mai bune intenţii. Este situaţia lui Iannis.

Jocul de artificii din logoreea lui Panaitis s-a dovedit a fi înşelător pentru Mioara. În Grecia, el nu mai era acelaşi din Constanţa. Acum, ca om la casa lui, era permanent ocupat cu probleme serioase – zicea el – motiv pentru care nu era acasă decât rareori. Cursele lungi, în care trebuia să plece, erau surprinzător de dese. Iar când nu era în cursă, avea de rezolvat „importante alte probleme”, majoritate generate din cursa din care se întorsese sau de pregătire a celei următoare. Toate problemele casei le rezolva Mioara, deşi nu ştia limba greacă decât foarte puţin, dar tocmai aceste obligaţii, pe care trebuia să le rezolve, au determinat-o s-o înveţe cât se poate de bine. Într-un timp relativ scurt, cu dicţionar, manual de gramatică şi bunăvoinţa colegilor – era foarte agreată la serviciu – a reuşit să vorbească surprinzător de bine.

- Bună dimineaţa.

- Bună dimineaţa, Panaitis. Pari cam obosit în dimineaţa asta.

- Cade omul din pom şi se odihneşte.

- La ora asta, pot presupune că ai căzut din pat.

- Nu, n-am căzut, m-am sculat încet, cu multă atenţie, dar cu ce efort . . .

- Îmi dau seama. Ai avut o noapte grea.

- Dimpotrivă! Noaptea a fost foarte uşoară. Prea uşoară.

- Atunci seara a fost grea.

- Ah, nu, a fost una dintre cele mai uşoare seri din viaţa mea. A fost ca o spumă.

- De şampanie.

- Şampania a fost la sfârşit. Eu n-am fost mofturos. Am băut tot ce mi s-a dat. Nu, seara a fost o.k. Şi noaptea . . . doar că a fost prea scurtă.

Din nefericire, existenţa copilului nu i-a modificat preocupările lui Panaitis. Aproape că nu l-a interesat. El şi-a continuat viaţa de dinainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Avea totuşi grijă ca, la întoarcerea din curse, să-i aducă un mic cadou, în general dulciuri, motiv pentru care copilul era înclinat să-şi iubească mai mult tatăl decât mama, obligată să-l educe, să-l înveţe ce trebuie să ştie orice copil şi să-l determine să-şi însuşească deprinderi corecte, ceea ce nu este întotdeauna plăcut şi uşor.

În final, toate problemele lor s-au rezolvat dur. Deşi era din ce în ce mai evident că el avea activităţi extraconjugale, momentul decisiv a fost cel în care, venind după mult timp dintr-o „cursă” ce se anunţa scurtă, dar a fost foarte lungă, a recunoscut că Mioara nu este singurul lui amor. Atunci, ea a luat prima ei decizie hotărâtă şi ia cerut să nu mai intre în casa lor niciodată. S-au mai văzut o singură dată, la divorţ, deşi el nu prea avea timp şi chef nici pentru această formalitate. Nici măcar apartamentul nu era pe numele lui, dovadă că fusese rău intenţionat de la început. Mioara trebuia să plătească toate ratele şi taxele din banii ei, deoarece contribuţia lui devenea din an în an tot mai mică. „Ce, tu nu ai bani? Câştigi acum destul. Eu am cheltuielile şi responsabilităţile mele.”, era replica deja cunoscută, pe care Mioara nu mai dorea s-o asculte.

*

* *

Dacă Mioara şi Lucia au găsit încă din primele zile după sosirea în Grecia un loc de muncă la nivelul aşteptărilor lor, pentru Silvia şi Luigi problema era infinit mai dificilă. Ei doreau să lucreze conform calificării lor: erau medici, chiar dacă abia absolviseră. Luigi ar fi vrut să devină chirurg. Credea că are înclinaţii către această disciplină, şi poate chiar avea. Medicina internă era pasiunea Silviei. Ca student, cunoştinţele precare de limbă română îl împiedicau să înţeleagă tot ce spuneau profesorii şi, cu tot ajutorul Silviei, rămăsese marcat de acest handicap al lui şi era conştient că medicina internă îl depăşeşte. Pentru chirurgie însă, însemna să urmeze cursuri de specialitate, deci alţi bani şi altă perioadă de aşteptare. Poate că mătuşa Anastasia l-ar fi sprijinit în continuare, dar nu îndrăznea nici măcar să spere, nici vorbă s-o solicite. Silvia s-a mulţumit pentru început cu un post de asistentă la Spitalul Municipal, cu speranţa că va putea lucra ca medic în viitor. Angajarea ei rezolva pentru moment problemele financiare. Pentru Luigi, ajutorul a venit tot de la mătuşă. Ea l-a finanţat să-şi deschidă un cabinet particular, cu motivul că va avea imediat o sursă de venit. Nu putea să refuze oferta. Chirurgia putea să mai aştepte. Primii clienţi au fost, bineînţeles, imigranţii români, dar ei aveau venituri modeste. Speranţele erau deci tot în viitor. Şi pentru asta trebuia să mai aştepte. La cabinet îl ajuta din umbră Silvia. Diagnosticarea era specialitatea şi pasiunea ei. Îi punea în valoare cunoştinţele şi îi stimula inteligenţa, de care – pe bună dreptate - era foarte mândră.

Constanţa

Nicolas, împreună cu Lucia, mama lui, în vizită la bunici

- Ojă pentru copii, aveţi?

Întrebarea, rostită de o voce de copil, venea de undeva de după tejghea. Piciul era prea mic pentru ca să se vadă. Nu doar vânzătoarea, ci toţi clienţii din magazin căutau zâmbind autorul. Era Nicolas. Băiat ascultător, el înţelesese că oja, cu care voia să-şi dea pe unchii asemenea mamei sale, nu era pentru copii şi, în consecinţă, cerea în magazin o alta, potrivită vârstei lui.

Există printre părinţi credinţa că odrasla lor este super-inteligentă, pentru că emite aserţiuni neobişnuite. E bine pentru moralul lor şi educaţia copiilor. În realitate, copiii judecă prin prisma criteriilor deja însuşite, care nu sunt complete. Este normal deci ca ei să ajungă la concluzii diferite de ale oamenilor maturi.

Crescut doar de către mamă, şi în general în mediu feminin al prietenelor ei, deprinsese şi el preocupări asemănătoare. Se va detaşa de ele mai târziu când, în lipsa tatălui, îşi va căuta drumul său, obligat fiind să discernă prin mijloace proprii între bine şi rău, între adevăr şi fals. În lipsa sfaturilor părintelui de acelaşi sex, va căuta să găsească singur explicaţii pentru tot ceea ce se întâmplă în jur şi căi de urmat pentru problemele ivite. Opiniile diferite ale celorlalţi copii sau adulţi în vor forma spiritul critic. Nicolas este realmente un copil inteligent şi, dacă la început de drum va fi puţin timorat, cu timpul va deveni din ce în ce mai sigur pe el. Din cauza spiritului critic, însuşit în copilărie, va lăsa impresia că este puţin cârcotaş, dar persoanele cu bune intenţii vor aprecia capacitatea lui de analiză.

Seara, după ce Nicolas s-a culcat, mama stă de vorbă cu părinţii ei.

- Tu cum te descurci acum cu limba? La început erai tare speriată că nu vei putea niciodată să vorbeşti greceşte corect.

- La început de tot nu eram speriată. Eram chiar foarte optimistă. La serviciu învăţasem cele câteva cuvinte de care aveam nevoie iar pe Alexandros – şeful meu - îl înţelegeam când vorbea cu mine. Nu înţelegeam însă nimic când vorbea cu altcineva. Abia mai târziu, când am încercat să învăţ serios, după manual, am realizat că limba greacă este foarte grea şi am intrat în panică.

- Şi acum?

- Acum mi-a trecut panica, fiindcă am acceptat ideea că trebuie să mă mulţumesc cu statutul de imigrant, care vorbeşte doar atât cât să se descurce.

- Eu cred că, stând printre ei, începi să-ţi dai seama ce spun şi din intonaţie, fără să ştii cuvintele.

- O fi valabil în general; nu şi la greci. La ei e greu să-ţi dai seama dacă se înjură sau îşi jură dragoste până dincolo de moarte. Vorbesc la fel de răstit în ambele situaţii.

- Şi Nicuşor ştie greceşte?

- Nu! Poate că a reţinut câteva cuvinte de la taică-su, când îl alinta, dar asta s-a întâmplat foarte rar şi cred că le-a uitat.

- Tu nu-l înveţi greceşte?

- Eu nu ştiu nici pentru mine cât trebuie. L-aş învăţa greşit. Va învăţa de la greci.

- Puteai să-l dai la creşă.

- Cu ce bani?

- Iartă-mă. Am deschis un subiect delicat.

- Am fost fericită că şeful mă lasă să vin cu el la serviciu. Acolo însă toată lumea are treabă şi nu au timp să vorbească cu el. Sunt mulţumită că este cuminte. Îi dau hârtii şi creioane colorate şi el desenează bucuros. Câteva colege i-au adus şi jucării, de la copiii lor, care au crescut mai mari. Poate îmi creşte şi mie salariul şi, la toamnă, să-l dau la o grădiniţă.

- Mi-ai spus că sunt comunităţi ale românilor din Grecia, care organizează cursuri pentru copii

- Ele ţin lecţii de limba română, pentru copiii mai măricei, ai căror părinţi au făcut greşeala să le vorbească greceşte, deşi nici ei nu ştiau limba; abia o învăţau.

- Acum spune-ne despre tine. Cum o duci?, ce părere ai despre greci?

- Primul lucru pe care l-am remarcat în Grecia a fost faptul că toţi muncitorii poartă mănuşi, asemenea doctorilor.

- Chiar toţi?

- Eh, nu chiar toţi. Chiar cu câteva zile înainte de a pleca am remarcat trei lucrători care turnau asfalt nu numai fără mănuşi, dar şi fără încălţăminte adecvată, cu talpă groasă, aşa cum am văzut că poartă în România, să-şi protejeze picioarele, când umblă pe asfaltul fierbinte.

- Probabil nu erau greci.

- Cu siguranţă erau imigranţi.

- Lămureşte-mă, fata mea: tu uneori spui imigranţi, alteori emigranţi. Cum e corect?

Părinţii Luciei sunt muncitori în Constanţa, oameni cu puţină carte, din categoria celor momiţi de către fostul regim comunist să-şi părăsească satele şi să populeze oraşele în curs de industrializare rapidă. A fost o dublă greşeală. Ideea greşită i-a aparţinut lui Marx ia interpretarea românească a fost şi mai proastă. Marx era convins că societatea, în curs de industrializare, va genera tot mai mulţi muncitori, iar proletariatul, devenind clasă majoritară, va domina parlamentul, în condiţiile votului universal. Se dovedeşte însă că nu este aşa: astăzi, numărul muncitorilor cu calificare redusă este din ce în ce mai mic. În România, prin dezvoltarea forţată a industrializării, guvernarea de către ignoranţi a condus la ruralizarea oraşelor şi, în paralel, la distrugerea simţului gospodăresc al ţăranilor. Bunicii Luciei, regretă şi azi plecarea copiilor lor dintr-un sat moldovean, uitând propriile lor suferinţele (bătrâneţea, bat-o vina), datorate colectivizării forţate şi în urma căreia, primesc la bătrâneţe un ajutor social, care nu le-ar ajunge nici pentru ţigări, aşa că bătrânul îşi mai prepară din când în când un „trabuc” din mătase de porumb şi alte frunze numai de el ştiute, uscate cu grijă şi puse bine într-un loc „secret”, unde „baba” lui nu are voie să umble. După căderea comunismului şi desfiinţarea colectivei, au primit o parte din pământul lor, dar nu-l pot lucra. Le lipsesc nu numai utilajele şi calul – iubitul lor Florică – dar mai ales puterea de muncă, cauza principală a regretului plecării copiilor.

- Emigrant spun concetăţenii celui care a plecat într-o altă ţară; imigrant spun cei din ţara în care a venit. Pentru ei, imigrantul este un străin stabilit în ţara lor.

- Am înţeles! Deci tu eşti emigrantă pentru noi şi imigrantă pentru greci.

- Corect! Pentru voi doi însă, eu sunt fiica voastră, căreia îi este foarte dor de voi, când nu vă are alături. Poate mai târziu reuşesc să vă aduc şi pe voi în Grecia.

- Nu te hrăni cu iluzii, fata mea. Noi nu mai avem vârsta la care să emigrăm. Am făcut-o odată, în tinereţe, şi bunicii tăi ne condamnă şi azi. Poate peste ani vei reveni tu în ţară, cu o pensie în euro.

- Este doar o variantă teoretică. După ce te înveţi cu un anumit standard de viaţă, ţi-e greu să cobori. Şi-apoi, până atunci, probabil că şi România va avea euro, deci nu va mai fi nici un avantaj, din acest punct de vedere.

- E chiar aşa de bine în Grecia cu standardul ăla al lor? Eu ştiu doar standardul de stat, STAS-ul, cum îi spunem noi, în care trebuie să se încadreze piesele ce le fac eu la fabrică. Despre greci aud mai mult lucruri rele decât bune.

- Grecii şi Grecia sunt două noţiuni diferite.

- Cum aşa?

- Grecii au mentalităţi învechite şi sunt aşa cum probabil ai auzit. Grecii bătrâni seamănă cu bişniţarii din România de altă dată. Grecoaicele moderne însă sunt ţoape cu ifose. Evident, nu toate. Grecia însă face parte din Uniunea Europeană şi a trebuit să se alinieze cerinţelor Uniunii.

- Asta înseamnă că şi România va progresa. Noi tocmai am intrat în U.E.

- Aşa este. Eu, care am lipsit câţiva ani din ţară, văd diferenţa. Progresul este uriaş.

- Ia uite ce bucurie ne faci!

- Da, România este în progres, în timp ce Grecia este în regres.

Discuţia a continuat până la miezul nopţii, când şi-au adus aminte că a doua zi au treabă. Vor mai avea timp de discuţii şi în zilele următoare. Lucia şi Nicolas vor mai sta încă o săptămână. Mâine, puştiul se va scula dis-de-dimineaţă şi va dori să viziteze oraşul. Abia a prins gustul unor asemenea plimbări instructive şi vrea să valorifice din plin timpul ce-l are la dispoziţie.

*

* *

Câţiva ani mai târziu

- Mamă, în biserica în care m-ai dus azi, am văzut inscripţii într-un alfabet aproape grecesc, dar nu perfect. Când să le citesc, unele erau într-o română probabil foarte veche, dar altele erau de neînţeles.

- Mă tem că n-aş putea să te lămuresc pe deplin. Aici am şi eu unele semne de întrebare, cu care nu vreau să te încurc. Ce pot să-ţi spun - că am învăţat la şcoală – este că alfabetul se numeşte chirilic, după numele fraţilor Kiril şi Metodie, doi călugări greci, care l-au inventat pentru vorbitorii de limbă slavă, în perioada de răspândire a Creştinismului. Ceea ce ai văzut era scris cu litere chirilice în limba română de atunci sau în slavă.

- Am înţeles! Nu ştiu câte semne de întrebare ai tu, dar mie cred că mi-ai creat mai multe: de ce au scris românii cu caractere chirilic? – româna fiind o limbă latină – de ce Chiril şi Metodie ăia au inventat un alfabet doar uşor diferit de cel grecesc şi nu l-au folosit pe cel obişnuit?; de ce era nevoie de un alfabet?, din moment ce slavii ce trebuiau creştinaţi erau analfabeţi; . . .

- Poţi să te opreşti, fiindcă tot nu ştiu să-ţi răspund. Eu, dacă nu cunosc o problemă, nu încerc să-mi dau cu presupusul. Poate că ai să înveţi tu şi ai să mă lămureşti şi pe mine.

Ar fi fost şi greu să-i răspundă. Fără să aibă o vastă cultură, Lucia era o femeie cu bun simţ. Ea preferă să se abţină, decât să emită idei, asupra cărora ea însăşi are dubii sau pur şi simplu nu cunoaşte răspunsul.

Într-adevăr, este greu de crezut că cineva s-ar fi ostenit să creeze un alfabet pentru analfabeţi, aşa cum era poporul slav din acele timpuri. Cât despre cei cât-decât instruiţi sau dornici de instruire, ei puteau să citească mai uşor textele sfinte direct din greacă. Mult mai probabil este ca cei doi fraţi, Chiril şi Metodie, să fi încercat să raţionalizeze alfabetul grec – ilogic şi astăzi – dar proiectul lor a fost refuzat de către mai-marii timpului. L-au preluat însă slavii, ca alfabet pentru limba lor. În decursul timpului, în funcţie de interesele politice specifice epocii, s-au lansat diferite paradigme, astfel că minţile copiilor au fost îndoctrinate cu tot felul de legende. Este, de aceea, foarte greu de stabilit astăzi adevărul istoric. Incertitudinea zace însă în mintea copiilor cu cât dilema este mai puternică.

Un exemplu amuzant zace şi în mintea celui ce vă povesteşte. Iată-l: un prieten era tatăl unui copil de câţiva anişori. Pentru supravegherea lui, făceau cu schimbul: el după masă, soţia dimineaţa. Obosit să inventeze poveşti – pe cele cunoscute le epuizase demult – se decide să-i spună o glumă, pe care tocmai o auzise:

- Tu ştii care-i cea mai mică păsărică?

- Nu ştiu.

- Cea mai mică păsărică este păsărica de furnică.

A regretat imediat cele spuse şi a trecut repede la alt subiect, în speranţa că gluma – neînţeleasă de copil – va fi uitată. Câţiva ani mai târziu, într-o duminică, împreună cu cei doi, mergeam cu trenul să schiem la Predeal. Toate locurile în compartimente erau ocupate. Cum stăteam pe coridor, unor doamne li s-a făcut milă de copil şi l-au invitat înăuntru, unde i-au făcut loc între ele. A început, bineînţeles, conversaţia: cum te cheamă?, ce vârstă ai?, în ce clasă eşti? şi – ceea ce puştiul nu suporta – spune-ne o poezie. Sufocat de întrebări, puştiul se hotărăşte să ia iniţiativa şi întreabă el: voi ştiţi care este cea mai mică păsărică? – Nu ştim, au răspuns doamnele în cor. Le-a explicat el. Probabil că, între timp, aflase şi poanta. Soluţia a fost salvatoare; nu a mai fost supus nici-unui interogatoriu.

Iată ce poate însemna o problemă neelucidată pentru un copil. Nicolas nu făcea excepţie, aşa că va căuta singur răspunsuri, până când raţiunea lui va fi satisfăcută.

Atena

Luigi obţine promisiuni pentru postul de chirurg, atât la Spitalul Municipal (de stat), cât şi într-un spital particular. Trebuie însă să urmeze cursuri de specializare, pe care el ar prefera să le facă în Bucureşti, dacă – bineînţeles – Silvia va fi de acord. La aflarea veştii, ea a sărit în sus de bucurie. Nu numai că a fost de acord, dar nu înceta să-l încurajeze. În Franţa, familia lui adoptase o atitudine mai rezervată şi el se învăţase aşa. Era bucuros, fireşte, dar nu se manifesta. În schimb, pe Silvia o „mânca limba” – cum se spune – să reia subiectul, de fiecare dată când întrezărea un nou argument. Schimbarea statutului social era importantă şi pentru ea. Pentru Luigi însă, valoarea psihologică a demersului avea cote mult mai înalte: chirurgia era visul lui, cu care se hrănise de mic copil şi pe care-l vedea năruit odată cu emigrarea din Franţa, dar acum, iată că el începea să prindă contur. În fond, bucuria era în primul rând a lui.

- Ai să poţi să te descurci singură?

- Nu te îngrijora. Maria nu mai este un bebeluş. O voi putea lăsă pentru orele mele de serviciu la câte una dintre prietenele mele, prin rotaţie şi poate şefa mea va accepta s-o iau cu mine, din când în când.

- Probabil va prinde şi ea microbul medicii.

- Se prea poate!

- Eu am să vin cât de des voi putea.

- Am să te rog să vii cu avionul, chiar dacă este mai scump, şi nu cu maşina. Ştiu că-ţi place să şofezi, dar nu vreau să rămân văduvă fiindcă tu ai adormit la volan din cauza oboselii. Te cunosc bine, şi ştiu de ce eşti în stare, dar te rog să ţii seama de dorinţa mea şi de fiica noastră.

- Promit că aşa am să fac. Voi face rezervări din timp, ca să obţin cele mai ieftine bilete. Chiar dacă, uneori, nu mă voi putea deplasa, paguba pentru un bilet pierdut este mai mică decât costul unui bilet cumpărat cu câteva zile înainte.

- Foarte bine. Din când în când, voi veni şi eu la Bucureşti. Părinţii se vor bucura. Colega mea este chiar entuziasmată la ideea că, ţinându-mi locul câteva zile, o să-i ţin şi eu locul ei, iar ea va putea să plece în vreo excursie. Excursiile în ţari străine, dar şi în Grecia, sunt cel mai nou hobby al ei şi sper să nu-i treacă prea curând. Pe de altă parte, ca să fiu pe deplin sinceră, şi mie mi-e dor să-mi văd părinţii din când în când, aşa că am să vin eu mai des decât tine. Tu va trebui să faci practică în spital. Chirurgia nu se învaţă la fără frecvenţă sau la seral.

- Dă-mi voie să te îmbrăţişez. E singurul mod în care mă pot manifesta acum. Îţi mulţumesc.

Bucureşti

Maria, încă mică, cu părinţii la bunici

- Ţi-a plăcut vizita prin Bucureşti? – o întreabă bunicul pe Maria, prea mică încă, pentru a putea avea opinii pertinente.

- Oraşul l-am vizitat prea puţin. Mama m-a băgat imediat într-un muzeu, unde nu e prea mare lucru de văzut.

- Cum aşa?

- Păi, erau doar tablouri cu oameni care se uită la tine de-ţi piere pofta să te uiţi tu la ei.

*

* *

- Uite, bunicule, ce fluture frumos!

- Un vierme cu aripi.

- Vai, ce ursuz eşti!

*

* *

La operă cu Maria

- De ce numai femeile folosesc evantaie? Bărbaţii au haine mai groase şi nu transpiră.

- Din teamă să nu li se topească fardul. Glumesc. Este o cochetărie. În Spania, evantaiul le ajută pe femei să facă gesturi graţioase. Şi mai au şi avantajul că pot să-l pună în faţa gurii atunci când bârfesc cu vecina de fotoliu şi nu vor să li se citească pe buze ce spun.

*

* *

- Tiens ! Quelle beauté ! Dans ma vie, je ne ai pas vu quelque chose comme ça.[2]

Era Luigi, cel care îşi exprima uimirea în faţa castelului Peleş. De obicei vorbea româneşte cu socrul său, dar acum surpriza l-a făcut să-şi spună gândul în limba maternă. Doctorul Brănescu era chiar bucuros să-şi perfecţioneze franceza, profitând de prezenţa lui Luigi, aşa că era departe de el intenţia de a protesta.

- Stai să vezi interiorul.

În interior n-au mai vorbit. S-a nimerit ca un grup de turişti francezi să viziteze castelul în acelaşi timp, aşa că doar vocea ghidului se auzea. Domnul Brănescu intervenea sotto voce[3] doar din când în când, cu mici observaţii personale. Nici în maşină, în drumul spre casă n-au prea discutat. Cu o mică excepţie. Pentru Luigi surpriza fusese prea mare.

Excepţia a fost iniţiativa domnului Brănescu, ca la ieşirea din Sinaia să viziteze un cimitir, neglijat de marea majoritate a trecătorilor.

- De ce ne-am oprit?

- Ai să vezi.

- Un cimitir? Père Lachaise de Sinaia? Mormintele regilor nu prea mă interesează.

- Nu e nici un rege înmormântat aici. E unul mai important decât orice rege. Ajungem imediat. Nu e departe. Iată!

- „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său”. Ăsta cine mai e?

- Acest ţăran din Transilvania traversa pe jos munţii, ca să aducă clandestin cărţi, pentru a păstra trează ideea românismului printre conaţionalii săi din Cărţişoara, unde s-a născut şi satele învecinate. Se întâmpla în timpul ocupaţiei austriece din Ardeal. Era atât de ataşat de ideea unirii Transilvaniei cu România şi ideea latinităţii noastre, încât a mers până la Roma, să vadă Columna lui Traian.

- Aaaa, da. Mi-am amintit. A adormit la baza Columnei şi a doua zi dimineaţa, când l-au găsit acolo, au zis: uite un dac a coborât de pe Columnă cu plete, cămaşă şi celelalte. A făcut multă senzaţie. Am aflat de el când eram student, dar am uitat. Şi n-am ştiut că mormântul lui este aici. Impresionant. Aceştia sunt adevăraţii eroi ai patriei. Oameni ca el.

După masă, la cafea şi un pahar prelungit de coniac a atacat din nou subiectul Peleş.

- Acum îmi este mai clar ca oricând că perioada regalităţii a fost cea mai prosperă pentru România.

- A fost şi pentru Grecia, deşi grecii au protestat şi au reuşit chiar să-l înlăture pe rege, dar şi-au dat seama de greşeală şi au revenit.

- Pe mine mă frământă o întrebare de multă vreme. Cum se face că, în România, a fost instalat un rege de origine germană, deşi românii înşişi spuneau că Franţa este prietena lor, chiar şi în timpul monarhiei.

- Şi în Grecia, primul rege a fost un german.

- Pentru Grecia ar fi fost de aşteptat un rege englez. Anglia realmente a ajutat permanent ţara noastră.

- Să nu uităm că toţi regii europeni sunt rude între ei, aşa că nu are prea mare importanţă unde s-au născut. Au fost preferaţi cei din Germania, fiind „mai aproape de casă”, ca să zic aşa. Cei francezi nu puteau fi relansaţi, după ce le tăiaseră capetele.

- Cu mare tevatură şi distrugeri. Am vizitat castelele de pe Valea Loirei. Majoritatea sunt aproape goale. Revoluţionarii au vandalizat tot.

- Aşa se întâmplă atunci când aşteptarea a fost lungă: creşte dorinţa de răzbunare.

- La ce vă referiţi?

- Păi, le-au trebuit 500 de ani francezilor să înţeleagă ceea ce englezii făcuseră deja. Magna Charta a apărut în 1215. Să tot fi învăţat de atunci cu ce se mănâncă democraţia. În timpul acesta, regii din Franţa credeau că „tot ce zboară se mănâncă” – cum spune românul – şi nu ştiau ce să mai născocească, pentru ca să se împăuneze mai mult decât predecesorii lor.

- Aveţi dreptate. Impulsul revoluţionar a venit însă din America. Acest popor de refulaţi a fost mai mândru decât cel francez. Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite a precedat revoluţia franceză cu doar câţiva ani: 1776 faţă de 1789.

- Corect! Anglia a găsit o soluţie de echilibru între monarhie şi voinţa populară, echilibru pe care îl păstrează şi azi. Englezii au inventat parlamentul bicameral: Camera Comunelor şi Camera Lorzilor[CG1] . Şi azi, primul ministru se consultă cu regele/regina odată pe săptămână. O guvernare deşteaptă trebuie să ţină seama de voinţa celor pe care pretinde că îi guvernează. Tradiţionalismul englezilor este un semn de inteligenţă. Nici azi, francezii . . .

- Nu uitaţi că am copilărit în Franţa.

- Da, dar eşti grec.

- Şi în Grecia cum e?

- Hai s-o lăsăm baltă. Nu vreau să te jignesc.

- Am vrut să vă provoc.

- Poate altă dată.

Liceenii

- Copii, urmează să vă închei media pe semestrul acesta şi v-am adus tezele.

Era Hazy, profesorul de limba şi literatura elină. Deşi tonul anunţului suna ca o veste îmbucurătoare, după o mare victorie, din clasă se auzeau exprimări pe alte tonuri: „În sfârşit”, „Vai, dar nu trebuia să vă deranjaţi” etc. Hazy era o poreclă, folosită de către elevii de origine română, derivat din cuvântul grecesc „hazos” (χαζος), care înseamnă prost, stupid, dar şi din românescul „hazliu”, în cazul acestui profesor, prea puţin agreat, tocmai bun de luat peste picior, oarecum de „de râsul copiilor”. A primit-o după ce s-a încurcat foarte tare, încercând să răspundă la întrebarea unui elev „De ce Mitologia se învaţă la orele de istorie şi nu la cele de literatură?” Adevărul este că se încurca şi la gramatică, dar asta puteau trece cu vederea, dat fiind iregularităţile din limba greacă. Nu puteau însă să-i treacă cu vederea frecventele devieri propagandistice de stânga, pe care le făcea ori de câte ori găsea prilejul, sau i se părea lui că l-a găsit. Pentru copiii de români, care ştiau bine de la părinţi şi bunici ce înseamnă influenţa sovietică, aberaţiile profesorului erau inexplicabile din partea unui intelectual.

- Înainte de a vi le da, vom face însă o mică manevră. Elefteriou Vasili. („Ce nume!!!” – îşi zise apoi, vorbind apoi ca pentru el, dar destul de tare pentru a fi auzit de către cei din primele rânduri) Ia-ţi pixul şi treci la catedră în locul meu. O coală de hârtie am să-ţi dau eu.

- Eu? Să trec? De ce?

- Taci din gură şi fă ce-ţi spun. Acum, toţi cei din şirul lui (al lui Vasile) să se mute cu pix şi caiet cu un loc în spate.

Vasile era cel mai înalt din clasă şi ocupa ultima bancă. „Mica manevră” a durat ceva mai mult, dar până la urmă s-a realizat.

- Acum vom face o mică verificare. Pentru zece minute, veţi repeta ce aţi scris în teză.

După cum era de aşteptat, a urmat un cor de murmure, chiar vociferări, printre care şi voci mai distincte: „Eu nici nu-mi amintesc subiectul tezei” sau „Dar, domnul profesor, eu am lipsit de la teză. Am fost bolnav.”

- Ştiu, tu eşti întotdeauna bolnav când urmează să fii examinat. Pentru cei care nu ştiu sau au uitat, vă dau un nou subiect. „Mişcarea de rezistenţă a grecilor în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în literatura elină”. Cred că fiecare ştie câte ceva despre acest subiect. Tu însă, Elefteriou, vei rescrie subiectul din teză. Sunt sigur că ţi-l aminteşti. Buuun!!! Acum, la treabă!

Cu câteva teze în mână, profesorul se plimba printre bănci şi compara textul din teze cu ceea ce elevii scriau. În mod evident, făcea această verificare numai pentru câţiva, asupra cărora avea unele dubii. Odată expirate cele zece minute, revine la catedră, ia caietul lui Vasili – pe care îl trimite în bancă – şi începe să citească textul scris de el. Copiii revin la locurile lor.

- Lambrakis şi Papadumitriou aveţi nota doi. Amândoi aţi copiat. Ceilalţi aveţi notele ce vi se cuvin, în funcţie de ce aţi scris. Marea surpriză este Elefteriou. Teza lui este printre cele mai bune, poate chiar cea mai bună. Am crezut că a copiat, de aceea l-am pus să scrie la catedră, izolat de prieteni. Ei bine, a reprodus teza aproape identic. Cât a apucat să scrie, bineînţeles, fiindcă timpul a fost mai scurt azi. Nu cred să aibă o memorie atât de bună încât să fi învăţat tot textul ca pe o poezie. Nici nu ştiu ce să cred. Am să vă citesc teza. Merită s-o ascultaţi.

Citeşte.

„Pe malul mării, se află un mic monument. Pe o placă de marmură de circa un metru şi jumătate înălţime, cu latura de sus fasonată în linii ondulate asemenea valurilor mării, se află în basorelief chipul unui bărbat cu barbă, aşa cum se sculptau în antichitate. Sub el, o barcă cu multe vâsle, de asemenea antică, sugerează că navigaţia ar fi fost meseria lui. Numele bărbatului, inscripţionat sub chipul lui şi deasupra bărcii, este Phaliro, identic cu al cartierului în care se află monumentul. Multă vreme am crezut că este dedicat unui personaj: zeu, erou sau unui conducător celebru, şi am căutat să aflu despre cine este vorba. Am întrebat, am răsfoit cărţi, dar totul a fost în zadar. Am găsit, în schimb, pe câteva hărţi vechi, mai multe denumiri ale golfului de aici. Toate sunt mai mult sau mai puţin asemănătoare cu „Phaliro”. Am ajuns deci la concluzia că nu este vorba despre un personaj, ci pur şi simplu despre calitatea de navigatori a grecilor din antichitate, care locuiau pe aceste meleaguri, mai ales că – într-adevăr – aici a fost un port celebru. Golful din Pireu, folosit astăzi, este relativ mic şi foarte ascuns, bun pentru piraţii din vechime. Se spune că de aici, din Phaliro ar fi plecat Tezeu în Creta să omoare Minotaurul. Acum, că stau în faţa monumentului, am şi o confirmare, ce-i drept subiectivă. Chiar foarte subiectivă. Aleea betonată pe care ne aflăm, eu şi monumentul, este lată, străjuită de arbori pe de o parte şi marea de cealaltă, dotată cu bănci din loc în loc. Majoritatea oamenilor însă fac jogging sau se plimbă. Vin şi bătrâni, în speranţa revenirii la starea lor de altă dată, dar şi tineri şi mai ales tinere, din dorinţa menţinerii siluetei. Unele chiar reuşesc. Ai ce privi. Dar asta nu are legătură cu Phaliro, Tezeu şi descoperirea mea. Motivul este în partea cealaltă a monumentului, pe mare, unde Luna lasă o dâră luminoasă, sugerându-mi calea urmată de Tezeu. De fapt, nu Luna este cea care luminează. Ea este doar o oglindă ce reflectă raza Soarelui. Şi nici măcar Soarele nu ne luminează. Deasupra atmosferei terestre este întuneric. Obiectele – mari, mici, sau foarte mici – sunt cele care transformă prin reflectare radiaţia în ceva ce ochii noştri percep ca fiind lumină. (Aşa ne-a spus profesoara de fizică, şi eu o cred.) Cea căreia trebuie să-i mulţumim pentru ceea ce vedem, fiindcă ceea ce vedem este frumos, este deci marea. Iar ceea ce vedem nu este o pată identică cu Luna, ci un şir de dungi cum numai un pictor talentat ar fi putut face. Vorbind despre o astfel de imagine, cineva spunea că acolo şi-ar fi muiat pensula un pictor celebru, al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Este invers. Aici, marea şi-a aşternut singură pe epidermă culorile împrumutate de la Soare. Sau poate nu chiar singură. Printre noi, cel care a încercat să redea efectele miraculoase realizate de apă a fost Monet, dar – chiar înaintea lui – Turner (uite că mi-am amintit) s-a apropiat cel mai mult de ideal. (Asta nu ne-a spus profesoara de fizică; am găsit-o eu într-un album de pictură. Îmi place să mă uit în albume de pictură.) Iar idealul este marea însăşi. Bine-bine, şi ce legătură are asta cu bătrânul Phaliro? - mă veţi întreba. Are, pentru că de aici, din portul Phaliro a plecat Tezeu spre Creta, iar marea tocmai asta vrea să-mi spună, că nu degeaba semnul luminos ce pleacă din faţa mea şi din spatele monumentului îmi indică mie direcţia. Şi este o singură direcţie, fiindcă de aici a plecat. Am să-i spun de-acum „Calea lui Tezeu”. Acum, „Calea lui Tezeu” se zbenguie pe valurile mării. Se ştie că el, Tezeu, s-a şi întors, probabil tot aici, dar asta nu mai are importanţă. Mai important a fost gestul tatălui său, Egeu, cu care convenise să arboreze pânzele albe în caz de succes şi pe cele negre în caz contrar. Sub efectul magic dat de bucuria victoriei – sau poate şi din alte cauze, bârfesc unii - Tezeu a uitat de promisiune. La vederea pânzelor negre, de supărare, Egeu s-a aruncat în mare. De atunci în memoria lui grecii au dat numele mării „Egeea”. După părerea mea, el nu s-a aruncat chiar de aici, din Phaliro, unde apa şi uscatul se îmbrăţişează calm, printr-o întrepătrundere lentă. S-a aruncat la Cap Sunion, în extremitatea sudică a peninsulei Atica, unde faleza este abruptă. De acolo, tatăl lui Tezeu putea să vadă corabia cu mult înainte ca ea să ajungă în port. Şi tot de acolo, tentaţia de a se arunca în mare – chiar şi fără motiv – este puternică. Un salt în gol de 30-40 de metri ar tenta pe oricine. Acolo se află şi un templu a lui Poseidon, foarte fotografiat de turişti la apus de soare. Şi bulevardul din Atena, care urmează firul litoralului se numeşte tot Poseidonos. Mi-ar fi plăcut ca şi şoseaua, ce continuă calea până la Cap Sunion să se numească tot aşa. Sau mai bine Egeos! Dar noi nu obişnuim să dăm nume şoselelor. Între timp, un norişor a ascuns luna şi, implicit raza luminoasă, aşa că e timpul să mă gândesc la teza de mâine.”

- Ce ziceţi? – întreabă profesorul.

- Superb! - şi alte caracterizări de genul acesta au rostit aproape toţi copii în cor.

- În catalog are un patru, după modul în care a răspuns la lecţie, atunci când l-am ascultat. A fost mai demult şi nu-mi amintesc exact dialogul nostru, dar ţin minte că nu prea înţelegeam ce spune. Vorbeşte foarte prost greceşte. Nu ştiu cum se face că scrie corect. Deci, opt în teză cu patru la oral ar face media şase, dar nu pot să intru în conflict cu colegii mei de la alte catedre, care probabil că te vor lăsa corigent, aşa că vei avea media cinci. E totuşi una de trecere.

- Dar, domnul profesor, este total incorect. (Era vocea Mariei, ce se ridica deasupra murmurului general.) Nota opt este prea mică pentru cea mai bună teză. Protejaţilor dumneavoastră le-aţi dat nouă şi zece. Apoi, dacă dumneavoastră aţi uitat ce v-a răspuns Vasili la oral, noi ţinem minte foarte bine. E drept că el vorbeşte cu multe greşeli gramaticale şi de accent, dar a răspuns destul de bine la întrebările dumneavoastră, mai ales că era şi foarte emoţionat.

- Majoritatea profesorilor sunt foarte mulţumiţi de evoluţia lui Vasili. Uitaţi-vă în catalog. Vasile scrie corect, ceea ce înseamnă că învaţă bine; se exprimă incorect, dar asta nu e vina lui.

A fost Nicolas, venind şi el în ajutor. „Eşti obraznic, Vandoulakis. Şi tu, Panagiotis.” – încearcă să se salveze profesorul, dar vociferările clasei devin tot mai puternice. „Este discriminare, domnul profesor”. Cum începuseră să se audă voci ce îndrăzneau să pronunţe „Ruşine” şi „Huo”, profesorul şi-a luat catalogul şi a plecat.

. . . .

- Vă mulţumesc că mi-aţi luat apărarea, spuse Vasili, cu vocea gâtuită de emoţie. Deşi nu fac parte din grupul vostru de trei, este pentru prima oară când nişte români sunt alături de mine.

- Nu numai ei. Şi noi suntem de partea ta, deşi suntem greci. Profesorul face mai mult propagandă politică, decât să ne înveţe istorie. - Câţiva colegi se strânseseră în jurul lui Vasile, încurajându-l. Doar câţiva, nu prea mulţi. Majoritatea au ieşit din clasă discutând între ei.

Vasile era îndrăgit nu doar de către români. Îl stimau şi colegii greci, pentru că era un băiat foarte liniştit, modest – prea modest – corect cu toată lumea, dar nu era capabil să se exprime corect în limba greacă. Adevărul este că nu se exprima corect nici în limba română, dar asta n-o ştiau grecii. De scris însă, ştia s-o facă chiar mai bine decât ei. Nu e uşor să scrii în greacă. Aproape fiecare cuvânt trebuie învăţat cum se pronunţă şi cum se scrie în paralel, fiindcă există multiple variante de a nota în scris anumite sunete şi, invers, pronunţii diferite pentru aceeaşi literă, ca să nu mai vorbim de dialecte. E firesc deci ca foarte puţini erudiţi greci să ştie să scrie corect. Doar cei care s-au străduit foarte tare să înveţe, iar Vasile este unul dintre ei. Nu este el un erudit, dar ştie bine să scrie. În greacă. Nu şi în limba română. Părinţii lui – oameni cu puţină instruire – au venit în Grecia să muncească, în speranţa unui trai mai bun. Nu se cunoşteau înainte. Au venit separat. După căsătorie, încercând să se adapteze cât mai rapid, vorbeau între ei greceşte, cu puţinele cuvinte ce le învăţau zilnic la muncă. Au făcut acelaşi lucru şi cu copilul, deşi cunoştinţele lor de limbă elină erau precare. Aşa se explică accentul greşit de care Vasile nu se poate dezbăra. Limba română a învăţat-o de la bunici, când a stat în România între doi şi patru ani. Ei însă vorbeau în dialect. Părinţii lui Vasile erau prea săraci, pentru ca să-i poată oferi lecţii sau meditaţii de limba română, iar ei erau permanent la muncă. Seara, obosiţi, adormeau înainte de a apuca să se gândească ce anume ar trebui să facă. Mama lucra ca servitoare, iar tatăl în construcţii. La început, el câştiga bine, chiar foarte bine. Cu timpul însă oferta era tot mai slabă, iar în ultimul timp găsea din ce în ce mai greu de lucru şi numai pentru lucrări ocazionale. Aşa se face că Vasile a învăţat să scrie greceşte după manualele şcolare; româneşte nu a învăţat decât sporadic, fără noţiuni de gramatică.

. . . .

Parcul Pedion Areos, din centrul Atenei, cel dintre cartierele în care locuiau şi în care îi plimbaseră mamele pe când erau încă bebeluşi, a continuat să fie locul de întâlnire al celor trei copii, deveniţi adolescenţi. În afara subiectelor „la zi”, cele mai multe discuţii erau orientate pe comentarea cărţilor ce le citeau în mod sistematic. Ele erau aduse de Maria din biblioteca părinţilor şi împrumutate celor doi prieteni pe termen scurt, dinainte precizat. Comentariile nu se limitau la recenzii de genul celor practicate la orele de literatură de la şcoală. Cu toţii citiseră cărţile, aşa că recenziile n-ar fi avut rost. Observaţiile personale erau cele mai apreciate. Îşi fixau astfel cunoştinţele, îşi rafinau ideile, îşi dezvoltau spiritul critic şi îşi îmbunătăţeau capacitatea de exprimare.

Astăzi însă, subiectul zile elimina din discuţii orice altceva. Cazul Vasile îi incitase peste măsură. Iannis era cel mai revoltat, nu fără motiv: nici el nu vorbea greceşte perfect. Incomparabil mai bine decât Vasile, dar cu destule greşeli gramaticale.

- Eu credeam că francezii sunt cei mai naţionalişti, dar constat că grecii sunt cei mai xenofobi.

- De ce spui asta?, îi cere lămuriri Nicolas.

- Păi, Vasili are nume de grec, dar profesorul l-a reperat după accent că nu este şi l-a pus la zid.

Când se referă la colegul lor, îi spun Vasili, aşa cum este înregistrat în catalog şi cum este apelat de către ceilalţi colegi, greci. Când însă se referă la prietenul lor, atunci este Vasile, ca în România. Maria, uşor lezată de atacul la originea semi-franceză a tatălui ei, intervine şi ea:

- De ce spui că francezii sunt naţionalişti? Mie mi se pare că englezii sunt naţionalişti.

- Nu, ei sunt mai aristocraţi. Îşi arogă această etichetă, fiindcă secole în şir au fost cei mai puternici.

- Şi Franţa n-a fost?

- Francezii sunt doar buni de gură. Ei au fost puternici pentru mai puţin timp şi nu poporul francez, ci urmaşii triburilor de franci; cei care au cucerit vechiul teritoriu al Galiei, după abandonarea lui de către romani. Acum, după ce au luptat împotriva aristocraţiei la revoluţia de la 1789, sunt socialişti. Au avut şi preşedinţi de stat socialişti.

- Bine, văd că eu nu-ţi plac francezii, sau doar vrei să mă ataci pe mine, fiindcă tatăl meu este pe jumătate francez. Nu la puterea politică mă refeream, ci la acuza ta, cum că francezii sunt naţionalişti. Românii s-au simţit foarte bine în Franţa, tocmai fiindcă au fost acceptaţi de către francezi.

- Aveau şi de ce. Erau chiar bine primiţi; unii aveau bani, alţii erau foarte buni profesionişti.

- Exact. Franţa era şi este încă ţara care lansează artişti.

- Mai ales în artele plastice. Asta-i adevărat.

- Elvira Popescu a fost iubită de francezi şi nu numai de către profesionişti. Ea a fost actriţă ce film şi mai ales de teatru. O aplaudau francezii la scenă deschisă, deşi avea un puternic accent românesc.

- Şi Cioran avea accent românesc, dar – ce-i drept – el nu apărea în public şi nici nu era prea cunoscut. Nu ştiu ceilalţi.

- Eugen Ionescu avea mama franţuzoaică iar el a plecat în Franţa la vârsta de patru ani. Franceza era deci limba lui maternă.

- Există un mic teatru în Paris, unde se joacă de zeci de ani, fără întrerupere, piesele lui Ionescu.

- Da, am citit şi eu undeva. N-am reţinut numele teatrului, dar m-a impresionat ideea.

- Mulţi dintre românii de vază din trecut şi-au petrecut copilăria sau s-au şcolit în străinătate, aşa că ei cunoşteau limba ţării respective foarte bine.

- Ca oameni de cultură ei erau mai mult francezi, nemţi, englezi decât români.

- E adevărat. Nu poţi fi om de cultură decât în ţara în care trăieşti şi în care ai fost educat.

- Şi noi ce suntem aici? Români sau greci?

- Noi suntem deocamdată elevi.

- Cu mici şanse să devenim oameni de cultură.

- Asta depinde.

- M-ai pus serios pe gânduri.

- Nu-i nimic rău în asta.

- Bine! Am deviat. – Iannis suportă cu stoicism uşoara ironie a Mariei, ştiindu-se „cu musca pe căciulă”, fiindcă el fusese primul puţin incisiv. – Vasile nu va deveni probabil om de cultură în nici o limbă, dar s-ar cuveni să fie tratat onorabil ca orice cetăţean. Cunosc greci maturi, care nu ştiu să citească decât literele mari şi sunt acceptaţi în discuţii de către alţi greci de la egal la egal.

- De aceea, unele texte oficiale şi – mai ales – publicitare sunt tipărite cu majuscule, pentru a nu crea probleme urmaşilor lui Socrate.

- Zici să vorbim despre ce i s-a întâmplat lui Vasile. Spunem că profesorul nostru este un dobitoc, dar nu el trebuie să ne preocupe. Oricât de dobitoc ar fi, ca el sunt mulţi, aşa că nu-i putem neglija.

- Între ei trăim şi nu-i putem ignora. Vasile însă este prietenul nostru şi „Cămaşa e mai aproape de corp decât haina”, spune un proverb.

- Ar trebui deci să ne adaptăm.

- Da, dar nu în sensul de a fi umili. Dimpotrivă, să-i facem pe ei să ţină seama de noi şi să ne respecte. Pentru asta trebuie să avem demnitate.

- Cât v-aţi ciondănit voi – reintră in discuţie Nicolas – eu m-am . . .

- Nu ne-am ciondănit, am discutat.

- Eu m-am informat de pe Internet despre Elvira Popescu.

- Am văzut că studiai tableta aia de parcă descoperiseşi un nou joc.

- Uite ce scrie aici:

„A absolvit cu brio Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti şi a fost angajată la Teatrul Naţional, unde i s-au dat încă de la începutul carierei sale roluri principale. Întemeiază Teatrele Mic şi Excelsior” – ştiaţi? – „împreună cu actorii Ion Manolescu şi respectiv Ion Iancovescu.” – aşa . . . la Paris – „a debutat cu un succes extraordinar, deşi nu stăpânea perfect limba franceză. Aproape instantaneu, "L'accent d'Elvira Popescu" a devenit proverbial. Critica a elogiat-o in corpore, fapt care este foarte rar întâlnit în Franţa, supranumindu-o "Reine du Boulevard", "Notre Dame du Théâtre", "Monstre Sacré" etc. A fost distinsă cu premiul "Molière" pentru cea mai bună actriţă, decernat de asociaţia actorilor francezi, şi de două ori cu ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincţii ale statului francez.” – asta poate ştiaţi . . . şi mai departe . . . – „La o vârstă foarte înaintată, fără să-şi piardă farmecul, a continuat să ţină un salon deschis în apartamentul său din Avenue Foch, frecventat de toată protipendada literară, artistică, financiară şi politică” – în paranteză – „(de toate nuanţele) a Parisului. André Roussin, Guy de Rothschild, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Valéry Giscard d'Estaing, precum şi mulţi alţii, se numărau printre cei care o priveau şi o ascultau fermecaţi.”

- Jacques Chirac, Valéry Giscard d'Estaing? Ăştia au fost preşedinţi ai Franţei – observă Iannis.

- Exact. „A încetat din viaţă la venerabila vârstă de 99 de ani.” „Conduita mea a însemnat mândria şi demnitatea de a fi româncă! Oriunde, dar mai ales printre străini!”. A declarat nu odată.

- Frumoasă lecţie de viaţă şi de românism – remarcă Maria.

- Da, dar trebuie să poţi – nu-şi poate reţine îndoiala în propriile-i forţe, Iannis.

- Poţi, dacă îţi propui – punctează Maria – indiferent unde te afli şi pe ce treaptă a scării sociale.

*

* *

- De ce ai întârziat atât? – îl întreabă mama pe Nicolas.

- Am trecut pe la Igor, să-l ajut la matematică. El a fost bolnav săptămâna trecută şi spunea că azi n-a înţeles nimic din ce explica profesorul. E normal, fiindcă, în matematică, ideile se leagă şi, dacă ai pierdut o verigă din lanţ, se rupe firul.

- Credeam că doar beţivii spun că „li s-a rupt firul”.

- Se vede că şi ei au adevărul lor.

- Puteai măcar să-mi dai un telefon.

- Dacă am fi avut cursuri de dimineaţă, te-aş fi sunat să-ţi spun să nu mă aştepţi cu masa, dar cu acest program de după masă, ce contează dacă întârzii un pic?

- Eram îngrijorată. Şi n-ai întârziat un pic, ci două ore.

- Păi, dacă puteam să-i explic în câteva minute, o făceam la şcoală, dar era ceva mai complicat de explicat. Ş-apoi, a mai durat până să intrăm în subiect, fiindcă a trebuit să suport o conversaţie cu părinţii lui cu Igor ca translator. Apropo, în drumul spre casă, tocmai la asta mă gândeam.

- M-as fi mirat ca tu să nu-ţi faci probleme din orice.

- Nu e chiar orice. Stai să vezi! Tatăl lui este rus sadea. Are alură de rus şi vorbeşte o rusă ca la televizor. Mama, în schimb, are ochi de asiatică şi vorbeşte aproape fără să apropie buzele, de parcă n-ar exista consoane, ci numai vocale. Rostirea ei nu sună deloc a rusă, dar ei înţeleg ce-şi spun. La un moment dat, el m-a întrebat dacă sunt moldovean. I-am răspuns că nu, tatăl meu a fost grec, dar ne-a părăsit, şi mama este din Dobrogea, mai exact din Constanţa, lângă Marea Neagră”. „Deci eşti român!”, îmi răspunde el, luminat dintr-odată la faţă. În timpul acesta, soţia lui, care îşi muta privirea de la el la mine şi înapoi, de parcă ar fi vrut să ne împuşte, dar nu ştia cu care să înceapă, intervine cu o voce aspră, din care n-am înţeles nimic. Răspunsul lui, din care de asemenea n-am înţeles nimic, a fost ceva ce părea a implora îngăduinţă, în timp ce reacţia ei a fost una nervoasă: s-a întors cu spatele şi a ieşit din cameră.

- Pentru asta, ar trebui să cunoşti reacţia oamenilor ce au trăit sub dictatură. Mi-ai adus aminte de o glumă, ce circula în România: „Poţi să gândeşti, dar să nu spui ce gândeşti; dacă spui, măcar să nu scrii iar, dacă totuşi ai scris, nu iscăli; dacă ai iscălit, atunci să nu te miri de ceea ce ţi se întâmplă.” Dar n-am înţeles ce te frământă pe tine.

- El este rus-rus. Ea este . . . să-i zicem sovietică, adică cetăţean al Rusiei de azi, rămăşiţă a fostului U.R.S.S., care a înglobat o mulţime de alte naţionalităţi. Cetăţenii acelor naţionalităţi îşi doresc astăzi independenţa, aşa cum au obţinut-o grecii de sub Imperiul Otoman. Dar ruşii adevăraţi ce-şi doresc? Eu cred că ei au o problemă de identitate. Pe de o parte, e bine să trăieşti într-un stat mare şi puternic. Dar, pe de altă parte, nu cred că le convine să fie confundaţi cu orice tătar, mongol sau alţii dintre cei ce invadau Europa călare.

- Evident că nu. Ei o fac cu tancul.

- Deci, „cum e turcu-i şi pistolul”, deşi nu ştiu ca turcii să fi avut pistoale, când încercau să cucerească Ţările Române.

- Îmi place că tu eşti chiar mai patriot ca mine.

- Aşa se întâmplă cu urmaşii emigranţilor. Îşi caută rădăcinile.

*

* *

- Cum ai avut scaunul?

- A fost ca la catedră: multe gaze şi puţin material didactic.

- Înţeleg comparaţia cu materialul didactic. Adică ai făcut puţin. Nu înţeleg însă legătura dintre gaze şi catedră.

- Păi, nu-şi dau profesorii aere de atotcunoscători în faţa elevilor?

- Înseamnă că ai început să te vindeci. Ieri erai disperat.

Dialogul a avut loc între Iannis şi mama lui. Cu două zile în urmă, după un meci de fotbal între licee. Au fost învinşi, dar câţiva părinţi ai jucătorilor din ambele echipe i-au invitat să meargă împreună la o pizzerie. Ideea era că, în sport, trebuie să lupte pentru victoria echipei fără însă ca jucătorii să devină duşmani. În afara terenului pot fi chiar prieteni. Adversar nu înseamnă şi inamic. Cei din pizzerie n-au fost însă animaţi de sentimente la fel de nobile şi le-au dat ceva ce i-a stricat stomacul. Iannis presupune că de vină a fost salamul aflat în compoziţie, în cantitate mai mare decât în mod obişnuit. Voiau probabil să scape de el.

- Până la urmă, intenţia frumoasă din punct de vedere teoretic a profesorilor a avut efect negativ în practică.

- Asta îmi aminteşte de gestul unui pilot de formula 1. Am citit de curând asta într-o revistă, Încă din tinereţe, el a avut un rival. Unul singur; ceilalţi aproape nu contau. Într-un an, înainte de ultima cursă a sezonului, el era deja campion mondial, fiindcă acumulase suficiente victorii şi nu mai putea fi ajuns. Desigur, una în plus nu i-ar fi stricat, mai ales că se apropia de recordul absolut la numărul titlurilor de campion. Cu toate acestea, în ciuda indicaţiilor primite de la staff-ul echipei sale şi chiar a ordinului directorului, el a încetinit viteza şi a cedat primul loc rivalului lui dintotdeauna. Rivalii erau în primul rând prieteni, fără să-şi fi declarat vreodată în mod explicit prietenia.

- Frumos!

*

* *

- Nicuşor, vino te rog să mă ajuţi să desfac cutia asta de conserve. Am încercat eu să trag de inelul ăsta, dar nu reuşesc.

- Oho! Dar e într-adevăr tare. De unde o ai? Pare a fi rusească. Numai ei fac conserve din oţel de blindaj pentru tancuri.

- Asta de unde ai mai scos-o?

- Bunicul o spune mereu. Ei acolo, în Bucovina, chiar au conserve ruseşti, aduse prin contrabandă.

- De ce? Cele româneşti nu sunt bune?

- Ba sunt, dar cele ruseşti sunt mai ieftine, fiindcă sunt furate.

- Şi asta o ştii tot de la bunicu’, probabil.

- Bineînţeles. O mulţime de lucruri am învăţat de la el.

- Daa . . . inclusiv să schiezi, deşi ştia că nu sunt de acord.

- Nu e vina lui. Eşti tu prea sperioasă. Credeai că am să-mi rup picioarele.

- Nu aveai nici patru ani, când te-a învăţat.

- Eram chiar bătrân pentru schii. Copiii au oasele elastice şi nu se rup, ca la adulţi. Unii părinţi îşi învaţă copii să schieze odată cu mersul pe două picioare. Numai aşa poţi deveni performant.

- Ştiu teoria ta. Mi-ai mai spus-o şi altă dată: schiurile se conduc din cozi şi nu din vârfuri, reflexe inverse . . . ştiu bine.

- Nu e doar o teorie. Este realitatea. Reflexele dobândite în timpul vieţii devin surse de accident la schi, fiindcă te fac să greşeşti. Apropo! Ştii că în vacanţă m-a văzut unul ce părea antrenor sau instructor de schi şi mi-a propus să reprezint Grecia în competiţii internaţionale.

- Nu mi-ai spus.

- Bănuiam că n-o să-ţi placă.

- Nu fii atât de sigur. Să cunoşti lumea nu-i un lucru rău.

- M-aş fi făcut de râs. Eu sunt un bun schior printre greci. Într-o competiţie internaţională n-aş fi bun nici ca amator. Românii sunt mult mai buni decât mine şi nu fac faţă în concursuri serioase. În plus, ar trebui să stau permanent în cantonamente, deci adio şcoală.

- Asta în nici un caz. Doar aşa, să te duci din când în când.

- Aici nu merge cu jumătăţi de măsură. Sau una, sau alta. Dar conserva asta e ceva de speriat. Aproape că mi-am rupt degetul. Îmi trebuie un cleşte. Ştii, tot bunicul mi-a spus şi o glumă. Cică un rus vorbea cu un occidental, care se mira că nu are maşină, iar rusul îi răspunde că nu are nevoie. La serviciu îl duce maşina fabricii unde lucrează; tot acolo mănâncă la cantină; creşa copilului este la parterul blocului în care locuieşte, prietenii, cu care joacă table şi mai bea câte o votcă, stau şi ei prin apropiere, iar alţii nu are, fiindcă nu are timp. – Dar vacanţele, poate ai prieteni în străinătate. Acolo cum te deplasezi?” – Îl întreabă occidentalul. „– În străinătate noi mergem cu tancul.”

- Periculos de multe lucruri îţi spune bunicul.

- Lor, românilor, nu li se pare periculos, deşi sunt aproape vecini. Dimpotrivă, au o plăcere teribilă să spună bancuri şi ironii la adresa ruşilor. E mândru să spună că ceea ce s-a vrut o grefă rusească pe pământ românesc nu a prins. S-a vrut un altoi, dar n-a fost decât o ciupercă otrăvitoare.

- Fac haz de necaz, dar ruşii le-au produs cele mai mari necazuri.

- Acum nu mai pleacă în străinătate cu tancul, ci cu iahtul.

- De ce spui asta?

- Ştii, zilele trecute, când m-ai întrebat de ce am întârziat de la antrenament, nu ţi-am răspuns.

- Aşa e!

- M-am ruşinat să recunosc că am pierdut vremea.

- Ştiu că nu faci asta. De aceea te-am şi întrebat.

- Ei bine, am făcut-o. Când am trecut pe lângă Marina Alimou am văzut un iaht, pe care tocmai îl descărcau dintr-un camion şi-l lansau în apă. Am vrut să văd şi eu cum procedează.

- Cu o macara, presupun.

- Bineînţeles. Era chiar la intrarea în parcarea iahturilor. Cât am stat acolo, şi cred că a fost mai bine de o jumătate de oră, au trecut pe lângă mine cel puţin douăzeci de grupuri de oameni. Era puţin după ora prânzului şi toţi veneau. Nici unul nu a plecat.

- Şi ce-i cu asta. Sunt multe iahturi acolo. Este o parcare foarte mare.

- Ei bine, toţi erau ruşi.

- Ei, uite că vin şi cu iahturile, nu numai cu tancurile.

- Asta în prima fază. Dacă se întâmplă însă vreo răzmeriţă, atunci vin şi cu tancurile, să-şi apere – vezi Doamna – cetăţenii. Iar cetăţenii le arată tanchiştilor ce au de făcut. Unii dintre ei sunt foarte buni lunetişti.

- Pe toate le ştii. Dar de unde ştii tu că erau ruşi?

- Vorbeau ruseşte.

- Dar ce, tu ştii limba rusă?

- Nu ştiu decât patru-cinci cuvinte. Am doi colegi de clasă ruşi, care vorbesc ruseşte între ei. Recunosc însă limba după intonaţie, după muzicalitate. Recunosc şi germana, deşi nu ştiu nici un cuvânt nemţesc. Şi chineza o recunosc, deşi se spune că în China există câteva zeci de limbi, fără a mai vorbi de dialecte.

- Da, pe ei scrierea îi uneşte. Dar îmi dai conserva aia, sau nu. Văd că ai reuşit s-o desfaci până la urmă.

- Poftim! Dar nu te las până nu-ţi mai spun una. Tot de la bunicu’. Cică după teoria sovieticilor, la început, pe întreaga suprafaţă a globului pământesc, se afla o singură naţiune: naţiunea rusă. Pe parcurs însă, în decursul secolelor, în anumite zone, în mod samavolnic, anumite grupuri de indivizi au dorit să fie independenţi şi să stăpânească ei şi în folosul lor, petecul de pământ pe care se aflau. Aceste este motivul pentru care, acum, vajnicul popor rus luptă pentru recucerirea teritoriilor pierdute.

- Periculos de ne-adevărat. Se poate naşte o nouă religie cu asemenea idei.

*

* *

Cu timpul, în mod firesc, micile diferenţe dintre cei trei copii s-au accentuat, fără însă ca ele să slăbească unitatea grupului. Încă din clasa întâi, Maria a fost permanent premiantă. Vorbea perfect trei limbi – româna, franceza şi greacă – şi se descurca destul de bine în engleză. Pentru a nu fi considerată tocilară, dar nu numai, juca fotbal cu băieţii, mai bine decât mulţi dintre ei. Bineînţeles, fetele o invidiau, o ocoleau şi încercau chiar s-o bârfească, dar fără prea mult succes. Băieţii, în schimb, o adulau. Era nu doar o bună colegă; era şi drăguţă. Chiar şi cei ale căror avansuri copilăreşti fuseseră refuzate nu aveau dinţi ascuţiţi împotriva ei; „Nicolas şi Iannis erau de vină” - vezi Doamne - „fiindcă se interpuneau”. Nicolas era nu doar căpitanul oricărei echipe de fotbal, ce se forma ad-hoc în curtea şcolii, dar făcuse parte din echipa de copii a unui club profesionist de tenis, iar mai târziu, ca junior, era speranţa naţiunii. De şcoală nu prea avea timp, dar nici chef. Din acest motiv, nu-şi făcea niciodată temele, astfel că ajutorul prietenilor, şi mai ales al Mariei, avea mare valoare pentru el. Era inteligent, chiar foarte inteligent, prindea totul din explicaţiile profesorilor. Din păcate, tocmai aceste explicaţii erau din ce în ce mai lapidare, fiindcă profesorii înşişi erau mai interesaţi să câştige bani prin meditaţii, decât să-şi facă datoria de dascăli. De meditaţii el chiar nu avea timp, şi nici părinţii banii necesari. În consecinţă, era cotat ca fiind un elev mediocru, provocând surpriza unor profesori, când se remarca prin unele răspunsuri peste aşteptări. Efectul era cel aşteptat: cunoştinţele lui erau şi ele lapidare, dar inteligenţa îl ajuta să le folosească cu brio. Dacă numele lui ar fost Petru, de la piatră, termenul „lapidar” (scris în piatră) i s-ar fi potrivit perfect. Iannis se remarca prin mediocritate. Colegii şi profesorii îl acuzau că vorbeşte greceşte stricat, cu greşeli de tot felul, deşi este născut în Grecia, merge la şcoală grecească de atâţia ani şi – culmea – are şi nume grecesc. Se mira cum de nu se leagă nimeni de Nicolas, care mai greşea şi el, dar – ce-i drept – nu în măsură în care o făcea Iannis. Maria nu intra în discuţie; ea era un geniu. Vorbea perfect trei limbi şi este pe cale să şi-o însuşească la fel de bine şi pe a patra. Nu era chiar aşa, dar aşa credea el, Iannis. În realitate, dintre cele trei limbi, două erau pentru ea limbi materne – deşi avea o singură mamă – dar sintagma „limbă paternă” nu se foloseşte. În plus învăţa engleza la şcoală şi acasă, citind cărţi englezeşti şi discutând cu orice vorbitor de limbă engleză, pe care întâmplarea i-l scotea în cale. Între patru şi şapte ani, avusese şi o meditatoare, dar asta ştia mai puţină lume. Cu Iannis lucrurile au evoluat greşit de la început. Mama lui şi-a propus ca, venind în Grecia, să se integreze cât mai deplin şi rapid. Însuşirea limbii era primul obiectiv. Copilul trebuia să fie grec sută la sută, aşa că i-a vorbit de la început numai greceşte. În „greaca” ei, pe care abia o descifra, bineînţeles cu numeroase greşeli la orice frază şi cu accente conform imaginaţiei ei, rareori identice cu ale grecilor. Cazul Mariei era opus: părinţii ei, nu doar din sentimente patriotice, ci pentru că ştiau din experienţa altor emigranţi mai în vârstă, au aplicat o strategie diferită. Copilului i s-au adresat fiecare în limba lui maternă: mama în română şi tatăl în franceză. Între ei, părinţii vorbeau greceşte, dar pe cât posibil nu în faţa fetiţei. Ea, Maria, a început să vorbească greceşte numai în prezenţa grecilor, maturi sau copii, iar la şcoală s-a ambiţionat să-şi însuşească vorbirea şi scrierea corectă. Profesoara cu care făcuse meditaţii la limba engleză o învăţa şi greceşte,

*

* *

Nu trebuie să ne aşteptăm ca, la întâlnirile din parc ale Mariei cu Iannis şi Nicolas, copiii să discute doar subiecte serioase. Nu lipsesc glumele, micile bârfe, comentarii de tot felul etc.

- Mă întreb câţi intelectuali greci ştiu să scrie corect. Am observat o ezitare chiar la profesorul nostru de literatură, deşi scria pe tablă un text dinainte pregătit. Îl copia. Avea hârtia în mâna stângă.

- În primul rând că nu există o limbă greacă literară unanim recunoscută.

- Este normal. Atena era un sat cu doar 4000 de locuitori când a devenit capitala Greciei moderne şi nici un intelectual de vază. Nici unul dintre dialectele proaspeţilor atenienilor de atunci – veniţi din toate provinciile, cu excepţia zonei Istambul, fosta capitală – nu putea să fie recunoscut ca limbă literară naţională, iar puzderia de analfabeţi ce au invadat-o ulterior nu aveau calitatea să-şi impună dialectul provinciei din care proveneau. În toate ţările evoluate, s-a detaşat dintre intelectuali un scriitor – precum Dante în Italia, Geoffrei Chaucer în Anglia sau Eminescu în România, care – prin scrierile lor – au fixat limba literară unanim recunoscută. Aici, în Grecia, nu au avut acest noroc.

- Ar fi o noutate să aflăm că s-a reuşit unanimitatea în Grecia, indiferent în ce domeniu.

- Dovadă că a existat o încercare de a fixa o limba literară. Acea katharevusa (Καθαρεύουσα) sau aşa ceva, dar nu a fost acceptată de toată lumea.

- Chiar şi pentru alfabet au existat mai multe încercări de sistematizare, dar s-au opus în primul rând profesorii.

- Firesc! După ce s-au chinuit o viaţă să înveţe să scrie, au fost disperaţi să afle că trebuie s-o ia de la început.

- Mama – intră în discuţia dintre cei doi băieţi Maria -, care a învăţat să citească greceşte după ce a venit în Atena, spunea că este foarte greu să găseşti un cuvânt în dicţionar după ce l-ai auzit de la cineva.

- Te cred. Cu cinci modalităţi de a scrie vocala ‚i’, cu transformarea în diferite consoane a literei ‚u’ (ipsilon) în funcţie de litera care urmează . . .

- Nu înşira toate anomaliile că m-apucă somnul.

- Eu cred că şi alfabetul chirilic a fost tot o încercare de sistematizare a alfabetului grec, dar a fost refuzat de greci.

- Şi l-au preluat ruşii.

- Slavii din Balcani mai întâi, ucrainenii după creştinare şi, prin intermediul lor, ruşii mai târziu. – A fost din nou intervenţia Mariei.

- De unde ştii tu, Maria, atât de multe din istorie?

- La noi în casă se discută mereu. Mama fiind româncă şi tata grec educat în Franţa, apar deseori întrebări, contradicţii şi, dacă răspunsul nu e clar sau lipseşte, consultă cărţi, caută pe Internet, se informează, până se lămuresc. Rareori rămâne un subiect neelucidat. Eu îi ascult pe toţi – pe tata, pe mama, plus diverşii oaspeţi – le urmăresc argumentele şi, dacă nu sunt convinsă, caut şi eu prin cărţi sau consult alte surse de informare.

- Spune-mi altceva: noi, românii, spunem că cineva a domnit, fiindcă am avut domni. Francezii régnait, englezii reigned, pentru că au avut sau au regi. Ruşii au avut ţar. Ei cum spun?

- Nu ştiu. Limba rusă mi-a scăpat.

- Bunicii mei ţi-ar răspunde că tu ai avut norocul să scapi de ea. Ei nu.

- Poate că şi ai mei, dar nu i-am întrebat.

- Apropo de cărţi. Mă uit şi eu în dicţionarul limbii române, atunci când nu ştiu sensul unui cuvânt, sau nu sunt sigur. Marea majoritate a cuvintelor cică vin din alte limbi, ca şi cum românii nu ştiau să vorbească până să-i înveţe alţii. Iar cel mai mult mă surprinde, aproape că mă amuză, când găsesc cuvinte greceşti, despre care scrie acolo că ar proveni din slavă. Păi grecii au comunicat cu oamenii de pe teritoriul României încă din antichitate, când slavii stăteau încă în bordeiele lor.

- Este efectul propagandei sovietice, preluată cu sârg de lepădăturile din România.

- Şi acum, după atâţia ani, nu le este ruşine?

- Cui? Ruşilor? Ei îşi spală păcatele cu votcă.

- Nu lor, românilor.

- Sunt două categorii: lepădături şi proşti. Unii îşi trădează ţara din motive meschine, iar alţii pot fi îndoctrinaţi cu uşurinţă, fiindcă le lipseşte cultura şi aparatul acela de analiză critică.

- Ăla de deasupra gurii. Adică au minte mai puţină.

- Te-ai prins! Pentru ei, capul este acea parte a corpului unde se află gura.

Între timp, vântul s-a înteţit şi baletul frunzelor pe aleile parcului s-a transformat într-o goană nebună către adăposturi numai de ele ştiute. N-ar fi exclus să urmeze şi o mică ploaie, deşi ele sunt rare în Atena, mai ales în această perioadă.

Cu tot regretul, cei trei prieteni se grăbesc spre casă, lăsând dilema limbilor pentru altă dată, dacă vor avea timp de ea.

*

* *

Maria, deşi ştia ceva despre naşterea alfabetului chirilic, pentru a fi sigură că nu greşeşte în discuţiile cu prietenii, i-a scris bunicului ei, pentru lămuriri. În scrisoarea de răspuns, acesta precizează următoarele:

„Subiectul e chiar mai complicat decât pare. Chiril şi Metodiu, doi greci din Salonic, au trăit în secolul 9. Se afirmă că ei au propovăduit Creştinismul printre slavii de pe meleagurile Moraviei, subînţelegându-se provincia cu acest nume din Cehia de azi.

Înaintea lor, în secolul 4, deci cu 500 de ani mai devreme, episcopul Wulfila a inventat alfabetul gotic şi a tradus Biblia în limba gotică, vorbită de triburile est-germanice, deci vecine spaţiului de origine a slavilor sau chiar în interiorul lui. Ele, triburile germanice au răspândit Creştinismul în vestul Europei, folosindu-se mai mult de sabie decât de cruce, politică ce a continuat mult după ruşinea Cruciadelor. Este deci puţin probabil ca populaţia din zona de obârşie a slavilor să fi avut nevoie de serviciile grecilor.

Există însă râul Morava, în Serbia, afluent al Dunării, ce trece aproape de Belgrad. Cândva, zona respectivă s-a numit şi ea Moravia. Este deci de presupus că acesta este teritoriu în care şi-au desfăşurat activitatea Chiril şi Metodie. În unele scrieri, în loc de Moravia se foloseşte Panonia, creând astfel o confuzie, pentru că – la o privire mai atentă pe hartă – constatăm că râul Morava se află la sudul Câmpiei Panonice, în timp ce Moravia cehă este la nord-est.

În susţinerea acestei idei pledează şi argumentele istorice. În secolul 9, guvernanţii din Imperiul Roman de Răsărit, în curs de grecizare şi zdruncinat de numeroase revolte ale populaţiei, s-a străduit să-i atragă de partea lor pe slavi şi pe bulgari, imigranţi şi unii şi alţii. Deşi nu erau foarte numeroşi, li s-au acordat puteri politice, în scopul folosirii lor împotriva localnicilor. Pentru asta, ei trebuiau creştinaţi în ritul practicat de către Patriarhia de la Constantinopole şi nu în cel gotic, al lui Wulfila, nerecunoscut nici în bisericile catolice, unde slujba religioasă se face şi azi în limba latină. (Limbile greacă şi slavă sunt recunoscute ca sfinte în bisericile ortodoxe.)

Mai mult: Chiril a murit la Roma. Legenda bisericească spune că fost chemat de către Papă, să-l felicite pentru activitatea depusă în slujba Creştinismului. Doar pe Chiril, nu şi pe Metodie, deşi ei au lucrat împreună. Din nefericire, la Vatican – unde se arhivează tot ce zice şi face Papa – nu există nici un document în această privinţă. De altfel, ar fi fost greu pentru Papă să-l cheme din nordul Europei, unde fostul Imperiu roman nu a ajuns nici în zilele lui cele mai bune. Din Moravia balcanică putea s-o facă însă cu uşurinţă.

Notăm însă faptul că plecarea la Roma s-a petrecut cu foarte puţin înainte de Marea Schismă din 1054, când relaţiile dintre Patriarhia de la Constantinopole şi papalitate erau foarte tensionate. În asemenea condiţii, chemarea de către Papă este ilogică. În schimb, ipoteza plecării în scop misionar, pentru a pleda în favoarea bisericilor răsăritene, ca şi moartea lui prematură, sunt mult mai plauzibile.

Cât priveşte alfabetul chirilic, sunt în deplin acord cu tine, Maria, că el a fost o încercare de raţionalizare a alfabetului grecesc, care pe vremea aceea era chiar mai complicat decât cel de azi. Că el a apărut ca o necesitate în vederea creştinării slavilor, este posibil, dar total nerelevant. Faptul că el nu a fost preluat şi de către greci este mai interesant. Trebuie să ţinem seamă că, pe vremea aceea, Grecia nu exista ca stat, deci nu avea cine să-şi asume responsabilitatea. Cei care au păstrat vechiul alfabet au fost preoţii, conservatori prin tradiţie.”

Moineşti

Iannis cu Lucia, mama lui, în vizită la bunici

Iannis are o logoree greu de suportat. Vrea întotdeauna să lase impresia că are ceva interesant de comunicat sau măcar o nuanţă importantă, ce scapă celorlalţi. De regulă relatează fapte cunoscute de toată lumea, dar o spune ca şi cum doar el le cunoaşte cu adevărat sau el este singurul în posesia adevărului. Toţi ceilalţi trebuiau să ia aminte. Nu e bine să-l contrazici, fiindcă nu s-ar opri niciodată. Lăsat singur să peroreze, sfârşeşte prin a se epuiza.

La Moineşti, printre localnici, chiar are succes. Venind din Grecia, toţi copiii îl ascultă cu „gurile căscate”, ceea ce lui îi dă un avânt suplimentar. Deşi relatările lui ar putea fi cu adevărat interesante pentru localnici, exagerările copilăreşti şi imaginaţia nu-i lipsesc, astfel încât este repede etichetat ca mincinos. Unii chiar se îndoiesc că ar locui în Atena. Doar prezenţa mamei lui infirmă suspiciunea.

Cel mai grav este faptul că nu ştie nimic despre Tristan Tzara, născut în Moineşti, unul dintre fondatorii curentului artistic DADA, cu care localnicii se mândresc, chiar dacă nu înţeleg pe deplin semnificaţia curentului. Neştiinţa lui Iannis nu a fost sesizată la vreo discuţie savantă, ci la mirarea lui în faţa monumentului DADA de la intrarea în oraş. Indiferent de gradul de cultură al trecătorilor, el nu poate fi ignorat dintr-un motiv foarte simplu: are 25 de metri lungime şi 10 metri înălţime. Autorul, Ingo Glass, este un şvab din Timişoara. Expulzat din ţară în 1979, nu şi-a uitat rădăcinile şi, cu ocazia centenarului naşterii lui Tzara, a ridicat acest monument, în 1996, cu ajutorul financiar al unei fundaţii elveţiene. Ciudat la prima vedere, monumentul este realizat într-o manieră simbolică, specifică Dadaismului. În spaţiul creat de două dreptunghiuri mari, există două goluri (D-D), sugerând străpungerea mentalităţilor şi trecerea spre altceva, iar pe alte două dreptunghiuri se află două săgeţi (A-A). Numele DADA este evident, ca şi obiectivele noii mişcări artistice: deschiderea către nou şi înălţarea spre un cer mai înalt. Deşi Ingo Glass s-a afirmat în străinătate, monumentul la construit la Moineşti, pe pământ românesc, la intrarea în oraşul natal al celui care a pus temeliile Dadaismului şi al cărui nume stă scris la temelia monumentului.

Căderea în dizgraţie a lui Iannis în ochii copiilor din Moineşti a fost fără posibilitatea revenirii. Orgoliu le fusese afectat, dar le crescuse mândria: cultura lor de liceeni într-o localitate aproape neştiută era superioară unuia dintr-un oraş nu doar mai mare, ci capitală a unei ţări cu o antichitate ca a Greciei.

- Mâine mergem la Tescani.

- Ce să facem acolo, mamă? E departe?

- Să învăţăm ce n-am ştiut nici eu. Mă simt vinovată de ruşinea ce ţi s-a întâmplat ieri.

- Ai şi aflat?

- Tot oraşul ştie.

- Atunci, spune-mi şi mie ce trebuie să ştiu despre acest Tescani.

- Decât să-ţi spun prostii, mai bine mergem acolo. Pe vremea mea, acolo era sediul şi grajdurile Cooperativei Agricole din localitate. Vom afla la faţa locului ce trebuie să ştim din pliante şi de la ghizi, dacă există.

Au plecat. Există şi pliante şi ghid. Au aflat repede esenţialul, dar unele fraze din speech-ul ghidului le-au rămas neînţelese, aşa că au luat cu ei toate pliantele disponibile, în speranţa că le vor desluşi mai târziu. Iannis era sigur că se poate baza pe ajutorul prietenilor.

Tescanii este cunoscut azi datorită casei memoriale Rosetti-Tescanu, locul de naştere a Mariei Tescanu Rosetti, unde acum se află „Centrul de Cultură Rosetti-Tescanu”. Familiile Rosetti şi Tescanu au rădăcini multiple printre boierii moldoveni, unii dintre ei oameni cu o vastă cultură, alături de care nu au lipsit cei care s-au remarcat prin risipa averilor moştenite, din viciu sau prea puţină minte. Dimitrie Rosetti Tescani, tatăl Marucăi – cum era alintată – este cel care l-a ajutat pe Vasile Conta să traducă în franceză lucrarea lui „Théorie du fatalisme”, publicată la Bruxelles în 1877. (Titlul nu trebuie să inducă în eroare; este o lucrare de filosofie.) Este interesant de remarcat că lucrarea, deşi publicată iniţial în limba română, în 1923 a fost re-publicată prin traducerea ei din franceză în română, cu explicaţia că varianta franceză era mai bună. Înaltă, deşteaptă, cultă, Maruca a fost una dintre doamnele de companie a reginei Maria, prietena ei, despre care regina are multe cuvinte de laudă în memoriile sale. Deşi, în bună tradiţie românească, bârfele din tabloidele de azi n-o cruţă. A avut o viaţă nu tocmai fericită. Căsătorită cu prinţul Mihai G. Cantacuzino (un derbedeu) nu s-a despărţit doar pentru a nu afecta poziţia politică a familiei acestuia. Deseori este invocată viaţa ei „amoroasă” cu Nae Ionescu şi cu George Enescu, cu care s-a căsătorit după moartea primului soţ. Nae Ionescu, un nume ce făcea valuri, era filosoful la modă. Cât despre relaţia cu George Enescu, se pare că amorul cel mare nu era atât al ei, cât al lui, pentru banii ei. Enescu îşi dorea o situaţie financiară stabilă, pentru a-şi folosi timpul în folosul artei şi nu pentru procurarea banilor. Afecţiunea Marucăi pentru muzică este şi ea de înţeles. Mama ei, Alice Jora, era membră a unei vechi familii de muzicieni din Roman, cel mai cunoscut nouă fiind Mihail Jora. Casa lor din Tescani se transforma uneori într-un adevărat centru muzical, prin întâlnirile muzicienilor din Moldova. Enescu însuşi a cântat şi a compus acolo, bucurându-se de ospitalitatea gazdelor. Nu există nici un singur rând în memoriile ei sau ale altora, în care să se menţioneze vreo dragoste înfocată pentru Enescu, ci doar o foarte veche şi lungă prietenie. Pasiunea pentru „amor nebun” al autoarelor de tabloide nu are deci nici un suport real. În schimb, este evident rolul de mecena, asumat de Maruca, mai greu de înţeles de către aceleaşi autoare. După retragerea la Paris, Maruca şi George Enescu au cedat conacul de la Tescani statului român, cu condiţia ca acolo să se organizeze un centru cultural dedicat muzicii. Bineînţeles, dorinţa nu le-a fost respectată. Abia în anii din urmă s-au refăcut clădirile, pentru a găzdui actualul centru de cultură, unde se desfăşoară anual un festival de muzică clasică, susţinut de Filarmonica „Mihail Jora” din Bacău. (Romanul, oraşul de baştină a familiei Jora, nu are o filarmonică proprie. Regimul pro-sovietic nu a fost interesat să dezvolte un oraş cu vechi tradiţii, ci dimpotrivă.)

Sfârșitul volumului 1

Cuprinsul romanului

Volumul 1

Trei feţi frumoşi

Constanţa

Atena

Volumul 2

Bucureşti

Liceenii

Moineti

Bucureşti

Liceenii 2

Ultima vacanţă

Volumul 3

Atena

Ultimul an de liceu

Volumul 4

Studenţi

Bucureşti

După absolvire

Volumul 5

O prietenie adevărată

Bucureşti

După 25 de ani

---

[1] Un prieten, după citirea manuscrisului, mi-a cerut să clarific exprimarea “cedarea României”. Mi-am adus atunci aminte de remarca lui Thomas Jefferson, autorul principal al “Declaraţiei de Independenţă” a Statelor Unite ale Americii: “Arborele libertăţii trebuie să fie udat, din când în când, cu sângele patrioţilor şi al tiranilor. Este îngrăşământul lui natural.” România a cedat nu odată fără luptă teritorii din trupul ei: Basarabia, Ardealul de nord, Bucovina. Desigur, este reconfortant să crezi că, prin gestul tău, ai scurtat un război mondial cu câteva zile, sau că ai salvat viaţa unor studenţi (în cazul abdicării). Cu mult mai dificil este să-ţi asumi responsabilitatea abandonării miilor de ostaşi, lăsaţi fără apărare în faţa focului necruţător al unui inamic fără scrupule, a sutelor de mii de prizonieri – dintre care mulţi nu s-au mai întors – sau a milioanelor de intelectuali exterminaţi după “eliberare”. Iar asta fără a mai vorbi despre consecinţele politice internaţionale.

[2] Ia te uită! Ce frumuseţe! În viaţa mea nu am văzut aşa ceva.

[3] Încet, cu voce scăzută.

---

[CG1]ame