Cristache Gheorghiu

Anastasia

Roman

Volumul 3

Atena, 2013

Glyfada, 2001-2003

De ce au ales Glyfada este uşor de bănuit. Era cartierul cel mai râvnit în acel moment, similar unei staţiuni balneare selecte. Se află pe coasta de vest a Aticei, între Cap Sounion şi Pireu.

La Cap Sounion se află doar ruinele Templului lui Poseidon. Aflat pe un promontoriu în extrema sudică a peninsulei, ne-am fi aşteptat ca, în locul lui să găsim o fortăreaţă menită să supravegheze întinderea mării. Asta s-ar fi întâmplat în era noastră, după inventarea armelor de foc, când Grecia lui Pericle nu mai exista demult. Templul, fotografiat azi de toţi turiştii în trecere pe aici şi devenit simbol al peninsulei, ne vorbeşte despre timpul în care oamenii se rugau la zei şi invocau ajutorul lor înainte de a pleca la luptă. Poate că de pe acest promontoriu s-a aruncat în mare Aegeus, regele Atenei şi tatăl lui Theseu, când a văzut că pânzele corăbiei cu care fiul său se întorcea din Insula Creta erau negre şi nu albe, aşa cum conveniseră să semnaleze victoria asupra Minotaurului. Theseu omorâse Minotaurul, dar uită consemnul. Tatăl îndurerat se aruncă în mare iar marea, de atunci, îi poartă numele, ca semn de stimă din partea urmaşilor. Motivul neglijenţei lui Theseu este fie bucuria victorii, după unii exegeţi, sau tristeţea pierderii Ariadnei, ce-i fusese luată de zeul Dionysos, după alţii. Indiferent de variantă, Cap Sounion nu este locuit. Poate şi fiindcă vânturile sunt mai puternice în această regiune.

Pireul, în schimb, a fost port de când se ştie, datorită poziţiei şi configuraţiei malurilor. Cu timpul, atât el cât şi Atena, s-au dezvoltat astfel încât, astăzi, el este un cartier al marelui oraş. Pentru Anastasia însă, activitatea portuară şi agitaţia specifică sunt departe de a fi atractive. Dimpotrivă, ea caută un loc liniştit.

Între cele două extremităţi, Cap Sounion şi Pireu, Glyfada pare cartierul potrivit. Îl recunoşti după pădurea de catarge ale iahturilor şi magazinele elegante.

Un mic dezavantaj este distanţa faţă de centru: mare. Din fericire, către Glyfada circulă multe autobuze şi este în construcţie o linie de tramvai făcută de italieni, despre care se spune că va fi grozavă.

Apartamentul ce l-a închiriat este frumos şi însorit. Are două dormitoare, o cameră de zi şi, bineînţeles, baie şi bucătărie. Distribuţia camerelor este puţin ciudată: cele două dormitoare sunt pe colţ şi au câte două uşi glisante mari, ce ţin loc şi de fereastră. Arată bine, dar sunt improprii ca dormitoare. În schimb, camera de zi este în centru şi are o singură uşă-fereastră. Dacă pe timpul iernii dormitoarele sunt friguroase, camera de zi este greu de aerisit. Constructorii greci au o preocupare deosebită pentru căldura din timpul verii şi mult prea puţină pentru frigul iernii. Canicula durează însă puţin şi nu este chiar de speriat, în schimb timpul răcoros îşi pune amprenta pe sănătatea oamenilor, ceea ce se vede pe stradă: numărul femeilor în vârstă cu probleme de sănătate, în special în zona picioarelor, este surprinzător de mare. Predomină femeile, fiindcă ele stau în casă, în timp ce bărbaţii stau oriunde în altă parte.

Apartamentul, deşi perfect la prima vedere, are nevoie de unele mici remedieri, în special la instalaţia de apă. A solicitat un instalator, care a promis că va veni la ora 10. La 12 încă nu venise, aşa că i-a telefonat. S-a scuzat şi a promis că va veni în 10 minute. La ora 13 încă nu ajunsese. I-a telefonat din nou. A răspuns că este pe drum şi în cel mult 10 minute va fi la ea. Iarăşi 10 minute. Îşi aminteşte că, mai demult, o prietenă i-a spus, dar nu a crezut-o, că atunci când un grec spune că va veni in zece minute, înseamnă că are această vagă intenţie, dar nu se ştie când o va putea onora. Tu însă trebuie să-l aştepţi, nu care cumva să vină şi să nu fii acasă. Atunci şi-a acuzat prietena că exagerează. Acum însă chiar trebuie să-l aştepte pe instalator. Între timp, a învăţat din propria-i experienţă că, în ipoteza că instalatorul este pe drum şi, într-adevăr, sunt şanse să vină în scurt timp, acesta poate deveni foarte lung, dacă se întâlneşte cu cineva şi va trebui să-l salute. Un simplu „Bună ziua. Ce mai faci?” poate dura un timp nedefinit.

Cel mai tare o deranjează însă grevele lucrătorilor de la transportul în comun. Ea nu este obligată să meargă în centrul oraşului în fiecare zi. În Glyfada găseşte aproape tot ce-şi doreşte. Centrul este interesant doar seara, dacă vrea să meargă la un spectacol sau în vizită, dar deocamdată are încă multe probleme pe cap, aşa că timpul afectat distracţiilor este redus. Problema majoră este transportul Ilenei. Ea stă în Kipseli, deci trebuie să traverseze centrul. Odată a venit cu taxiul, dar costă mult. Uneori, chiar şi taximetriştii sunt în grevă. Pe jos este imposibil să vină; i-ar lua toată ziua. Până acum a lipsit de două ori; a trebuit ea, Anastasia, să stea cu Fotios, abandonând toate celelalte treburi.

În Statele Unite oamenii nu mai fac greve de două sute de ani. De ce fac grecii nu-şi dă seama. Desigur, pentru salarii mai mari, pentru mai multe drepturi etc. La prima vedere ar părea firesc. Cine n-ar vrea mai mult decât are? Sau invers: omul, oricât ar avea, tot mai vrea. Cum şi cine pune limita? O chestiune de bun simţ? Este şi ea grecoaică şi este tentată să le dea dreptate conaţionalilor, dar parcă ceva e putred aici, în Grecia, nu în Danemarca. La cafenea şi prin taverne oamenii discută politică cu înverşunare. Ea nu este expertă nici în economie şi nici în politică, dar îşi dă seama că nici ei nu se pricep. Ba, se pare că lipsa lor de informaţii este cu atât mai acută cu cât sunt mai înverşunaţi în discuţii, cu convingerea că deţin adevărul. Un lucru e cert: grevele o deranjează; şi dacă o deranjează pe ea, înseamnă că deranjează şi pe alţii. Cui folosesc? Întrebare fără răspuns, cel puţin pentru ea.

În Statele Unite a învăţat că, din cauza concurenţei, patronii se străduiesc să angajeze muncitori cât mai buni. Ca să-i atragă, le oferă salarii mai mari decât firmele rivale. În această fază, muncitorul nu poate emite pretenţii; el trebuie să convingă. De cealaltă parte, muncitorul deja angajat, dacă vrea să i se mărească leafa, sugerează şefului că este solicitat în altă parte. Dacă el este cu adevărat preţuit, i se va propune să rămână, evident cu leafă mai bună. Dacă însă este un lucrător slab sau recalcitrant, i se va spune: „Foarte bine! Ne faci un serviciu dacă pleci”. Anastasia nu şi-a însuşit această logică la şcoală; a învăţat-o din viaţă. În Grecia o fi altfel? Aici funcţionează altă logică? Care? Greu de aflat!

Planul Marshall a ajutat unele ţări europene, inclusiv Grecia, să se refacă după cel de al Doilea Război Mondial. Grecia a primit în continuare şi primeşte încă ajutoare incomparabil mai consistente, dar economia ei decade din ce în ce mai mult, spre deosebire de Germania, care, după două războaie pierdute este în fruntea economiei europene. Diferenţa provine din faptul că neamţul a utilizat banii cu folos, în timp ce grecul i-a furat. În loc să investească, i-a depus în băncile din străinătate pe numele său. Asta nu vor să vadă grecii, deşi, în sinea lor, o ştiu prea bine. Credinţa că sunt şmecheri este cea care îi obnubilează. Astăzi, clasa de mijloc, cea care dă forţa economică a oricărei naţiuni, este aproape absentă în Grecia. Există doar clasa celor săraci şi a celor foarte bogaţi, ale căror averi s-au constituit prin manevre financiare. Se spune despre români că sunt hoţi; ei bine, grecii le-au fost profesori.

Se spune că tot răul e spre bine, ceea ce, uneori, se adevereşte; reciproca ar trebui şi ea luată în seamă: prea binele aduce adesea răul. Că grecii ajunseseră în situaţia că numai o dictatură putea să-i scoată din degringoladă uitaseră. Acum aceleaşi racile îşi făceau loc. În plus, ajutoarele venite din străinătate, folosite incorect, i-au învăţat leneşi.

Ceea ce l-i s-ar potrivi grecilor este versul „Je meurs de soif auprès de la fontaine” (Cad mort de sete alături de fântână). Beneficiari ai celei mai generoase oferte financiare de care s-a bucurat vreodată o ţară europeană, ei se plâng de sărăcie. Versul de mai sus a fost tema dată de ducele Charles d’Orléans la concursul de poezie din 1458, câştigat de François Villon. Ducele era el însuşi un poet, deosebit faţă de majoritatea semenilor prin faptul că aprecia poezia valoroasă, chiar dacă era scrisă de alţii.

Mândria patriotică a grecilor i-ar putea ajuta să găsească o cale mai bună de redresare. Ea rămâne doar în stadiul de amuzament pentru alţii. Iată un exemplu: în loc de cafea obişnuită, pentru a o diferenţia de cafeaua instant, ei folosesc termenul de cafea grecească. Ar fi putut să-i spună cafea turcească, aşa cum procedează toată Europa, dar la ideea că ceva bun sau măcar acceptabil poate fi turcesc fac alergie, deşi unele femei poartă şalvari, fără a fi turcoaice. Cafeaua nu poate fi nici turcească şi nici grecească. Ea nu creşte în nici una din aceste ţări. Termenul de cafea turcească a apărut în Europa în timpul asediului Vienei. Acesta a durat destul de mult, suficient ca localnicii să deprindă obiceiul băutului cafelei, uzual la turci, care îl luaseră, la rândul lor de la arabi. Sintagma „cafea grecească” nu are nici o justificare.

Un alt exemplu este insistenţa cu care persoane particulare recomandă magazinele alimentare greceşti, în opoziţie cu cele străine. Aici se păcălesc, fiindcă cele străine aduc produse cu mult mai ieftine. Surprinzătoare sunt în această privinţă unele produse autohtone deosebit de scumpe. Un exemplul relevant este preţul exagerat de mare al măslinelor, cel mai cunoscut produs grecesc. El este mai mare în magazinele şi pieţele Greciei decât în ţările importatoare. Cu o astfel de strategie nu se poate construi o economie prosperă. Datorită preţurilor crescute artificial, pretenţiile salariale cresc şi ele, balanţa venituri/cheltuieli se dezechilibrează, finanţele suferă. „Cornul abundenţei”, din care grecii aşteaptă să le curgă bogăţia la nesfârşit se poate opri. Amalthea a îmbătrânit, iar mitologia au înlocuit-o cu creştinismul, care are alte legende.

Astăzi se remarcă o creştere a aversiunii grecilor faţă de Occident. Ea este mai veche. Mai întâi au fost ocupaţi de către romani. Credinţa creştină, în forma ei timpurie pură s-a consolidat în faţa diversităţii credinţelor Romei. Soarta le-a surâs, pentru că, după căderea Imperiului Roman de Apus, s-au trezit ei mai mari peste Imperiul Roman de Răsărit. Nu visaseră în istoria lor aşa ceva. Cu timpul însă, imperiul ce l-au primit cadou devenea tot mai slab, în timp ce Occidentul se întărea, atât politic, cât şi economic. Gelozia s-a materializat prin Marea Schismă din 1054. Au urmat cruciadele, care au dovedit că Biserica catolică se abătuse deja de la principiile creştine fundamentale. (Poate că ar fi făcut-o şi cea ortodoxă, dar nu a avut ocazia.) Distrugerile provocate de ei sunt puse cel mai bine în evidenţă de către cruciada a patra, care a ajuns la Constantinopol în loc de Ierusalim. Atitudinea occidentalilor reiese şi din următorul citat din Constantin C. Giurescu, „Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997. El se referă la efectele năvălirii tătare din secolul 13. „Desigur, populaţia a avut mult de suferit în momentul invaziei. (Este vorba despre invazia tătarilor) Cei care s-au opus cu arma în mână şi au căzut prizonieri au fost vânduţi ca robi în oraşele de pe ţărmul mării. În 1246, papa scrie clericilor din Ierusalim să intervină pentru a fi eliberaţi <<grecii, bulgarii, rutenii şi românii creştini, atât bărbaţi cât şi femei>>, care fuseseră vânduţi arabilor de către negustorii italieni – genovezi, pisani şi veneţieni. Aceştia îi cumpăraseră, la rândul lor, de la tătari, în porturile de pe coasta de nord a Mării Negre. . . E primul contact pe care-l constată documentele între aceştia şi negustorii italieni, un contact, după cum se vede, dureros. Se adeverea aşadar ceea ce aceşti negustori – în speţă venetienii, dar valabil întocmai şi pentru concurenţii lor genovezi şi pisani – spuneau despre ei înşişi: că sunt <<mai întâi veneţieni, apoi creştini>>. N-aveau nici un fel de scrupul să vândă pe aceşti fraţi ai lor întru creştinătate ca robi în porturile din bazinul Mediteranei, în Siria, Egipt, „Barbaria”, numai câştigul să iasă.” (pagina 46)

Grecul, după ce întreabă de unde eşti, spune: „ortodox, da?” În caz de răspuns afirmativ, eşti deja pe jumătate prieten cu el. Iar acum, că se află în criză, sunt dispuşi să accepte chiar şi invazia rusă, cu argumentul că „şi ei sunt ortodocşi”.

Aversiunea grecilor faţă de Occident se concentrează acum asupra Germaniei, pentru că ea este receptată ca ţara care pretinde Greciei să-şi achite datoriile. Pretenţia Germaniei este justificată şi orice om cu minimum de logică înţelege, cu atât mai mult cu cât vinovaţii pentru acumularea datoriilor se cunosc: grecii înşişi. Psihologic însă, aversiunea nouă se adaugă peste cea veche, justificată, şi care datează de secole. Acum ea este uşor de speculat, chiar dacă nu foloseşte la nimic.

Nu ştiu cât de harnici erau grecii din trecut, îi admir pe patrioţii care au făcut posibilă dobândirea independenţei, dar constat că cei de azi sunt doar leneşi. O cauză este faptul că s-au învăţat să trăiască din ajutoarele venite din străinătate, dar nu sunt sigur că este singura. Turcii, în schimb, nu sunt doar cei ce stau zile întregi în faţa dughenelor cu vânzări derizorii. După al Doilea Război Mondial au invadat Germania, unde au prestat munci necalificate dintre cele mai grele şi neplăcute. Grecii nu s-au ostenit s-o facă. Nu neapărat în Germania, faţă de care au resentimente, dar în nici o altă ţară din lume.

Totuşi, nostalgia unor timpuri apuse le bântuia minţile. Iar pierderea avantajelor avute, lăsate moştenire de către strămoşi, nu putea fi decât vina altora.

Principala cauză a eşecului economic al Greciei este, de aceea, incultura clasei de mijloc. Iar ceea ce este mai grav este că această incultură este întreţinută de către clasa educată. Un exemplu grăitor este scrierea cu un alfabet arhaic, menţinut cu argumentul respectării tradiţiei. Îngâmfarea pe seama ecourilor civilizaţiei antice este proliferată la cote ridicole; „alfabetul nu poate fi modificat fiindcă oamenii nu ar mai fi capabili să citească opera lui Homer în original” (deşi Homer era orb şi nu scria), dar mulţi dintre aceşti super-patrioţi nu ştiu să citească decât literele mari. În ceea ce priveşte comerţul – pentru care sunt renumiţi – el este practicat la nivelul micului speculant. Mecanismele economiei mondiale moderne sunt necunoscute grecului obişnuit. Toate acestea permit celor cât de cât informaţi să se îmbogăţească, iar ţara să falimenteze.

* *

*

Ileana nu poate continua să facă naveta din Kipseli în Glifada. O bate gândul să se întoarcă chiar definitiv în România. Oricum, va pleca, aşa că Anastasia va trebui să găsească pe altcineva să aibă grijă de Fotios.

- Abia aştept să mă întorc în România să mănânc peşte proaspăt.

o Locuieşti pe malul mării?

- Oh, nu, Marea Neagră este la 300 de kilometri. Eu stau la poalele muntelui.

o Şi atunci, de unde peşte?

- Din mare, din Dunăre, din lacuri, râuri, crescătorii. Este adus. Există o mulţime de crescătorii în apropiere, în special de păstrăvi.

o Şi de unde ştii că e proaspăt şi nu a fost decongelat?

- Asta se întâmplă în Atena. La noi unii dintre ei încă mişcă. În unele magazine există chiar acvarii mari, în care peştii înoată şi poţi să-ţi alegi peştele pe care îl vrei. Ăştia sunt cei aduşi din crescătoriile din apropiere.

o Înţeleg că este o ironie la adresa grecilor, care îl au sub nasul lor, dar nu se ostenesc nici măcar să-l pescuiască?

- Ironie ar fi foarte puţin spus. Este o ruşine pentru ei să mănânce peşte de import şi să cerşească bani pentru ca să-l cumpere.

* *

*

Am menţionat altădată cartea lui Nikos Themelis, „The Quest”, pentru descrierea oraşului Smyrna la sfârşitul secolului 19. Tot acolo, el descrie atmosfera spirituală a locuitorilor ei de diferite etnii, insistând asupra diferenţelor dintre greci – activi, întreprinzători, energici, deştepţi, abili, informaţi asupra mecanismelor comerciale şi financiare europene – şi turci – remarcabili doar prin pasivitate. Afacerile grecilor mergeau bine în plin Imperiu Otoman, atâta cât mai rămăsese din el. Turcii erau inactivi, în timp ce grecii se extindeau tot mai mult. Iată un scurt pasaj extras din aceeaşi carte, de la pagina 285: „In Smyrna it was the Greeks who pulled the strings in all the fields, power, commerce, society. They were influential, run business according with their own rules and set the fashion.” (În Smirna, grecii erau cei care trăgeau sforile în toate domeniile: putere, comerţ, societate. Erau influenţi, făceau afaceri potrivit propriilor lor reguli şi stabileau moda.)

Poate că, în ceea ce îi priveşte pe greci, patriotismul autorului îi induce o doză de subiectivism. În privinţa turcilor însă, relatarea lui concordă cu cea din literatura universală. Chiar şi noi românii, deşi timp de secole turcii au fost duşmanii noştri cei mai importanţi, avem o opinie îngăduitoare pentru turcii trăitori în România de azi. Îi considerăm oameni paşnici, blânzi, plini de bunăvoinţă. Victor Ion Popa le face o astfel de descriere prin Kadâr, în piesa „Take, Ianke şi Kadâr”.

Mi-au venit în minte aceste gânduri, în timp ce mă strecuram printre mesele scoase în stradă în faţa cafenelelor din Atena. De dimineaţă până seara sunt pline, deşi toată lumea se plânge de efectele crizei financiare. Se pare că situaţia s-a inversat. Turcia este o ţară prosperă în acest moment, în timp ce Grecia nu poate ieşi din criză. Nu ştiu ce fac turcii la ei acasă, dar pe greci îi văd în fiecare zi şi constat că seamănă perfect cu turcii din secolul 19, aşa cum îi descrie Nikos Themelis, cu deosebirea că nu sunt pasivi; dimpotrivă, sunt deosebit de activi, dar numai în discuţii, deşi argumentaţia lor dovedeşte că, pe cât sunt de vehemenţi, pe atât sunt de ignoranţi în domeniile economiei moderne. „Surdul vorbeşte mai tare decât cel ce aude; prostul discută mai mult decât cel ce înţelege”. Observaţia aparţine lui Nicolae Iorga.

La sfârşitul secolului 19, Imperiul Otoman era în puternic declin. Pierduse deja cea mai mare parte a teritoriului. În mod evident, turcii cei leneşi, descrişi în toată literatura nu pot fi cei de azi şi nici cei care, cu multe secole în urmă, porniseră din Asia Centrală şi cucereau teritorii imense din Asia, Asia Mică şi Europa, sfârşind cu victoria asupra capitalei fostului Imperiu Bizantin, Constantinopol, la 1453. Ce s-a întâmplat între timp? Simplu! S-au învăţat să trăiască bine, fără să se ostenească. Luptătorii, spre exemplu, nu mai erau turci; erau ieniceri, recrutaţi de mici copii din ţările ocupate sau ca tribut perceput din ţările vecine, ca Principatele Române. Traiul îmbelşugat i-a făcut pe turci leneşi. Singurele produse turceşti remarcabile erau dulciurile, iar poziţia caracteristică a oricărui turc era alături de narghilea. Nu cumva grecii de astăzi se află într-o situaţie similară? Lenea lor, vizibilă la tot pasul, nu este cumva un efect al traiului bun, asigurat de ajutoarele din străinătate? Sper totuşi ca viitorul să fie diferit. Mă rog pentru asta, dar cred că şi grecii ar trebui să facă ceva în această privinţă.

Dacă lenea turcilor din trecut şi a grecilor de azi este asemănătoare, există totuşi o diferenţă: cea genetică, în baza căreia grecii sunt impulsivi şi avari, în timp ce turcii sunt blânzi şi darnici. Dar poate că şi aceasta este un produs al istoriei, iar timpul le va nivela. Grecii, deşi au alergie la turci, sunt încă sub influenţa unor mentalităţi turceşti. Singurele dulciuri acceptabile sunt cele turceşti: baclava, cataif etc. Asta şi pentru că grecii nu se pricep să facă altele. Narghilele, deşi puţine, sunt încă vizibile. Intens se fumează ţigarete, mai mult decât în oricare altă ţară cunoscută de mine, în special femeile. Bărbaţii, atunci când nu mănâncă sau dorm, mânuiesc comboloiul, un fel de mătănii, cu deosebirea că manevrarea lui nu este calmă, ci nervoasă. În loc să mişte bilele pe şirag una câte una, le agită pe toate odată, dintr-o poziţie extremă în cea opusă. Şiragul nu este circular; el are un capăt, de care se ţine şi permite aruncarea bilelor în jurul palmei. Când turcul învârte pe degete mătăniile, te gândeşti că numără cele o mie şi-una de nopţi; când grecul aruncă comboloiul de o parte şi de alta a palmei, pare să aibă în faţă imaginea unui adversar pe ringul de box.

Este clar că, pentru a ne explica decăderea diferitelor imperii din trecut, nu este necesar să căutăm alte cauze. Lenea dobândită prin trai îmbelşugat este o explicaţie suficientă.

* *

*

La nuntă

Este târziu, mult după miezul nopţii, principalele evenimente specifice s-au desfăşurat deja, aşa că, în timp ce tinerii dansează, majoritatea celorlalţi participanţi discută in grupuri. Kostas, amator de informaţii, vrea să profite de prezenţa unui domn, pe care l-a cunoscut cu o zi înainte şi care, la rândul său, pare mai dispus să stea de vorbă cu el, decât cu ceilalţi. Şi el doreşte să afle detalii despre viaţa celor din Statele Unite ale Americii, dar Kostas este mai îndrăzneţ.

- Eu am mai participat la câteva nunţi ale grecilor din State, dar acolo atmosfera era foarte diferită. N-aş zice că alea mi-au plăcut mai mult, mai ales că nu prea am înţeles atunci tot ce făceau ei, dar îmi era clar că toată lumea se simţea foarte bine. Aici…

o Mda, aşa este. Eu nu am fost niciodată în America, dar îmi imaginez cum este. Acolo grecii sunt bucuroşi că se întâlnesc între ei, îşi amintesc de Grecia, devin nostalgici…

- Da, şi dansează. Dansurile lor m-au surprins cel mai mult. Nu numai că sunt originale, dar pun în ele foarte mult suflet. Nici n-aş zice că dansează în sensul obişnuit, aşa ca noi, tinerii, doi câte doi, în ritmul muzicii.

o În ritmul muzicii dansează şi grecii, dar ei pun mult suflet în dans.

- Poate prea mult, mai ales atunci când dansează siguri. Dar n-aş vrea să jignesc făcând comparaţii cu obiceiurile altor popoare. Acum vreau să înţeleg ce se întâmplă aici, unde sunt tot greci. Şi nu mă refer doar la dans. Tinerii dansează ca în State şi după muzică modernă. Doar la început, şi mai mult persoanele în vârstă, au dansat greceşte, dar şi aici a fost o diferenţă. În State erau bucuroşi să se simtă împreună; se prindeau de umeri şi formau un cerc. L-au făcut şi aici, dar era ceva formal. Parcă erau străini.

o Ai spirit de observaţie. Aşa este. Hai să-ţi explic. După Războul Civil, tatăl mirelui a fost refugiat politic în fostul U.R.S.S. Şi eu am fost. El este un om foarte cumsecade şi i-a invitat pe toţi camarazii a căror adresă o ştia, deşi – astăzi – ei au concepţii diferite.

- Înţeleg că ei au făcut parte din grupări potrivnice şi acolo s-au întâlnit. D-aia nu se agreează?

o Oh, nu! Acum m-ai dezamăgit. URSS-ul a luat numai copiii luptătorilor din facţiunile ajutate de ei, şi care s-au opus guvernului de dreapta, format după război.

- Ah, da! Am greşit. Ştiu, că mi-a spus tata. Au veleităţi comuniste. Şi atunci, …

o Părinţii noştri erau, fie decedaţi în luptele din timpul Războiului Civil, fie arestaţi. Pentru noi, copiii, rămaşi pe drumuri, URSS-ul a organizat tabere, atât la ei în ţară, cât şi în ţările ocupate de ei: Bulgaria, România, Polonia, Germania şi celelalte. Acolo am primit adăpost, mâncare, haine şi … au încercat să ne îndoctrineze. Alţi copii s-au născut acolo, din părinţi care apucaseră să se refugieze. Aceştia nu au stat în tabere, ci au fost crescuţi de părinţi, la casele lor.

- Şi ei, părinţii, de unde au avut case, acolo?

o Nu au avut. Li s-au dat. Case şi bani. Şi ei au fost ajutaţi, dar sub altă formă.

- Şi care este diferenţa? Că unii au fost îndoctrinaţi şi alţii nu?

o Da şi nu, pentru că efectul a fost invers. Diferenţa poţi s-o vezi între tatăl mirelui, un om la locul lui şi domnul cu vestă maro, cu care ai stat de vorbă mai devreme şi care se vedea că nu ţi-a plăcut.

- Ţinea morţiş să-mi spună ceva ce nu l-am întrebat.

o Este stilul lui, să le vâre altora în cap convingerile lui. Îţi spuneam că noi, cei din taberele de copii, am fost îndoctrinaţi. Aveam ore speciale, cu instructori de partid, veniţi din afară. În tabără însă, erau persoane obişnuite: bucătărese, femei de serviciu, îngrijitoare, spălătorese. Oameni simpli. Ei nu discutau niciodată politică. Evitau acest subiect. Cel puţin în faţa noastră. Poate tocmai de aceea, noi, copiii, realizam că ceva nu e tocmai o.k., cum spuneţi voi, americanii.

- Nu mai sunt american. Sunt grec.

o Bine. Mai târziu, când am mers la şcoală şi am cunoscut şi alţi copii, unii am urmat facultăţi şi am şi lucrat o vreme acolo, am constatat că realitatea este foarte diferită de ce ni se spusese la orele de propagandă politică din tabere. Argumentele lor, care ni se păreau logice la început, le-am înlocuit cu altele, constatate în viaţa reală.

- Asta înseamnă că cei ce au fost crescuţi de părinţi au cunoscut realitatea de la început.

o Ar fi trebuit s-o cunoască, dar nu au văzut-o.

- Cum aşa?

o Pentru că, acasă, părinţii i-au crescut în ură faţă de tot ce nu era comunist. Ii urau pe toţi cei ce reuşeau mai bine în viaţă şi nu voiau să vadă că aceşti oameni au şi calităţi. Iar pentru că economia ţării mergea din ce în ce mai prost, au dat vina pe conducătorii partidului comunist că nu au aplicat corect indicaţiile lui Marx.

- Dar Marx nu a dat nici o indicaţie de guvernare a societăţii, după ce proletariatul ar fi ajuns la putere. Întreaga lui doctrină se limitează la necesitatea răsturnării prin forţă a societăţii europene burgheze, cum zicea el, de către proletariat.

o Exact. Despre cu ar arăta societatea comunistă, doar utopicii au scris. Apropo, aveţi şi voi, pardon, au şi americanii unul: Chris Evans, fost ofiţer de cavalerie în timpul Războiului civil. A scris Eurasia, o carte cu naivităţi de tip comunist.

- N-am ştiut. Şi dacă ei erau – şi văd că şi sunt – atât de convinşi de comunism, de ce au plecat dintr-o ţară comunistă şi au venit în Grecia, care nu vrea să fie comunistă?

o Bravo! De data asta, mi-ai plăcut. Pentru că sunt poltroni. Au venit aici pentru ca să le meargă bine. Economia Greciei era înfloritoare atunci, în timp ce a ţărilor comuniste era falimentară. Interesul poartă fesul.

* *

*

Fragment dintr-o scrisoare a Anastasiei către Nikos, un vechi prieten al lui Fotios, dar şi al Anastasiei, din Canada.

„Mama a murit. Fără comentarii! La înmormântare, lume chiar mai puţină decât mă aşteptam. Cu mult mai multă a fost când a murit tata. La înmormântarea lui au venit o mulţime de prieteni, colegi de serviciu. Chiar foarte multă lume a fost! Mama nu a lucrat niciodată, iar prietene adevărate se vede că nu a reuşit să-şi facă.

Am discutat cu un avocat despre întocmirea actelor de moştenire a locuinţei părinţilor. O voi vinde, fiindcă nu mi-ar plăcea să locuiesc acolo. Nu numai din motive psihologice, dar acum, că am prins gustul litoralului, această zonă a Atenei îmi place cu mult mai mult. În plus, vechiul centru al Atenei parcă se deteriorează pe zi ce trece. Iar grevele celor de la transporturi şi manifestaţiile de stradă – ah, manifestaţiile, câtă imbecilitate! – nu-mi doresc să le văd. Ele sunt nu numai deranjante, dar te obligă să te gândeşti încotro se îndreaptă Grecia. Eu nu-mi văd capul de ale mele, dar nu mi-ar plăcea să cred că m-am urcat într-o corabie care merge în direcţie greşită.

Încotro mă îndrept eu? Nu sunt semne de schimbare şi poate că nici nu este necesar. Nu mai sunt tânără pentru ca să-mi doresc un prinţ călare pe un cal alb, să mă ducă într-un palat cu totul şi cu totul din aur. Poate măcar de linişte să am parte. Evenimente majore nu-mi mai doresc. Kosty se va căsători. Fotios va rămâne o legumă pentru toată viaţa. Recuperarea a dat roade parţiale. Mai mult de-atât nu se poate. După gravitatea accidentului, este de mirare că medicii au reuşit şi atât. Se poate mişca, dar foarte încet şi numai ajutat. Înţelege şi se exprimă foarte greu, numai pentru activităţi de minimă necesitate. Are, bineînţeles, nevoie de un asistent social permanent. Eu nu pot sta permanent lângă el; trebuie să mă ocup de toate problemele domestice şi extra-domestice.

Voi avea grijă de el în tot restul zilelor sale; cât trăieşte nu voi avea un alt soţ şi, probabil, pentru tot restul zilelor mele.

Am fost de fapt singură toată viaţa şi singură voi rămâne. Îmi doresc doar să fiu liniştită.”

Va moşteni şi alte proprietăţi. După o viaţă dură, îi pare acum de necrezut, dar sunt perspective ca viaţa ei să se îmbunătăţească semnificativ, cel puţin din punct de vedere financiar.

Nicki a plecat în Cipru împreună cu proaspătul ei prieten.

* *

*

Kostas şi Anastasia, după o vizită la o familie de foşti prieteni ai părinţilor:

- Trebuie să luăm imediat câte o aspirină. Picioarele îmi sunt îngheţate bocnă.

o Până să scoţi tu aspirina, eu am să beau un ouzo. Dacă nici de data asta nu ne-am îmbolnăvit, înseamnă că suntem tari.

- Îmi dai şi mie un ouzo, că e mai rapid. Până îşi face aspirina efectul eu tremur ca varga.

o Eu nu ştiu ce au oamenii ăia în cap, de stau fără căldură în plină iarnă.

- Sunt zgârciţi. Şi nu sunt singurii. A fost greşeala noastră că nu ne-am îmbrăcat corespunzător. De fapt, greşeala mea; am uitat că aici multă lume încălzeşte locuinţa doar două-trei ore seara, înainte de culcare.

o Asta-i prostie curată. În două ore doar aerul se încălzeşte. Mobila, pereţii rămân reci.

- Ba chiar mai rău, se umezesc.

o Şi ei nu se gândesc? Locuinţa neîncălzită, pardoseli reci, nici nu te mai miri că femeile în vârstă merg ca vai de capul lor, că nici nu-ţi dai seama în ce direcţie se deplasează.

- Majoritatea atenienilor provin de la ţară, unde oamenii nu stau în casă în timpul zilei.

o Aici nimeni nu citeşte o carte? Toată lumea e la cafenea?

- Numai bărbaţii. Femeile văd de gospodărie; d-aia la bătrâneţe arată aşa cum spuneai.

o Este cumplit ce-mi spui. Copiii nu au lecţii de făcut?

- Le fac şi ei cum pot. Copiii au mai multă energie.

o Alea nu sunt lecţii făcute serios. Nu este de mirare că albanezii învaţă mai bine. Probabil că au locuinţe cu mult mai modeste, unele chiar foarte modeste, dar mai mici fiind, pot fi încălzite. Grecii şi-au construit case spaţioase, cum probabil au văzut prin filme, dar care nu sunt de nasul lor.

- Într-adevăr, au spaţii largi, greu de încălzit . . .

o Şi atunci nu le mai încălzesc deloc. Iartă-mă, dar asta dovedeşte o mare doză de ignoranţă. Părinţii nu au preocupări intelectuale. E clar. Asta se vede de la distanţă. Una e să te mişti – fie şi prin bucătărie - şi alta să stai pe scaun. Dar să-ţi ţii şi copiii în frig? Înseamnă că nu ştii cum e să înveţi. Probabil că majoritatea nici nu învaţă. Şcoala este, pentru ei, o formalitate.

- Sunt oameni veniţi de la ţară, care doar locuiesc la oraş.

o Dar asta s-a întâmplat cu câteva generaţii în urmă.

- Mentalitatea s-a păstrat.

o E clar. Sunt oameni ne-educaţi. Credeam că Grecia este o ţară civilizată.

- Ei aşa cred.

o Una e să crezi şi alta să fii. Că sunt încrezuţi se vede de la distanţă. Ar putea totuşi să gândească. Cu soarele pe care îl au, ar trebui ca toate casele să aibă panouri solare.

- Alea costă şi, cum îţi spuneam, ei sunt zgârciţi.

o Scumpi la tărâţe şi ieftini la făină. Cu o investiţie iniţială ai căldură gratis toată viaţa.

- Başca medicamentele, pentru care trebuie să cheltuieşti o avere.

o Eu mai iau un ouzo. Sper că noi vom avea o locuinţă ca lumea!

- Şi eu sper să găsim una corespunzătoare.

* *

*

În Glyfada sunt mulţi ruşi. Majoritatea sunt oameni de afaceri, sau cel puţin aşa afirmă. Indiferent cu se ocupă, sunt bogaţi. Bineînţeles că, pentru servicii domestice, angajează cu precădere rusoaice. Ele nu stau toate aici, ci prin cartiere învecinate, în special în Kalithea. Nu este foarte aproape, circulă de-a lungul litoralului, fără să traverseze centrul oraşului, în special Piaţa Syntagma, acolo unde se fac mitinguri de protest, soldate cu ciocniri violente cu poliţia. Cum Ileana este pe cale de a pleca, Anastasia va trebui să găsească pe altcineva; poate va găsi o rusoaică.

O bate gândul să se mute din Glyfada. Oricum, doreşte să cumpere un apartament, iar Palaio Faliro este un cartier despre care se vorbeşte tot mai mult că, în curând, va concura Glyfada ca eleganţă. Deocamdată, preţurile sunt mai mici, aşa că momentul pare să fie favorabil. În plus, este destul de aproape de Kalithea, aşa că îi va fi foarte uşor să găsească o persoană potrivită pentru a sta cu Fotios.

Glyfada nu mai este atât de atractivă pe cât i s-a părut la început. În plus, decât să cumpere un apartament aici, într-o clădire veche şi la preţ mare, cartierul Palaio Faliro, în plină dezvoltare, este mult mai avantajos. Are şansa să cumpere un apartament într-un bloc nou şi să-l amenajeze după gustul ei.

Atena este toată în construcţie şi reconstrucţie. În curând vor avea loc aici Jocurile Olimpice şi se fac amenajări serioase. Multe baze sportive noi şi – ceea ce poate fi chiar mai important – se pavează străzi şi se refac faţadele unor clădiri din centru. Acum este o problemă să străbaţi oraşul; sunt şantiere peste tot. Peste un an însă va fi cu mult mai frumos. Era şi cazul. Atena devenise o paragină. Litoralul va beneficia în mod special de noile amenajări sportive.

* *

*

- Alo.

o Sofia la telefon.

- Hello Sofia, how are you?

o Hei, nu mă lua pe mine cu limba asta. Oi fi eu acum americană cu acte, dar englezeşte tot nu ştiu prea bine. Vorbeşte-mi greceşte.

Sofia, prietena ei, pe care o cunoscuse în Statele Unite pe când era grecoaică se măritase între timp cu un american şi s-a mutat la el. Acum Anastasia, după aproape patruzeci de ani, revenise la statutul ei de grecoaică în timp ce Sofia devenise americană.

- Bine. Spune-mi ce faci.

o Ok. Totul e în regulă aici. Ţi-am telefonat fiindcă voiam să vorbesc greceşte cu cineva, aşa că spune-mi ce faci tu.

- Eu mă mut din Glifada în Palaio Faliro. Acum sunt ocupată cu tot felul de treburi legate de mutat.

o Îmi închipui ce-i pe capul tău. Presupun că acolo vei avea un spaţiu mai mare. Cred că pentru asta te şi muţi.

- Nu numai, dar spaţiul este într-adevăr o problemă. Femeia care venea să aibă grijă de Fotios m-a părăsit. Nu putea să facă zilnic naveta din Kipseli până în Glifada. Am angajat o ucraineancă în locul româncei. Face şi bucătărie, aşa că tot ea va merge şi la piaţă. După ce ne vom muta, va sta permanent cu noi, adică cu mine şi Fotios, fiindcă Kosty se căsătoreşte şi nu vrea să rămână cu noi.

o Cine nu vrea? El sau ea?

- Nu ştiu dacă el sau ea. Nu are importanţă, fiindcă şi eu sunt de părere ca soacra să nu stea împreună cu nora. Eu sunt soacra şi, deşi cred că aş fi o soacră bună, alţii pot avea alte păreri. În plus, prezenţa permanentă a lui Fotios nu poate face plăcere nimănui, mai ales dacă nu este rudă directă.

o Ai dreptate! Şi cu ucraineanca în ce limbă vă veţi descurca. Înveţi acum şi ucraineana? Asta-i un fel de rusă, nu?

- Tipa vorbeşte destul de bine greceşte; stricat, dar poţi să înţelegi ce spune. Este foarte înverşunată împotriva ruşilor; îi consideră criminali. Povesteşte lucruri înfioratoare despre ei. Cică după revoluţia bolşevică, fiindcă ucrainenii erau recalcitranţi, au înconjurat cu armata câteva sate, le-au confiscat alimentele şi i-au lăsat să moară de foame în plină iarnă. Dacă cineva ieşea pe câmp să scoată din pământ vreo rădăcină de plată comestibilă, era împuşcat. Au murit atunci peste şapte milioane de oameni.

o E groaznic ce spui. Genocid curat!

- O teorie a sovieticilor era „omul poate fi redus la ceea ce mănâncă”. Iar pentru un blid de mâncare, flămândul face orice îi ceri.

o Ştiu că, după război ruşii şi-au întins persecuţiile în ţările ocupate (Polonia, România, Bulgaria etc.) dar mai ales în teritoriile furate. Au vrut să facă – şi au făcut – un coridor prin care să ajungă până în Germania. Pentru asta au luat din România, Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Din România au luat o provincie întreagă şi au creat Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, deşi numele ei era Basarabia. Era însă un prim pas pentru a-i alipi şi următoarea provincie, numită chiar Moldova.

- Ştiu că la capitolul acesta eşti tare. Într-adevăr, oamenii din aceste state doreau să rămână europeni.

o Bine, să lăsăm istoria. Tu ai încredere în ucraineanca ta?

- Este dintr-un sat mic, nu i-am reţinut numele. Au fost nouă copii. O familie foarte săracă. Vrea ca, din banii pe care îi voi da eu să trimită acasă. M-a impresionat. Pare o fată bună. Cam naivă, dar harnică şi cinstită. Cel puţin aşa îmi place să cred. Mai spune că N.K.V.D. (securitatea, cum îi spun ei), un fel de poliţie politică este poreclită „Ni Znaiu Kagda Vernusi Damoi”, adică „nu ştiu când mă voi întoarce acasă”. Asta pentru că veneau noaptea cu maşina, arestau cetăţeni şi îi duceau la sediul lor. De acolo, puteau fi deportaţi în Siberia sau chiar ucişi. Puţini se mai întorceau acasă. Ea ar fi plecat demult de-acasă. Nu numai ea. Mulţi ar fi plecat. Nu puteau însă, fiindcă nu li se dădea voie. Aveau nevoie de paşaport şi viză de ieşire, pe care nu le primeau decât oamenii partidului comunist. Toată ţara era ca o închisoare cu zidurile până la frontieră. Abia acum, după destrămarea fostei URSS a putut pleca. De aceea sunt în Grecia şi alte ţări atât de mulţi ucraineni. Şi nu numai ucraineni. Chiar şi ruşi, fiindcă nici ei n-o duceau mai bine.

Palaio Faliro, 2003-2011

A semnat contractul de cumpărare a unui apartament în Palaio Faliro. Blocul de locuinţe este în construcţie, aşa că va putea să-l amenajeze cum vrea ea. L-a cunoscut şi pe dirigintele de şantier. Pare să fie un om cu care se va putea înţelege în privinţa modificărilor la care deja s-a gândit.

Blocul este la nici cinci minute de mare. Chiar pe litoral nu ar fi fost foarte bine, deşi ar fi putut vedea marea pe fereastră. Între blocuri şi mare se află Bulevardul Poseidonos, unde şuvoiul autovehiculelor este continuu pe şase benzi de circulaţie. Zgomotul şi gazele de eşapament sunt şi ele o prezenţă continuă. În plus, briza mării uneori este vânt, iar iarna poate fi rece. Din blocul ei – este de-acum proprietară, nu-i aşa? – nu vede marea din cauza clădirilor din faţă. Tot ele însă oferă o protecţie perfectă faţă de zgomot, poluare şi vânt. Strada este una liniştită, în apropierea unei biserici, iar marea este la doi paşi. Toate, sau aproape, toate străzile din zonă au denumiri din mitologie. A ei se numeşte Alkionis. Este al uneia dintre Pleiade, cele şapte fiice al zeului Apollo (după unii ale titanului Atlas) şi ale nimfei Pleione. Legenda spune că, deoarece Orion – vânător îndrăgostit - le urmărea stăruitor prin păduri împreună cu câinii lui, Zeus le-a strămutat în cer, împreună cu urmăritorul şi câinii lui. Au rezultat astfel trei constelaţii: Pleiadele, Orion şi Câinii. Odată pe an, în luna august, bolta cerească este luminată de minunata strălucire a constelaţiei Pleiadelor.

Prea bisericoasă n-a fost ea niciodată, dar acum, că se pregăteşte să treacă dincolo de vârsta a doua, parcă nu strică să fie mai aproape de Dumnezeu. Până acum, Cel de Sus n-a prea văzut-o, dar . . cine ştie . . poate de acum înainte. . . La şcoală, în Anglia, toate fetele erau duse în coloană la o biserică din apropiere. Era, bineînţeles una anglicană. Mai târziu, în America, luase moda localnicilor, care merg – dacă merg – la biserica cea mai apropiată indiferent de confesiune. În New York existau şi biserici ortodoxe, dar ele erau departe de locuinţa lor. Acum, va avea una aproape şi încă una grecească. Conaţionalii ei nu şi-au pierdut credinţa; bisericile sunt pline, iar de sărbători sunt arhipline. Poate va merge şi ea. Nu la slujbe, când incantaţiile preoţilor o deprimă; în restul timpului. Bisericile ortodoxe, spre deosebire de cele catolice şi protestante, sunt deschise în fiecare zi, de dimineaţă şi până seara. În lipsa preoţilor, când doar câţiva credincioşi vin să se închine, interiorul oricărei biserici este un spaţiu unde poţi veni cu gândurile tale. Atmosfera din interior, chiar dacă nu îţi dă soluţia concretă de rezolvare a problemelor tale, îţi redă încrederea şi liniştea sufletească necesară pentru a te lupta cu greutăţile de-afară.

* *

*

Acum este seară şi – după o zi plină – marea îi oferă atmosfera perfectă pentru relaxarea mai mult decât necesară.

În Glyfada, locuinţa lor era relativ departe de mare; mergea cam un sfert de oră pe jos. Acolo magazinele erau superbe, dar nu îţi petreci tot timpul printre exponate, pe care nu îţi poţi permite să le cumperi. Cea mai apropiată plajă nu este prea frumoasă şi nu are o faleză prea agreabilă. Aici, în Palaio Faliro, este cu totul altceva. Faleza largă, luminată, cu bănci din loc în loc, este special amenajată pentru relaxare. Vine multă lume. Unii aleargă sau merg repede (fac jogging), alţii se plimbă sau stau pe bănci, privind la mare. Aproape la orice oră, chiar şi seara târziu, sunt persoane care fac baie în mare, indiferent de vreme, chiar şi iarna.

Este deja întuneric acum iar apropierea portului Pireu face ca luminile vapoarelor - ce vin, pleacă sau aşteaptă să li se permită intrarea în port - să sclipească precum licuricii. Printre vapoare, mişună ambarcaţiuni mai mici, chiar şi câteva iole. Unele dintre ele au câte un reflector în vârful catargelor ce luminează pânza. În întunericul serii par nişte fantome, ce se mişcă de colo-acolo. Năluci simpatice. Printre stele, avioane şi elicoptere străbat cerul fără să se audă. Completează doar jocul de lumini.

Iar mica peninsulă din faţa portului Pireu, cu o colină în mijloc cu mii de lumini de diferite culori, pare o broşă imensă, cu un ac îndreptat spre largul mării. După o curbă, faleza creează un mic golf, din care luminile oraşului se reflectă în apa mării. Este un peisaj ce merită pictat. Nu-şi aminteşte să fi văzut ceva mai frumos, nici măcar în Miami.

Gata! E prea frumos aici şi . . dacă ne fură peisajul . . .

Acasă, că mâine avem treabă!

* *

*

Alegerea s-a dovedit inspirată. Marele avantaj era însă cel oferit de către locuitorii din Palaio Faliro, mulţi dintre ei greci veniţi din alte ţări, în special din fostul U.R.R.S., după dezmembrarea acestuia. Aceştia nu au nimic în plus, dar au ceva foarte important în minus: tradiţii anacronice. Deşi mai săraci, ei sunt mai decenţi şi civilizaţi. Dacă în Ano Kipsely – un cartier mai vechi – tavernele şi cafenelele sunt pline de bărbaţi de dimineaţă şi până seara, în timp ce femeile aduse de spate cară sacoşe de la piaţă şi muncesc toată ziua, ei bine, în Palaio Faliro, cafenelele sunt la fel de pline, dar cu clienţi de ambele sexe, iar femeile sunt cu mult mai sănătoase; aş zice aproape frumoase, dar nu vreau să risc în acest domeniu.

Palaio Faliro chiar a devenit un cartier elegant, în care îţi face plăcere să te plimbi până noaptea târziu pe faleză sau pe strada principală, unde sunt magazine frumoase dar la preţuri rezonabile şi cafenele la tot pasul. Asta dacă plaja – la care ajungi în câteva minute – nu te-a obosit suficient.

Din acest punct de vedere Anastasia are toate motivele să fie mulţumită. Din altele, rămâne de discutat. Motive de nemulţumire găseşte oricine, indiferent de situaţia lui socială, financiară, sentimentală sau de orice altă natură. Fericit este doar cel care reuşeşte echilibrul între dorinţe şi realizări. Desigur, locuinţa nu este poate cel mai important factor. Ea creează doar condiţii mai bune sau mai rele de viaţă, ceea ce nu este deloc de neglijat. Ea este un suport pentru celelalte, iar fără suport este greu să construieşti ceva.

* *

*

De la ferestrele blocului ei, Anastasia nu vede marea, dar are balcoanele altor patru blocuri cu câte şapte etaje, plus unul cu patru, aşa că simte mai bine pulsul cartierului. O doamnă din blocul de vizavi hrăneşte zilnic un grup de pisici. Sunt cel puţin şase. Atunci când nu dorm, se plimbă maiestuoase pe gardul din piatră dintre blocuri. Toate sunt mari şi grase; una dintre ele însă este imensă. Uneori, în timpul nopţilor, emit câte un mieunat asemenea plânsetului unui copil. Uneori chiar crede că este un copil, dar se calmează imediat ce aude cum se scuipă între ele, ceea ce pruncii încă nu ştiu să facă. Probabil relaţiile cu alte pisici din vecini nu sunt dintre cele mai bune, sau nu întotdeauna.

Cea mai „realizată” din punct de vedere estetic este una cu capul negru, picioarele albe, coada vărgată şi spatele cu o paletă multicoloră de la maro deschis la gri închis. Se plimbă de parcă ar fi un tablou într-o expoziţie, pe care cineva îl mişcă de colo-colo, pentru a fi văzut de toata lumea.

Pe Miki al ei, Anastasia îl ţine în casă; iar atunci când pleacă cu el undeva îl poartă în braţe. Deşi are întotdeauna o lesă cu ea, nu-i place să-l ţină legat, iar să-l lase să meargă pe stradă nici nu poate fi vorba; s-ar murdări pe picioruşe. Doar când ajunge pe la vreo prietenă îl lasă jos. Dacă îi spune „Caţi cato” (stai jos) acolo rămâne, până îl ia ea în braţe. Zilele trecute a stat cuminte timp de cinci ore. Dacă îi spune „Agapi mu” (dragostea mea), indiferent unde se află, sare şi vine s-o lingă pe faţă. „Vezi bine, el este un căţel inteligent, nu o pisică”.

* *

*

- Sper că mergem cu tramvaiul, nu cu autobuzele alea infecte şi aglomerate. Nici nu poţi să respiri acolo. Iar dacă se mai nimereşte să intre şi vreo ţaţă cu gura mare, îţi vine să cobori la prima staţie, sau mai bine să fi coborât deja la precedenta.

o Stai liniştit. Mergem cu tramvaiul.

- Mă bucur. Chiar îmi plac tramvaiele astea italiene. Sunt silenţioase şi au aer condiţionat. Şi călătorii se comportă altfel. Parcă eşti în altă ţară. Mergem până la capăt?

o Sigur că da. De acolo mai avem de mers încă trei sau patru staţii. Vom lua un autobuz, sau troleibus, depinde care vine mai repede.

În staţia de tramvai

o Curios, nu e nimeni în staţie.

- E clar! Scrie pe panou: grevă 24 de ore.

o Vezi dacă nu ne uităm la televizor? Am fi aflat din timp şi nu ne mai făceam planuri.

- Bine, ai găsit un motiv să mă uit la televizor. Ştii că nu-mi place. Ai vrut să spui că ne făceam alte planuri. Şi acum, ce plan ai?

o Eu mă întorc acasă. Ce plan să mai am? Am destule de făcut. Îmi pare rău că m-am întrerupt.

- Eu aş încerca să mă duc, totuşi. Am promis că voi participa.

o Şi cum vrei să ajungi acolo?

- Aş lua un taxi, dar se pare că şi ele sunt în grevă. N-am văzut nici unul trecând. Poate mă ia cineva cu maşina. Încerc la „ia-mă nene”.

o Încearcă! Eu am plecat acasă. Pa!

- Pa!

Kostas va întârzia la cenaclu, dar speră să prindă esenţialul. Cum la greci punctualitatea este ceva de care nu vor să audă, are chiar mari şanse. Are scuza grevei celor de la transportul în comun, de care nu ştia. A aflat abia după ce a constatat că tramvaiul nu vine şi nu era nimeni în staţie. A avut noroc să-l ia cineva cu maşina. Altfel, i-ar fi fost imposibil să ajungă. Din Palaio Faliro până în centrul Atenei, tramvaiului îi trebuie peste o jumătate de oră; pe jos, n-a încercat niciodată, dar este de presupus că nici două ore n-ar fi fost suficiente. Să-l ducă până la destinaţie ar fi fost prea mult. L-a scutit însă de cea mai mare parte a drumului. Ciudată naţia asta; uneori sunt foarte amabili, săritori, gata să te ajute; alteori însă . . . Acum, pentru gestul acestuia, trebuie iertaţi de păcate. Chiar şi lipsa de punctualitate ar putea fi trecută cu vederea, având în vedere că azi el este cel care întârzie, ce-i drept nu din vina lui. Pentru care punctualitatea este unul dintre atributele esenţiale ale omului civilizat. Acum mai are o bucată destul de mare de mers pe jos.

Tocmai a trecut de Piaţa Syntagma. Ca să ajungă aici, a trecut printre „Olympeion” şi „Zappeion” şi apoi pe lângă Parcul Central, până la clădirea Parlamentului. Coloanele templului lui Zeus-Olimpianul priveau încremenite cerul, de parcă s-ar întreba „Oare ce, Doamne, li s-a întâmplat?”.

Până aici, drumul a urcat un pic; el a mers repede, aşa că a început să gâfâie. De aici înainte panta este descendentă, ceea ce este foarte bine, fiindcă nu vrea să transpire şi să atragă atenţia celor din sală în acest mod. Este de dorit să-şi facă intrarea în mod discret. Că nu va fi prezent de la început, nu va fi o tragedie; nu este printre personajele principale ale cenaclului; abia dacă este cunoscut, după cele două întâlniri precedente, la care a fost mai mult martor decât participant. Acum însă, gustă o clipă de satisfacţie: traseul parcurs i-a făcut întotdeauna plăcere. Despre „Zappeion” nu ştie mare lucru, dar „Olympeion”-ul şi Parcul Central sunt menite să desfete orice persoană. Primul este o pagină de istorie: Templul lui Zeus Olimpianul şi Arcul lui Hadrian. Din Templu au rămas doar câteva coloane, dar ele sunt puse excelent în valoare de către arhitecţii oraşului. Nici nu este nevoie să te apropii de ele; de la distanţă sunt chiar mai impresionante. Depărtarea şi spaţiul înconjurător – vegetaţie din abundenţă, o biserică mică, perspectiva Acropolelui sau a colinei Lykavittos (depinde din ce unghi priveşti) – face ca totul să pară mai misterios. Cât despre Parcul Central, acesta este o excepţională oază de linişte în mijlocul vacarmului creat de traficul marilor bulevarde. A gustat-o din plin de mai multe ori, după ce treburile l-au obligat să bată cu pasul distanţe mari prin zona centrală a oraşului.

Trece acum prin faţa Universităţii. Aici au învăţat bunicul şi străbunicul lui. Mama nu scapă nici o ocazie să-i amintească, de fiecare dată când trec prin faţa Universităţii. Aşa cum era de aşteptat, în faţa clădirii sunt câteva statui. Toată Atena este plină de statui ale principalilor zei şi eroi mitologici, dar şi ale modernilor. Cea mai impunătoare este, bineînţeles, a Athenei, pe frontonul clădirii. Jos, sunt cele ale filosofilor. Printre ele, mai modestă, cea a lui Ioannis Antonios Kapodistias, fondatorul Universităţii este cea cu adevărat specifică locului. Stă aşezat pe un scaun, cu mâna stângă sprijinită pe o carte. Pare să fi fost un bărbat frumos. Statuia putea să-l fi reprezentat şi în picioare.

Odată cu Piaţa Omonia, atmosfera elegantă a oraşului dispare. Se zice că azi, după sistematizarea impusă de construirea staţiei de metrou, arată bine. Nu pot să-mi închipui cum arăta înainte. Este prin excelenţă zona comercianţilor de mâna a treia.

Urmează bulevardul Patission, în prima porţiune numit şi „28 octombrie”, ziua în care Grecia a spus NU lui Mussolini, prin decizia primului ministru, refuzând cererea italianului de a traversa Grecia cu armata sa. Nu e clar în ce direcţie dorea s-o traverseze şi în ce scop, dar grecii se mândresc cu refuzul lor, deşi asta i-a costat tragediile celui de al Doilea Război Mondial, de care se puteau lipsi. Din punct de vedere strategic, Grecia nu reprezenta un obiectiv major pentru nici unul dintre combatanţi.

O deschidere plăcută ochiului este clădirea Muzeului de Arheologie. Va trebui să-l viziteze într-o zi şi el. Şi-a propus de multe ori, dar n-a apucat s-o facă. Sunt atât de multe muzee în Atena . . . A citit că într-un muzeu - i-a uitat numele – se află câteva statui antice, pe care s-au păstrat culorile originale cu care erau pictate. Este curios să le vadă, deşi este convins că nu pot fi mai frumoase decât cele albe, aşa cum arată acum, după ce vopseaua a dispărut. Doar albe sunt elegante şi pun în evidenţă statuia propriu-zisă.

A trecut şi de „Pedion Areos Gardens”; în sfârşit, a ajuns! Respiră adânc, să poată intra în sală liniştit. Mai are doar de urcat scările la primul etaj.

STUPOARE !

Doar câteva persoane sunt prezente în sală, insuficient pentru a începe. Dacă pe el greva l-a făcut să întârzie, deşi vine de departe, pe alţii i-a făcut să abandoneze, cu toate că locuiesc mai aproape şi ar fi putut să vină chiar şi pe jos. Cei prezenţi au venit cu maşini proprii. Au şi alţii maşini şi ar fi putut să vină; ei au presupus însă că majoritatea membrilor cenaclului vor absenta şi au găsit argumentul suficient pentru a absenta şi ei. Au fost mai inteligenţi? Se pare că da, dar au probat astfel şi lipsa unui interes real pentru discuţii cu colegii.

Cei câţiva, care au venit, stau de vorbă în grupuri mici. Despre subiecte literare sau artistice? Aşi! Banalităţi cotidiene! Într-un colţ, câţiva se distrează:

- Afirmaţia lui Pascal cum că omul ar fi o trestie gânditoare este de bine sau de rău?

o Cred că, într-o primă aproximaţie, a fost de rău. El se gândise că, la fel ca trestia, omul se înclină după cum bate vântul, ceea ce dovedeşte o gravă lipsă de caracter. Ulterior, a încercat să îndulcească afirmaţia şi a strecurat cuvântul „gânditoare”.

- Nu ştiu unde a văzut el trestie care gândeşte.

o Cred că a vrut să spună că omul gândeşte cât o trestie.

- Firesc, dacă te gândeşti că Dumnezeu a înzestrat oamenii cu ce i-a rămas după crearea celorlalte vietăţi, plante şi toate celelalte.

§ După părerea mea, ceea ce l-a ridicat pe om deasupra animalelor a fost vorbirea.

· Mai întâi a fost poziţia bipedă.

§ Aşa se spune, dar nu e sigur dacă asta a fost cronologia şi, oricum, saltul cel mare tot vorbirea rămâne.

- Dacă picioarele sunt deţinătoarele inteligenţei, atunci miriapodele ar trebui să domine lumea.

o Încă nu-i târziu să-şi revendice superioritatea.

· Poziţia bipedă, nu numărul picioarelor. Faptul că s-a ridicat de pe patru picioare pe două.

- Adică invers: numărul picioarelor dăunează inteligenţei. Atunci păsările sunt pe o treaptă superioară a evoluţiei.

o Nu gâştele au salvat Roma?

§ Eu vorbeam serios.

· Da’ ce-ţi veni? Vorbeai despre vorbire.

§ Vorbire înseamnă comunicare, iar de comunicat, comunică şi animalele, unele chiar foarte bine.

- Chiar mai bine decât oamenii. Ele cel puţin se înţeleg între ele. Ca dovadă că noi ne străduim să le facem pe ele să înţeleagă graiul nostru, fiindcă e clar că noi nu suntem capabili să înţelegem graiul lor.

§ Cu voi nu se poate discuta serios.

- Spune că vrei să vorbeşti tu şi noi să te ascultăm. Bine, hai vorbeşte. Spune ce ai de spus. Văd eu că altfel nu scăpăm.

§ Ziceam că vorbirea a contribuit în cel mai înalt grad la…

· La domesticirea oamenilor.

§ Nu! La evoluţia lor . . . deşi, într-o oarecare măsură, ai dreptate.

- Ţi-ai amintit de zicala „Nu vom aprecia niciodată suficient contribuţia câinilor, prin credinţa şi devotamentul lor, la domesticirea oamenilor”.

§ Ce vreau eu să spun este că tocmai vorbirea este acum cea care îi distruge.

· A ieşit filosoful la iveală. Da, orice idee bună, prin exagerare, devine rea. Asta ai vrut să spui?

§ Ai început să gândeşti. Da, la animale, spre exemplu, selecţia naturală se face după criterii specifice: forţă, frumuseţe etc. Păunul se împăunează pentru ca să impresioneze păuniţele, leul se luptă pentru teritoriu şi aşa mai departe. Omul, care este tot un animal, are şi el instincte, dar, prin vorbire, şi-a denaturat comportarea. Femeile, spre exemplu, discută despre modă: haine, coafuri etc. Discutând între ele, însă, şi-au creat propriile lor criterii de evaluare, după gustul lor, independente de opiniile bărbaţilor.

- Stai liniştit, că instinctele sunt mai puternice. Moda nu va fi niciodată un criteriu de selecţie. Orice bărbat este preocupat de ceea ce se ascunde dincolo de haine. Femeile nu realizează ridicolul modei, nici măcar atunci când le dezavantajează.

§ Exact asta vroiam să spun. Prin vorbire, se abat de la obiectivul principal.

- Aici ai ceva dreptate. Moda pantalonilor cu talia joasă este de-a dreptul dizgraţioasă. A fost împrumutată de la turci, din filmele cu dansatoare din buric, dar asta nu merge cu blugi, mai ales peste un fund gras şi îi scoate în evidenţă şuncile.

o Moda e de-a dreptul greţoasă, dar eu am un exemplu mai clar de prostie. Vezi câte o femeie cu picioare urâte, care încalţă pantofi sclipitori. Ea vrea să compenseze urâţenia gleznelor cu frumuseţea pantofilor, dar nu face decât să atragă atenţia asupra lor.

· Da, în loc să atragă atenţia asupra a ceea ce are mai frumos şi s-o distragă de la ce o dezavantajează.

o Deşi vara este foarte cald, majoritatea grecoaicelor – chiar cele în vârstă – poartă părul lung, de cele mai multe ori încreţit la coafor, chiar dacă nu au bani pentru pantofi.

o Asta ca să pară mai tinere.

o O adolescentă nu are viitor; ea va deveni o babă, evident, cu condiţia să trăiască suficient. Dacă tot se transformă, ar fi bine s-o facă frumos. Şansa ei stă în devenire, nu în stagnare.

- Ei bine, moda a fost doar un exemplu. Acelaşi lucru se întâmplă şi în domenii cu mult mai importante: filosofie, literatură, artă, politică, aproape peste tot.

o Ştiam eu că tot la politică o să ajungem.

o Nu, că el e filosof.

§ Mai rău.

- Râdeţi voi, dar e adevărat ce spun.

o Vrei să ne provoci la dialoguri maieutice?

- Eu nu am maieul pe mine.

o Tu nu gândeşti decât în maiou?

· Uite-aşa se leagă moda cu filosofia.

o Cu moda la maieuri.

o Filosofia în maiou – titlu de roman modern.

Sunt simpatici dar, după efortul de a veni şi nemulţumirea de a găsi sala aproape goală, Kostas nu mai are chef de glumele lor. Într-un alt colţ, se discută, bineînţeles, politică. Ăştia nici măcar nu au haz. Să se lamenteze este tot ce ştiu. Sunt însă plini de importanţă, se încrâncenează, fiecare crede că este în posesia adevărului; doar politicienii sunt incompetenţi, cu excepţia unuia – care diferă de la un vorbitor la altul – şi, bineînţeles, băncile şi Uniunea Europeană, care pretind ca Grecia să-şi plătească datoriile, fie şi reduse de mai multe ori. Agitaţia lor este acum amplificată de apropiatele alegeri parlamentare. Tot atunci, va fi lună nouă, se gândeşte Kostas. Şi Parlamentul va fi unul nou. Ca şi luna: aceeaşi, doar cu alte părţi luminate şi mult mai multe rămase în umbră, pentru o vreme. Veşnica Reîntoarcere este un ciclu natural de când lumea şi pământul. Adică nu! Pământul, nu! Doar lumea, şi nu chiar de la început; doar de când filosofii au inventat sintagma „Veşnica reîntoarcere”. De atunci ne tot întoarcem şi noi de pe o parte pe alta, poate-poate ne vom odihni mai bine. Odihna plăcută, oameni buni! Domnul veghează! Ne vedem la Judecata de Apoi. Mă întreb dacă Judecata de Apoi nu cumva a fost deja, iar ceea ce ni se întâmplă sunt consecinţele ei. Până una-alta, cum ziceam, Domnul veghează să nu vi se întâmple ceva ce v-aţi dori, fiindcă tot nu ştiţi ce să vă doriţi. Deocamdată! Eu sunt optimist. Cândva veţi şti. Atenţie, nu când e lună plină. Atunci, se ştie, nu puteţi dormi bine şi, cu mintea neodihnită, puteţi greşi din nou. Aţi mai făcut-o şi în trecut, dar nu disperaţi. Se spune că, dacă atunci când vezi luna nouă, pui mâna pe bani, vei avea mulţi bani în toată perioada următoare. Din nefericire, luna nouă nu poate fi văzută, fiindcă tocmai atunci se află în dreptul soarelui. „Sic transit gloria mundi!”

Mai e ceva de făcut pe-aici? Da, retraşi într-un colţ, trei domni ceva mai în vârstă discută discret. Unul dintre ei povesteşte.

- Cu ani în urmă, eram cu câţiva prieteni într-o excursie printr-o zonă foarte frumoasă, pe atunci încă nevalorificată turistic. (Astăzi, trebuie să-ţi rezervi din timp o cameră la hotel sau la particulari.) Noi, eu şi soţia mea, tineri căsătoriţi pe atunci, tocmai ne cumpărasem la mâna a doua un FIAT 850. Cu noi se mai aflau sora mea cu soţul ei, cu un Renault 10 şi încă o familie de prieteni. Nu-mi amintesc ce maşină aveau, dar ştiu că era una la fel de modestă ca ale noastre. Eram tineri cu toţii. Regiunea montană pe care o străbăteam era - şi este încă - splendidă, timpul era minunat, aşa că – de unde iniţial ne propusesem doar să o traversăm - ne-am hotărât să înnoptăm într-un sat, aşezat în punctul cel mai înalt al drumului, pe o şa între doi munţi. Se lăsa seara şi cu greu am găsit pe cineva dispus să ne găzduiască, evident contra cost. Oamenii din zonă nu erau obişnuiţi cu turişti şi ne tratau ca pe nişte ciudaţi.

o V-ar fi găzduit poate bucuroşi într-un şopron, dacă eraţi nevoiaşi şi aţi fi cerut adăpost pentru o noapte. Veniţi în maşini şi dispuşi să plătiţi pentru cazare era probabil ceva cu totul nou pentru ei.

- Exact. O femeie mică de statură şi foarte iute a acceptat oferta noastră. Nu-mi amintesc unde spunea că se afla soţul ei şi nici dacă exista unul. Oricum nu exista nici un bărbat acolo. Casa, mare şi frumoasă, se afla la şosea, dar puţin mai sus, pe o pantă înclinată, cu o peluză mare în faţă. Sigura ei pretenţie a fost să parcăm maşinile în faţa casei, pe acea peluză. Trei maşini aliniate pe un plan înclinat arătau ca la o expoziţie, mai ales că şoseaua făcea acolo o curbă, astfel încât se vedeau de la distanţă. După ce i-am îndeplinit dorinţa, femeia era atât de mândră de realizare, cum rareori am văzut pe cineva. Avea două camere de oaspeţi, pe care ni le-a oferit.

§ Orice casă ţărănească are o cameră care este păstrată curată pentru eventualii oaspeţi. Dacă vor, acolo ei pot caza oricând pe cineva, dar n-o fac.

o Acolo sunt depozitate obiectele mai valoroase, zestrea copiilor şi cele fără întrebuinţare zilnică. Oaspeţii pot fi copii plecaţi prin alte localităţi şi veniţi în vizită la părinţi, nepoţi sau alte rude. Nicicum străini!

· Alte ori pot să rămână nelocuite pe toată durata existenţei lor.

- Această casă avea două asemenea camere, tocmai bune pentru noi şase.

§ Aţi avut noroc să găsiţi o femeie deschisă la minte.

- Da, am avut noroc. Surpriza a venit a doua zi dimineaţa. Noi am cerut un litru sau doi de lapte, bineînţeles tot contra cost. A fost bucuroasă să ne ofere oricât, dar a pretins un preţ exorbitant. După ce am închis gura – rămasă deschisă de uimire – mi-am zis: iată ce înseamnă să fii izolat de lume. Dacă i-am oferit bani pentru ceva ce nu se aştepta să primească, pentru laptele – care ştia că se vinde şi poate chiar îl vindea - ne-a cerut un preţ de cel puţin 100 (o sută) de ori mai mare decât cel cu care se vindea laptele în mod obişnuit.

§ E clar! Pentru ea, eraţi nişte indivizi ce pot fi speculaţi. Şi v-au speculat?

- Naivi eram, dar nici chiar atât de proşti.

Cu teama de a fi inoportun, Kostas îşi ia inima în dinţi şi intervine şi el în discuţie, deşi era cu mult mai tânăr decât ceilalţi.

- Să vă spun eu o întâmplare recentă, nu din secolul trecut şi nu de la ţară, ci de-aici din capitală. Chiar azi dimineaţă, la un colţ de stradă o bătrânică vindea pe trotuar zarzavaturi şi fructe, din câteva pungi. De curiozitate, am întrebat-o cât costă un kilogram de mandarine. Mi-a dat un preţ de patru ori mai mare decât cel cu care cumpărasem de dimineaţă din magazin.

o Te-a văzut străin şi a crezut că te poate păcăli.

- Nu sunt străin, sunt grec.

o Nu eşti grec. Nu vorbeşti ca un grec.

- Ba sunt grec, dar am copilărit în Statele Unite.

o Se vede. Te-am dibuit eu! Dar ai dreptate, aceasta este mentalitatea „comerciantului” grec.

Într-adevăr, In Grecia, ideea de a-ţi păcăli chiar şi prietenul nu este condamnabilă, iar prietenul nu se supără, pentru că şi el ar fi făcut la fel. Iar dacă a fost păcălit, apreciază isteţimea celui ce a reuşit şi îşi propune ca data viitoare să-şi ia revanşa. Este ca un joc. Din păcate pentru ei, asemenea „jocuri” nu funcţionează în societăţile dezvoltate. Un om de afaceri care îşi înşeală partenerii iese din lumea afacerilor, dacă i se duce vestea că este incorect. E mai bine, nu? Doar că, în aceeaşi lume modernă, chiar şi jocurile-jocuri au devenit afaceri. Unele reguli ar trebui totuşi respectate.

Un alt domn, ce până atunci stătuse tăcut, era vizibil necăjit, fiindcă discuţia fusese deturnată de la un subiect ce, evident, îl preocupa mai mult, sau măcar era dispus să-l discute.

- Domnilor, democraţia asta care le-a intrat în cap tuturor imbecililor există în firea grecilor nu de azi de ieri, nici de la creştinism şi nici măcar de la Platon, aşa cum discutam şi mai devreme, ea există încă din mitologie, dar nu aşa, generalizată că talpa ţării se pronunţă în probleme de care are habar n-are.

§ Democraţie înseamnă egalitate; şi dacă este egalitate, atunci să fure cu toţii la fel. Oamenii protestează pentru că unii fură mai mult decât alţii.

o Hei, cu grecul e mai complicat. Se spune despre unii oameni că sunt duplicitari. Grecii sunt triplicitari; ei una gândesc, alta spun, iar de făcut, nu fac nimic.

· Eu sunt de acord cu ce spuneai tu, Iorgos, mai devreme, dar n-am înţeles aluzia la mitologie. Poţi fi mai explicit? Ştiu că la asta te pricepi.

o Mă refer la varianta mitologică a Potopului. Supravieţuitorul potopului, Deucalion, după retragerea apelor, pe drumul de întoarcere de pe muntele Parnas, are un vis. Se făcea că zeiţa Themis îl sfătuia să arunce în urma sa toţi bolovanii întâlniţi în cale, deoarece ei simbolizează oasele străbunicii lor, Gheea (Gaia), care este însăşi Pământul. El s-a conformat indicaţiei, şi din aceste oase au apărut oameni. Rezultă că, în afara urmaşilor naturali ai lui împreună cu soţia sa Pyrrha - printre care Elen, primul lor fiu, considerat strămoşul grecilor, elinii - apare o a doua categorie de oameni, evident inferiori.

§ Existenţa celor două categorii era firească pentru filosofia acelor timpuri.

o Cele două categorii de oameni au fost simplist interpretate de către marxişti ca fiind sclavi şi oameni liberi, pentru că societatea acelor timpuri era una sclavagistă. Dar, un sclav putea deveni om liber şi, invers, un om liber putea deveni sclav. Urmaşii celor două categorii de după Potop însă nu-şi puteau schimba sorgintea.

· Asta-i drept.

o Este vorba despre două calităţi de oameni născuţi să rămână aşa, iar adevărul este că, în lumea reală, există realmente aceste două categorii, chiar dacă limita dintre ele nu este precis trasată. Sunt oameni născuţi să fie conduşi şi oameni născuţi să conducă, să creeze, să fie înaintaşi în epoca lor.

- Corect! Geniul se naşte; nu este o meserie pe care s-o poţi învăţa.

· „Fortuna no mutat genus”.

§ Se putea fără citate latine? Poate-mi traduci şi mie, că eu am învăţat limba rusă la şcoala din România.

· E din Horaţiu: Soarta nu schimbă geniul.

o Educaţia, experienţa se adaugă la zestrea iniţială, nu creează geniul; doar îl îmbogăţesc.

- Grecia antică a avut câteva genii. Poate că i-ar fi avut şi alte popoare, dau nu au ştiut să-i folosească. Climatul politic al Greciei de altădată a fost cel care a permis cultivarea erudiţiei şi a artelor.

§ Sper să nu discutăm climatul de astăzi. Politica îmi repugnă.

- Chiar şi în trecutul nu prea îndepărtat, grecii s-au răspândit în lume, iar lumea i-a acceptat. Nu s-au dus cu arme; erau oameni simpli, cel mult negustori.

o Majoritatea au plecat de-acasă ca să scape de sărăcie. Plecau ca să muncească. Peste tot au fost bine primiţi şi apreciaţi.

- Chiar dacă nu ştiau carte, duceau cu ei, fără să ştie, zestrea morală moştenită de la străbunii lor. Sărăcia nu le-o ştirbise.

· Are asta vre-o legătură cu grecul de azi? Se pare că nu.

o Faci ce faci şi iar intri în politică. Ceea ce nu a reuşit sărăcia a reuşit traiul îndestulat din ultimii ani, obţinut fără muncă.

- Modul de a gândi al celor de azi este asemănător cu cel din gluma aia pentru copii:

o Ce este mai important: soarele sau luna?

o Luna, pentru că ea luminează noaptea, în timp ce soarele apare doar ziua, când oricum e lumină.

· Bună! N-o ştiam.

o Astăzi, oamenii nu sunt de fapt săraci. Sunt doar ceva mai săraci ca înainte. Ceea ce îi îngrijorează nu este sărăcia, ci sărăcirea.

· Iar pentru asta vorbesc.

§ Da, vorbesc; şi vorbesc cu atât mai mult cu cât se pricep mai puţin, atât la economie, cât şi – mai ales – la politică.

- Pentru ideile lor, s-ar bate în duel ca nişte adevăraţi cavaleri pentru regina Franţei, dar nu pot din cauza edictului lui Richelieu, de care n-au auzit.

o Majoritatea nici măcar de Richelieu.

- Între anumite limite, poţi încerca să-i înţelegi. Uite un exemplu de altă natură. Noi, eu şi soţia, nu avem copii.

o Poate soţia; tu . . . nu se ştie.

- Bine, bine, mulţumesc pentru încrederea acordată. La birou am avut ocazia să ascult relatările generaţiilor de tineri ce se căsătoreau, făceau copii, îi creşteau şi educau fiecare după priceperea sa. Eu nu aveam drept la comentarii, fiindcă nu aveam copii şi riscam replici tăioase, deşi acumulasem mai multe informaţii decât ei toţi la un loc, tocmai pentru că înregistram evenimentele şi puteam trage concluzii imparţiale. Ei, cei în cauză, nu admiteau generalizări; vezi Doamne, cazul lor era absolut unic, nemaiîntâlnit vreodată în istoria omenirii. Ei nu se puteau desprinde de context şi, chiar dacă – teoretic – ştiau cum ar trebui procedat, nereuşita personală – de cele mai multe ori din lipsă de voinţă – îi făcea să creadă că teoria este prea greu de aplicat.

o Am înţeles ideea şi mi-a plăcut precizarea de la început. Ai spus „între anumite limite”. Cred că le-ai lărgit prea tare.

- Vreau să spun că oamenii abandonează de multe ori subiecte cu caracter general, dacă ele au legătură cu viaţa lor. Nu numai că devin brusc subiectivi, dar introduc elemente particulare, care îi îndepărtează de esenţă.

o Ştiu ce vrei să spui. Am glumit cu limitele. Am chiar un exemplu mai convingător: marii pedagogi nu au fost recrutaţi din rândul mamelor cu mulţi copii.

§ Excelent. Într-adevăr, foarte convingător.

- Trebuie să fii detaşat de domeniul pe care îl analizezi, pentru a fi obiectiv. Nu poţi avea o privire de ansamblu din interior.

Pentru că nu s-a putut abţine, Kostas nu are de lucru şi intervine şi el în discuţie.

- Dumneavoastră aţi acuzat oamenii că vorbesc prea mult, deşi nu se pricep. Dar şi dumneavoastră vorbiţi. Nu zic că nu vă pricepeţi. Dar când discutaţi despre situaţia economică a ţării faceţi filosofie. Eu, v-am spus, vin din Statele Unite, am studii economice, dar nimeni nu mă întreabă ce părere am despre criză

· America a avut şi ea criza ei.

§ Din care Grecia nu a tras nici o concluzie.

o Dragul meu, când ajungi la vârsta metalelor, începi să ai mai puţine convingeri.

- Asta am constatat. Ce-i cu vârsta metalelor n-am prea înţeles-o.

o Avem şi noi, ăştia trecuţi de primele tinereţi, glumele noastre. Păi, părul este argintiu, dinţii de aur sau alte metale, ceva tije de titan în loc de oase, eventual un peacemaker la inimă . . .

- Înţeleg.

L-ar fi tentat să spună şi ceva despre cap, dar s-a abţinut. Nu numai că ar fi fost nepoliticos, dar nici nu i-a venit în minte ceva ce merita să fie spus, astfel că bătrânii au continuat.

o Nu ştiu ce ai înţeles. Eu, când eram copil, gândeam că persoanele în vârstă ştiu totul. Pe atunci, 50 de ani mi se părea o vârstă aproape matusalemică. Oricum, 969 de ani era o exagerare, aşa ca eu o adaptasem la epoca noastră. S-a întâmplat însă ca, între timp, să depăşesc eu însumi această vârstă (50, nu 969), şi să constat că nu sunt suficient de „copt” pentru anumite lucruri.

§ Sau că ai dat în mintea copiilor.

- Copii nu am şi o copie a mea n-o recomand nimănui.

Ca oricărui tânăr, lui Kostas nu-i plăcea să fie subiect de discuţie, mai ales atunci când este „pus la zid” de către bătrâni, aşa că a profitat de moment şi s-a retras. În drum spre casă însă, subiectele atacate de către bătrâni îi stăruiau încă in minte, mai ales că ele fuseseră doar atinse, nu şi discutate. Printre ele, renunţarea grecilor la mitologie şi adoptarea creştinismului era una dintre dilemele sale mai vechi. Era acum convins că, în sens ideatic, creştinismul primitiv este de sorginte mai curând grecească decât evreiască. Influenţa filosofiei grecilor asupra evreilor a fost mai mult decât firească. Ei erau nu doar vecini. După 332 î.C. adică după intrarea fără lupte a lui Alexandru Macedon în Ierusalim, evreii au stat sub guvernare grecească, până în 63 î.C., când a fost cucerit de către Imperiul Roman. Grecii nu puteau accepta iudaismul, datorită naţionalismului lui. El este o invenţie pur evreiască. Nicăieri în altă religie nu se vorbeşte despre poporul ales. Şi nu este vorba doar despre o naţie favorizată, ci despre un destin mesianic, aşteptat cu ură faţă de celelalte naţiuni şi cu speranţa celei mai cumplite răzbunări, încă neimaginată pe deplin. Iar pentru ca satisfacţia răzbunării să fie cât mai mare, ura semănată până atunci ar trebuie să fie cât mai adâncă.

Dacă grecii nu puteau accepta iudaismul, evreii săraci, în schimb, acceptau cu bucurie unele idei creştine, mai ales că cea a naţiunii alese nu-i încălzea cu nimic, cu atât mai mult cu cât fariseii erau gata să accepte colaborarea cu reprezentanţii Imperiului Roman, pentru păstrarea privilegiilor lor. Dovadă că pe Iisus l-au predat romanilor, pentru a le rezolva problema lor. Iar dacă nu au putut accepta iudaismul, grecii l-au modificat. Apostolul Pavel a studiat în Grecia înainte de a-l cunoaşte pe Iisus şi a propovăduit în Grecia după Înălţarea lui. Principalele modificări de concepţie i se datorează, începând cu renunţarea la naţiunea aleasă.

* *

*

O surpriză plăcută a venit din partea Ilenei, românca ce l-a îngrijit pe Fotios după venirea în Grecia. Ne mai găsindu-şi un job convenabil, renunţase la Atena şi revenise în România. Acum se întorsese pentru câteva zile în Atena, să rezolve unele probleme personale. O căutase pe Anastasia la vechea adresă din Glifada, de unde a aflat că s-a mutat, dar nici un vecin nu i-a dat vreo informaţie utilă. Din întâmplare, a aflat de la o vânzătoare dintr-un magazin apropiat, numărul ei de telefon. Revederea cu ea a fost o bucurie pentru amândouă. Este veselă şi o prezenţă plăcută. A invitat-o chiar în România, s-o viziteze, pe ea şi familia ei.

De ce nu? Iată o idee neaşteptată! Şi pentru că ideile bune nu trebuie amânate, au pus-o în practică imediat. Peste patru zile vor pleca. Nu cu avionul, pentru că nu au rezervare, biletele ar costa prea mult şi nu exista aeroport în satul ei. Cu autobuzul. Există câteva companii care fac acest serviciu, iar Ileana le cunoaşte bine.

La plecare, agitaţia oamenilor pentru ocuparea unui loc cât mai bun în autobuz şi organizarea ineficientă a descumpănit-o puţin pe Anastasia. S-ar fi putut ca locurile să fie rezervate şi atunci busculada de la intrare ar fi fost evitată. Îndată ce au plecat însă, atmosfera s-a destins. Autobuzul este bun, oamenii s-au relaxat.

Din Bulgaria nu are nici o impresie, fiindcă au traversat-o noaptea. La punctele vamale a moţăit. Dimineaţa, au trezit-o cu adevărat hurducăturile maşinii. Intraseră în România. Pe şosea existau unele urme de asfalt, care însă nu făceau decât să facă mai abrupte gropile. Fără el, pe pământ, terenul ar fost probabil ondulat, dar mai neted. După câţiva kilometri, care păreau că nu se vor mai termina, şoseaua a devenit ceva mai bună, departe însă de una cu trafic internaţional. Începuse să creadă că excursia se va transforma într-o aventură.

Cum-necum, au ajuns în Bucureşti. Nici despre el nu ştie ce să creadă. Doar l-au traversat. Cartiere mizerabile alternează cu altele elegante. Se vede că a fost cândva un oraş cochet, chiar frumos. Case drăguţe sunt acum neîntreţinute, lăsate în paragină de zeci de ani. Se vede că locatarii nu sunt aceeaşi cu cei ce au făcut casele. Nu banii le lipsesc. Dimpotrivă, curţile sunt pline cu obiecte vechi şi noi aruncate sau depozitate. Ceea ce lipseşte este dragostea pentru obiectul în care au investit bani, energie şi speranţe. Acolo unde au fost straturi cu flori, acum sunt gunoaie. Centrul oraşului este, la fel, un amestec de clădiri vechi, la fel de prost întreţinute, cu unele ultramoderne, din sticlă şi beton, ce fac notă discordantă cu vechea arhitectură. Face excepţie un cartier de blocuri noi, toate la fel, la capătul căruia se zăreşte clădirea uriaşă a parlamentului.

Odată cu ieşirea din Bucureşti, atât şoseaua cât şi peisajul se schimbă în mod favorabil. După o sută de kilometri au intrat într-o zonă de munte, cu adevărat pitorească. La un moment dat, pe fereastra autocarului, se zărea un castel ca în cărţile pentru copii. I s-a spus că în interior este şi mai frumos şi că ar merita vizitat. Din nefericite, nu se poate acum. Nu numai că autocarul nu opreşte aici, dar vizitarea castelului durează câteva ore bune. Poate la întoarcere.

Către seară, au ajuns în sfârşit la destinaţie. Călătoria a durat aproape 24 de ore, cu mici pauze cam din patru în patru ore.

Satul în care locuieşte familia Ilenei se află la poalele Munţilor Făgăraş, un lanţ de circa 80 de kilometri, cu înălţimea maximă de aproape 2500 de metri. Aşa i s-a spus. Ea nu i-a măsurat. Gazdele îi aşteptau cu masa plină de tot felul de mâncăruri, în special carne. După o călătorie atât de lungă şi obositoare, ar fi preferat să doarmă, dar nu era posibil. Părinţii Ilenei ar fi fost jigniţi. De bun-venit au primit un pahar cu o băutură alcoolică foarte tare, asemănătoare cu uzo, dar mai puţin parfumată. A simţit imediat că trebuie să mănânce ceva, altfel băutura i s-ar fi urcat la cap. Şi, dacă a mâncat, a mai primit un pahar. Acum nu-i mai era somn. Cu mâncarea a fost mai dificil: mult prea multă, mai ales în acel moment. Nu aveai cui să-i explici însă şi nici cum. Părinţii Ilenei nu ştiu altă limbă decât româna. Fiica lor cea mai mică învaţă engleza la şcoală, dar vocabularul ei este limitat la cel şcolăresc. Profesorii nu au pregătit elevii pentru discuţii reale. Mai are un frate mai mare, care ştie bine limba germană, dar aceasta îi este cu desăvârşire necunoscută Anastasiei. Somnul îi trecuse de tot după ce a început dansul. Un fel de a spune dans. Toată lumea se înveselise datorită băuturii şi acum ţopăiau unul în faţa altuia şi râdeau din orice. Atmosfera conta şi ea era grozavă.

S-au culcat spre dimineaţă, aşa că s-au trezit la prânz, când masa la care au mâncat aseară era din nou plină. Singura diferenţă era o oală mare, din care ieşea un abur plăcut mirositor. Era, desigur, ciorba.

Totuşi, înainte de masă, a reuşit să facă o plimbare de recunoaştere prin jur. Casa este la poalele muntelui, pe malul unui râu, mai sus faţă de acesta cu circa 20 de metri. Între casă şi râu, terenul a fost nivelat, astfel că acolo au amenajat o frumoasă grădină de zarzavaturi, alături de o foarte mică livadă.

În ultimul timp, o parte din grădină a fost sacrificată, pentru a face loc unui bazin pentru peşti, o adevărată mini-păstrăvărie. Apa necesară este adusă din râu, printr-un jgheab în amonte cu 100 de metri. Râul are un debit mare pe tot parcursul anului, iar jgheabul are şi el debitul unui pârâu serios. Prin grădină, jgheabul are aspectul unui pârâu cu un farmec deosebit, fără a mai vorbi de utilitatea lui.

O deviaţie a jgheabului alimentează o micro-hidrocentrală electrică. Cu o foarte mică investiţie, au energia electrică asigurată gratis. Asemenea micro-hidrocentrale s-ar putea construi din 20 în 20 de metri pe toate râurile de la poalele munţilor, acolo unde sunt oameni vrednici să le supravegheze şi întreţine, mai ales că întreţinerea lor ar fi o bagatelă. În această gospodărie, oamenii au dovedit că se poate.

Mai mult decât atât, deşi aici soarele străluceşte pe cer mai puţin decât în Atena, proprietarii au investit şi într-o instalaţie de captare a energiei solare, pentru apă caldă menajeră.

Casa are încălzire centrală cu energia asigurată de micro-centrala electrică proprie. Pentru siguranţă, sunt conectaţi şi la reţeaua electrică naţională, din care însă consumă foarte puţin sau deloc.

O casă, în aparenţă modestă, într-un sat modest, are confortul ce lipseşte multor vile cu pretenţii. Deci, se poate!

Zona de munte în care se află este săracă şi oferă puţine oportunităţi. În consecinţă, oamenii nu sunt bogaţi, dar sunt vrednici.

* *

*

Din jurnalul lui Kostas:

Nu-mi daţi sfaturi; pot să greşesc şi singur.

----------------------

Zilele trecute, s-a inaugurat o nouă statuie în Palaio Faliro, chiar pe malul mării. Îl reprezintă pe împăratul Constantin Paleologul, ultimul împărat al Imperiului Bizantin. N-aş zice că e frumoasă, dar gusturile sunt întotdeauna relative. De obicei, statuile ecvestre sunt mai dinamice. Aceasta este voit statică. Călăreţul are un braţ ridicat, parcă ar vrea să binecuvânteze. Nu cred că şi-a propus să-i creştineze pe turci. Calul parcă tocmai atunci s-a oprit brusc. Stă bine înfipt pe picioarele din faţă, iar poziţia capului arată că nu va merge mai departe. Desigur, este voinţa călăreţului, dar se poate interpreta şi ca dorinţa calului de a sta, fiindcă vrea să facă ceva. Poziţia cozii spune ce vrea el să facă. Este aceasta o modalitate de a ilustra cucerirea Constantinopolelui de către turci?

Oricum, îmi place ideea ridicării de monumente în onoarea celor ce au marcat istoria ţării. Chiar şi a regilor, deşi grecii de azi nu vor să audă de monarhie; au alergie la ea. Ei sunt democraţi convinşi. Cu toate acestea, îşi respectă şi cultivă istoria, regii fiind şi ei parte a istoriei lor. În parcul central, plăcuţe indicatoare precizează că a fost parcul palatului regal, iar două alei poartă numele primului rege, Otto, şi a soţiei sale, Amalia. Dealtfel, prenumele Amalia, de origine germană, este astăzi larg folosit în Grecia. Bulevardul din faţa parcului poartă şi el numele Amalia, ca şi hotelul de vizavi. La intrarea în parcul Pediou Areos Gardens străjuieşte imensa statuie a regelui Constantin. Pe bulevardul Stadiou se află o statuie a cuiva cu un coif, dar nu ştiu pe cine reprezintă.

----------------------

Grecia, ţară a contradicţiilor

Şoferii, nu numai că respectă regulile de circulaţie, dar sunt deosebit de politicoşi şi înţelegători cu partenerii de trafic şi chiar cu pietonii. Pe trotuare însă, aceiaşi oameni sunt de bădărănie, neîntâlnită nicăieri în lume, nici în cele mai umile aşezări. Bărbaţii, nu şi femeile! Dacă doi bărbaţi se intersectează într-un spaţiu îngust, se laminează şi trec simultan, fiindcă nici unul nu vrea să cedeze. Dacă însă se întâlneşte un bărbat cu o femeie, atunci femeia aşteaptă resemnată să treacă mai întâi mitocanul. De fiecare dată când am acordat prioritate unei femei am văzut că i-am creat o bucurie, cu care nu se mai întâlnise de foarte mult timp, poate niciodată.

Din occident au luat moda plimbatului căţeilor pe stradă. Este un bun prilej de socializare, mai ales pentru femeile în căutarea unui viitor soţ. Nici nu le trece prin minte însă să cureţe rahatul lăsat de căţei. Dimpotrivă, folosesc plimbarea pentru a nu-şi murdări casa, ceea ce nu mai este un semn de civilizaţie, ci – dimpotrivă – o dovadă de nesimţire sau de necunoaştere a ceea ce însemnă de fapt civilizaţia, cu prima ei regulă, cea mai elementară: respectă-ţi concetăţenii.

Da, Grecia este o ţară a contradicţiilor. Preocuparea lor pentru vegetaţie, faptul că în orice zi a anului există flori pe toate străzile şi în majoritatea balcoanelor, creează o atmosferă ce te obligă să tragi concluzia că locatarii sunt oameni cu o mare sensibilitate. Florile nu cresc singure, pe stânci. Ele sunt cultivate, udate, întreţinute, ceea ce presupune muncă şi bani, adică tocmai ceea ce grecilor le lipseşte. Pentru flori însă sunt dispuşi să facă sacrificii. Asta n-au luat-o din occident. În Florida, vegetaţia creşte singură şi oamenii se străduiesc să scape de ea. Plăcerea de a admira şi cultiva flori este o calitate ce le aparţine grecilor. Unele lucrări de construcţii sunt foarte bine făcute şi nu aşa cum văd prin alte părţi. Administraţia merită felicitări. Dar, pe indicatoarele de străzi şi cele din staţiile de autobuze, cetăţenii lipesc afişe peste afişe, astfel că, în scurt timp, textul nu mai poate fi citit. Deşi autorii lor pot fi identificaţi cu uşurinţă chiar după adresa lăsată de ei înşişi pe afişe, nimeni nu ia măsuri.

-------------------

Grecii gesticulează mult când vorbesc. O fac chiar şi la telefon. De aceea, dispozitivele hands-free le sunt de mare ajutor, fiindcă pot folosi ambele mâini. Când merg pe stradă, nu e întotdeauna clar dacă fac jogging, vorbesc la telefonul mobil, sau vorbesc singuri (obicei destul de frecvent).

-------------------

În faţa unui obiect de artă orientală, spre exemplu, apreciezi calităţile lui estetice, dar obiectul îţi este străin. Un templu grec, o statuie sau un simplu obiect de artă populară greacă te fac să te simţi acasă. Nu în apartamentul tău din bloc, ci acasă, în interiorul tău cel mai intim. Obiectul te reprezintă, iar tu eşti în el.

-------------------

Există câteva persoane, care fac baie în mare în fiecare zi, inclusiv iarna. Dacă plouă, se adăpostesc sub o copertină, unde joacă table, mănâncă, stau de vorbă sau nu fac nimic şi, din când în când intră în apă. Unii o singură dată, alţii de mai multe ori. Programul lor zilnic cuprinde câteva ore la mare, pentru unii, aproape toată ziua.

O doamna cam la 50 de ani vine cu bicicleta, semn că locuieşte mai departe. Nu foarte departe, fiindcă am văzut-o in piaţa din cartierul nostru. Se dezbracă sub cerul liber şi îşi lasă hainele acolo. Dacă plouă, are o pelerină, cu care acoperă lenjeria, dar care se udă oricum, chiar în timp ce se dezbracă. Face puţină gimnastică şi apoi intră in apă. Înoată cel puţin un sfert de oră, apoi aleargă pe nisip, se îmbracă şi pleacă pe bicicletă. În jumătatea de jos a corpului are o suferinţă, vizibilă în timpul alergării. Este întotdeauna singură. Rareori am văzut-o schimbând câteva vorbe cu cineva.

-------------------

Afrodita a apărut din spuma mării, dar nu spuma a creat-o, ci marea, şi nu singură, ci fecundată de cer, prin penisul lui Uranus, aruncat de către Cronos, după ce i l-a tăiat. Cerul şi marea s-au cuplat deci pentru a crea simbolul frumuseţii.

-------------------

Când se îmbrăţişează Zeus cu Hera se produce furtună în Univers. Astăzi a plouat torenţial, ploaia fiind precedată de furtună. Nu se ştie ca, în timpul din urmă, cei doi să mai fi făcut copii. Au îmbătrânit şi ei! În consecinţă, a plouat degeaba. Ba nu, la ceva tot a folosit: a spălat trotuarele de rahatul căţeilor, pe care nesimţiţii îi scot la plimbare.

-------------------

Am aflat: pe bulevardul Stadiou se află statuia lui Theodoros Kolokotronis. Nu a fost rege, ci feld-mareşal în armata greacă, în timpul Războiului de Independenţă.

----------------------

Privesc la balcoanele blocului din faţa mea. Au rastele pentru întins rufele la uscat montate pe balustradă, astfel că rufele atârnă în exterior, cu toate că, în magazine, există rastele mobile, ce pot fi aşezate oriunde, în interior. De la unele balcoane, cearşafurile atârnă peste balconul de la etajul inferior, acoperind aproape complet vederea locatarilor de acolo. Cum de grecii – impulsivi şi arţăgoşi – sunt toleranţi faţă de lipsa de civilizaţie a vecinilor? Singura explicaţie este faptul că majoritatea sunt oameni de aceeaşi factură, procedează la fel, se simt cu musca pe căciulă şi nu îndrăznesc să-şi admonesteze vecinul. Cei câţiva cu altă educaţie sunt minoritari şi – ne-având încotro – suportă.

S-au inspirat probabil din filmele italiene sau despre italieni. Le-a scăpat însă din vedere că cineaştii folosesc asemenea imagini pentru a sugera locul de desfăşurare a acţiunii: o mahala populată de oameni fără educaţie. Ideea că au mentalităţi de mahala în cartiere cu pretenţia de a fi selecte nu le-ar conveni grecilor mei, dar aşa este.

Bine fac americanii că nu pun ferestre la blocurile înalte. Doar geamuri, ce nu se pot deschide. Dintr-un bloc cu peste 100 de etaje, cineva ar arunca ceva pe fereastră cel puţin odată pe minut. Străzile ar avea nevoie de plasă de protecţie a trecătorilor.

---------------------

Trecând prin diferitele cartiere ale Atenei, ai senzaţia că traversezi oraşe diferite, chiar epoci diferite. Şi nu e vorba doar de construcţii şi străzi. Şi în alte oraşe, ba chiar în majoritatea celor mai vechi, poţi identifica cartiere foarte diferite între ele, în funcţie de istoria lor. În Atena însă şi populaţia este diferită. În cartierele mai vechi, predomină populaţia autohtonă a Greciei, cu oameni scunzi. Bărbaţii sunt mai viguroşi. Femeile în vârstă însă merg greu; se vede că au beteşuguri în jumătatea de jos a corpului. Dintre cele mai tinere, multe sunt formidabil de grase. Dacă, vreodată, ţi-ai închipuit că ştii totul despre graşi, constaţi că nu ştiai nimic. Se spune despre americani că sunt graşi. Este adevărat; pe an ce trece sunt tot mai graşi. Ei sunt însă şi înalţi, iar kilogramele suplimentare se distribuie pe toată înălţimea. La un metru şi jumătate însă – uneori chiar mai puţin - câteva kilograme în plus transformă corpul într-un balon. Acesta este cazul fericit. Uneori, numărul kilogramelor suplimentare este cu mult mai mare. Rezultatul este o masă de grăsime, pe care pielea cu greu o mai poate reţine şi te aştepţi să se spargă în orice clipă. Iar când această masă începe să se mişte, trebuie să te uiţi în altă direcţie. Pare de necrezut, dar ceea ce părea un balon este o fiinţă. Imaginea este cumplită.

Cum au ajuns în asemenea hal nu ştiu. Cea mai simplă explicaţie este lenea, asociată cu mâncarea bună, cu care strămoşii lor nu erau obişnuiţi. Ar mai putea fi şi un tratament greşit din partea părinţilor, ce şi-au dorit copii înalţi şi frumoşi, dar care le-a mărit diametrul şi nu înălţimea. Mi-e milă de ele, dar pe lângă grăsime se vede şi o foarte mare doză de nesimţire, ceea ce susţine prima ipoteză: mănâncă la o singură masă mai mult decât mine toată ziua. Şi au cel puţin patru mese pe zi. M-aş aştepta ca măcar între mese să facă puţină mişcare. Aşi! Stau la cafenea unde . . . mai gustă câte ceva, de obicei dulce. Atunci când discută – deşi mai mult moţăie – subiectul preferat este „ce să mănânce pentru ca să slăbească?”.

Dar, am scris despre grase şi am uitat de unde am plecat. Despre cartiere. Glyfada şi Voula sunt cartierele snoabe de la malul mării. Acolo locuiesc oameni bogaţi, mulţi străini. Păduri de catarge ale ambarcaţiunilor de lux ocupă cea mai mare parte a litoralului. Nu e mai nimic grecesc acolo. Kifisia este un alt cartier de lux, la cealaltă extremitate a oraşului, către aeroport. Şi aici locuiesc oameni cu bani. Pe străzi se află prea puţini pietoni, pentru ca să-ţi poţi face o impresie despre specificul locului. Toată lumea circulă în maşini.

Mie cel mai mult îmi place Palaio Faliro. Aici se află mulţi greci veniţi din alte ţări, pe unde ei, sau părinţii lor au ajuns din varii motive. Acolo, s-au amestecat cu localnicii şi au rezultat copii mai înalţi, unii chiar blonzi. Există chiar şi prin alte cartiere asemenea exemplare, în special prin cartierele centrale, cum ar fi Kolonaki. Cei ce vor să facă jogging tot în Palaio Faliro vin, pentru că aici faleza este lată şi luminată noaptea. Unii fac jogging pe biciclete. Vin cu ele în tramvai, autobuz sau autoturism şi se plimbă pe litoral. Pe lângă bicicletă, mai important decât ea, este echipamentul, identic cu cel al cicliştilor profesionişti. Cea mai amuzantă a fost o fetiţă de 3-4 ani, cu trotinetă şi cască de biciclist. Este un loc de plimbare pentru toată lumea: bătrâni, tineri îndrăgostiţi, mame şi chiar taţi împingând cărucioare cu bebeluşi; tot ce vrei. Te simţi ca într-o staţiune de odihnă în orice zi a anului. Vara sunt şi turişti, dar iarna faleza este la fel de animată de către localnici. În apropiere se vede Pireul, feeric noaptea, cu luminile reflectate în apa mării, iar în apropiere cartierul Kalithea, ceea ce înseamnă „vedere frumoasă”, deşi tot la Palaio Faliro e mai frumos.

-----------------------

Se apropie Crăciunul. Pe multe balcoane au apărut Moş Crăciuni în diferite poziţii, sugerând că vine cu cadouri şi intră pe fereastră. Arată frumos! Prin magazine sunt şi brazi artificiali de toate culorile, nu neapărat verzi. O doamnă spunea că grecii nu acordă prea mare importanţă obiceiurilor de Crăciun, argumentând că sunt de sorginte germană şi ei nu-i agreează pe nemţi. Aşteaptă mai curând Anul Nou.

Alegerea zilei de 25 decembrie ca zi a naşterii lui Christos este un compromis între creştini şi adepţii cultului soarelui. Însuşi împăratul Constantin cel Mare era adept al acestui cult, în care Mithra, zeul luminii, "Soarele nebiruit", s-a născut după unele legende dintr-o piatră sau dintr-o peşteră în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se închine. El s-a luptat cu soarele şi a capturat taurul divin, din al cărui sânge au apărut toate plantele şi animalele folositoare omului. Străbătând ziua cerul, Mithra vede şi aude totul din cer sau de pe pământ întrucât el are 10.000 de ochi şi 1000 de urechi. El este înarmat cu o măciucă, cu care alungă demonii (alegorie pentru nori) ce năvălesc spre el.

-------------------

Trebuie făcută distincţie între credinţă, religie, biserică şi preotul de lângă tine. Credinţa este imanentă oricărui individ şi ea depinde de personalitatea fiecăruia, de factori psihologici şi motivaţionali. Religiile sunt încercări de răspuns la credinţa oamenilor şi ele depind de societatea în care s-au format şi evoluţia lor istorică. Biserica este materializarea în plan social a religiei respective. Ea este o instituţie. Preotul de lângă tine este un om ca toţi oamenii. Relaţia dintre preot şi enoriaşi depinde de gradul lor de cultură, de cât de apropiaţi sunt cei doi din acest punct de vedere.

Nevoia de a crede este naturală. Ea va exista întotdeauna, şi, prin ea, şi religia. Oamenii au nevoie de un suport psihologic, de o motivaţie a propriei lor lupte pentru existenţă.

Divinitatea este ca soarele. Ne dă, fără să pretindă nimic de la noi. Este problema noastră dacă suntem sau nu capabili să-i folosim darurile. De asemenea, dacă acţionăm sau ne poziţionăm nepotrivit, s-ar putea să suferim unele consecinţe neplăcute, aşa după cum şederea sub razele soarelui – atât de folositoare vieţii pe pământ – ne arde pielea la expunere exagerată. „Unirea cu Dumnezeu”, căutarea punţii de trecere către mântuire, este similară cu dorinţa de a ne muta locuinţa în soare. Ne-am arde înainte de a ajunge acolo.

-------------------

Religia este ca o fereastra frumos colorată; din acest motiv însă nu mai este transparentă, deci nu mai vezi nimic prin ea.

-----------------------

Zi de primăvară de 1 ianuarie. Au ieşit pe faleză cu mic cu mare – de fapt, cei mari să-i plimbe pe cei mici – dar şi amatorii de jogging sau doar de plimbare prin aer curat şi soare. Este un adevărat exod. Câţiva ambiţioşi, înoată în mare. De altfel, după solstiţiul de iarnă, ziua a început să crească, deci vine primăvara. (Sa nu spună careva că sunt pesimist) Spre deosebire de Miami, unde era umed, şi New York, unde era frig, în Atena este cald şi uscat.

Pe când mă plimbam, m-am întâlnit cu o pereche mai în vârstă, soţ-soţie, prieteni de-ai mamei. Ei locuiesc câteva străzi mai sus. El este grec, dintre copiii refugiaţi în România, în urma Războiul Civil. Spre deosebire de majoritatea celor din această categorie, care au vederi comuniste radicale, el este un om inteligent şi ponderat. Nu l-am auzit niciodată rostind frazele lor standard. Pare curios, dar mai avântată în discuţii patriotarde este soţia lui, ateniană prin naştere, zice ea, deşi pare cam rurală.

Le-am relatat că, aseară, înainte de ora 12, am ieşit pe faleză, să vedem de acolo artificiile şi bucuria cu care oamenii intră în noul an. În Omonia, unde fusesem cu câţiva ani în urmă, a fost foarte frumos. Oraşul era scăldat în luminile artificiilor, pe străzi era plin de tineri de toate culorile, de pe toate continentele. După o mică glumă a domnului (Scânteile, oricât de multe, nu fac lumină), mi-au spus că ştiau şi ei de la televizor că şi în New York lumea iese pe stradă să sărbătorească Anul Nou. Le-am răspuns că acolo, în New York, artificiile nu au haz din cauza blocurilor înalte, iar aglomeraţia din Time Square era cumplită. Trebuia să vii din timp pentru ca să pătrunzi în piaţa propriu zisă. Veselia oamenilor, buna dispoziţie, poate şi băutura, creau însă o atmosferă care compensa orice efort. În Miami, în schimb, artificiile erau deosebit de frumoase, datorită caselor mai rarefiate, dar lumea în stradă era mai puţină. Aici, în Palaio Faliro, atmosfera dăruită de Cel de Sus a fost deosebit de plăcută. După două zile de ploaie, era aproape senin şi surprinzător de cald. Nici o adiere de vânt. La ora 0, spre Pireu se vedeau artificii multicolore. Când însă mi-am exprimat dezamăgirea pentru că, în Palaio Faliro, totul era pustiu, ea mi-a explicat că liniştea de aici se datorează temerii ca hoţii să nu-i jefuiască. Ca urmare, ei rămân în casă, s-o păzească.. Într-adevăr, doar un grup de şase tineri, băieţi şi fete, am întâlnit pe faleză. Pe Sf. Alexandru, strada principală din cartier, nu era nici un om. Nici vorbă de artificii. Nu ştiu unde erau şi ce făceau toţi de aici, fiindcă doar câteva ferestre erau luminate. Chiar şi restaurantele erau toate închise. Mă gândeam să-i spun gluma cu ce fac unii oamenii când nu au ce face (se dezbracă şi îşi păzesc hainele), dar m-am abţinut. Soţul doamnei, în schimb, m-a ajutat:

- În România, am auzit o vorbă: „dormeai cu punga cu galbeni sub cap şi-ţi era frică să nu ţi-o furi singur”.

Oricum, argumentaţia doamnei nu stătea în picioare. Ea ar putea fi valabilă pentru persoanele în vârstă. Majoritatea celor ce ies în stradă şi privesc sau lansează artificii sunt tineri şi adolescenţi. Are deci cine să păzească casa.

Soto voce, în speranţa că soţia lui nu va auzi, s-a destăinuit, spunându-mi că unul dintre cei patru tineri, ce-i văzusem aseară pe faleză, era probabil fiul lor, împreună cu prietenii lui.

-----------------------

Am în faţă circa 20 de porumbei, care ciugulesc grăunţe: Printre ei, este unul care nu mănâncă; este preocupat să-i alunge pe ceilalţi. Se apropie ameninţător de câte un porumbel, acesta recepţionează mesajul şi zboară un metru sau doi mai încolo şi ciuguleşte în continuare. Hrană este destulă şi pe o suprafaţă destul de mare. Cel agresiv se îndreaptă atunci spre alt porumbel, care procedează la fel. Lupta continuă. Porumbeii – deşi aleşi de Picasso ca simbol al păcii (de ce?) - se bat între ei fără milă. Chiar dacă grămada de grăunţe este imensă, suficientă să alimenteze timp de 100 de ani toţi porumbeii din lume, se găseşte câte unul care vrea să-i alunge pe toţi ceilalţi, din dorinţa de a păstra grămada doar pentru el. Are asta vreo legătură cu faptul că porumbeii formează perechi stabile pe tot parcursul vieţii lor?

-----------------------

Astăzi sunt câţiva oameni în apă; pe plajă sunt doar porumbei. Este înnourat; mai devreme chiar a plouat.

-----------------------

Îmi place că majoritatea denumirilor din spaţiul public sunt scrise şi cu caractere latine, dar când văd scris ’polis’ eu mă gândesc la poliţie; aici însă este vorba despre ceva orăşenesc, cu sensul de public, de la „póli”, care înseamnă oraş. De exemplu „parcare publică” şi nu parcarea poliţiei.

-----------------------

Mai demult, am construit o glumă, pornind de la o întâmplare reală. Era cam aşa: „Dacă unei grecoaice îi acorzi prioritate la trecerea printr-un spaţiu îngust sau la intrarea într-un mijloc de transport în comun, îţi va mulţumi printr-un „Thank you”, chiar dacă nu ştie limba engleză. Nu este fandoseală; explicaţia e simplă: nici un grec nu va face un asemenea gest, deci autorul este un străin, şi trebuie să-i mulţumească într-o limbă de circulaţie internaţională.” Între timp, am constatat că nu a fost o întâmplare, ci crudul adevăr. Mi s-a întâmplat nu odată, ci de cele mai multe ori, cu varianta „Merci beaucoup. Vous êtes très aimable”, în special din partea doamnelor mai în vârstă, care ştiu limba franceză.

-----------------------

Atât mama cât şi tata sunt greci. Ambii şi-au păstrat naţionalitatea greacă, deşi au fost educaţi în Anglia şi au primit cetăţenie engleză, pentru ca, ulterior să devină americani. Eu am fost conceput în Anglia (sau poate în Elveţia – nu-mi este încă destul de clar), m-am născut în Australia, dar prima mea cetăţenie, adică după ce am devenit major, a fost cea de american. În sinea mea însă, m-am considerat întotdeauna grec, iar Grecia a fost pentru mine un ideal, ţara care a însămânţat cultura mai întâi în Europa şi apoi, prin intermediul Europei, în SUA. Am fost mândru că sunt grec şi poate că uneori păream exagerat în faţa colegilor şi prietenilor americani, lăudând istoria şi civilizaţia antică. Cum americanii nu au o istorie comparabilă nici măcar cu a celorlalte ţări europene, insistenţele mele asupra istoriei antice a Greciei erau dezavuate, dar eu tot mândru eram: „sunteţi voi, americanii, nişte inculţi. Noi, grecii, v-am făcut ceea ce sunteţi”. Uneori eram chiar mai abrupt şi foloseam expresii dure, făcându-i pe americani simpli parveniţi, ceea ce nu mă avantaja, dar eram satisfăcut.

Acum sunt un grec în Grecia. Cunoştinţele mă . . . era să zic admiră, dar ar fi exagerat . . . consideră că aş avea unele atu-uri. Mie mi se par dezavantaje din două motive:

- din punct de vedere psihologic sunt încă un inadaptat;

- din punct de vedere practic, de fiecare dată când eu fac sau vreau să fac ceva aşa cum obişnuiam să procedez în USA, constat că, în Grecia este neadecvat. Se întâmplă în unele situaţii dintre cele mai simple. În cele mai complexe e cu atât mai grav.

În privinţa problemelor economice, sunt de-a dreptul derutat. Specialitatea mea este tocmai economia; sunt absolvent al unei universităţi cu acest profil. Ceea ce face Grecia în acest moment nu se încadrează nicicum în recomandările de progres ale vreunei doctrine economice, începând cu cea a lui Adam Smith şi terminând cu cele mai moderne. Ba, parcă, dimpotrivă, face totul pentru regres şi nu pentru progres. K.K.E. – Partidul Comunist Grec – de fapt o sucursală a propagandei ruseşti, speculează înclinaţiile „democratice” ale grecilor şi îi agită, provocând doar anarhie. În Statele Unite ar fi fost arestaţi. Dacă Marx a fost filosof, atunci a fost primul care a construit o doctrină bazată pe ură şi crimă. El nu a intuit evoluţia societăţii. A fost doar un ideolog al timpului său, care a ştiut să speculeze ceea ce ştia toată lumea şi să instige prostimea împotriva vârfurilor societăţii. În condiţiile în care industria era în plină dezvoltare, el a apreciat că muncitorii vor deveni majoritari şi vor conduce societatea. Nu numai că este o prostie (agricultorii erau majoritari şi n-au condus niciodată), dar ei nu sunt majoritari nici azi. Dimpotrivă, numărul lor scade treptat. Ceea ce contează nu este numărul celor ce pot fi mobilizaţi, ci ideea care mobilizează.

Există şi o variantă optimistă: aprecierile mele sunt naive, poate chiar greşite. De fapt, eu sunt cu totul lipsit de experienţă şi judec doar după cele învăţate la facultate şi pe care, poate, nici nu le-am înţeles prea bine. Îmi lipseşte experienţa, practica. În varianta pesimistă, însă . . . nu, asta mă cutremură; Grecia este acum ţara în care locuiesc.

-----------------------

1. Civilizaţiile s-au format în jurul apelor, în special al marilor. Apa a favorizat comerţul, iar o flotă bună puterea politică.

2. Astăzi, marea are un rol cu mult mai mic.

3. Grecia nu mai este un nod de comunicaţii.

4. Comerţul, mai ales cel mare, nu mai are nevoie de sedii în nodurile de comunicaţii. El se dirijează din birouri, aflate oriunde în lume, fie şi pe plaja din Miami. La faţa locului se află trepăduşii.

-----------------------

Grecii nu merg la cafenea să-şi bea cafeaua de după masă. Nu, după masă se culcă. Ei vin la cafenea de două ori pe zi. Mai întâi, dimineaţa, după cum reuşesc să se scoale. Orele de vârf sunt între 11 şi 12, după care pleacă la masă. A doua repriză este seara, începând cu ora 19. Vârful este între 22 şi 23, dar se prelungeşte după miezul nopţii, în special vara.

-----------------------

Am învăţat la geometrie să desenăm figuri geometrice simple în plan. Mai complicat a fost să desenăm pe hârtie obiecte cu trei dimensiuni, deşi spaţiul în care vieţuim are trei dimensiuni. Obiecte cu patru dimensiuni nu putem nici să ne imaginăm, dar mite să le desenăm. Şi totuşi, matematicienii au elaborat teorii în spaţiu cu patru dimensiuni şi chiar mai multe. Teoretic, nici nu-i greu. Dacă putem scrie x+y+z, de ce nu am scrie şi x+y+z+w? Dar dacă spaţiu cu patru sau n dimensiuni chiar există? Nu-l vom sesiza niciodată, pentru că nu avem organele de simţ necesare.

-----------------------------

Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte.

De azi dimineaţă caut o hârtie pe care am notat ceva şi n-o găsesc. Nu s-a pierdut, asta e sigur, pentru că prin hârtiile mele nu umblă nimeni altcineva, iar eu nu le arunc decât pe cele foarte vechi, după o atentă verificare şi – chiar şi atunci - înainte de a le arunca, fac cel puţin o copie. Mă gândesc însă la constatarea ce tocmai am enunţat-o. Nu pretind că ar fi 100% originală. Poate că au mai făcut-o şi alţii. Ea seamănă cu Principiul lui Lavoisier-Lomonosov: nimic nu se pierde; totul se transformă. Nici el nu era nou. Într-o epocă materialistă, ei i-au dat o interpretare materialistă. O spusese şi Ovidiu, în Metamorphoses: „Omnia mutantur, nihil interit” (Toate se schimbă, nimic nu se pierde). Grecii spuneau „Nimic nu se naşte din nimic; totul devine din ceva ce a existat înainte.” În religiile orientale, principiul exista demult, sub forma reîncarnărilor succesive. Ceea ce le-a scăpat lor, a fost faptul că, mai înainte de a se reîncarna, omul – pentru că noi la el ne gândim – a căzut din Universul original, în care va reveni după purificare. Din punctul de vedere al Universului, el este un rătăcit, ce urmează să fie găsit şi recuperat. Iată deci că principiul meu este cu mult mai general, cel mai general, fiindcă de la el porneşte totul. Nimic nu se pierde; totul se rătăceşte. Dacă cel al lui Lavoisier-Lomonosov este Principiul numărul 1 al termodinamicii, al meu este Principiul numărul 0. Dacă şi valoarea lui este tot zero, înseamnă că am atins perfecţiunea.

Poate că, până deseară, îmi găsesc şi hârtia.

-----------------------

Vorbind cu vecinul de apartament, un grec în vârstă, despre instalatorul ce urma să efectueze o reparaţie comună, m-a întrebat dacă este grec. Răspunsul meu afirmativ l-a dezamăgit.

-----------------------

Shakespeare e mare nu pentru că a pus întrebarea „A fi sau a nu fi?”, ci pentru că a avut înţelepciunea să nu răspundă la ea.

-----------------------

Grecul, dacă nu ştie, fabulează. Nu spune niciodată că nu ştie.

-----------------------

Viaţa mi-a fost dată şi îmi va fi luată; deci nu-mi aparţine. Doar modul în care mi-o trăiesc îmi aparţine. De el depinde felul în care o voi valorifica, roadele pe care le voi culege. Trupul meu este ca o bucată de pământ, ce mi s-a împrumutat pentru un timp limitat. Recolta, dacă va fi vreuna, depinde de ştiinţa cu care voi cultiva acest pământ (trupul meu), dar şi de calitatea lui, pe de o parte, şi de condiţiile meteorologice, pe de altă parte. Tocmai am spus o banalitate, dar puteam să n-o spun?

-----------------------

Creştinismul a preluat obiceiuri, sărbători şi chiar mituri străvechi şi le-a dat o nouă haină, potrivită noii religii: Crăciunul, Sf. Dimitrie etc.

-----------------------

Religiile nu se diferenţiază între ele după criterii simpliste ca monoteiste, bi, tri, tetra sau politeiste. Criteriile sunt cu mult mai subtile. În plus, naşterea lor este doar în mod simbolic legată de un anume moment sau persoană: Budha, Aketanon, Iisus, Mahomed sau oricare altul. Cât despre Iisus, el nici nu a afirmat că doreşte să producă o schismă în sânul religiei iudaice, nici vorbă de o nouă religie. El vroia doar să îndrepte greşelile preoţilor. Idei creştine existau însă cu mult înaintea sa, iar altele au apărut după el, astfel că ceea ce înţelegem noi astăzi prin creştinism este un complex de idei format în timp. Religia, filosofia, mentalităţile oamenilor evoluează continuu şi se influenţează reciproc.

--------------

- Elicopterele şi avioanele cu reacţie, deşi au mecanisme de propulsare diferite, fac un zgomot asemănător.

- Plânge aerul lovit. Altă explicaţie nu e!

* *

*

- Dormeai?

o Tocmai m-ai întrerupt din lectură; visam că citesc.

- Era măcar frumos ce visai?

o Visam despre societatea perfectă.

- Atunci am făcut bine că te-am trezit.

o Stai să vezi! Adică să văd şi eu ce-am gândit în somn.

- Somnul raţiunii naşte monştri.

o Uite! Hoţia, corupţia şi toate celelalte rele sunt tendinţe universale. Ele se manifestă însă numai acolo unde societatea este permisivă. În localităţile rurale tradiţionale, opinia publică – „ochiul satului”, cum se spunea – este cea mai puternică frână în calea fărădelegilor. Acolo, pentru că totul este la vedere, nu se poate ascunde nimic; funcţionează ruşinea.

- De unde ştii tu cum e la ţară? N-ai trăit niciodată acolo.

o Ei, lasă că ştiu. Din literatură, din filme . . . Să continui! La polul opus, în marile aglomeraţii urbane, ar putea funcţiona civilizaţia. Realitatea dovedeşte că soluţia nu este viabilă. Doar frica de teama legii funcţionează şi numai acolo unde ea este impusă cu fermitate. Ar rezulta de aici că dictatura este de preferat. Deşi termenul este compromis, soluţia merită analizată, evitând, bineînţeles variante de genul „dictatura proletariatului”. Despre ea nu merită să vorbim. „Dictatura legii” este insă o inepţie asemănătoare. Aşa după cum societatea comunistă s-a dovedit a fi o utopie, un cod legislativ perfect nu este altceva decât o altă variantă, la fel de utopică.

- Justiţia modernă pleacă de la ideea că ansamblul legilor trebuie să fie perfect, iar procesele trebuie să se desfăşoare potrivit regulilor şi nu după opinia judecătorilor, care pot greşi. Dacă legile nu sunt încă perfecte, ele pot fi perfecţionate.

o Ar fi grozav, dacă nu ar fi utopic. Un concept asemănător, cel de societate comunistă ideală, cu planificare centralizată, a fost deja experimentat. Efectele lui le cunoaştem. Însăşi ideea de perfecţiune denotă deja infatuare şi un nivel de ignoranţă inacceptabil. Natura nu este un mecanism perfect şi tocmai dezechilibrele, imperfecţiunile, sunt cele care o menţin vie. Societatea umană este şi ea o parte a Naturii.

- Mie mi se pare că cel mai bine este să nu ai de-a face cu justiţia. Acum scoală-te, că azi avem treabă împreună.

* *

*

Zilele trecute, la cafenea, Miky a sărit din braţele Anastasiei şi a alergat să miroase câinele unui bărbat, care se oprise să stea de vorbă cu un prieten. Era un câine alb, foarte frumos, cu blana curată, dar foarte mare pentru Miky - o bijuterie de 20 centimetri, din rasa yorkshire terrier. Nu-l interesa botul celuilalt, care ar fi putut să se aplece, deşi nu părea interesat. Miky voia să-i miroase fundul, motiv pentru care se ridica pe lăbuţele din spate. Cum nici aşa nu ajungea prea bine, din când în când sărea în sus; apoi, întorcea capul către stăpâna lui şi lătra scurt, încercând astfel să-i spună ceva, după care sărea parcă cu mai mult elan. Era mai mult decât nostim. Toţi cei din jur, clienţi ai cafenelei sau trecători, priveau la el şi se amuzau. Miky era actor aplaudat la scenă deschisă.

- Vorbiţi despre sentimentele oamenilor cu privire la animale. Eu am încă în memorie un caz foarte concret, fiindcă l-am simţit pe pielea mea. Cu mai mulţi ani în urmă, vizavi de blocul în care tocmai mă mutasem, unul abia construit, se afla o casă, locuită de către o familie în vârstă, ce ţinea un câine. Pentru a nu strica cele câteva straturi de zarzavat, libertatea lui de mişcare era limitată la un ţarc de 2 x 1,5 metri. Necazul nostru, al locatarilor blocului, era faptul că, în timpul nopţii, acest câine scotea la fiecare 30 de secunde un sunet jalnic, mai mult un scheunat decât lătrat, exprimând o stare sufletească şi nimic altceva. În timpul zilei dormea. Proprietarilor, probabil cu auzul mai slab, nu le-a păsat de necazurile provocate nouă. După câtva timp, câinele a murit. Nu ştiu dacă de bătrâneţe sau otrăvit de cineva, fiindcă nopţile noastre deveniseră sinistre. După câteva zile, au primit de la copiii lor un alt câine tânăr. Câţiva ani a fost bine. De câtva timp însă, a dobândit aceleaşi reacţii. Are un alt timbru, viguros încă. Din fericire, deocamdată este activ doar în timpul zilei. Noaptea tace. Nu ştiu pentru cât timp. Este evident că evoluţia lui este aceeaşi, indusă de aceleaşi condiţii.

o Şi câinii se pot îmbolnăvi de astenie nervoasă, dacă li se creează condiţii omeneşti de viaţă.

- Da, am auzit şi eu gluma asta. Afirmaţia „Omul poate îmbolnăvi de astenie nervoasă chiar şi un câine” este, din păcate, mai adevărată.

o Eu am o amintire cu oameni, nu cu animale. Nu era un câine, ci un copil. Într-o vară, în fiecare dimineaţă, o vecină de la o altă scară a blocului unde stau îşi aşeza copilul de sub un an pe o pătură pe peluza din spatele blocului. Îl lăsa acolo, fără nici o supraveghere. El încă nu putea să meargă, aşa că era condamnat să stea acolo, pe pătură. Spaţiul îi oferea siguranţă, dar copilul era singur. Scâncea, asemenea câinelui despre care vorbeai tu, cam tot la 30 de secunde. Singura diferenţă era sunetul: ceva ce, poate, ar fi vrut să semene cu „mama”, dar încă nu era suficient de articulat.

§ Eu mă declar incapabilă să comentez pe această temă. Îmi sfâşie inima. Uneori, oamenii nu sunt umani.

Atena, 2012

- Am impresia că uzo mă prosteşte.

o Cred că, dimpotrivă, te deşteaptă, fiindcă ţi-a oferit posibilitatea să constaţi acest lucru.

- Oh, dar ce colier grozav are căţelul tău! Are chiar şi o cruce atârnată de el. L-ai botezat cumva?

o Nu fii rău, Vezi că te aude Anastasia. Este cadoul ei.

- Cu ce ocazie? Este ziua lui, sau a ta?

o Nu e ziua lui şi nici a mea. Este copilul lui Dixi, căţeluşa ei.

- Nu al lui Miki?

o Nu, că Miki e băiat. Dixi, cealaltă căţeluşă. Mi l-a făcut mie cadou, dar îl iubeşte ca şi cum ar fi încă al ei.

- Da, dragostea ei pentru animale este într-adevăr formidabilă.

o Pe urâtul ăsta, cum îl vede, îl sărută pe toate părţile.

- Nu trebuie s-o judeci prea dur. Trebuie să-şi manifeste şi ea dragostea faţă de cineva.

o Aici ai dreptate. Comportarea Anastasiei poate părea deplasată, dar ea trebuie înţeleasă. O persoană care nu a fost mângâiată niciodată, care nu a primit cadouri decât unele nesemnificative în copilărie, poate simţi nevoia să facă ea pentru alţii, ceea ce nu au făcut alţii pentru ea. Şi cum, mai ales după o anumită vârstă, nu-şi poate permite cu alţi oameni, o face cu animalele. Sentimentele ei nu s-au tocit, ci – dimpotrivă – s-au amplificat. Privind-o cum îşi mângâie şi alintă căţelul (Miki mu, agapi mu), înţelegi că nu este nimic formal, că sunt sentimente autentice deosebit de puternice. Impresionant este că şi căţelul răspunde la fel. Nu am văzut două persoane să-şi exprime sentimentele cu aceeaşi dăruire.

- Despre iubitorii de animale de casă se spune că ei nu au un surplus de dragoste pentru animale, ci o nevoie de dragoste din partea altora, către ei. Ei nu întreţin orice animal, ci numai pe cele ce pot fi dresate să-şi manifeste ataşamentul faţă de cel ce le mângâie şi le dă de mâncare. Aceşti oameni simt nevoia de a fi iubiţi de cineva. Nu este vorba despre iubirea pentru animale, ci despre nevoia de a fi iubit.

o Ceea ce Anastasiei nu prea i s-a întâmplat.

Ar părea firesc să credem că cei ce s-au bucurat de sănătate şi o copilărie fericită la adăpostul şi protecţia unor părinţi iubitori să fie la rândul lor generoşi cu cei din jur şi în special cu copiii lor. Găsim cu uşurinţă circumstanţe atenuante pentru cei cu o soartă diferită. Le iertăm acestora din urmă răutăţile, avariţia, lipsa de scrupule şi altele asemenea, punându-le pe seama lipsei de educaţie, dar şi a unei copilării nefericite, plină de lipsuri, motiv pentru care au trebuit să lupte. Ea, lupta, i-a îndârjit şi le-a format caracterul. Poate că aşa şi este în general, dar nu întotdeauna.

Anastasia este exemplul opus. Era aproape oarbă la naştere şi a avut nevoie de tratamente îndelungate pentru a vedea, niciodată suficient de bine. A fost îndrumată către sport, pentru care avea unele calităţi fizice, dar un accident – datorat tot vederii slabe – i-a oprit evoluţia. Primul vis i s-a risipit brusc. Dacă tatăl i-a mai acordat oarecare atenţie, mama nu a avut nimic din ceea ce numim instinct matern. Nu i-a zâmbit niciodată şi, în locul mângâierilor i-a aplicat aproape zilnic câteva palme. Probabil că nu şi-a dorit acest copil. După o copilărie în lacrimi, şi-a petrecut adolescenţa printre străini, într-o ţară străină, la internatul unei şcoli pentru copii cu probleme, de asemenea străini. Problema ei era văzul; ale altora erau chiar mai grave. A fost căsătorită fără să fie întrebată. Ce-i drept, soţul era un bărbat atrăgător, titrat, dar care nu a iubit-o nici o clipă. Avusese suficiente relaţii amoroase înainte de căsătorie şi a întreţinut cu mult mai multe după. Erau să se despartă de mai multe ori şi, pentru scurte perioade chiar au făcut-o. Înaintea accidentului trăia mai mult cu una dintre fostele lui secretare decât cu soţia, iar despărţirea era iminentă.

Cu toate acestea, ea îşi îngrijeşte soţul invalid cu toată atenţia, îşi iubeşte copiii, pentru educaţia cărora a făcut tot ce a putut, şi este cunoscută ca o persoană generoasă; intuieşte nevoile celorlalţi şi îi ajută din proprie iniţiativă cu ceea crede ea că le-ar fi de folos. Nu dă bani cerşetorilor, în special minorilor; acesta ar fi un gest de ipocrizie, chiar dăunător copilului, deoarece el ar trage concluzia că poate trăi toată viaţa în acest mod şi nu mai caută alte soluţii. Ea îi ajută pe cei activi, din dorinţa de a-i sprijini, de a le face viaţa mai bună, de a le uşura activitate, mai ales atunci când trec printr-un moment dificil.

Iată suficiente argumente pentru a demonstra că afirmaţia iniţială, conform căreia o copilărie fericită modelează un om generos şi invers, nu este aplicabilă în mod absolut. Cazul Anastasiei ne arată că, dimpotrivă, o copilărie nefericită a sensibilizat copilul, l-a făcut să privească cu condescendenţă necazurile altora, are înţelegere pentru ei şi încearcă să-i ajute.

Axel Muntel, în „Cartea de la Sant Michele”, relatează afirmaţia unui cerşetor, cum că italienii săraci sunt cei mai generoşi, spre deosebire ce cei bogaţi, de la care nu primeşte nimic.

Poate că, uneori, a greşit şi ea. Oricare dintre noi putem fi vinovaţi sau nevinovaţi în anumite situaţii concrete. Pretenţia de a fi nevinovaţi în general, cu alte cuvinte, de a nu fi greşit niciodată, este însă mai gravă decât vinovăţiile întâmplătoare, mai ales atunci când sunt făcute fără voie, pentru că, înainte de a fi vinovat sau nevinovat, se află starea de spirit, orientată către a face bine sau rău. Cine îşi propune să fie nevinovat înseamnă că, mai întâi, a gândit răul şi apoi s-a abţinut să-l facă. Celor bine intenţionaţi nici nu le-a trecut prin cap ideea că ar putea face rău.

Criteriile după care ne formăm opiniile sunt diferite de la o persoană la alta. De aceea, atunci când îi judecăm pe alţii după criteriile noastre putem greşi foarte tare. Iată un exemplu. Între delfin şi rechin pare să fie o asemănare mai mare decât între delfin şi şoarece. Asta dacă nu avem în vedere clasificarea speciilor după Linné, conform căreia delfinul şi şoarecele sunt mamifere (vivipare), în timp ce rechinul este peşte (ovipar). Desigur, Linné ar fi putut să găsească şi alte criterii. Dacă el putea, noi nu putem?

În existenţa ei de persoană matură, Anastasia şi-a amintit de multe ori, mai ales în momentele cele mai grele, de o fabulă învăţată în copilărie. Nu i-a înţeles atunci pe deplin morala, poate de aceea a ţinut-o minte, dar s-a convins de ea ulterior.

Se spunea în fabulă că, într-o bună zi, măgarul unui ţăran a căzut într-o fântână. Ţăranul s-a gândit că măgarul era bătrân, că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată şi că nu mai merită osteneala să-l scoată pe măgar din adâncul fântânei. În consecinţă, a început să arunce pământ în fântână. Cu fiecare lopată de pământ însă, măgarul cel bătrân se scutura de pământ şi păşea deasupra lui. Spre mirarea tuturor, după multe lopeţi de pământ, măgarul a ajuns până sus şi a ieşit.

Viaţa va arunca, poate, şi peste tine cu tot felul de necazuri. Secretul este să te scuturi de ele şi, mai întărit, să continui. Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Viaţa merită trăită, indiferent cum ni se pare: bună sau rea.

Vederea slabă a Anastasiei i-a făcut pe părinţi şi pe cei din jurul ei s-o considere handicapată şi, în consecinţă, lipsită de perspective şi i-au anulat orice posibilitate de afirmare intelectuală. Nimic mai fals! În realitate, Anastasia este o femeie deşteaptă, iar handicapul i-a ascuţit şi mai mult mintea. În ciuda ghinioanelor, ea nu s-a lăsat înfrântă. În alte condiţii, mintea ei ar fi putut fi valorificată la nivele superioare.

Deşi târziu, soarta i-a surâs în sfârşit Anastasiei. Pe lângă asigurarea ce o primeşte cu regularitate din S.U.A., a moştenit mai multe proprietăţi de la părinţi şi rude, astfel că acum se poate considera o femeie, dacă nu bogată, cel puţin fără probleme financiare. Este mândră de avuţia ei şi o afişează ostentativ. De câtva timp, povesteşte întâmplări imaginare sau pe care le-a trăit realmente, dar le înfloreşte. Pe faţa ei însă se citeşte nemulţumirea unei vieţi lipsite de iubire. Kostas s-a căsătorit, are familia lui, aşa că îl vede fugitiv. Nicki este plecată în Cipru. Fotios trăieşte, dar este mai mult legumă decât om. Merge cu greutate, nesigur şi numai însoţit. Nu poate vorbi decât extrem de greu, despre necesităţile lui cele mai simple.

„Odiseu” s-a întors acasă, dar nu cu scutul şi suliţa în mână, ci adus de mână, de mâna Anastasiei. Suliţa şi scutul au fost şi de această dată în mâinile femeii. Poate că nu întâmplător Atena, zeiţa înţelepciunii, este reprezentată cu lance şi scut: înţelepciunea trebuie apărată. Ea nu se impune de la sine, este vulnerabilă.

Cum a apărut dragostea, nu ştim, dar ne prefacem că ştim. Conform unui mit clasic, Divinitatea l-a făcut pe om fără sex. Din motive incerte, l-a tăiat în două şi, de atunci, cele două jumătăţi se caută fără să se găsească. Este mitul androginului. El explică însă dorinţa. Pentru ea, avem deci explicaţii. Nu avem pentru dragoste. Când mama lui Bulă i-a cerut soţului să-i facă fiului puţină educaţie sexuală – dar să-i explice delicat, cu exemple de la plante şi animale, fiindcă fiul lor este un copil sensibil -, tatăl, după una dintre vizitele lor obişnuite la bordel i-a spus: „Uite, tată, să ştii de la mine că la plante şi chiar la animale e la fel ca la oameni”. Desigur, există şi alte explicaţii, nu mult diferite. Şi totuşi, reproducerea pomilor, spre exemplu, nu se face prin sâmburi şi nici măcar prin fructe, ci prin flori. Acolo se întâlnesc cele două sexe şi, poate, şi dragostea lor, pe care noi ne străduim s-o înţelegem cu mijloace raţionale.

Despre bunătate suntem săraci în mituri. Cât adevăr conţine afirmaţia „omul se naşte bun, dar viaţa îl înrăieşte”? Prima caracteristică a oricărei fiinţe este instinctul de supravieţuire. Omul se naşte ca luptător; lupta pentru viaţă este cea care îl caracterizează. Bunătatea sau răutatea – aşa cum le definim noi în lumea pe care o poreclim civilizată – chiar dacă sunt şi genetice, ele se conturează în relaţiile cu ceilalţi. Orice celulă vie încearcă să se dezvolte pe seama mediului înconjurător; evoluţia ei se opreşte la întâlnirea cu celulele similare, care fac acelaşi lucru.

Mai mult decât alte fiinţe, omul este o fiinţă socială. Pentru el contează nu doar relaţia cu mediul natural, ci şi cea cu semenii lui din societatea în care trăieşte. De aceea, a fi civilizat înseamnă să-i respecţi pe ceilalţi, astfel încât toţi cetăţenii cetăţii să convieţuiască în armonie. Omonia, una dintre pieţele principale ale Atenei, chiar asta înseamnă: armonie. Acolo se adunau oamenii să se împace la un pahar de ceva. Sună bine, dar astăzi este bine să nu te afli în zonă pe timpul nopţii. Cum se face că, după milenii de educaţie creştină şi mai puţin creştină, oamenii devin tot mai răi?

Majoritatea mitologiilor au la baza cosmogoniei lor Haosul sau un simbol al răului; a trebuit să vină zeul cel bun, să-l învingă şi să creeze spaţiul organizat, în care omul poate trăi. Marduk a alcătuit lumea din trupul monstrului marin Tiamat. Înseamnă că răul este primordial. Binele a apărut prin civilizaţie. Omul nu face altceva decât să imite faptele zeilor. Dacă zeii au fost nevoiţi să doboare un monstru marin ori o fiinţă primordială ca să alcătuiască apoi lumea, omul trebuie, la rândul său, să–l imite atunci când îşi clădeşte o lume a lui, o cetate ori o casă. Aceasta este şi justificarea jertfelor - sângeroase sau simbolice – la execuţia unor construcţii. Dedal pentru construcţia Labirintului, sau Ana meşterului Manole din legendele românilor. Creştinismul, vorbind doar despre Dumnezeu şi uitând răul primordial, şi-a pierdut filonul filosofic. În mitologie, existau şi zei buni şi zei răi. Credinţa reflecta viaţa. Zeii erau printre oameni. În creştinism există doar sfinţi buni.

Răufăcătorul este, într-o oarecare măsură, sinucigaş, fiindcă trebuie să-şi ascundă o parte a identităţii. Ca fiinţă socială, el nu mai este pe deplin integrat în societate, deci îşi omoară o parte a fiinţei sale. Liber? Nici măcar libertatea de exprimare nu o are. Vorbeşte doar în şoaptă, cu tovarăşii lui. Îşi ascunde faţa şi privirea chiar şi atunci când nu a făcut nimic rău. Obişnuinţa şi conştiinţa incorectitudinii sale îl determină să se auto-izoleze. Îşi construieşte o închisoare artificială în jurul său chiar şi atunci când este în libertate. Nu mai este deschis către societate. Ca parte a societăţii, el este neghina ei. Chiar dacă lumea nu l-a identificat ca atare, el ştie mai bine decât ceilalţi cine este şi nu riscă să fie pus la locul lui. Se pune singur. Din punct de vedere social, este un om mort.

Religia creştină, plecând de la ideea că omul se naşte rău, propovăduieşte bunătatea extremă, prin frica de Dumnezeu şi altele asemănătoare, în speranţa că omul real îşi va îmbunătăţi poziţia între cele două extreme. După cum era de aşteptat, nu reuşeşte, fiindcă argumentele nu sunt convingătoare, iar idealul, ca orice ideal, este imposibil de atins. Propovăduirea unei soluţii mai realiste ar fi avut cu mult mai mult succes.

S-ar crede, din cele ce am spus până aici, că omul se naşte rău, dar contactul cu ceilalţi, societatea, îl îmblânzeşte. Poate că rău este un cuvânt prea dur. Se naşte acaparator, rapace, nu neapărat rău. Pe de altă parte, societatea nu îl face mai bun, ci mai tolerant. El îi acceptă pe ceilalţi, învaţă să-şi înfrâneze pornirile, dar nu pentru că a devenit mai bun, ci pentru că a constatat că nu se poate altfel. Părinţii sunt toleranţi cu copiii atunci când s-au plictisit să le facă observaţii, să-i îndrume, sau nu au făcut-o niciodată. „Lasă-l că-i doar un copil”, ca şi cum va primi educaţia la bătrâneţe.

Răutatea, ca şi bunătatea ar trebui definite altfel. Nu ştiu cum, dar nici nu cred că asta ar fi problema noastră. Fapt e că ele există în fiinţa noastră – şi nu numai a noastră, ci şi în cea a unor animale – în proporţii diferite. Un alt termen, pe care îl folosim fără să-l fi definit, este sufletul. Mai demult, oamenii încercau să explice prin el nu numai caracterul oamenilor, ci şi sursa vieţii. Unii l-au plasat în ficat, de unde şi expresia „îi voi mânca ficaţii”. Unele triburi chiar o făceau, atunci când ieşeau învingători în luptă, de unde s-a avansat ideea că sălbaticii ar fi canibali. Biserica catolică a avansat-o, însoţind-o cu minciuna potrivit căreia creştinismul i-ar fi dezvăţat pe oameni de acest prost obicei. Oamenii, ca şi animalele dealtfel, nu se mănâncă unii pe alţii dintr-un motiv foarte simplu: eventualele boli ale celui decedat s-ar transmite celorlalţi. Acesta este şi motivul îngropării sau arderii cadavrelor. În mitologia etruscă, macrocosmosului celest îi corespunde un microcosmos în ficatul fiecărui om şi chiar animal.

Desigur, sufletul nu se află în ficat; dar atunci, unde se află? Librăriile sunt pline de cărţi cu subiecte oculte. Cum librarii sunt comercianţi, înseamnă că asemenea cărţi se vând, deci există cumpărători, oameni care îşi pun asemenea probleme şi speră să găsească răspunsul în aceste cărţi. Dacă ar face-o câţiva savanţi nu m-ar deranja, dar au asemenea preocupări tocmai cei ce nu sunt capabili să rezolve probleme simple. (Metafizica este ştiinţa corijenţilor la fizică.) Ce şanse avem să găsim răspunsuri la asemenea probleme? Plec de la o constatare: văd la televizor cum un crocodil îşi mănâncă prada cu gura deschisă, deşi apa în care se află este mizerabilă, plină de noroi şi o mulţime de alte vietăţi scârboase. Lui nu-i pasă. Dar şi noi facem la fel. Aerul nu este pur, ci plin cu tot felul de particule minerale, vegetale şi animale, moarte sau vii, pe care însă noi nu le sesizăm. Un alt exemplu: meduzele ce le vedem în apa mărilor şi a oceanelor sunt semitransparente şi gelatinoase. Dacă ar fi complet transparente şi încă mai gelatinoase, nici nu le-am sesiza prezenţa. Asta nu înseamnă că ele nu există. Pot exista deci în jurul nostru obiecte, fiinţe, medii pe care simţurile noastre nu le percep. Iar dacă nu le percepem, nu vom şti niciodată ce sunt; putem cel mult constata că există şi să le identificăm unele caracteristici. Un exemplu elocvent este lumina, despre a cărei natură, cu toate eforturile savanţilor, nu ştim mare lucru. Există o teorie ondulatorie, alta corpusculară, putem vorbi şi despre fotoni, dar ele ne servesc doar în aplicaţii tehnice. Ce este de fapt lumina, nu ştim. Ştim însă s-o folosim. La fel şi cu undele de diferite feluri. Am constatat prin experienţe cum se comportă şi am învăţat să le folosim. Pentru radio, televizor, construim antene corespunzătoare scopului, deşi habar n-avem ce sunt de fapt undele respective, nici vorbă să punem mâna pe ele.

În toată această nebuloasă în care ne aflăm, ceva îmi este totuşi clar: nu vom afla niciodată unde ne este sufletul, dar asta nu înseamnă că el nu există. Ce deosebire este între credinţa celor vechi că sufletul s-ar afla în ficat şi convingerea noastră că unele comportări sunt programate genetic prin ADN? Poate doar faptul că expresia „îi mănânc ficaţii” nu mai are nici o semnificaţie, deoarece nu putem mânca ADN-ul duşmanilor noştri.

Problema serioasă este: cum educăm tinerii să-şi găsească propriul lor drum în societate? Cum vor şti ei să-şi valorifice în interesul lor şi al societăţii înclinaţiile naturale pe care le au, indiferent unde s-ar afla, aşa după cum unui atlet i se recomandă o probă sportivă sau alta, în funcţie de aptitudinile sale? Cum va şti să aleagă între bine şi rău? Sufletul lui, va fi în final personalitatea lui, iar ea este modelabilă.

* *

*

Ca toţi meridionalii, grecii sunt oameni pasionali. Printre pasiuni, nu poate lipsi iubirea. Latinii îl aveau pe Amor; grecii pe Eros. Nu ştiu cum era atunci, dar astăzi cuvântul amor este folosit pentru o dragoste platonică, în timp ce erotic pentru una carnală. De altfel, în limba greacă, eros înseamnă dorinţă, deci diferenţa este clară. Doar Platon i-a dat o interpretare aparte, şi anume de joc al hazardului, simbolizat prin jocul de arşice. Într-adevăr, dragostea nu se supune raţiunii şi, din acest punct de vedere, trebuie să-i dăm dreptate filosofului, deşi interpretarea lui nu are legătură cu sensul iniţial de zeu al dorinţei. În plus, lumea noastră, a celor şcoliţi cu litere, poate greşi uşor şi trece de la Eros la Eris. Greşeala este gravă. Nu pentru că Eros era un zeu şi Eris o zeiţă. Nu suntem misogini, dar Eris era zeiţa vrajbei. Ce-i drept, vrajba este şi ea tot aleatorie; nu ştii niciodată când, unde şi de ce apare. Interesant este că tot Zeus a conceput-o, într-una din numeroase sale escapade amoroase, de fapt mai mult erotice.

* *

*

Ar trebui să ne exersăm admiraţia atât pentru Voltaire cât şi pentru Rousseau, ambii figurând pe panoplia marilor spirite ale omenirii. Un om normal însă nu poate să-i accepte pe amândoi, decât dacă nu i-a înţeles cu adevărat pe nici unul. Ei înşişi, Voltaire şi Rousseau, s-au războit între ei, fără să se pună de acord.

Şi totuşi, uneori, suntem tentaţi să dăm dreptate când unuia, când altuia, în funcţie de starea de spirit în care ne aflăm în acel moment.

Se poate să avem dreptate în ambele cazuri? Se pot împăca raţiunea cu sentimentele? Aşa ar trebui . . . sau aşa ne-ar plăcea. Nu, nu se pot împăca, dar trebuie să coexiste. Soluţia este, de aceea, un modus vivendi.

Este absurdă dorinţa de a crea un sistem filosofic non-contradictoriu, când viaţa însăşi este născută din contradicţii ontologice. Nu doar plină de ele, ci născută din ele: din pozitiv şi negativ, din bine şi rău, din negru şi alb, din diavolesc şi divin şi aşa mai departe. Doar cine nu gândeşte îndeajuns poate crede că face filosofie emiţând astfel de pretenţii.

La fel stau lucrurile şi cu dicotomia apolinic vs. dionisiac. În fiecare dintre noi există un Apollo, dar şi un Dionysos. Cum acordul dintre cei doi nu este posibilă, armistiţiul este cel ce ne asigură liniştea. Dar ea însemnă în aceeaşi măsură mediocritatea. Încălcarea temporară a armistiţiului îi face pe unii să strălucească. Temporar!

Şi atunci, care este soluţia înţeleaptă? Dacă fiul risipitor din parabola biblică ar fi ştiut că se va întoarce umil de unde a plecat, nu ar mai fi plecat. Există deci o doză necesară de neştiinţă. Cei doi fraţi aveau aceleaşi cunoştinţe, pentru că avuseseră aceeaşi educaţie, dar unul era mai supus, iar altul mai neascultător; nu a avut deplină încredere în poveţe. Diferenţa este doar de mentalitate.

În final, fiul risipitor poate spune: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat gustul voluptăţii, setea orgoliului, şi invidia, şi făţărnicia, şi ura. Cu ele nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu.”

Să fim, aşadar, toleranţi şi cu cei care se comportă altfel de cum credem noi că ar fi bine. Raţiunea noastră poate fi la fel de greşită ca a lor. Şi chiar dacă n-ar fi, ea are un mare defect: este previzibilă. De aceea poate fi contracarată de către cei ce au interesul s-o facă. Patima, în schimb, este imprevizibilă. Uneori are succes tocmai datorită surprizei ce o provoacă. De aceea e bine să ştim că, în cotloane ascunse, ea stă la pândă.

E nevoie de multă înţelepciune pentru a-ţi acorda corzile firii cu muzica naturii şi să-ţi înţelegi rolul ce-l joci în societate, ca parte a naturii.

* *

*

Anastasia are prieteni, pentru că nu este rea. În plus, este corectă, iar conversaţia cu ea este plăcută, fiindcă este inteligentă. Doar oamenii răi nu au prieteni; ei au cel mult tovarăşi la unele dintre fărădelegile lor.

Fie că sunt două caracteristici diferite, fie că sunt valori pe aceeaşi scală, bunătatea şi răutatea ţin de firea individului. Sunt genetice. Viaţa îi oferă doar oportunităţile, în care firea lui se va manifesta.

După o bătălie pierdută, trebuie să ai curajul să-ţi revii. Anastasia a pierdut multe bătălii şi, după toate, şi-a revenit. Curajul ei s-a întărit, a fortificat-o.

Sunt necăjiţi unii oamenii că sunt „datori cu o moarte”. Moartea nu este decât sfârşitul vieţii. Nu asculţi un concert aşteptându-i sfârşitul, decât dacă nu-ţi place, şi atunci te bucuri că s-a terminat. Dacă însă concertul e bun, te bucuri de muzica ce o asculţi, în timp ce o asculţi. Când s-a sfârşit, s-a terminat şi plăcerea. Ar trebui să considerăm că suntem „condamnaţi la viaţă”. În acest caz, ar trebui măcar să ne executăm pedeapsa aşa cum se cuvine.

Bunătatea va fi cultivată, fără doar şi poate, cu condiţia ca cel ce o are din belşug să fie îndrumat şi cum să se apere împotriva celui rău şi, pe de altă parte, cel rău să fie convins că răutatea nu-i este de mare folos, societatea etichetându-l ca atare, în timp ce bunătatea, pe care va trebui s-o înveţe, îi poate servi pentru câştigarea unui loc mai bun printre semeni. Ar trebui cultivată bunătatea, aşa cum se cultivă deşteptăciunea, pe care o avem cu toţii în cantităţi diferite.

* *

*

Prenumele lui Fotios, în mod ironic, înseamnă opusul a ceea ce i s-a întâmplat. În limba greacă, Fotízo înseamnă a lumina, ori el, în loc să lumineze, şi-a pierdut propriul mijloc de a recepţiona lumina: ochiul.

Anástasi, în limba greacă, înseamnă înviere, reanimare. Să fi fost şi acesta un nume predestinat? Ea a ştiut de fiecare dată să renască asemenea păsării Phonix. Multe femei se străduiesc să păstreze cât mai mult frumuseţea trecută a tinereţii. Greşit! Frumuseţea este un dar trecător. („Forma bonum fragile est” – Ovidiu) Secretul vieţii este să ştii să îmbătrâneşti frumos.

Sfârşit