Cristache Gheorghiu

Anastasia

Roman

Volumul 1

Atena, 2013

Caricatura autorului, reprodusă pe copertă, este realizată de Carmen Chiperea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHEORGHIU, CRISTACHE

Anastasia / Cristache Gheorghiu, - Braşov, 2013

ISBN 978-973-0-14935-7

Cuvânt înainte

Am scris această carte în paralel in limbile română şi engleză. Deşi sunt convins că am căzut victimă unor exprimări neadecvate, împrumutate fără voie dintr-o limbă în alta. Comutarea frecventă între ele însă, m-a ajutat să găsesc forme de exprimare acceptabile în ambele limbi. Obiectivul meu a fost redarea unor idei şi, dacă forma nu a fost întotdeauna cea mai inspirată, nu pot decât să regret şi să sper că cititorul va depăşi acest inconvenient.

De asemenea, mi-am permis şi unele originalităţi. Printre ele, grafica aşezării în pagina a unor dialoguri. Ideea am experimentat-o în „AsFORisme”, o carte de cugetări, editată în 2011. Ea a fost recepţionată şi promovată în mediul universitar, ceea ce m-a încurajat să continui, concluzionând că ideea a fost bună. În acest volum, am folosit-o pentru redarea mai sugestiva a unor dialoguri.

În schimb, am rămas consecvent cuvântului „filosofie”, cu ‚s’ de la sofia (σοφία= înţelepciune), aşa cum se scrie în toate limbile de circulaţie internaţională, şi nu cu ‚z’ de la „zofos” (ζόφος = întuneric).

Mai sunt şi alte „originalităţi”, pe care cititorul le va descoperi pe parcurs. Sper să fie suportabile.

Atena, mai 2013

„Am pribegit cu zeii;

la oameni să mă’ntorc”

Ion Pilat

Miami, S.U.A, 2000

În Florida, cerul nu este niciodată albastru, ca în Grecia ei natală; umezeala îl face gri. Norii circulă aproape permanent pe cer, deşi nu plouă chiar atât de des pe cât de ameninţători par, iar atunci când o fac, ploile sunt scurte. Dacă nu eşti afară să constaţi, după câteva minute nu mai ai cum să afli ce s-a întâmplat, fiindcă apa se evaporă imediat din cauza căldurii. Tot umezeala accentuează şi efectul neplăcut al căldurii. Aici, în Florida, e invers decât la Londra, unde ochelarii ţi se aburesc în timpul iernii, când intri într-un magazin, ci în plină vară, când ieşi afară dintr-un spaţiu cu aer condiţionat. Iar aer condiţionat este aproape peste tot.

Adevăratul binefăcător al Floridei este Oceanul. El este cel care îţi oferă cea mai mare plăcere, cel puţin din punct de vedere fizic, dar şi psihic; o simplă scufundare în apă te reface după orice stres. Valurile lui, paralele cu panglica şoselei ce i se întindea în faţă, îi făceau cu ochiul Anastasiei.

Mai avea puţin de mers şi ajungea acasă, când a sunat telefonul. Nu-i plăcea să vorbească la telefon, mai ales în timp ce conducea maşina. Era însă fiul ei, aşa că trebuia să răspundă. El nu-i telefona niciodată fără motiv. Ah, dacă ar fi fost vreuna dintre cele ce pretind a-i fi prietene, dacă le lasă să vorbească fără noimă ore întregi, cu siguranţă că n-ar fi răspuns. Chiar puţin mai înainte primise câteva asemenea telefoane. Se şi gândea la această pacoste care a devenit telefonul din cauza celor ce vor să vorbească din lipsă de ocupaţie. Era însă fiul ei. Oceanul putea şi el să mai aştepte.

- Da, Kosty.

o Mamă, vino imediat acasă. Tata a fost împuşcat.

- Ce spui? Stai să opresc maşina; sunt în trafic.

o Nu mai opri deloc. Vino acasă.

- Unde e tata?

o La spital. E în comă.

- Vin imediat. Sunt aproape de casă.

A oprit totuşi. Nu mai putea să conducă; mâinile îi tremurau. Fotios plecase în excursie cu prietenul lui pe terenul de vânătoare al clubului în care era membru. Şi doar îi spusese să nu plece în această excursie fără rost; este duminică, sezonul de vânătoare este închis, iar ei vor trebui să intre ca nişte braconieri. Fotios era însă prea hotărât ca să poată fi convins.

I-a trebuit mai bine de un minut ca să-şi revină. Trebuia totuşi să ajungă acasă, să vadă ce s-a întâmplat, aşa că şi-a luat inima în dinţi şi a pornit. A ajuns şi, surprinzător, starea nervoasă aproape că îi trecuse; condusul maşinii, tocmai cel de care se temea, a calmat-o. A închis maşina şi a intrat în casă în mod normal.

Abia când a intrat în salon i-a revenit îngrijorarea. Kosty era ca o statuie, iar Nicky, fiica ei, era pe podea în şoc, real sau simulat. Kosty i-a spus că a primit un telefon, de la care au vorbit mai multe persoane, Mike printre ei, prietenul tatălui său, şi că, din toată agitaţia lor, a înţeles că Fotios a fost împuşcat, că este în comă şi se află la spital. Care spital, unde a fost rănit, cine a tras? Mai mult nu ştie.

În acel moment a realizat că toate responsabilităţile apăsau pe umerii ei, că era singură şi că trebuia să-şi păstreze luciditatea. Nu putea să plângă. I-a telefonat prietenului lui Fotios, cel cu care plecase la vânătoare. În evidentă stare de agitaţie, acesta i-a confirmat că Fotios a fost împuşcat la cap şi el însuşi este uşor rănit: „Am ajuns la spitalul de urgenţă din apropiere cu un elicopter. Anastasia, am pierdut cel mai bun prieten. Trebuie să vii imediat la spital, să faci tot ce e mai bine pentru el, fiindcă eu nu cred că va mai trăi mult”.

Ei locuiau în Miami, iar terenul de vânătoare, în apropierea căruia era spitalul de urgenţe, se afla la nord de New York, la o oră de mers cu maşina de la aeroport. Trebuia să rezolve câteva probleme administrative şi, în primul rând să procure bilet la primul avion către New York şi să vorbească cu o prietenă să aibă grijă de locuinţă şi de Nicky. Kosty devenise brusc o persoană matură şi i-a spus hotărât că merge cu ea la spital. A reuşit şi, în câteva ore au ajuns.

La spital, pe lângă medici, o aşteptau şi doi tipi de la F.B.I. Ei aveau obligaţia să se asigure că a fost un accident şi nu o crimă premeditată. I-au spus că, pe terenul de vânătoare, în afară de Fotios şi prietenul său, un alt membru al clubului se afla la vânătoare de păsări, deşi sezonul pentru păsări era în mod oficial era închis. El a ratat primul foc, dar – urmărind zborul păsării – a tras din nou tocmai când aceasta era gata să coboare printre pomi. În locul păsării, i-a nimerit pe Fotios şi prietenul lui.

De la medici a aflat că plumbul intrase prin sinusul maxilar al lui Fotios, adică puţin mai jos de ochi şi se oprise în osul din spate. Drept urmare, creierul este inundat de sânge şi va dura foarte mult până când hemoragia se va opri. Acum este în comă, la terapie intensivă, în stare foarte critică. Ar putea scăpa cu viaţă, dar are nevoie de foarte mult noroc.

Împotriva aparenţelor, Fotios nu era un om bogat. Acum, ca vice-preşedinte al unei mici companii de navigaţie, situaţia lor materială se îmbunătăţise. Şi-au permis chiar să cumpere o casă în Coral Gables. S-a întâmplat însă după o lungă perioadă de lipsuri şi căutări.

Pasiunea pentru vânătoare îi fusese inoculată de către tatăl lui, iar acum era mândru să-i arate prietenului său proprietatea clubului unde era membru, una foarte întinsă. Mai avea şi alte pasiuni; florile, spre exemplu. Avea acasă o mulţime de orhidee. Nimic nu se compara însă cu vânătoarea. Iar acum, tocmai ea, vânătoarea, cea care îi furnizase cele mai mari satisfacţii ale vieţii sale . . .

Insula Lemnos, Grecia, 1955

Mirosul de pâine proaspăt coaptă, mai ales dacă îţi este puţin foame, poate fi mai apetisant decât multe altele. Bătrânul Constantinidis făcea şi patiserie; asta-i fusese meseria şi acum era obligat să lucreze în continuare - fie şi sporadic - pentru a-i întreţine pe cei doi nepoţei ai săi, rămaşi orfani. Cocea de două, uneori de trei ori pe săptămână, după cum avea comenzi de la magazinul cu care lucrase pe când era activ şi al cărui patron aprecia produsele lui şi era bucuros să le vândă în continuare.

El locuia la etaj, dar mirosul minunat al bunătăţilor preparate de el se simţea şi la parter, unde incita nările Anastasiei. Cu mirosul produselor de patiserie se obişnuise; îi plăcea mai mult să le mănânce, fiindcă erau dulci. Mirosul de pâine coaptă însă îi răscolea tot trupul, aşa că, din când în când, urca sus, unde bătrânul, cu zâmbetul pe buze şi lumină în priviri, îi dădea întotdeauna ceva bun.

Cu toate că apariţia ei pe lume era aşteptată, părinţii nu aveau experienţa necesară creşterii unui copil. Erau oameni educaţi, dar tineri şi exagerat de severi. Fără un motiv anume, mama îi interzisese să urce la etaj. La cei trei ani, cât avea fetiţa, îi era greu să reziste, aşa că se mai furişa uneori, când mama era plecată.

Totul până într-o zi, când, la coborâre, în capul scărilor, o aştepta mama. Fără să-i spună un cuvânt, a înşfăcat-o de mână şi a împins-o în baie. Abia acolo i-a spus „Când va veni tata, va avea el grijă de tine” şi a încuiat uşa. Baia nu avea fereastră, lumina se aprindea din exterior, aşa că a stat pe întuneric. Nu ştie cât; nu avea nici un reper. De obicei, tatăl venea pe înserat, iar scena anterioară se întâmplase înainte de prânz. Când a venit, l-a auzit mai întâi cum se certa cu mama. Nu distingea cuvintele. La urechi îi ajungeau doar sunetele mai puternice, caracteristice unei discuţii violente. În sfârşit, uşa s-a deschis. Era vizibil enervat şi - cum nu-şi mai dorea şi alte complicaţii – a luat cureaua şi a bătut-o până a leşinat. Singura frază explicativă a fost: „Altă dată n-ai să mai vrei să urci la etaj”. În ziua aceea n-a mai apucat să mănânce.

A doua zi dimineaţa însă, părinţii erau cei îngrijoraţi. După o noapte mai mult decât agitată, cu zvârcoliri şi ţipete, acum avea febră mare. S-au gândit că ar fi bine să cheme un doctor. Erau doar de câţiva ani în acel orăşel şi nu cunoşteau prea multă lume. Deşi el era avocat, nu lucra în justiţie, ci într-o bancă, astfel că era cunoscut doar în cercuri financiare. Soţia lui, în schimb, era foarte activă în cercurile de femei. În lumea medicală însă nu prea aveau cunoştinţe. A apelat de aceea la medicul pediatru, cu care colaboraseră în primul an de existenţă a copilului. Acesta a venit prompt şi tot prompt a bănuit ce se întâmplase. Când a încercat însă să dezbrace copilul, pentru a se convinge că supoziţia sa este reală, părinţii s-au opus. Doctorul i-a asigurat că, din punct de vedere somatic nu este nimic grav, febra îi va trece. Le-a mai spus însă – cu riscul că pierdea un client – că, din punct de vedere psihic, asemenea întâmplări pot avea urmări. Fetiţa nu va uita această întâmplare.

Pare curios, dar cea care ar fi trebuit să se înfrâneze era mama. Obişnuita dragoste maternă avea în cazul ei o formă degenerată, mai apropiată de aversiune faţă de propriul ei copil. Era o femeie frumoasă. Conştientă de calităţile sale, avea un adevărat cult pentru etalarea lor. Până la o limită era firesc să procedeze astfel. Cine n-ar face-o? Ea depăşea însă frecvent această limită. Cei care au cunoscut-o în intimitate povestesc că obişnuia să vorbească ore întregi cu ea însăşi in faţa oglinzii. Şi avea oglinzi în fiecare încăpere. În societate, era o persoană foarte agreabilă; în familie însă, se purta aspru şi autoritar cu toată lumea. Nimeni nu-şi aminteşte s-o fi văzut vreodată zâmbind. Era permanent nemulţumită. O explicaţie posibilă poate fi faptul că, înainte de căsătorie, a iubit şi a fost iubită de un tânăr. Mama acestuia s-a opus însă căsătoriei, fără să spună de ce. Se pare că intuise sau ştia ea ceva. A rămâne însă o viaţă întreagă indispusă de ideea căsătoriei cu altcineva şi – mai ales – lipsa oricărei responsabilităţi ca soţie şi mamă indică un fond psihologic aparte, ca să mă exprim blând. De iubire nici nu se poate vorbi.

Se răzbuna pe propria ei fiică?. Erinnys – zeiţa răzbunării - pedepsea crimele, adică faptele rele, prin care urmărea de fapt conservarea ordinii, păstrarea echilibrului. Pe Anastasia ea se răzbuna fără ca fata să fi greşit, ci pentru propriile ei nemulţumiri. La Homer, cuvântul νέμεσίς are sens de „justiţie divină”. Mama Anastasiei numai justiţie nu făcea, numai divină nu era, ci doar „de vină”.

Tatăl fusese destul de rezonabil şi este aproape inexplicabil de ce s-a lăsat influenţat de soţie şi a bătut copilul cu asemenea cruzime. Putea să se mulţumească cu ceva mai uşor, deşi normal ar fi fost să înţeleagă dorinţele unui copil de doar trei ani şi să fie mai îngăduitor. Dar teoria, conform căreia unui copil trebuie să i se explice de ce e bine sau rău să facă sau să nu facă ceva, funcţionează doar în cazul părinţilor normali.

Pentru moment, întâmplarea a avut consecinţe asupra părinţilor: sperietura i-a mai ponderat şi au slăbit presiunile asupra Anastasiei. Viaţa ei s-a îmbunătăţit pentru o vreme. Câteva săptămâni n-a primit nici măcar o palmă din cele pe care, înainte, le primea de câteva ori pe zi. Putea să iasă chiar şi în curtea din spatele casei, destul de mică şi neinteresantă.

În schimb, interdicţia de a avea prieteni a fost menţinută cu autoritate. Ce este ciudat este că mama avea o puternică dorinţă de socializare; nu atât de a avea prietene, cât un public, care s-o admire. Era frumoasă, inteligentă, dar tocmai dorinţa ei de a epata făcea ca cele ce ar fi putut să-i devină prietene să se retragă. Poate că tocmai eşecul ei o determina să-i interzică fiicei prietenia cu alţi copii, din simplă gelozie: înăbuşea din faşă orice posibilitate de manifestare.

Tatăl a încercat, în stilul lui, să amelioreze situaţia: i-a cumpărat un căţel. Gestul este aproape caracteristic pentru el. În loc să rezolve hotărât o problemă, încearcă să îndulcească consecinţele ne-rezolvării ei.

Anastasia a îndrăgit animalul. Se numea Lucky. Au devenit prieteni nedespărţiţi, chiar şi noaptea; dormeau împreună. Comunicau unilateral prin viu grai şi bilateral prin priviri. Problemele ivite se rezolvau de la sine, în clipa în care erau relatate partenerului. Sentimentele bune se amplificau, iar cele rele se estompau. Lucky era prietenul perfect. Niciodată nu a dezamăgit-o.

Adevărata schimbare a intervenit un an mai târziu. Tatăl a primit un post de vice-preşedinte la o bancă din insula Creta. În consecinţă, s-au mutat acolo.

* *

*

Toţi bărbaţii din familia ei erau oameni cu studii superioare. Totuşi, pentru o bună înţelegere a filosofiei lor de viaţă şi a consecinţelor asupra evoluţiei Anastasiei, trebuie să ţinem cont de condiţiile sociale şi mentalităţile timpului şi spaţiului în care au trăit.

Bunicul din partea tatălui, Afanasie Antoniadis, a fost absolvent al Universităţii Kapodistiene din Atena, secţia economică. El era din Nafplio, in Peninsula Peloponez.

Spre deosebire de cele mai multe localităţi greceşti, care au o veche istorie, Nafplio are una nouă: a fost capitală primului stat grec independent, Republica Elenă, de la începutul Războiului de Independenţă din 1821 şi până în 1834, când regele Otto, primul rege al Greciei, a decis să mute capitala la Atena. Şeful statului fusese Ioannis Antonios Kapodistias, diplomat. Universitatea din Atena îi poartă numele.

Bunicul Anastasiei s-a căsătorit cu Elena Grigoriakis, împreună cu care a avut patru copii: trei fete şi un băiat, tatăl Anastasiei, Manolis Antoniadis. Afanasie fusese un om bogat. Printre alte afaceri, el avea monopolul chibriturilor, dar şi-a vândut investiţiile în Suedia, unde i s-a părut mai sigur. Pentru urmaşii săi, soluţia a fost păguboasă. Greu de aflat astăzi dacă din cauza lui sau a lor. Fapt este că averea lui s-a risipit. Să fi fost de vină Războiul Civil? Poate! Indiferent de cauză, Anastasia nu a beneficiat de ea.

Manolis a urmat de asemenea Universitatea Kapodistiană din Atena. Asemenea tatălui său, era probabil mândru că universitatea purta numele lui Ioannis Antonios Kapodistias. După absolvire, el a părăsit Atena, pentru a lucra pe insula Lemnos, la Banca Agricolă.

Insula Lemnos ne aminteşte de mitologie. Argonauţii, cei plecaţi după Lâna de aur, au făcut acolo prima escală. Pe atunci, insula era locuită numai de femei. Iason, conducătorul expediţiei, n-a stat mult pe gânduri şi i-a făcut urgent un copil chiar reginei. Bineînţeles că nici ceilalţi membri ai echipajului n-au stat degeaba, aşa că a fost nevoie de fermitate lui Herakles, pentru a-i scoate de acolo şi continua călătoria. Aici există totuşi un semn de întrebare. Absenţa bărbaţilor pe insulă are o explicaţie. Pentru că femeile refuzaseră s-o venereze, Afrodita le-a pedepsit, făcându-le rău mirositoare. Deoarece bărbaţii nu se mai puteau apropia de ele, şi-au adus femei din Tracia. Geloase, femeile au ucis toţi bărbaţii. Aşa se face că au rămas singure. Întrebarea este: dacă bărbaţii nu s-au putut apropia de femeile lor din cauza mirosului, argonauţilor cum de le-a plăcut?

Dar, acesta pare să fie un detaliu. Manolis nu a riscat şi şi-a adus nevastă de-acasă. Se numea Despina.

Insula Lemnos aparţinea Greciei din 1912, după Primul Război Balcanic. Câţiva ani mai târziu, circa 18.000 de ruşi au debarcat aici, pentru a evita persecuţiile bolşevicilor. Mulţi dintre ai au murit de foame şi boli. Insula a fost implicată în multe războaie, datorită poziţiei sale geografice, de control a Strâmtorii Dardanele.

Ideea de a părăsi Atena, pentru a lucra pe o insulă, poate părea ciudată la prima vedere, pentru că tendinţa generală era inversă. Oamenii părăseau insulele şi veneau în Atena, cu atât mai mult cu cât acestea erau în apropierea graniţei cu Turcia. Motivul principal era însă cel economic: Grecia era alimentată din plin cu ajutoare din străinătate, investiţiile erau în floare, iar de toate acestea beneficia în primul rând capitala. Ca tânăr absolvent, el a preferat să dea curs unei oferte mai bune în provincie.

Despina era şi din Atena. Amândoi au părăsit capitala; oraşul în care copilăriseră, unde aveau prieteni şi un anume mod de viaţă, total diferit faţă de cel dintr-o insulă.

Locuiseră aproape unul de celălalt, pe lângă Platia Gyzi. Era o zonă aproape de invidiat. Relativ aproape de centru, dar într-un cartier liniştit. La tinereţea lor, distanţele erau cu mult mai mici decât pentru un adult, aşa că drumul până în Syntagma sau Omonia, unde localurile de distracţie erau la tot pasul, părea o nimica toată. Sunt doar câteva staţii de autobuz – sau troleibuz, la alegere – dar pentru picioare tinere, doar un sfert de oră de mers pe jos. Marile plăceri erau însă chiar lângă ei. Distracţiile în localuri publice, cu zgomot şi agitaţie sunt frumoase la 15-20 de ani. Când vrei însă să fii împreună cu prietena, cauţi un colţişor mai liniştit şi discret. Minunatul parc „Pedion Areos Gardens” era chiar lângă ei. Puţină lume îl cunoştea mai bine ca ei. Fiecare alee au bătut-o cu pasul de sute de ori. Dar şi mai grozav este dealul din apropiere, şi el un fel de parc, fragmentat de străzi la poale, dar aproape sălbatic spre vârf. Contrar aparenţelor, Atena este un oraş pe dealuri. Doar jos, pe marele bulevarde, terenul poate părea plat. Cum te abaţi puţin însă, începi să urci cu mult mai mult decât ţi-ai fi imaginat. Iar unele străzi sunt atât de abrupte, încât te întrebi cum de pot circula maşinile pe-acolo. Strabon scria că „Oraşul Atenei este o stâncă aşezată pe un şes şi locuită de jur împrejur”. Stânca era Acropole, ditamai dealul. Între timp, oraşul s-a extins pe mai multe dealuri, nu numai în jurul lor, aşa că putem spune că Atena este un oraş construit pe stânci. Şi totuşi, vegetaţia abundă. Este meritul edililor, bineînţeles, dar şi al cetăţenilor. Fiecare casă şi aproape fiecare apartament în blocuri are vegetaţie în tot timpul anului. Flori de toate culorile abundă şi în timpul iernii. Atenienii au un cult deosebit pentru acest gen de frumos. Insulele, în majoritatea lor, sunt la fel de stâncoase. Grija locuitorilor pentru vegetaţie este însă cu mult mai mică, astfel că stânca rămâne la vedere.

În Atena, amândoi colindaseră aceleaşi zone, dar nu împreună. Aveau prieteni diferiţi. Căsătoria lor, aranjată de către părinţi, a fost hotărâtă şi executată în pripă, urmată de plecarea din Atena.

Odată cu părăsirea Atenei, toate avantajele de care se bucuraseră au dispărut. Tranziţia de la tinereţe la maturitate, cu grijile ei, s-a petrecut brusc. De unde înainte fuseseră înconjuraţi de familie şi prieteni, acum erau singuri, printre necunoscuţi, cu multiple obligaţii, cărora nu ştiau cum să le facă faţă. Nu aveau cu cine să se sfătuiască, prietenii dezinteresaţi dispăruseră. Putem presupune fără a greşi că, din punct de vedere psihologic, această schimbare i-a afectat pe amândoi şi că nu puţine au fost clipele lor de nemulţumire. Iar pentru ca totul să fie mai complicat, a apărut cireaşa de pe tort: copilul.

Bătaia aplicată Anastasiei în copilărie de la tatăl ei, deciziile ulterioare ale acestuia se prea poate să nu fi fost în totalitate ale lui, ci şi influenţate de către soţie.

Insula Creta, Grecia 1956-1966

În Creta au avut la dispoziţie o casă mare, numai a lor, în vecinătatea unei livezi de smochini. Pentru Anastasia, livada era un adevărat rai. Acolo putea să se joace în voie. Fără prieteni, dar şi fără prezenţa permanentă a mamei.

Lucky i-a rămas singurul prieten. Doarme cu el şi au grijă unul de celălalt. Cu el a învăţat tăcerea. Mama vorbea mult, dar comunica puţin. Cu Lucky nu poate vorbi, dar se înţeleg din priviri. Stau pur şi simplu unul lângă altul şi ştie fiecare ce gândeşte celălalt. Poate că nu sunt întotdeauna chiar gânduri; sunt doar simţiri, pentru că, da, simt la fel.

Mutarea tatălui Anastasiei din Lemnos în Creta a fost, fără îndoială, un progres. Psihologic, dacă Lemnos, considerată a fi fierăria lui Hefaistos, cel ce – în mitologie – avea mai multe implicaţii sumbre decât optimiste, putea marca psihicul unui copil, Creta este cunoscută prin filmul „Zorba grecul”, în care a jucat Anthony Quinn. Mitologie? O literatură întreagă! Cât despre Afrodita, soţia lui Hefaistos, ea putea fi un concurent pentru orice femeie. Nu cred că Anastasia făcea la vârsta ei asemenea conexiuni, dar . . . cine ştie? Cu timpul, a învăţat multe legende mitologice şi chiar evenimente importante din istoria insulei. Pe unele le-a uitat, altora nu le-a înţeles prea bine semnificaţia şi de ce sunt ele importante, aşa că tot filmul cu Zorba i-a rămas la inimă, dar asta s-a întâmplat cu mult mai târziu, pe când se afla prin ţări străine. Poate tocmai de aceea, sufletul grec, mândru, înflăcărat şi plin de viaţă, atât de bine redat în film, i s-a întipărit în minte; îi amintea de ţara ei. Ştia că a fost realizat după o carte, ştia şi numele autorului, Nikos Kazantzakis, că doar se născuse în Creta, dar n-a citit-o niciodată.

Din nefericire, Anastasia s-a născut cu o vedere foarte slabă. Ea a avut mari probleme cu ochii întreaga viaţă. Din Creta, venea la Atena odată pe lună pentru terapie de la vârsta de şase ani. Când a început şcoala, nu vedea ce se scrie la tablă. Din acest motiv, tatăl a angajat doi profesori, cu care făcea lecţii acasă. Şcoala era folositoare doar ca exerciţiu auditiv.

Oricum, indiferent de aceste consideraţii, Creta este cea mai mare insulă a Greciei. Ai ce vedea şi ce învăţa de aici.

În timpul războiului, insula a avut mult de suferit. Cu poziţia ei geografică, în mijlocul Mării Mediterane, era de aşteptat. Oraşele fuseseră puternic bombardate. Acum însă erau în mare parte refăcute, deşi arhitectura lor nu avea nici o noimă. În prezent, pe insulă se află o puternică bază militară americană. Coasta de nord, în schimb, este un şir aproape continuu de staţiuni estivale, vizitate de numeroşi turişti. Pitorescul insulei se află în munţii din interior. Toate acestea însă n-o puteau interesa pe Anastasia, la cei câţiva anişori ai ei, când au venit aici. Mai târziu, mitologia, siturile arheologice, istoria ar fi fost mai pe înţelesul ei, dacă se găsea cineva să i le facă cunoscute. Istoria multimilenară a Greciei chiar aici începe, iar Knossos-ul este doar unul dintre cele mai cunoscute situri.

Ei nu au stat chiar în Heraklion, capitala insulei, ci în Malia, o staţiune pe coasta de nord, puţin mai la est. Pentru Anastasia a fost chiar mai bine. Heraklionul era la vremea aceea un oraş de blocuri recent construite, urâte şi cu străzi încâlcite. Nu-i vorbă că, oricum, ea nu ar fi mers singură. Pentru vizitarea monumentelor era prea mică; nu ar fi înţeles mare lucru. Mali, în schimb, era tot ce-i trebuia. Localitatea este mică şi relativ liniştită, dacă zgomotul făcut de turişti nu te deranjează. Copil deranjat de asemenea zgomote încă nu s-a născut. Muzica se aude şi dacă nu vrei s-o auzi toată ziua şi mare parte din noapte. Plaja din apropiere are un nisip tocmai bun de joacă şi, oricât ar părea de surprinzător, mamei îi plăcea să meargă acolo şi, uneori, o lua şi pe ea.

* *

*

Din jurnalul Anastasiei:

„În Creta, mi-a plăcut plaja. O vedeam de cum ieşeam din casă în drum spre centrul oraşului, dacă mă uitam în dreapta, către mare. Era rău că, de la noi, nu vedeam niciodată soarele în mare. Întotdeauna, de dimineaţă până seara, el era în cealaltă parte, către munţi. Plaja îmi plăcea pentru că era foarte colorată din cauza umbrelelor: roşii, albastre, verzi, galbene; toate culorile. Cel mai mult îmi plăceau cele portocalii. Aş fi mers la plajă în fiecare zi, dar nu mă lăsau singură. Mergeam doar cu mama, şi numai dacă vroia ea să mă ia. N-am ştiut niciodată când voia şi când nu voia şi nici de ce. Oricum, mă bucuram când o făcea; puteam să mă joc în nisip.

Odată, deşi era foarte cald – în Creta este chiar mai cald decât în Lemnos – mama a vrut să mergem într-o altă localitate, pe nume Sitia, unde, în fiecare an, în luna august, când e cel mai cald, se ţine un festival al stafidelor. Nu ştiu de ce trebuia să mergem până acolo, deoarece stafide se găsesc şi aici. Cum voinţa mamei nu se discută, am plecat toţi trei, mama, tata şi eu, plus încă două familii, fiecare cu câte doi copii. Ei erau însă mai mari decât mine, stăteau de vorbă şi râdeau între ei; pe mine m-au ignorat. Nu ştiu cât s-au bucurat ei; mie însă mi-a plăcut enorm. Nu stafidele. Alea erau la fel ca ale noastre. Dealtfel nici nu am prea mâncat stafide. Erau acolo o mulţime de alte chestii cu mult mai interesante. Oamenii de-acolo chiar mănâncă altfel. Cel mai mult însă mi-au plăcut oamenii. Cu toţii râdeau, vorbeau şi se înveseleau. Nu am văzut de când sunt atâta veselie. Poate că erau puţin şi sub influenţa vinului. Au băut însă şi ai mei, dar nu erau la fel de veseli. Oare nu ştiu să se bucure?

Am fost şi la un teatru în aer liber, într-un loc căruia i se spune „Fortăreaţă veneţiană” .Acolo doar am stat cuminte pe scaun, fiindcă nu am înţeles nimic. Spuneau doar cuvinte. Am şi adormit. Când m-am trezit, eram deja acasă.

În Creta, cel mai mult şi mai mult mi-au plăcut păsările. Veneau şi plecau în stoluri imense. Nu tot timpul, doar când şi când. Cică erau păsări migratoare. Nu voiau să stea aici, doar treceau. Uneori nici nu se opreau. Pe astea îmi plăcea cel mai mult să le privesc cum străbăteau cerul. Aveau întotdeauna în faţă una care le conducea pe celelalte. Nici soldaţii la paradă nu mergeau aşa frumos ca ele.”

* *

*

Au trecut anii, fata a mai crescut, unele lucruri începeau să se schimbe. A vizitat chiar şi ruinele palatului din localitate, un centru al fostei culturi minoice, nu chiar atât de mare ca cel de la Knossos, dar suficient de evocator pentru a stârni interesul oricui. Localnicii erau însă preocupaţi de politica actuală, nu de trecut. Ajutoarele din străinătate şi modul de valorificare a lor erau principalele lor subiecte de discuţii. S-ar zice că erau oameni moderni, dar aveau de fapt mentalităţi arhaice.

Pe Anastasia nu o puteau interesa preocupările adulţilor; ea le avea pe ale ei. Filosofia părinţilor în privinţa copiilor se limita la ideea că acestora, pe lângă şcoală, li se permitea să aibă un hobby.

Au ales pentru ea să devină înotătoare. Avea un corp potrivit pentru sport şi, la înot nu avea nevoie de o vedere prea bună. După primele antrenamente, instructorul le-a spus că fetiţa ar avea şanse să facă performanţă. Aşteptările au fost confirmate şi, după cinci ani de antrenamente serioase, era un candidat posibil pentru următoarea Olimpiadă. A intervenit însă un accident; s-a lovit la umăr şi la şold. Nu era foarte grav, dar tatăl s-a speriat şi i-a interzis să continue. (Nu se ştie dacă decizia fusese doar a lui.) Primul ei mare vis s-a năruit brusc. I-a trebuit ceva timp pentru a-l uita.

* *

*

Înainte ca Anastasia să fi împlinit paisprezece ani, tatăl i-a comunicat o decizie importantă pentru viaţa ei.

- Fiica mea, acum, că tu ai terminat şcoala generală, te vom trimite în Anglia, pentru educaţia ta în continuare.

o De ce? De ce trebuie să plec?

Nu a mai insistat. Doar a plâns. Îşi dădea seama că nu are de ales şi că, în spate, era de fapt decizia mamei. Câteva zile mai târziu, a primit şi confirmarea. Într-un moment de sinceritate, tatăl i-a spus direct: „Iartă-mă că am luat această decizie, dar mama este foarte bolnavă”. Nu era atunci bolnavă de ceva anume; era boala ei din totdeauna: schizofrenia. A plâns din nou. Se gândea că, ar putea fi şi un gând al tatei: cu o astfel de mamă alături, copilul nu se poate dezvolta normal; în schimb, departe de ea, poate va avea o viaţă mai bună. Aşa să fie? Vom vedea!

Pe teritoriul Greciei de astăzi şi mai ales în insule, s-au perindat mulţi dintre sfinţii creştini şi chiar apostoli. Unii au avut aici tot felul de viziuni, culminând cu cea a Sfântului Ioan. Se spune că, pe baza revelaţiei avute pe insula Patmos, el ar fi scris „Apocalipsa” din „Noul Testament”. Nu ştiu ce viziune au avut părinţii Anastasiei; fapt e că ei au decis să-şi trimită fiica la Londra.

Pregătirile n-au durat prea mult; se vede că hotărârea fusese luată mai demult.

* *

*

Era o zi liniştită. Chiar şi apa mării parcă dormea în braţele golfului. Doar trecerea avioanelor pe cerul albastru arăta că viaţa nu a încetat; măcar acolo, sus, ceva se întâmplă. Nu era nici un nor. Era cald. Poate puţin prea cald, dar o briză uşoară, ce tocmai se pornise, făcea atmosfera chiar plăcută. Se potrivea şi cu starea sufletească a Anastasiei. Acum era liniştită şi consolată. Mâine va pleca.

Asta a fost în urmă cu aproape o oră. Între timp, briza s-a transformat în vânt; apa a început să se legene. Vântul, suflând din ce în ce mai tare, a devenit furtună în toată regula. Valurile se năpusteau asupra digului, de parcă voiau să-şi manifeste protestul, fiindcă li s-a pus în cale. Contemplarea s-a transformat într-o probă de rezistenţă. A încercat o vreme să-i facă faţă. Îi făcea chiar plăcere să înfrunte stihiile naturii; ce mai conta pe lângă cele ale oamenilor... Îi întărea sentimentul de luptător, mai ales că, după ultimele evenimente, se pare că va avea nevoie de el. Marea devenea tot mai înspumată şi îşi arunca stropii până departe pe faleza înaltă. Nu mai ştiai ce – vântul sau valurile – vuiau. Vai vouă, vai nouă, vai mie! Vacarm era în toată legea. Nori negri năpădiseră cerul şi zburau mai repede decât avioanele.

A plecat totuşi, după ce concluzionase că a rezistat destul pentru proba voinţei.

Dimineaţa, a constatat că nu căzuse un strop de ploaie. Totul a fost doar spectacol. Ca în viaţă: mult zgomot pentru nimic. Uneori! Că alteori e invers: când nu te aştepţi plouă din senin. Şi încă cum!

* *

*

La aeroport, mama s-a întors imediat ce avionul a decolat, dornică să revină la preocupările ei, în timp ce tatăl încerca să mai privească un timp pasărea ce se îndepărta, de parcă ar fi vrut să scruteze nu numai spaţiul, ci şi timpul.

Anglia, 1966-68

A sosit pe aeroportul din Londra cu o plăcuţă atârnată de gât cu numele ei, menită să-i permită mătuşii Louiza s-o recunoască. Până aici a fost bine. Stewardesele s-au purtat frumos cu ea. Chiar şi pasagerii o priveau cu dragoste, minunându-se de călătoria ei solitară, la doar 13 ani şi jumătate. Doar întrebările lor – cam prea multe şi jenante pentru ea – o deranjaseră, dar numai la începutul călătoriei. Acum, aproape că îi părea rău că s-a terminat. Nu-şi făcea probleme dacă o va recunoaşte mătuşa sau nu; deja se obişnuise printre străini, deşi – curios – până atunci a trăit mai mult singură. S-o recunoască ea pe mătuşă nu avea cum, fiindcă n-o văzuse în viaţa ei. Ştia doar că ea, mătuşa, se va ocupa de ea în următorii ani. Cum părinţii n-o prea răsfăţaseră, schimbarea putea să fie chiar de bun augur.

În agitaţia de după aterizare nici n-a apucat să se dezmeticească când, din şuvoiul de oameni, a fost trasă de mână. „Care va să zică, tu eşti Anastasia!” Desigur, ea era.

Spre deosebire de pasagerii din avion, mătuşa se pare că nu ştia să zâmbească. Semăna cu mama ei, nu numai din acest punct de vedere. Poate că totuşi există şi unele deosebiri, se gândea. În sinea ei, Anastasia şi-ar fi dorit mult ca ele să fie cât mai multe, în speranţa că toate îi vor fi favorabile. Poate că măcar de bătăi va scăpa.

La aeroport, mătuşa nu venise singură, ci cu un bărbat, desigur soţul ei. Despre el aproape că nu i se vorbise, dar acum găsea normal ca o doamnă să aibă şi un soţ. Părea un om cumsecade, dar nu prea vorbea.

Au mers mult cu maşina şi au intrat repede în casă. N-a reuşit s-o vadă prea bine. Nici de mâncat n-a putut. Nu-i era foame. Mâine va avea mai mult timp să se dumirească. Poate va fi bine. Îşi doreşte atât de mult . . .

* *

*

La început, a crezut că va locui la mătuşa ei. A constatat puţin mai târziu că greşea.

Mătuşa era sora mamei. Se născuse la Lyon, în Franţa, din părinţi greci. Ei încă mai trăiau acolo. Cum au ajuns în Lyon este o poveste lungă. Tatăl lor se născuse în Smyrna. Nu există loc şi timp mai rău pentru naşterea unui copil grec. Ecourile „masacrului din Smyrna” persistă încă şi azi.

Dar, după cum se spune, „tot răul e spre bine”. Cei ce au scăpat teferi, au plecat cât de repede au putut; unii mai aproape, alţii mai departe, potrivit posibilităţilor şi preferinţelor. Ei au plecat în Franţa, unde străbunica Anastasiei avea rude. Soţul ei, străbunicul Anastasiei, avusese afaceri în Smyrna; era armator, dar se ocupa şi de comerţ: import-export. Era un om bogat şi avea o casă mare şi frumoasă. Totul era însă de domeniul trecutului. Acum, era obligat să plece; a reuşit, fiindcă – datorită poziţiei sale sociale – a aflat cu o clipă mai devreme ce se va întâmpla şi a fugit la timp. Fiul lor, Dimitrie Tsandakis, bunicul Anastasiei, tocmai terminase şcoala „Aroni” din Smyrna, una dintre cele mai celebre la timpul acela, aceeaşi pe care a urmat-o şi Aristotel Onassis. În Lyon, Dimitrie s-a căsătorit cu Sofia Sachelariu, de asemenea din Smyrna, plecată şi ea în condiţii similare. După ce a absolvit Facultatea de Drept din Lyon, ambii au plecat în Grecia, unde Sofia a născut-o pe Despina, mama Anastasiei.

Mătuşa şi unchiul îmbrăţişaseră religia anglicană. Pentru bunici, greci ortodocşi, religia a fost o adevărată problemă. Franţa era catolică. Cele două variante – catolic şi ortodox – se află la poli opuşi ai creştinismului. Grecii au păstrat ideea iniţială a creştinismului, ca religie a oamenilor sărmani, cărora le oferă un suport psihologic. Aşa se şi explică faptul că ei sunt unul dintre cele mai credincioase popoare; în cele patru secole de stăpânire turcească, biserica ortodoxă le-a fost sprijin moral, medicament psihologic.

La celălalt capăt al Europei, triburile germane, creştinate de episcopul Wulfila, pe măsură ce ocupau teritorii lăsate fără apărare după căderea Imperiului Roman de Apus, au impus creştinismul cu sabia. Căpeteniile armate şi-au construit fortăreţe, transformate ulterior în cetăţi şi castele, ei devenind feudalii Evului Mediu. Acolo, elitele preoţeşti au denaturat religia creştină şi au deturnat-o de la rolul ei iniţial. Cum situaţia economică a zonei era tot mai prosperă, în contrast cu situaţia Europei de răsărit, au devenit tot mai aroganţi, divergenţa maximă concretizându-se prin Marea Schismă de la 1054. Din acest moment, obiectivele lor au fost din ce în ce mai diferite. Catolicii, al căror scop era expansiunea misionara a catolicismului în lume, au înfiinţat în 1534 Ordinul Iezuiţilor, considerat „nervul Bisericii catolice”, cu deviza „Întrucât e permis scopul, sunt permise şi mijloacele”, chiar minciuna, calomnia, intriga, sperjurul, provocarea, complotul, crima.

Fără a face o analiză comparativă a celor două ramuri ale creştinismului, trebuie să remarcăm că o religie trebuie judecată şi pentru consecinţele ei, nu numai pentru intenţiile ei. Ce a produs catolicismul? Ce a produs ortodoxia? (Un intelectual francez, după ce vizitase Armenia, afirma nu demult cu mândrie „Uite cât de departe a ajuns catolicismul”. Este greu de imaginat o ignoranţă mai mare. În primul rând, Armenia nu numai că nu este catolică, dar este unul dintre leagănele creştinismului, ortodoxă până în zilele noastre. În concepţia francezului însă, creştinismul se confundă cu catolicismul şi s-a născut în Franţa, ţara cu cei mai deştepţi oameni din lume, în opinia lui.)

Cum s-au simţit grecii noştri în Lyon este greu de aflat. Ei şi-au păstrat credinţa, motiv pentru care au simţit permanent că sunt altceva decât lumea din jurul lor. Poate de aceea, mătuşa Anastasiei, împreună cu soţul ei, când au venit în Anglia, au îmbrăţişat religia anglicană, fără să mai stea prea mult pe gânduri.

După nouă luni

Nu, nu s-a născut nimeni după nouă luni. A fost timpul necesar mătuşii să îndeplinească formalităţile pentru a o interna pe Anastasia la o şcoală de fete cu probleme speciale, majoritatea venite din alte ţări, cu alte limbi materne decât engleza. Era ceea ce englezii numesc „boarding school”, adică şcoală-internat.

Că mătuşa nu o iubea se vedea şi din comportarea ei. Despre Anastasia şi deciziile ce trebuiau luate în legătură cu ea, obişnuia să discute cu soţul ei în limba franceză, în prezenţa fetei. La început, ar fi putut să vorbească şi în engleză, deoarece cunoştinţele Anastasiei în această privinţă nu i-ar fi permis să înţeleagă, dar nu doreau să rişte. Ei vorbeau foarte bine limba franceză, fiindcă se născuseră în Franţa şi copilăriseră acolo. Ştiau şi greaca, ca limbă maternă. Erau însă de mulţi ani în Anglia şi preferau să vorbească limba ţării de adopţie. În faţa Anastasiei însă, vorbeau limba pe care ea nu avea nici o şansă s-o înţeleagă. Ce înseamnă aceasta? Pe lângă lipsa sincerităţii şi a dorinţei ca fata să nu ştie ce i se pregăteşte, faptul că erau conştienţi de incorectitudinea atitudinii lor.

La şcoală, cursurile erau mai puţin menite să pregătească pentru viaţă tinerele fete, dându-le noţiunile necesare, cât să le umple timpul cu ceva. Erau copii ai căror părinţi nu puteau sau nu doreau să se ocupe de creşterea lor şi nici nu puneau preţ pe viitorul lor. Unele cursuri erau obligatorii – ca limba engleză – altele la alegere, ca muzica sau pictura. Pentru Anastasia, lecţiile de călărie i-au oferit cea mai mare satisfacţie. Ele îmbinau fericit înclinaţia ei pentru sport – la care fusese obligată să renunţe – cu dragostea pentru animale. Lucky, primul ei căţel era acum doar o amintire, dar una dintre cele mai puternice. La internat nu putea să ţină un căţel, aşa că plângea ori de câte ori îşi aducea aminte. Din fericire, în apropierea şcolii era o crescătorie de cai, unde se dădeau şi lecţii de călărie. A ales să meargă acolo. Dragostea ei pentru animale i-a convins şi pe cei de acolo, care nu numai că au acceptat prezenţa fetei, dar au şi îndrăgit-o. Hipismul nu este doar sport; el se îmbină cu îngrijirea animalului, singura care creează o legătură afectivă dinte om şi animal. Calul de rasă se străduieşte să facă cât mai bine ceea ce i se comandă, pentru că înţelege ce vrea călăreţul şi doreşte să-i fie pe plac. Această dorinţă există pentru că, în prealabil, între cei doi s-a stabilit atât o relaţie de comunicare, cât şi una sentimentală, fiindcă, da, şi animalul are sentimente. Această relaţie nu se poate crea de pe cal şi cu cravaşa, ci alături de cal, îngrijindu-l. Calul ce i s-a dat în îngrijire se numea Atlas. Ar fi preferat să-i găsească ea însăşi un nume, dar el avea deja unul. Era chiar frumos.

Hipismul a fost una dintre marile ei plăceri şi satisfacţii, cu atât mai mult cu cât a avut loc într-o perioadă tristă, foarte tristă, de surghiun. A fost singură – sau aproape singură – cea mai mare parte a vieţii sale. Viaţa de internat la şcoală a fost însă la vârsta adolescenţei, când copiii au cea mai mare nevoie de prietenie, de îndrumarea şi dragostea părinţilor. La şcoală nu a avut prietene. Handicapul ei era minor pe lângă al altora.

Cum nu putea sta tot timpul la crescătoria de cai, la şcoală a ales să facă pictura. Aveau şi o doamnă care le dădea indicaţii, dar în majoritatea timpului le lăsau să facă ce vor, numai să stea liniştite. Vederea mai slabă a Anastasiei nu era un impediment major; pentru pictură nici nu era necesar să vadă foarte bine. Ba, de câteva ori, doamna chiar a remarcat originalitatea ei, datorată probabil tocmai vederii slabe. Aveau câteva subiecte pe care le-a pictat de sute de ori: copacii din micul parc de lângă şcoală – atunci când era frumos afară – şi cele câteva obiecte din cameră, aceleaşi de ani de zile, şi pe care nu aveau voie să le mişte de la locul lor. Firesc, pentru că fiecare fetiţă ar fi vrut să le aşeze altfel, ceea ce nu era posibil şi ar fi fost sigur motiv de ceartă.

Şi-a pus de multe ori întrebarea „De ce au trimis-o părinţii acolo?” Raţionamentul lor îi apărea din ce în ce mai evident: în Grecia, le-ar fi fost ruşine; toate rudele şi cunoştinţele i-ar fi condamnat, pentru că şi-au înstrăinat copilul. Dacă tatăl avea scuza serviciului, mama nu avea nici un motiv să nu se îngrijească de unicul ei copil, în afara unui egoism ieşit din comun. Fiind însă în Anglia, se putea presupune că avea condiţii superioare faţă de cele din Grecia. Că nu era aşa, nu aveau cum să ştie.

Acum, noi ne putem da seama fie şi numai după programa analitică a şcolii. Cuvântul „sillabus” – englezescul pentru programa analitică – îi este necunoscut Anastasiei. Activităţile curente erau cele de petrecere a timpului, în funcţie de înclinaţiile şi posibilităţile copilului. Nici un minut pentru istorie, fizică, geografie şi altele asemănătoare. Doamne fereşte matematică.

Duminica, deşi copiii erau de religii diferite, ei mergeau cu toţii la biserica anglicană din apropiere. Nu pentru că cineva şi-ar fi dorit să-i convertească, ci din motive practice: personalul şcolii nu era atât de numeros încât să-i poată însoţi pe fiecare la biserica lui şi nici nu erau în apropiere biserici pentru toate confesiunile. Dar, cum fetiţele purtau uniforme, în biserică păreau a fi toate anglicane. În sinea lor însă abia uniformizarea le ridica întrebări, fiindcă ele ştiau că sunt diferite. Păstrau totuşi întrebările pentru ele; oricum, nu primeau răspunsuri. Doar o fetiţă mai retrasă, văzând-o pe Anastasia la fel ca ea, şi-a luat inima în dinţi:

- Ştiu că diferenţa dintre creştinism şi iudaism este aceea că unii îl recunosc pe Iisus Christos ca mesia iar ceilalţi nu. Dar care este diferenţa dintre creştinii ortodocşi şi cei catolici?

o Prea multe nu ştiu nici eu să-ţi spun. Eu sunt ortodoxă, dar mătuşa mea din Londra este anglicană. Nu mi-a explicat niciodată care este diferenţa. Doar din discuţiile lor cu alte persoane am aflat câte ceva. Am auzit si eu ca englezii au avut un rege foarte special, Henric al 8-lea, care a hotărât ca Anglia să nu mai stea sub şefia Papei, cu care el a avut unele probleme, ci să devină independentă, sub şefia lui. Aşa s-a desprins Biserica anglicană din Biserica catolică. Cum s-a desprins Biserica catolică de cea ortodoxă, e mai complicat. Ar trebui să intrăm în istorie, la care eu, ca să-ţi spun drept, nu prea mă pricep. De fapt, cred că nu există nici o diferenţă de doctrină. Este vorba despre politică, interese economice şi ambiţii.

- Asta am bănuit. Dacă e vorba de politică, s-o lăsăm baltă. Oricum, nu mă pricep.

* *

*

Din jurnalul Anastasiei:

„Deocamdată, încerc să-mi uit necazul. Pentru mult timp, voi fi departe de tot ce a fost viaţa mea de copil, cu bunele şi cu relele ei. E drept că mai luam şi câte o bătaie, eram certată aproape zilnic, dar mai erau şi jocurile mele, câinele, animalele mari şi mici din curtea noastră şi chiar de prin vecini, pe care le iubeam. Colegii de şcoală mă ignorau din cauza handicapului meu, datorat miopiei mele. Majoritatea lor. Simţeam însă că alţii au şi sentimente bune faţă de mine.

Ce mă aşteaptă în viitor încă nu ştiu, dar mă îndoiesc că o să-mi placă. Mătuşa şi unchiul, singurele persoane pe care le cunosc, nu par foarte încântaţi de venirea mea. Se gândesc probabil că voi fi o povară pentru ei. Poate că este doar o impresie de primul moment. Vom vedea! Nu au copii, nu sunt nici foarte tineri, iar eu sunt o noutate în casa lor. Unchiul este distant, dar mătuşa pare de-a dreptul acră.

Îmi amintesc că, la şcoala din Creta, nu toţi copiii erau răi cu mine. Pe unii îi simţeam că vroiau să se apropie sufleteşte de mine, dar nu îndrăzneau. Eu nu vedeam bine, nu puteam să particip la jocurile lor şi eram izolată. Majoritatea copiilor nu mă luau în seamă, mă ocoleau. Asta în cel mai bun caz, pentru că alţii nu se sfiiau să mă îmbrâncească, dacă le stăteam în cale. Existau însă şi copii buni, care ar fi venit să mă ajute, dar nu ştiau cum. Nu-i vorbă, că nici eu nu ştiam cum să mă apropii de ei. Mă simţeam handicapată şi mă izolam singură, precum ariciul, deşi nu aveam ţepi, nici la propriu şi nici la figurat, fiindcă nu mi-i doream.

Toate aceste amintiri mi-au produs un gând: aş vrea ca, după terminarea şcolii, să mă fac asistentă medicală, sau – de ce nu? – poate chiar doctor sau psiholog. Nici eu şi nici colegii mei de şcoală nu am ştiut cum să comunicăm unii cu alţii. Cred că asta este o problemă de psihologie. Eu aş vrea să ajut oamenii. Ar fi grozav să devin medic, să tratez suferinţele oamenilor, să-i vindec. Poate că este prea mult pentru mine. Sunt mulţi ani de învăţătură, iar ai mei m-au trimis aici, la această şcoală lipsită de perspective. Abia aşteaptă să termin şcoala, să mă mărit şi să scape de mine. Dacă le-aş spune că vreau să urmez o facultate, ar crede că glumesc sau – Doamne fereşte – am înnebunit. Poate că, în psihologie aş reuşi mai uşor.

Constat că doar animalele sunt cu adevărat dornice de comunicare sinceră. Caii şi câinii au sentimente pe care cu greu le găseşti la oameni.”

* *

*

Ca în fiecare duminică dimineaţa, încolonaţi, cu o doamnă în faţă şi directorul şcolii în spate, mergeau la biserică. Nu departe de internat, un domn a căzut pe stradă. Mai întâi, s-a sprijinit de zid, iar apoi s-a scurs pe lângă zid, până ce tot trupul s-a transformat într-o grămadă pe trotuar. Părea să fi fost pe deplin conştient, dar muşchii sau altceva nu-l mai ascultau. Zăcea pe jos, cu ochii deschişi şi rugători, fără să scoată vreun sunet. Un sigur trecător s-a oprit câteva secunde lângă el, a spus ceva dar cel căzut nu i-a răspuns, i-a luat mâna, a ridica-o puţin, apoi a lăsat-o de unde o luase şi a plecat. Ceilalţi trecători nu făceau decât să-l ocolească, la fel ca doamna din fruntea coloanei şi fetele ce o urmau. Doar Anastasia s-a desprins din grup şi s-a dus lângă el. Nu era beat; nu mirosea. Era chiar bine îmbrăcat. Nu era un cerşetor. Cu certitudine, era bolnav. Din spatele coloanei, directorul a admonestat-o: „Anastasia, intră în rând”. Iar pentru că ea continua să stea lângă cel căzut, a repetat indicaţia: „Anastasia, intră imediat în rând”. În loc să asculte ordinul, ea a rupt-o la fugă înapoi la internat, unde ştia că medicul lor încă nu plecase. Cu siguranţă că el ştia ce trebuia făcut. L-a prins tocmai când îşi lua haina şi nelipsita umbrelă, pregătindu-se să plece. Gâfâind, i-a spus că cineva zace pe trotuar şi are nevoie de îngrijiri medicale.

S-a întors singură la biserică. Acolo, nimeni nu i-a acordat vreo atenţie. Totuşi, din privirea doamnei şi, mai ales, a directorului a înţeles că urma să fie pedepsită. Se aştepta la o bătaie, aşa cum fusese obişnuită din copilărie, dar asta nu s-a întâmplat. Abia a doua zi dimineaţa i s-a comunicat sec că, timp de o săptămână, nu va avea voie să meargă la crescătoria de cai. Prefera să fi fost bătută. Cu bătaia se învăţase. Avea chiar o vastă experienţă. Să nu se mai întâlnească cu singurul ei prieten, cu Atlas, era o pedeapsă cu mult mai grea. Da, Atlas nu mai era un cal. Era Atlas cel din cărţile din Grecia, care ţine globul pe umerii săi. Globul? Acum i se părea că susţine bolta cerească, ce se prăbuşea peste ea, în lipsa celui ce o susţine.

* *

*

Timp de patru ani, calul şi copilul îşi alinau sufletele. Îl mângâia, îi vorbea în greacă, singura ei limbă dragă. Începuse şi marele ei prieten să priceapă vorbele însoţite de mângâieri. Astfel, surghiunul şi singurătatea au avut şi clipe dulci.

Animalele nu au decepţionat-o niciodată. Încă din copilărie, mângâierea i-a fost dată de animale. Iubirea sinceră, dezinteresată a animalelor i-au încălzit sufletul, au făcut-o să nu se mai simtă singură. Ele i-au oferit iubire curată şi recunoştinţa lor, în timp ce oamenii au ignorat-o, pentru simplu motiv că nu vedea bine. Acest handicap ar fi trebuit să-i facă mai drăgăstoşi pe părinţii ei; în special mama ar fi trebuit să fie mai iubitoare, mai delicată cu propriul ei copil. N-a fost deloc aşa. A fost tratată cu duritate, bruftuluită, chiar bătută, ca în final să fie înstrăinată într-o ţară îndepărtată.

Insula Creta, 1969

Vara, în timpul vacanţei mari, venea acasă, în Creta. Nu întotdeauna! În prima vacanţă acasă, a constatat că nimic nu-i mai amintea de copilăria ei. Ştia că Lucky murise, sau cel puţin aşa i s-a spus. Se aştepta totuşi să găsească măcar o jucărie uitată în pod. Nimic! Curăţenia fusese deplină. Doar căldura şi mirosul de lămâi îi spunea că se află acasă.

Odată, înainte de a pleca din nou spre Anglia, tatăl i-a spus:

- Când vei termina şcoala, te voi căsători. Am patru bărbaţi potriviţi. Oricare dintre ei ar fi un bun soţ pentru tine.

o Dar voi fi încă prea tânără să mă mărit.

- Vei avea optsprezece ani atunci, aşa că va fi vârsta potrivită.

o Eu nu am deloc acest gând.

Avea şaisprezece ani, iar partenerii propuşi trecuseră bine de douăzeci, unul chiar de treizeci. Nu era chiar o noutate în Grecia. Dimpotrivă, în antichitate era chiar diferenţa potrivită între soţ şi soţie, doar că, de atunci, unele obiceiuri se schimbaseră. Se vede însă că nu toate şi nu peste tot. Grecii se remarcă prin perseverenţa cu care au păstrat unele şi s-au grăbit să uite altele, iar alegerea nu a fost întotdeauna inspirată. Ce-i drept, nici o civilizaţie nu a dăinuit la infinit. În consecinţă, nu trebuie să ne mirăm că diferenţele dintre trecut şi prezent sunt, în unele cazuri negative. Neplăcut este doar să constaţi că grecii şi-au păstrat neştirbite cu precădere defectele. Printre caracteristici, nu neapărat negative, se numără şi logoreea caracteristică acestui neam. Iată o glumă cu vechime milenară: la frizerie – locul unde de desfăşurau cele mai multe discuţii – frizerul întreabă un client:

- Cum doriţii să vă tund?

Iar răspunsul surprinzător al unui taciturn uluieşte martorii:

o În tăcere.

Romanii, deşi îi apreciau pe greci în multe privinţe, aveau şi observaţii negative asupra comportamentului lor. Expresii ca „la calendrele greceşti” (Ad Kalendas Graecas) sau „mă tem de greci chiar şi când aduc daruri” (Temeo Danaos et dona ferentes) sunt multe. Aici e şi o mică glumă, tot multimilenară: în limba greacă, prima zi a săptămânii se numeşte Δευτέρα, adică a doua, prima fiind Duminică, Ziua Domnului, în greacă Κυριακή. O afirmaţie de genul „îţi voi plăti în prima zi a săptămânii” poate fi interpretată ca niciodată, prima zi, πρώτο, ne-existând în calendarul lor.

Până să se mărite, şcoala îi mai oferea un răgaz. Deşi nu învăţau istorie, a aflat că ţara ei, Grecia, este plină de evenimente importante şi a înţeles că ar fi bine să ştie câte ceva despre ele. Unele sunt reale, altele sunt legende, dar chiar din acest motiv sunt mai importante, fiindcă orice legendă are morala ei. Creta are chiar foarte multe. Va trebui să profite de vacanţă şi să se informeze. Nu va fi tocmai uşor, deoarece tatăl este ocupat cu serviciul lui, iar mama nu are timp şi chef să poarte grija copilului. Totuşi, Anastasia va trebui să insiste.

În final, tot tatăl şi-a făcut timp să meargă cu ea la Muzeul de Arheologie din Heraklion, cel mai mare oraş al insulei.

Din jurnalul Anastasiei:

La muzeu, tata, dar mai ales ghidul, mi-a arătat nişte fresce, despre care a spus că datează din anii 1600-1400 înainte de Christos. (Dacă acum suntem în 1968, înseamnă de atunci au trecut cel puţin 3368 de ani, dacă nu chiar 3568. Asta-i foarte mult. Jucăriile mele de acum doi ani au dispărut deja. Cum se face că pietrele astea au rezistat atât de mult?)

Sunt multe fresce ce reprezintă cai şi călăreţi. Mie îmi plac caii. Unii parcă vor să sară din frescă şi să vină la mine. Le spun să stea acolo; sunt prea bătrâni; au peste 3000 de ani. Una dintre fresce mi-a plăcut mai mult. Se numeşte „Prinţul Crinilor” şi a decorat apartamentul unei regine. (Aveau deci şi ei regină încă de pe atunci. De ce oare unii greci nu mai vor să aibă rege? Dacă ar avea rege, ar avea şi regină.) Cea care mi-a rămas în memorie însă este „Săritura peste taur”. Poate şi pentru că are un subiect oarecum sportiv, deşi nu este probă olimpică. Oamenii trebuiau să înfrunte din faţă taurii, care veneau spre ei înfuriaţi, să-i apuce de coarne şi să sară peste ei, dându-se peste cap. Fresca reprezintă un taur foarte mare, în comparaţie cu oamenii; unul tocmai îl apucă de coarne, al doilea este în săritură, cu capul în jos, deasupra taurului, iar un al treilea, alături, parcă bate nişte talere sau le dă note sportivilor. O fi arbitrul.

Dar cel mai mult şi mai mult mi-a plăcut plimbarea pe-afară. Asta poate şi pentru că mie nu-mi prea place să stau în casă. La şcoală aproape tot timpul stăm în interior, mai puţin când merg la cai. M-a impresionat fortul. A fost construit de veneţieni (Nu ştiu ce sunt ăştia, dar par a nu fi fost greci). În 1648, fortul a fost atacat de turci. Ăştia au fost duşmanii noştri din-totdeauna. Cei din fort au rezistat până în 1669 (mai mult decât vârsta mea). Se spune că aici au murit treizeci de mii de apărători şi 118.000 de atacatori. Deşi au murit mai mulţi, până la urmă, turcii au ocupat oraşul.

Mai e un zid lung de apărare, unde e mai răcoare; în mijlocul oraşului este foarte cald. Mai bine a fost într-un parc, cu numele „El Greco”, adică „Grecul”, în limba spaniolă. Ăsta s-a născut aici, în Creta. Nu chiar în parc. A fost pictor şi a plecat în Spania, unde a devenit faimos.

Din mitologie, am aflat că Zeus, cel mai mare dintre zei, când a fost mic, mama lui l-a ascuns într-o peşteră, nu departe de aici, deoarece Cronos, tatăl, îşi mânca toţi copiii, fiindcă i se profeţise că unul dintre copiii lui îi va lua tronul. Ea l-a păcălit şi i-a dat un bolovan în locul ultimului născut. Se mai spune că Cronos simbolizează timpul, care îşi mănâncă zilele. Aici e ceva ce nu prea înţeleg. Dacă pe Zeus nu l-a mâncat, înseamnă că timpul s-a oprit, ceea ce nu este adevărat. Poate că i-a scăpat doar o zi şi, în continuarea, soţia, pe nume Rhea, i-a mai născut alţi fii, până când Zeus l-a detronat. Nu se ştie cine face zilele în prezent. Pe Zeus, ca să nu moară de foame în peşteră, l-a alăptat o capră, Amalthea. Deşi laptele de capră nu este la fel de bun ca cel de mamă, Zeus a crescut repede şi voinic, cum s-ar zice „tare ca fierul, iute ca oţelul” cu toate că laptelui de capră tocmai fierul îi lipseşte, motiv pentru care copiii hrăniţi cu lapte de capră devin anemici. Într-o zi, năbădăios, ca orice băiat, Zeus i-a rupt un corn Amaltheei, dar ea nu s-a supărat. Cuprins de remuşcări, după ce a devenit mare, Zeus a făcut o constelaţie în cinstea ei, numită „Constelaţia Capricornului”. Probabil că de aici vine şi expresia „cornul abundenţei”, iar unii oameni aşteaptă să le vină bogăţia din cer.

Nici la Knossos nu am fost, pentru că este în afara oraşului şi nu am fi avut timp. Acolo cică este un palat mare şi foarte vechi. Aş fi vrut să-l văd, chiar dacă acum, deşi restaurat, nu mai este aşa cum a fost. Despre el se spune o poveste frumoasă, care mi-a plăcut, pentru că este vorba despre o femeie. Ariadna este numele ei. Ea l-a ajutat pe iubitul ei, unul Tezeu, să iasă dintr-un labirint. Labirintul era chiar sub palat şi acolo se afla închis un monstru, de fapt copilul soţiei regelui Minos. Monstrului i s-a spus Minotaur, fiindcă avea cap de taur şi corp omenesc. Dacă ar fi fost un mini-taur, ar fi fost încă bine, dar el era mare şi trebuia hrănit prin sacrificii omeneşti. Tezeu l-a omorât, dar, ca să nu se rătăcească în labirint, Ariadna i-a dat un ghem de aţă, să marcheze drumul pe care merge şi pe care urma să se întoarcă. Tezeu a scăpat lumea de opresiune, dar fără dragostea fetei ar fi murit. Frumos, nu? Povestea mai spune că Tezeu nu a fost prea corect şi, după ce a luat-o de la părinţi, a dus-o pe insula Delos, unde a abandonat-o. Asta nu-mi mai place, dar aşa-i povestea.

* *

*

Da, Creta, ca leagăn al civilizaţiei minoice, este plină de nume mitologice. Pe lângă Minos, de ea sunt legaţi Dedal, Icar, Ariadna, Tezeu şi mulţi alţii. Poate mai puţin cunoscut este mitul potrivit căruia Minos însuşi a fost desemnat de către Zeus ca, după moarte, să fie judecătorul suprem pentru cazurile mai delicate, pe care judecătorii mai mici nu reuşesc să le rezolve. Locul judecăţii era o pajişte marcată de o răscruce, simbolizată de litera Y (i-grec). De acolo, un drum pleca spre Insulele Fericiţilor iar altul spre Tartaros. (Regăsim şi aici Raiul şi Iadul) Cei ce urmau să fie judecaţi veneau goi (morţi), dar şi judecătorul trebuia să fie în aceeaşi stare, pentru ca „să privească, cu sufletul său, sufletul fiecăruia, departe de toate rudele sale, după ce şi-a lăsat pe pământ toate podoabele, încât judecata să fie dreaptă”. Citatul este din Dicţionarul de mitologie generală al lui Victor Kernback, care ne spune că sursa îi aparţine lui Socrate însuşi.

Desigur, miturile sunt poveşti şi, la fel ca toate poveştile, nu trebuie crezute. Orice poveste are însă o povaţă, aşa că şi miturile trebuie să ne spună ceva. Pentru noi, mitologia este astăzi o filosofie „en miettes” (în firimituri), cum ar spune un francez. Aristotel spune că „iubitorul de mituri este oarecum un filosof”.

Cu sensul de iubitor de înţelepciune (sofia), şi Anastasia se încadra în această categorie. Cine nu ar vrea? Poate că, la vârsta ei, nu avea înţelesul deplin al cuvântului înţelepciune şi cu atât mai puţin al celui de filosof. Îşi dorea însă cu siguranţă să ştie cât mai mult şi să fie capabilă să ia cele mai potrivite decizii în problemele vieţii. Contrar aparenţelor, copiii au cu mult mai multe probleme decât adulţii, iar răspunsurile la întrebările lor sunt chiar mai importante, fiindcă ele sunt cele ce le formează caracterul, le direcţionează paşii, care – în ansamblul lor - definesc calea vieţii oricărei persoane.

De aceea, filosofia, cu ‚s’ de la sofia (σοφία= înţelepciune), şi nu cu ‚z’ de la „zofos” (ζόφος = întuneric) sau „zoo” (ζώο = animal, dobitoc) este râvnită de către orice copil, chiar dacă încă nu a învăţat acest cuvânt.

Poveştile sunt pentru el mai importante decât sfaturile fără explicaţii. Cineva însă trebuie să-i explice subtilităţile, înţelesul lor mai profund. Spre deosebire de religii, unde se dau indicaţii şi se proliferează ameninţări, mitologia generează discuţii, interpretări, variante. Ea este un suport pentru filosofare.

Turistul ce vizitează astăzi Creta încercă să suprapună imaginile fictive, construite în timpul lecturilor, cu ceea ce vede şi – bineînţeles – nu se potriveşte. Cel ce s-a născut în Creta trebuie să-şi imagineze o altă lume, diferită de ceea ce vede în fiecare zi. Şi unul şi altul, operează cu imagini fictive. Imaginaţia şi inteligenţa sunt cele ce îl ajută să înţeleagă, să interpreteze şi să-şi formeze propriul mod de gândire.

Anglia, 1970-1971

La terminarea şcolii, mama şi sora ei au aranjat o întâlnire cu Fotios. Ele îl plăceau, sau cel puţin aşa afirmau. Anastasia era mai puţin încântată. Îl găsea prea direct, sigur pe el, chiar grosolan. S-a măritat tot la insistenţele tatălui.

- Eu nu doresc ca fata mea să lucreze; nici o femeie din familia noastră n-a făcut-o. Fotios este singurul pretendent pentru tine, aşa că trebuie să te măriţi cu el.

Şi s-a măritat.

A nu lucra nu înseamnă a sta degeaba. Aici el are sensul de „a nu avea un serviciu”, de „a nu lucra în afara casei”. În casă însă, lucrează din greu. Obiceiul datează din antichitate, când femeile nu ieşeau din casă, nici măcar până la piaţă. Toate cumpărăturile le făcea soţul. Ce-i drept, el doar negocia. Transportul cumpărăturilor era efectuat de către sclavi. Opinia grecilor asupra rolului femeilor în societate o sintetizează Sofocle: „Viaţa unui bărbat valorează mai mult decât viaţa a o mie de femei”. Naşterea unui băiat era o bucurie. Fata nou născută putea fi omorâtă, fără ca cineva să condamne gestul. Cel mai des însă era aşezată într-un coş şi expusă la vedere, poate cineva o va lua. Dacă acest lucru se întâmpla, ea devenea sclavă. Cu toate acestea, în interiorul locuinţei, soţia era adevărata stăpână a casei. Condiţia era să devină soţie; alternativele: hetairă (curtezană), sclavă sau moartea prematură.

Între timp, mentalitatea grecilor s-a schimbat într-o oarecare măsură, dar are încă rămăşiţe ancestrale: pentru că nu mai au sclavi, iar preţurile nu se mai negociază, au lăsat în seama femeilor întreaga activitate de aprovizionare, aşa că ele cară şi sacoşele pline de la piaţă. În rest, ele trebuie să fie mame, gospodine şi . . . cam atât. Sunt condamnate să îndeplinească treburile casnice - care nu se termină niciodată - asemenea predecesoarelor lor, danaidele, obligate să umple un butoi fără fund. Chiar dacă nu şi-au ucis soţii, nu m-ar mira să şi-o dorească. Doar danaidele au făcut-o, şi nu din proprie iniţiativă, ci pentru că aşa li s-a spus că trebuie. Sau, poate, este o rămăşiţă a unor credinţe mai vechi. Éa, spre exemplu, este zeul babilonian al înţelepciunii şi cunoaşterii, creatorul primilor oameni, în timp ce, la semiţi, El - simbolizat ca un bătrân cu barbă, eventual cu coarne, simbolizând forţa şi fertilitatea - este un zeu paşnic, care preferă odihna, somnul şi chiar beţia. Vremea lui Bachus însă a trecut, aşa că, acum, bărbaţii se mulţumesc cu cafea. Cafea grecească. Nu pentru că s-ar cultiva aşa ceva în Grecia, dar aşa cere mândria patriotică. Mai nou, se bea cafea frapé, fie şi în timpul iernii, fiindcă durează mai mult, datorită cantităţii mari de gheaţă, ce trebuie să se topească.

Ca să-i descreţească fruntea, tatăl i-a spus şi o glumă:

- Se spune că, dacă vrei să ai un soţ deştept, frumos şi bogat, trebuie să te căsătoreşti de trei ori.

o Întrebarea este: în ce ordine?

- Cred că întâi bogat, să te introducă în societate; apoi deştept, să ai cu cine discuta şi, la bătrâneţe, cu unul frumos, să te bucuri când îţi mângâie oasele.

o Eu cred că primul ar trebui să fie unul deştept, să te îndrume ca, atunci când intri în societate cu cel bogat, să ştii ce ai de făcut.

- În cazul acesta tu poţi să te măriţi doar de două ori, fiindcă deşteaptă eşti de la natură.

o Mersi!

- N-ai pentru ce; m-am complimentat singur; eşti doar fiica mea. Oricum, morala este aceeaşi: mărită-te cu Fotios. Nu este el foarte bogat, dar nici un coate goale. Are studii superioare, aşa că se va descurca. Şi nu e nici prost; ba mie mi se pare chiar inteligent.

Fotios se născuse în insula Chios, în 1945. Tatăl lui fusese navigator. După dezastrul de la Smyrna, nu numai că entuziasmul patriotic al grecilor suferise un şoc, dar – prin schimb de populaţie – Grecia primise peste un milion de greci din teritoriile turce. La mulţimea grecilor din provincie, care invadaseră puţinele oraşe după dobândirea independenţei, s-au adăugat acum aceştia, oameni cu totul lipsiţi de mijloacele materiale elementare. Situaţia economică a ţării era jalnică, dar se îmbunătăţea rapid, când al Doilea Război Mondial şi, mai ales, Războiul Civil ce a urmat a pus ţara din nou în dificultate. Emigrarea, cunoscută grecilor din anii trecuţi, părea din nou o soluţie. În Anglia, avea un unchi, plecat şi el puţin mai devreme. Cu ajutorul lui, Fotios a plecat în Anglia, unde, vorba românului, credea că toţi câinii umblă cu colaci în coadă. La Londra, şi-a continuat studiile, obţinând licenţa ca economist.

Fotios era însă un bărbat frumos, cu studii superioare, aşa că decizia părinţilor, pentru că ei le-au hotărât viitorul, nu era chiar atât de rea; fata l-a acceptat, deşi nu fusese alegerea ei. Oricum, opinia ei nu conta.

Chios, unde s-a născut el, este unul dintre locurile în care localnicii pretind că ar fi mormântul lui Homer. Celălalt este Ithaca, unde s-ar fi născut. Nu există nici o dovadă în această privinţă. Mormanul de pietre, care se afirmă că ar fi mormântul său, nu a fost cercetat niciodată, aşa că nu se ştie dacă sub ele se află osemintele cuiva, şi bine au făcut că nu au cercetat, fiindcă că ar fi putut distruge legenda. Homer – dacă într-adevăr a existat – a fost un recitator şi poet excepţional. La vremea lui, ceea ce numim astăzi literatură – de la literă, adică semnul scris – se transmitea pe cale orală, de către asemenea oameni talentaţi, care trebuiau să aibă şi o memorie excepţională. La poemele învăţate de la predecesori, el adăuga contribuţia sa originală, astfel că întrebarea dacă Iliada şi Odisea sunt în întregime poemele sale este fără rost şi dovedeşte necunoaşterea particularităţilor epocii. Ele nu pot fi creaţia unui singur autor.

Astăzi, oricărui adolescent i-ar face plăcere să se recunoască în eroul lui Homer, Ulise: viteaz, inteligent, puternic. Odiseu adaugă primelor calităţi gustul pentru călătorie, cunoaştere, aventură, mai ales dacă acasă îl aşteaptă o Penelopă.

Asemenea Penelopei, Anastasia l-a aşteptat întotdeauna pe Fotios să se întoarcă, chiar dacă peripeţiile lui nu erau asemenea celebrului erou. Ba, ultima dată, în loc să învingă ciclopi, a rămas el cu un singur ochi şi, în loc să se lupte cu adversarii pentru redobândirea poziţiei sale lângă soţia iubitoare, a trebuit ca Anastasia să se lupte pentru menţinerea lui în viaţă.

Înalt, frumos, titrat, Fotios era adulat de toate femeile. O perlă de băiat! În ceea ce îl priveşte, a ştiut să se folosească de aceste calităţi. Doar Anastasia spera că, în calitate de soţ şi tată, el nu va profita în continuare de aceste calităţi, deşi la greci libertatea bărbaţilor are limite foarte largi, spre deosebire de cea a femeilor.

Timpul a dovedit că ea a avut dreptate. Pe lângă impresia negativă de la început, a avut nenumărate ocazii să constate existenţa altora: era afemeiat, iubea mai mult vânătoarea şi pescuitul decât propria sa familie. De fapt, şi-a neglijat familia cât a putut.

Într-adevăr, viaţa a dovedit că adevărata eroina a fost Penelopa, adică Anastasia, şi nu el.

Deocamdată, s-au căsătorit. N-a fost nuntă mare, fiindcă nici nu prea aveau pe cine să invite. Din partea Anastasiei, din Grecia, au venit cu greu părinţii ei, fiindcă epoca coloneilor era o dictatură în toată puterea cuvântului, iar din Lyon au venit bunicii. Din partea lui a venit mama şi unchiul, care locuia de mult timp în Londra. De altfel, el îl ajutase pe Fotios să imigreze în Anglia. Prieteni? Ea nu avea; el, în schimb, ar fi putut să umple o sală numai cu ei. A trebuit să le explice şi să se scuze, cu argumentul că va fi o nuntă restrânsă. Şi aşa a şi fost. Cei câţiva apropiaţi, pe care nu putea să nu-i invite, s-au străduit să fie decenţi, deşi uneori li se ghiceau obişnuitele glume de burlaci.

Elveţia, 1971

Pentru Anastasia, zilele următoare au fost o lună de miere cu adevărat. De fapt, ea abia după nuntă a avut posibilitatea să cunoască Londra, iar Fotios s-a dovedit a fi un ghid competent, adevărat cunoscător al locului; mai puţin al muzeelor, cât a vieţii din afara lor. Anastasia a aflat mai târziu că aici, în muzee, s-ar afla valori inestimabile, colectate din toată lumea, inclusiv din ţara ei natală. Ea nu le-a văzut însă niciodată. Şi-apoi, de ce să le vadă aici, când le poate găsi în Grecia? A văzut în schimb Elveţia. Bunicii din Lyon, drept cadou de nuntă, le-au cumpărat două bilete pentru o excursie ieftină.

Au plecat cu un grup gălăgios de tineri cam de vârsta ei, majoritatea studenţi. Aveau şi un conducător de grup, ce nu părea a fi student, dar toţi ascultau de el. Şi ei vor trebui să-l asculte, fiindcă aveau program comun şi el ştia ce au de făcut. Era ghidul.

Timp de documentare nu au avut. Totul s-a petrecut atât de rapid. . . Între mica festivitate a căsătoriei – când au primit în cadou excursia - şi data plecării, au fost doar opt zile pline cu o mulţime de alte activităţi. Adevărul este că nu putem şti cum şi-ar fi folosit timpul, oricât de lung ar fi fost. Fapt e că, în drum spre Zürich, au avut câteva nedumeriri în timpul discuţiilor ce cei din grup. Spre deosebire de Anastasia şi Fotios, ei cunoşteau foarte bine programul excursiei; ştiau ce vor face în fiecare zi, ce anume vor vizita şi ce vor vedea acolo. Aproape te întrebai de ce se mai duc, dacă ştiu totul dinainte, şi încă atât de bine.

- În Zürich există peste cincizeci de muzee şi peste 100 galerii de artă.

o Şi le vom vizita pe toate?

- ?

Începuseră să se sperie. Grupul era foarte omogen; toţi erau studenţi animaţi de aceleaşi preocupări. Doar ei formau o notă discordantă şi îşi puneau deja întrebări asupra modului în care va decurge excursia cu asemenea companie. Erau însă veseli, comunicativi, deloc sclifosiţi, aşa că existau şi speranţe.

Dacă plecăm de la originea cuvântului muzeu, ne gândim că acesta ar trebui să fie un loc unde se adună toate artele ce stau sub patronajul Muzelor. Înţelesul termenului s-a lărgit însă şi astăzi avem „Muzeul ceasului”, „Muzeul pipelor” şi altele, deşi nu ştim să fi existat asemenea muze.

Frunţile eroilor noştri s-au descreţit definitiv când au ajuns. Oraşul li s-a părut a fi mai frumos decât tot ce văzuseră până atunci. Nu numai arhitectura era deosebită, ci şi modul în care oamenii aveau grijă de locuinţele lor. În majoritatea balcoanelor erau flori, deşi vara trecuse demult. Fântâni publice la tot pasul, iar vitrinele concurau cu cele mai elegante din Londra.

Marea lor şansă a fost sejurul scurt în Zürich. În afara turului de oraş – foarte frumos şi interesant – vizita prin muzee şi tot felul de „obiective turistice” a fost pentru ei un adevărat calvar. Fotios era neinteresat, iar Anastasia nu înţelegea mai nimic din explicaţiile ghizilor. Prea multe informaţii cu caracter istoric, a căror relevanţă i se părea inutilă. Îşi punea mereu întrebarea: ce importanţă poate să mai aibă azi evenimente petrecute cu sute de ani în urmă? Biserica St. Peter i-a rămas în minte, pentru că i s-a spus că are cel mai mare ceas de turn din lume. Are diametrul de 8,67 metri. Până atunci, credea că cel din Londra este cel mai mare. Dealtfel, despre multe lucruri credea că în Londra sunt „cele mai” din lume.

Ultima zi în Zürich a fost rezervată cumpărăturilor. Un fel de a spune cumpărături, fiindcă nici unul nu avea bani pentru aşa ceva, iar Anastasia nu a avut niciodată. I-a făcut totuşi plăcere să se uite la vitrine şi chiar să viziteze unele. A surprins-o faptul că vânzătoarele vorbeau cu aceeaşi uşurinţă mai multe limbi. Oricum, a fost mai relaxant decât tot ceea ce făcuseră în zilele precedente. Noroc că n-au fost prea multe. Când au părăsit Zürichul a simţit o uşurare. Excursia abia acum începe, se gândea. Vom vedea Elveţia şi nu un oraş, care nici nu-i prea mare, deşi foarte dens. Ştia şi ea că aici se află cele mai puternice bănci din lume, auzise că - din motive de siguranţă - mulţi dintre cei îmbogăţiţi rapid prin alte ţări şi-au depus banii aici, dar şi-au pierdut viaţa înainte de a-i folosi, astfel că banii au rămas în bancă. Nu era deci cu totul ignorantă, şi-a zis.

Şi, într-adevăr, drumul prin Elveţia a fost o încântare.

La plecare însă, au avut o surpriză. În seara de dinainte, împreună cu câţiva studenţi din grup, şi-au propus să celebreze sejurul în Zürich cu un pahar de bere, specialitate locală, la barul de la parterul hotelului. La grupul lor s-au ataşat doi polonezi, împreună cu două domnişoare. Ei încercaseră să meargă la restaurantul hotelului, dar nu au fost primiţi; toate mesele erau rezervate. Supăraţi, au venit la bar. Erau deja beţi cu vodca adusă de-acasă. Auzind că este vorba despre o celebrare, au hotărât ca toată lumea să bea şampanie. Cu greu au reuşit să se retragă. Schimbând băutura, polonezii abia au putut fi duşi pe braţe în camerele lor. Surpriza a venit dimineaţa. Alături de autocarul lor, care urma să-i ducă la gară, se afla autocarul grupului de turişti polonezi, al cărui şofer era chiar unul dintre cheflii. Părea treaz, dar alcoolul consumat nu putea fi eliminat în puţinele ore de somn avute la dispoziţie. Zicala francezilor „beat ca un polonez” se dovedea a fi cât se poate de adevărată. Ei nu mergeau la gară, ci cu autocarul în excursie spre munţi.

De la Zürich, au mers cu trenul până la destinaţia finală, unde aveau rezervare la hotel. Nu mai mersese niciodată cu trenul. În Grecia mersese doar cu vaporul şi maşina, mari sau mici, în funcţie de numărul de pasageri. În Anglia a văzut trenuri; mergeau uneori paralel cu şoseaua, dar nu a avut ocazia să le folosească. Noutatea s-a estompat însă imediat ce a văzut peisajul. Localităţile, foarte drăguţe, erau asemenea desenelor din cărţile pentru copii. Nu-i venea să creadă că sunt reale. Munţii erau acoperiţi cu zăpadă. La poale era verde, şi cu foarte multe flori pe la balcoanele caselor. Niciodată nu visase ceva atât de frumos, iar ceea ce vedea era chiar real.

Pe drum, Anastasia a aflat că destinaţia lor, Vevey, este un oraş foarte mic, obiectivul excursiei fiind munţii din apropiere. În apropiere însă se află Lausanne, un nume ce nu mai are nevoie de alte precizări; i s-a spus că este prea bine cunoscut în toată lumea. Doar acolo se află şi sediul Comitetului Olimpic Internaţional. Nu vestea că localitatea în care vor sta este mică a necăjit-o, cât modul ironic în care un băiat din grup i-a furnizat şi alte informaţii. Printre ele faptul că localitatea a fost menţionată pentru prima dată de filosoful şi astronomul grec Ptolemeu care i-a dat numele Ouikos. Era un detaliu, pe care nu era obligată să-l ştie, chiar dacă ar fi fost mai instruită, dar afurisitul i-a reproşat: „cum, tu, grecoaică nu ştii?”. Alte informaţii au fost totuşi interesante şi folositoare. Astfel, „Unul pentru toţi şi toţi pentru unul” este motto-ul Elveţiei (Unus pro omnibus, omnes pro uno).

Se aştepta ca măcar hotelul la care au ajuns să fie unul mai mare. A fost de aceea surprinsă să constate că nu era mai mare decât o casă. O casă dintre cele mai mari, dar totuşi doar o casă. De fapt două, fiindcă grupul lor nici nu intra într-una singură. Una mai mare şi una mai mică. Cea mare era mare fiindcă la parter era un restaurant, unde mâncau cu toţii. Cealaltă avea doar un living, dar era pentru asta chiar mai frumoasă.

A doua zi s-au plimbat prin împrejurimi. Excursia cea mare, o ascensiune pe munte, urma să aibă loc în următoarea zi. Vor trebui să plece devreme. Li s-a spus că vor avea o zi lungă şi grea, iar în zona superioară este bine să ajungă înaintea prânzului, când – din cauza căldurii – zăpada se moaie şi există pericol de avalanşe, deşi ei vor merge pe o potecă relativ sigură. Ideea unei avalanşe o incita; ar fi grozav să vadă una în realitate, nu doar la televizor. Sunt totuşi periculoase, aşa că mai bine lipsă. După micul dejun, vor primi de la restaurant chiar şi un pachet cu mâncare, fiindcă se vor întoarce abia către seară. La grupul lor se va adăuga un ghid profesionist dintre localnici.

La barul hotelului cel mic, la grupul de turişti s-au ataşat şi câţiva localnici, obişnuiţi ai casei. Unul dintre ei, ceva mai în vârstă, era în centrul discuţiilor, iar prietenul său îi ţinea isonul. Subiectele erau, bineînţeles, culese din întâmplări de pe munte. Părea să fie alpinist. Acum, povesteşte cum, după ce se căţărase pe o fisură, trebuia să traverseze peretele de stâncă pe o lungime de aproape zece metri, pentru a continua ascensiunea pe o alta fisură. Traversarea era posibilă pe o lespede de gresie îngustă de cel mult o jumătate de metru, pe care trebuia să se târască. Metoda era cu totul inedită pentru un alpinist. În plus, avea emoţii, pentru că se târa cu doar jumătate de corp, cealaltă atârnând deasupra hăului. Trebuia să înainteze asemenea unui şarpe, să-şi onduleze corpul cu mişcări mici, prudent şi foarte încet. Dacă aluneca, era pierdut. Singurul gând optimist era ideea că pe acolo mai trecuseră şi alţii, deci era posibil, iar pe la mijloc se vedea chiar un piton înfipt în stâncă. A pornit. Cu teamă, dar a pornit. Puţin câte puţin, a prins curaj. Un metru, doi . . . merge. În sfârşit, a ajuns la piton. Aici, surpriză! Pitonul nu este fixat în stâncă. Poate să-l scoată cu mâna şi să-l pună la loc. Încearcă să-l bată el cum trebuie. Scoate ciocanul, dar constată că nu are nici o şansă să-l înfigă. Stânca este compactă. Se gândeşte să recupereze pitonul – poate îi va fi de folos mai departe - dar abia atunci realizează că cel care l-a lăsat acolo a făcut-o cu un scop. Care? Să-şi râdă de cei ca el, care vor veni după el? Asupra lui a avut un efect benefic: i-a dat o rază de speranţă, i-a ridicat moralul. Trebuie deci să-l lase acolo. Restul a fost cu mult mai uşor. După traversare, fisura la care a ajuns i-a oferit un galop de sănătate. Efectuase o ascensiune pe care şi-o dorea de mult. Era traseul simbol pentru orice alpinist profesionist din zonă.

Toţi ascultătorii din bar erau plini de admiraţie, deşi, în surdină, se auzeau şoapte cum că tipul n-ar fi fost chiar un alpinist profesionist şi că doar se folosesc de asemenea subiecte, din dorinţa de a fi în centrul atenţiei. Iar dacă cineva îi oferă un pahar de coniac, mai are şi alte povestiri în traistă. Adevăraţii alpinişti nu sunt prea vorbăreţi. Dificultăţile întâmpinate, emoţiile, satisfacţiile, pe scurt, trăirile lor din timpul ascensiunilor ar necesita un talent literar pe care ei nu-l au şi, în final, nu ar fi înţelese de către cei ce nu sunt alpinişti. În plus, riscă să fie ironizaţi de către cei ce dispreţuiesc alpinismul.

Localnicii vorbeau diferite limbi, fără ca cineva să traducă. Se vede că fiecare vorbea în limba lui maternă, dar înţelegea ce vorbesc ceilalţi. Pe una dintre ele o mai auzise la mătuşa ei din Londra, atunci când vorbea cu bunicii din Lyon. N-o cunoştea, dar i-a recunoscut muzicalitatea; era franceza. Celelalte a aflat că erau germana şi italiana. Cel mai mult i-a plăcut cum suna italiana.

Tot un student din grup i-a furnizat mai multe informaţii despre Elveţia. De data aceasta, era un tânăr cumsecade; nu se vedea nici un pic de ironie în spusele sale. Îşi dădea seama că Anastasia nu este şcolarizată corespunzător, dar asta nu era vina ei. În schimb, îşi dorea să aibă mai multe cunoştinţe, iar el nu făcea decât să i le furnizeze, cu toată decenţa. Îi făcea chiar plăcere, fiindcă în ciuda lacunelor, Anastasia, înţelegea imediat semnificaţia informaţiilor primite şi făcea în mod spontan conexiuni inteligente între noţiunile abia însuşite. Era o plăcere să discuţi cu ea.

Cel mai interesant i s-a părut că, deşi majoritatea statelor moderne sunt constituite pe criterii naţionale, iar unele etnii încearcă să se separe, dorind să formeze state independente, Elveţia este o confederaţie constituită de către mai multe etnii, pe baza unor valori comune. Pare să fie ţara cu cea mai inteligentă guvernare, deşi a auzit că au fost şi dispute interne, nu întotdeauna rezolvate în agora. Chiar şi în religie, alături de Luther şi Calvin, în Elveţia, Zwingli, a fost unul dintre părinţii Protestantismului. El a fost ucis într-o bătălie împotriva cantoanelor catolice, de unde se vede că religia nu s-a propagat întotdeauna prin convingere paşnică.

S-au trezit devreme. Chiar dacă n-ar fi făcut-o, ghidul lor a bătut la uşa fiecărei camere şi s-a asigurat că toată lumea s-a trezit. Bineînţeles că marea problemă era îmbrăcatul echipamentului pe care şi-l luaseră cu ei de-acasă. Una dintre valizele cu care au venit era ocupată aproape în întregime cu încălţămintea şi hainele necesare pentru aşa ceva. Nu le folosise niciodată; doar le probase în magazin. Era mai mult decât amuzant, iar Fotios se agita inutil, grăbind-o. Până la urmă, a terminat, deşi parcă tot mai era câte ceva de aranjat, sau măcar de studiat cum ar fi mai bine. Surpriza a venit la restaurant. Nu era nimeni din grup acolo; doar cei din personalul de serviciu, care debarasau mesele.

- Unde sunt ceilalţi?

- Au plecat.

Fotios mustăcea în tăcere. Împuşcase doi iepuri de-odată: fusese pentru Anastasia o lecţie de punctualitate şi scăpase şi de ascensiunea, pentru care el nu avea nici un chef. În ultimii ani, el nu urcase nici măcar un deal, iar munţi văzuse doar de la distanţă. Era londonez sută la sută. Cu mult mai agreabil pentru el ar fi să se plimbe prin zonă şi, eventual să vadă casele şi în interior, nu numai pe dinafară, bineînţeles, acolo unde li se permite, ca de exemplu în baruri sau restaurante.

Era prea devreme pentru asemenea vizite, aşa că au început cu o plimbare, prilej să observe că aici, ca în orice localitate din cele pe care le văzuseră din tren, există un ceas mare, montat într-un turn, astfel ca oamenii să ştie cât e ora, oriunde s-ar afla. Replica „n-am ştiut cât e ora” nu poate fi invocată drept scuză pentru lipsa punctualităţii, iar punctualitatea elveţienilor este cunoscută, că nu degeaba fabrică ei cele mai renumite ceasuri din lume. Se aflau în centrul Europei, acolo unde s-a născut industria şi comerţul la scară mare. Lipsa punctualităţii este considerată nu numai o jignire a partenerilor, ci şi o necesitate, fără de care industria nu ar putea funcţiona. Oricât de grecoaică ar fi ea, trebuie să-şi imagineze că, pentru asamblarea unei maşinării, fiecare piesă componentă trebuie să se afle acolo la momentul potrivit. Fără ea, procesul de asamblare se opreşte. Societatea este şi ea asemenea unei maşinării: fiecare individ este o parte a unui mecanism, care mecanism funcţionează numai dacă fiecare parte îşi îndeplineşte rolul. Reciproca, pe cât de dură, pe atât de reală, este evidentă: piesele defecte sunt înlocuite cu altele bune. Anastasia şi-a însuşit lecţia. Ea va fi o persoană punctuală toată viaţa.

Au aflat că în Vevey au locuit pentru un timp mai multe personalităţi, printre care: Jean-Jacques Rousseau, Oskar Kokoschka, renumit pictor austriac, Victor Hugo, Graham Greene, Fiodor Dostoevsky, romancier rus, Le Corbusier, cunoscut arhitect elvețian, actorul Charles Chaplin, scriitorul polonez Henryk Sienkiewicz şi mulţi alţii, cam mulţi pentru o localitate atât de mică. Remarcabil este faptul că localnicii se mândresc cu cei care le-au vizitat urbea.

Australia, 1972-1974

Una peste alta, pe lângă ineditul ei, excursia i-a oferit Anastasiei zile frumoase, o mulţime de noutăţi şi, parcă, şi Fotios a fost mai agreabil decât atunci când l-a cunoscut. Reveniţi în Anglia, trebuiau să-şi rezolve câteva probleme importante, una chiar urgentă: cea a locuinţei. La mătuşa ei, categoric, nu puteau sta. Fotios locuia într-o garsonieră la ultimul etaj al unei clădiri înalte. Termenul „garsonieră” este cât se poate de potrivit în acest caz: un spaţiu bun doar pentru un băiat – garson, în franceză – singur, fără obligaţii. Acum ei erau doi şi n-ar fi exclus să devină trei; excursia pare să fi fost o etapă productivă şi din acest punct de vedere.

A doua problemă era cea a serviciului. Fotios, deşi titrat, ocupa un post destul de slab retribuit. El se mulţumise cu ce avea, dar, pentru un cap de familie nu era suficient. Speranţa era tot la unchiul lui, cel care avusese o contribuţie esenţială la aranjarea căsătoriei lor. Nici nu i-ar fi fost greu unchiului să le rezolve problema; era un om cu multe relaţii în toată lumea. Oare chiar în toată lumea? Chiar şi în Australia? Da, şi în Australia. Acolo i-a găsit de lucru lui Fotios. De ce nu în Londra, nu se ştie. Dar, după ce au făcut o excursie în Elveţia, de ce nu ar merge şi în Australia?

Şi au plecat spre Australia. În drum, au făcut o escala la Singapore. Unele informaţii despre oraş le-au aflat din avion, dintr-un pliant ce l-au găsit în buzunarul din spatele spătarului scaunului din faţă: oraş-stat insular, aproape de peninsula Malay, puternic urbanizat (chiar cu pământ creat artificial), independent acum, dar sub suveranitate britanică în trecut, a fost sediul East India Company, mare port şi centru financiar. Confruntarea cu realitatea la coborârea din avion a fost de altă natură: în câteva secunde, erau complet uzi. De transpiraţie, nu de altceva. Şi nu atât de căldură, cât de umezeală. La căldură se aşteptau: Singapore este aproape de ecuator. Umezeala însă i-a luat pe neaşteptate. Cerul este gri, iar soarele abia dacă se zăreşte. Oraşul este asemenea unui muşuroi de furnici. Există în Europa credinţa că oamenii din zonele apropiate de ecuator sunt mai leneşi, din cauza căldurii, spre deosebire de cei dinspre poli, mai activi. Se explică astfel şi avansul civilizaţiei europene faţă de alte continente, cum ar fi Africa. De asemenea, cei din sudul Europei sunt mai puţin harnici decât ceilalţi. Ei bine, Singapore – şi nu numai el – dovedeşte că ideea este falsă. Oamenii de aici sunt harnici şi foarte vioi. Astăzi, Singapore este unul dintre cei „patru tigri asiatici” şi este al treilea din lume în privinţa venitului pe cap de locuitor. Explicaţia evoluţiei lor poate fi chiar fosta dominaţie britanică. Ea le-a oferit prilejul să înveţe ce trebuie făcut, iar ei, localnicii, au pus în practică lecţia de îndată ce au avut posibilitatea. În Asia s-a născut zicala „Dacă vrei să ajuţi pe cineva nu-i dai un peşte; îl înveţi să pescuiască”. Ajutoare au primit şi alţii. Efectul a fost însă pe măsura mentalităţii populaţiei, care le-au întrebuinţat cu folos sau dimpotrivă. Escala a fost scurtă.

Au aterizat la Sydney. Frumos, foarte frumos! Clădirea operei, cu arhitectura ei deosebită o zăriseră încă din avion. Vor trebui s-o viziteze cât de curând; este inclusă pe Lista Patrimoniului Cultural Mondial UNESCO.

Pentru primele patru zile vor sta la hotelul la care şi-au rezervat cameră. Patru, pentru că, după trei zile primeau una gratis. Bineînţeles că, între timp, vor trebui să găsească o locuinţă de închiriat, hotelul fiind cu mult prea scump pentru ei. Deocamdată, singura dorinţă este un somn bun. După o călătorie atât de lungă, nici nu-ţi poţi dori altceva.

Aşa cum era de aşteptat, dar ei nu ştiau, somnul cel bun a fost scurt. Diferenţa de fus orar, jet-leg, cum i se spune, şi-a spus cuvântul. După mai puţin de trei ore, s-au trezit. Până dimineaţă, au făcut planuri. Biroul unde el trebuia să se prezinte şi magazinele - pe care ea dorea doar să le viziteze, nu să şi cumpere, fiindcă prea mulţi bani nu aveau – se vor deschide mult mai târziu. Până acum totul părea să fie foarte frumos, iar perspectivele erau şi ele de-a dreptul încântătoare. Un singur gând îi tulbura: oare cum se vor adapta la căldura Australiei? În scurtele lor vizite în Greciei li se părea dificil de suportat; se obişnuiseră cu clima Angliei. În Australia este cu mult mai cald. Dar, aşa cum au făcut-o alţii, o vor face şi ei.

Făcând planuri peste planuri, noaptea a trecut mai uşor. Urmează ziua cea mare

Şi a fost ziua cea mare. Mai bine nu era. . . Când să-i povestească lui Fotios ce minunăţii a văzut în oraş, el nu numai că n-a lăsat-o, dar i-a spus să strângă repede lucrurile şi să facă bagajele, pentru că au avion peste câteva ore pentru Perth. Acolo este postul lui, la cealaltă extremitate a Australiei. Aşa i s-a spus de la biroul central, de fapt singurul, pentru că filiala de la Perth abia se înfiinţează, odată cu venirea lui. El va fi cel ce va trebui s-o deschidă. Justificarea trimiterii lui Fotios la Perth a fost aceea că majoritatea vapoarelor ce vin de pe coasta de est a continentelor americane, precum şi cele din Africa şi Europa, opresc pe coasta de vest a Australiei, şi nu pe cea de est. Cu ele vin sau vor să plece cei mai mulţi greci. De ei va trebui să se ocupe Fotios.

- Şi când vor vizita opera şi celelalte din Sydney?

o În vacanţă.

- Şi cu camera de hotel rezervată pentru încă trei nopţi?

o Compania hotelieră are o reţea de hoteluri şi deja a transferat rezervarea la Perth, unde au o altă unitate.

Asta e! Poate că tot răul e spre bine. Acolo el va fi singur, fără şefi, ceea ce nu-i rău deloc. Va putea să-şi facă programul aşa după cum va dori. Iar Perthul este un oraş foarte mare. Este capitala Australiei de Vest. El nu este numai un centru economic important, ci şi un loc ideal pentru recreare. Plajele minunate de pe malul oceanului sunt renumite. Are mai multe universităţi; nu că i-ar interesa, dar asta înseamnă că este un oraş civilizat. Vor avea ce vizita. Abia se obişnuiseră, după nuntă, să viziteze diferite locuri.

De ce au trebuit să plece din Anglia în Australia este tot mai greu de aflat. Iniţial, Anglia a folosit Australia ca loc de deportare a deţinuţilor de drept comun. Era imposibil să evadezi de-acolo. Nu era cazul lor. Ce-i drept, mai târziu, continentul a fost considerat şi ca un nou început, fiindcă într-adevăr, acolo s-a dezvoltat o altfel de societate diferită de cea din vechiul regat. Englezi chiar dintre cei cu stare, plecau în Australia, dar mai ales în India, să facă avere. Erau însă alte timpuri. Unchiul lui Fotios l-a ajutat, încă de la emigrarea lui din Grecia. Tot el l-a sfătuit să plece în Australia, dar a evaluat greşit posibilităţile nepotului. Există greci şi în Australia, ca peste tot în lume, iar Fotios tocmai de ei trebuia să se ocupe: de emigranţii greci ce lucrau în navigaţie. Acesta ar fi trebuit să fie jobul lui. Din nefericire pentru el, nu a fost şi mijlocul prin care să facă avere.

Ei, grecii, sunt renumiţi pentru dicotomia sentimentelor lor: binele şi răul se află în proporţii egale în aceeaşi persoană şi nu se amestecă. Grecul este când bun, când rău, fără să treacă prin stări intermediare. În comerţ, se concurează fără milă, pentru ca, atunci când în discuţie apar subiecte cu caracter patriotic, să se unească ca nimeni alţii. Referitor la grecii din Anglia, este celebră replica lui Churchill, la pretenţia grecilor de a li se retroceda Ciprul, pe atunci colonie engleză: „Să ne dea înapoi grecii zona Baywater din Londra şi noi le vom restitui Ciprul”. Baywater este un cartier al Londrei, populat cu precădere de greci. Informaţia este extrasă din cartea lui Pan V. Vandoros, „Grecia cu zei şi fără”, una foarte frumoasă, scrisă cu multă însufleţire patriotică. Tot acolo, autorul scrie că, în Londra, există şapte cotidiene şi nenumărate periodice conduse de greci, patru tipografii, opt hoteluri, douăsprezece cafenele, douăzeci şi şase saloane de coafură, treizeci şi şase birouri comerciale, nouăzeci de magazine şi multe altele. Cartea a fost tipărită în 1978. Rezultă că informarea autorului, puţin mai veche, priveşte exact perioada în care Fotios a părăsit Anglia. Desigur, concurenţa caracteristică grecilor nu-i uşura viaţa, deşi şi el este tot grec, dar să pleci în necunoscut cu soţia însărcinată pare un gest cel puţin hazardat.

* *

*

Un nor alb ca o paraşută se deplasează rapid dinspre larg către continent, de parcă fuge de ceva şi se grăbeşte să aterizeze într-un loc mai sigur. Când aproape a ajuns, se fărâmiţează în bucăţi din ce în ce mai mici, până se topeşte cu totul în albastrul cerului. Era ultimul din armata de nori de aseară, negri şi ameninţători. N-a căzut nici un strop de ploaie, dar vântul puternic o speriase destul de tare pe Anastasia. Din cauza lui nici n-a prea dormit. Cu siguranţă că pe mare, se gândea, a fost teribil, poate chiar un uragan. Şi dacă - vânt sau uragan, ce-o fi fost – formează o tornadă şi ea, tornada, poate mătura puţin şi uscatul? Ea se află aici, foarte aproape de mare. E drept că sunt blocuri în jur, dar pe balcoane şi între blocuri se află tot felul de obiecte, pe care vântul le poate transforma în adevărate proiectile. Acesta este şi pericolul tornadelor: obiecte-proiectile purtate de vânt cu mare viteză. Chiar şi la un tsunami, nu valul face cele mai mari stricăciuni, ci obiectele aduse de apă în retragere, care mătură totul în cale, asemenea unei avalanşe. Şi în lumea noastră, a oamenilor, e la fel. Cei ce stau bine pe picioarele lor rezistă. Ceilalţi însă sunt luaţi de val şi lovesc tot ce întâlnesc în cale. Ei sunt adevăraţii distrugători, nu valul. Valul este cauza. Efectul este acelaşi, chiar şi atunci când cauza s-a dorit a fi una benefică, că . . . şi iadul este pavat cu intenţii bune. Şi creştinismul, iniţial o religie a oamenilor sărmani, născut din dorinţa de a le oferi o perspectivă măcar în viaţa de apoi, a cunoscut ororile Inchiziţiei, ca mai apoi, egalitatea oamenilor în faţa lui Dumnezeu să devină egalitate între oameni, iar de aici, la ideea de democraţie, urmată de altele ca socialism, comunism, cu liderii lor: Marx, Engels, Lenin, Stalin. . . Şi procesul continuă. . .

- Ah, am uitat laptele pe foc. Acum am ce curăţa. Fotios va bea ceai, fiindcă nu-i place laptele afumat. Noroc că doarme încă. Aseară a venit târziu de la . . . birou.

o Bună dimineaţa, darling.

- Bună dimineaţa. Te-ai sculat, în sfârşit?

o Îmi faci şi mie o cafea? Abia pot deschide ochii.

* *

*

La început, căldura Australiei nu a speriat-o. În Creta, era aproape la fel de cald. Disconfortul apare atunci când şirul zilelor toride este mai lung, iar aici părea să nu se mai termine. De fapt, ar trebui să se spună nopţi toride şi nu zile, fiindcă ziua este mai uşor de suportat. Noaptea însă, nu putea dormi. Iar dacă nu te odihneşti în timpul nopţii, atunci şi ziua devine mai grea. Totul a mers cum a mers, până când a ajuns cu sarcina în luna a şaptea. Ultimele două luni i-au făcut existenţa un calvar, atât ziua cât şi noaptea. În fiecare oră se întreba dacă va putea duce sarcina până la capăt. A fost la doctor şi a aflat că va avea un băiat. Fotios s-a bucurat, aşa cum era de aşteptat. Ea ar fi vrut fată, s-o crească aşa cum ea nu avut noroc să fie crescută. Pe de altă parte, se spune că băieţii sunt mai uşor de crescut decât fetele. În plus, este de presupus că Fotios va iubi un băiat mai mult decât o fată, iar acesta ar putea fi un motiv să stea mai mult pe-acasă, fiindcă nu este convinsă că munceşte în tot timpul în care pretinde că ar face-o.

Până să nască însă, căldura este insuportabilă, iar aer condiţionat nu-şi pot permite să instaleze. Costă prea mult pentru venitul lor, insuficient chiar şi pentru o familie modestă.

Ca să treacă timpul mai uşor, şi-a adus aminte că, la şcoală, învăţase să picteze. Nu-şi putea permite să cumpere vopsele de ulei, dar putea folosi acuarelele, cu mult mai ieftine. De altfel, şi la şcoală tot cu acuarele pictau. Şi atunci, ca şi acum, şi-ar fi dorit să lucreze cu vopsele de ulei, aşa cum fac pictorii mari. Poate va reuşi cândva. Sigur va reuşi, dar nu acum. La prima vedere, acuarelele sunt un gen minor, în timp ce pictura adevărată este cea cu vopsele de ulei. Presupune că este mai grea, deşi o întrebare o necăjeşte: de ce s-ar chinui pictorii să facă un lucru dificil, când au posibilitatea să-l facă mai uşor? Diferenţa dintre acuarele şi ulei este mediul în care se dizolvă pigmentul: apa în primul caz şi uleiul în al doilea. Apa are dezavantajul că tabloul se distruge la prima picătură de apă căzută pe el din neglijenţă, în timp ce uleiul rezistă. Dar nu acesta este motivul. Au ales uleiul, pentru că are o durată optimă de întărire; nici foarte lungă, dar nici foarte scurtă, astfel încât pictorul să poată aşeza straturi unele peste altele, să amestece culorile, până la forma dorită. Pare deci să fie chiar mai uşor decât cu acuarele, unde trebuie să ştii foarte bine ce ai de făcut, fiindcă îmbunătăţirile, corecturile, nu sunt posibile. Ce ai făcut de prima dată, rămâne bun făcut. Dacă a ieşit, bine; dacă nu, arunci hârtia, înainte s-o mai vadă şi altcineva. Ce-i drept, nu risipeşti decât o coală de hârtie. Ideea de a picta i s-a părut genială. Fotios nici nu va afla de noua ei pasiune.

Are totuşi o problemă: în jurul casei nu sunt copaci, iar în casă nu are obiectele pe care le picta la şcoală. Constată că pentru fiecare obiect trebuie să găsească o altă modalitate de a-l reda. La şcoală nu au fost învăţate cum să procedeze. Educatoarea era mulţumită dacă stăteau cuminţi.

Nu-şi face iluzii că ar putea să vândă tablouri. Deşi are nevoie stringentă de bani, îşi dă seama că nu are calificarea necesară. Este însă un mod de a-şi ocupa timpul şi, pentru moment, asta contează. În viitor, cine ştie? Poate va deveni celebră.

O frapează pictura naivă a aborigenilor, total diferită de cea din Europa. Cuvântul naiv a fost avansat de către cei ce se pretind profesionişti, fiindcă au urmat cursurile unei şcoli de specialitate, dar de cele mai multe ori şcoala – pe lângă cele câteva lucruri utile, pe care i-a învăţat – le-a îngrădit elevilor libertatea de creaţie şi i-a format ca imitatori ai profesorilor. Arca lui Noe a fost construită de către un amator: Noe însuşi; Titanicul a fost construit de către profesionişti. Este adevărat că, în cazul aborigenilor, nu este vorba despre o persoană, ci despre un popor şi cultura lui.

La prima vedere, pictura aborigenilor nu-i place, deşi coloritul o încântă. Este uimitor cum aceşti oameni au găsit în natură culori atât de vii, fiindcă de chimie nu poate fi vorba. Desenul este cel care îi creează o problemă. Îşi dă seama că el are o încărcătură simbolică deosebită, că fiecare figură spune ceva ce ea nu ştie, este inspirat dintr-o legendă sau face referire la ea. O nemulţumeşte faptul că nu înţelege. Era de aşteptat, este cultura unui popor despre care nu ştie nimic. O remarcă îi este totuşi la îndemână: spre deosebire de europeni, aborigenii nu şi-au propus să imite natura. Pictura lor este elaborată, are un conţinut simbolic, este plină de mesaje adresate celor ce îi cunosc legendele, credinţa. Simbolurile au fost elaborate în vechime şi sunt permanent înnoite. O asemenea pictură nu poate fi apreciată atât timp cât nu le cunoaşte legendele, mitologia. Abia după ce le va înţelege mesajul va putea face primul pas către ceea ce este arta lor cu adevărat. Ca s-o simtă aşa cum o simt ei ar trebui să aibă aceeaşi credinţă cu ei, să fie la fel de convinsă de adevărul şi valoarea legendelor lor, ceea ce îi va fi imposibil.

Pe de altă parte, se gândeşte la vizitatorii muzeelor din Europa şi chiar la ea însăşi. Pictura medievală europeană este în mare măsură una bisericească, în faţa căreia turiştii spun de ochii lumii şi fără convingere „vai, ce frumos”, dar, în realitate ei nu înţeleg mesajul tabloului, ce reprezintă el, pentru că majoritatea privitorilor nu cunosc parabola biblică ilustrată în acel tablou.

Un lucru e cert: ne place sau nu, arta aborigenilor este artă adevărată, de o valoare incomparabil mai mare decât arta modernă, lipsită de conţinut. Puterea de creaţie acestor „naivi” este impresionantă.

În cele din urmă, a născut. Pe lume a apărut Kostas, un băiat frumos, sănătos, ce părea să semene cu tatăl, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar, pentru început, viaţa părinţilor, şi în special a mamei, a devenit brusc foarte dificilă. Tatăl era mai tot timpul plecat de-acasă, dar – cu toate eforturile sale – veniturile erau mai puţin decât modeste. Mama, singură şi fără experienţă, se descurca greu, deşi făcea economii cât putea. Fără să aibă cunoştinţe deosebite de croitorie, făcea hăinuţe pentru copil.

Cu toate acestea, când situaţia a devenit disperată au trebuit să renunţe la visul australian. Din Anglia nu venea nici un ajutor; dimpotrivă, mama lui Fotios, mutată acolo după moartea soţului (tatăl lui Fotios) cerea ea bani, iar el, fiu iubitor, îi trimetea. Singura salvare putea fi tot Grecia, unde ar putea locui o vreme, fără intenţia de a rămâne acolo, ci doar ca un refugiu pentru o perioadă de căutare a unui alt job.

* *

*

Contrar aparenţelor, grecii nu sunt, aşa cum am fi tentaţi să credem, nişte capi de familie autoritari, judecând după prezenţa lor în societate: singuri la cafenea, tavernă sau jucând table prin parcuri, în timp ce femeile fac piaţa, cresc copii şi îndeplinesc toate treburile gospodăreşti. În realitate, ele iau deciziile majore. Prezenţa bărbaţilor în spaţiul public, chiar atunci când pretind că au o mică afacere, este doar o abandonare a familiei, cu problemele ei. Este interesant de observat că multe cafenele au mochetă pe jos, chiar în cele amenajate pe trotuare; nu există mochete – nici vorbă de covoare – în bucătării. În locuinţe predomină pardoselile reci, din marmură sau imitaţie. De cele mai multe ori, „afacerea” bărbaţilor se limitează la un magazin minuscul la parterul blocului, fără clienţi, fără vânzare, un magazin ce ar trebui să fie închis înainte de a se deschide. El stă acolo însă permanent, singur sau jucând table cu un prieten. Familia are alte surse de întreţinere. Când sunt mai mulţi bărbaţi, discută aprig despre tot felul de lucruri, uneori politică, la care nu se pricep. Dacă ar avea ceva mai multe cunoştinţe ar fi mai puţin virulenţi, pentru că ar avea argumente, iar dacă s-ar pricepe cu adevărat, nu ar avea ce discuta, lucrurile fiind clare. Ei sunt, de fapt, nişte poltroni, nişte laşi.

Tatăl Anastasiei s-a supus orbeşte deciziilor soţiei, o femeie ce dorea să controleze viaţa celorlalţi, fără să urmărească interesele lor reale. Pe propria-i fiică a îndepărtat-o, fiindcă prezenţa ei o deranja pe soţia lui. Pentru Anastasia aşa zisa şcolarizare în Anglia a fost de fapt un surghiun.

Fotios s-a lăsat căsătorit de către femei. Pentru el, termenul „măritat” ar fi mai potrivit decât cel de „căsătorit”. Ce-i drept, familia nu l-a interesat. Femeile, ei, da, ele îl interesau. Femeile, nu soţia! Vechea mentalitate, conform căreia soţia este mamă, gospodină şi stă acasă, îi convenea de minune. Iar cum era un bărbat cu trecere la femei, i s-ar fi părut chiar ciudat să renunţe la principala lui plăcere.

Plecarea din Australia a fost hotărâtă tot de către o femeie: mama Anastasiei, având ca singură motivaţie dorinţa de a putea controla viaţa nepotului nou-născut, de care, peste foarte puţin timp, nu vroia să mai ştie. Situaţia lor materială era precară, este adevărat, şi nu aveau nici o altă perspectivă, nici măcar una echivalentă, nicicum una mai bună.

Grecia, 1974

Grecia în care au sosit avea aceleaşi case, dar parcă alţi oameni. Este un fel de a spune despre case că erau aceleaşi. De fiecare dată când venea în vacanţă, găsea unele noi şi foarte frumoase, pe locul celor modeste din trecut. Grecia înflorea de la un an la altul. Acum, tocmai această evoluţie se oprise. Ceea ce o frapase mai mult era însă atitudinea oamenilor: parcă erau speriaţi. În scurt timp, a aflat ce se întâmplase: era ceea ce astăzi numim „dictatura coloneilor”.

După secole de oprimare, grecilor le intrase în cap că ei sunt reprezentanţii democraţiei, aşa că dreptul lor fundamental este de a fi contra. Contra vecinului, contra prietenului şi, mai ales contra a tot ce înseamnă ordine, deci în primul rând contra administraţiei. Ei nu au înţeles că Zeus a făcut ordine în haos şi nu invers; confundă democraţia cu anarhia. În plus, datorită influenţei sovietice insidioase, opoziţia comunistă crea guvernării probleme insurmontabile. Arthur Schopenhauer scrie în „Fundamentele Moralei”: „Săracul nu va recunoaşte că inegalitatea socială are drept cauză inegalitatea meritelor.” Săracul cu duhul nici atât.

Încrezători în ei, ca efect al victoriei împotriva turcilor - pentru care merită toate laudele – dar şi al faptului că străinii sunt interesaţi de ţara lor, grecii cred că sunt şi foarte isteţi. Din nefericire, isteţimea lipsită de cultură produce de cele mai multe ori indisciplină. Trebuie să înţelegi ce se întâmplă în jurul tău şi de ce se întâmplă, pentru ca să poţi judeca corect. Doar în asociere cu educaţia, inteligenţa adevărată îi arată celui în cauză că anarhia, ca produs al indisciplinei, nu-l va ajuta şi că, dimpotrivă, ca membru al unei societăţi bine organizate şi prin intermediul acelei societăţi el se poate realiza ca individ pe o treaptă superioară.

Civilizaţia este o noţiune din sfera socialului. Deştept nu este cel care ştie multe lucruri, ci acela care înţelege cum funcţionează lucrurile pe care le ştie. Grecii nu numai că nu ştiu cum funcţionează societatea, dar nu ştiu nici măcar ce anume ar trebui să funcţioneze. În schimb, ei se consideră mai presus de asemenea consideraţii, ceea dovedeşte altceva.

Într-o oarecare măsură, incultura şi uşurinţa cu care sunt atraşi cu lozinci de tip comunist este explicabilă prin lipsa unei tradiţii intelectuale. Pare ciudată această afirmaţie faţă de poporul pe a cărui cultură s-a fondat civilizaţia europeană, dar ea este explicabilă prin istoria acestui popor. Ea trebuie explicată.

Datorită turcilor, s-au produs două migraţii ale intelectualilor greci:

- la căderea Imperiului Bizantin;

- după Războiul de independenţă.

În primul caz, motivul emigrării nu are nevoie de prea multe explicaţii; este uşor de intuit. Este adevărat că cei care au plecat au însămânţat cultura în Europa. Renaşterea, cu care Occidentul se mândreşte atât, a fost realizată în mare măsură de către grecii fugiţi de teama iataganului turcesc. Ei au adus cultura mai întâi în Italia şi apoi în restul lumii. De ei a beneficiat Europa occidentală, dar nu şi localităţile din teritoriul Greciei de azi, care erau deja înglobate în Imperiul Otoman.

În al doilea caz, intelectualii au fost acuzaţi de către revoluţionari că au fost colaboratori ai turcilor. Majoritatea lor se aflau în capitala Imperiului Otoman, Istambul, şi in oraşele apropiate. Din acest motiv, ei puteau pleca oriunde în lume, în afară de Grecia. A fost, bineînţeles, preferată Europa şi mai ales America.

După o asemenea spoliere, era de aşteptat ca grecilor să le fie greu să se autoguverneze. A fost un popor asuprit, iar astăzi este un popor uşor de manipulat.

În consecinţă, ajunseseră într-o fază în care era necesar să se facă puţină ordine. Din păcate, cei ce şi-au propus s-o facă – coloneii – au dovedit că nu sunt şi buni administratori, iar ceea ce au instaurat ei după lovitura de stat militară a fost doar un regim dictatorial. Ceva ordine făcuseră ei, dar unele măsuri au fost exagerate. Acesta era motivul fricii, resimţite de populaţie.

Un job pentru Fotios? Absurd! Înapoi la Londra, la unchiul care l-a ajutat şi până acum.

Nu e limpede de ce unchiul nu i-a găsit nici de această dată ceva în Anglia. Prin relaţiile lui, i-a găsit însă un job în New York. Anastasia a rămas cu Kostas la părinţi, în Creta, în timp ce Fotios a plecat la New York să-şi ia postul în primire şi să găsească o locuinţa pentru familie.

Nu cunoştea pe nimeni în Statele Unite ale Americii, aşa că trebuia să se descurce singur. Se pare că a reuşit, fiindcă – înainte de venirea iernii, a venit s-o ia pe Anastasia şi Kostas în „Lumea Nouă”. Pentru Anastasia, nouă fusese şi Australia, dar mai ales Anglia, la nici 14 ani. Cu ce avea să fie America mai nouă decât celelalte, avea să afle mai târziu.

New York, 1975-1984

Nu este New York-ul cel din vederi şi albume. Acela este Manhattan, un cartier al marelui oraş, centrul lui. Aici, unde vor locui ei, oraşul este unul obişnuit, asemenea celor din Europa. Casa este mai puţin obişnuită. Seamănă oarecum cu unele din Australia, dar şi cu cele din Europa. Are parterul din zidărie (mai mult piatră) şi etajul din lemn, cu acoperişul foarte înclinat. Nu chiar la fel de înclinat ca cele din Elveţia, dar aproape. Dacă în timpul acelei excursii Anastasia a fost frapată de noutatea şi frumuseţea peisajului, acum se întreba ce rost are o asemenea construcţie. Avea să capete puţin mai târziu explicaţia, după prima ninsoare serioasă, când a trebuit să cureţe zăpada din faţa casei, ca să poată ieşi în stradă. Când s-a înseninat şi a crezut că a scăpat de zăpadă, a căzut cea de pe casă chiar în faţa uşii, aşa că a luat-o de la început. Asemenea zăpezi nu văzuse până atunci. În Creta nu ninge niciodată, în Anglia e mai frig decât în Creta şi mai umed, dar ninsorile sunt nesemnificative, iar în Australia te poţi plânge de căldură, nu de zăpadă. Cum reuşesc cei din Manhattan să circule când cade zăpada rămâne pentru ea un mister. N-a apucat să vadă, fiindcă s-a deplasat mai mult prin cartierul în care locuieşte. Centrul New York-ului l-a vizitat doar de câteva ori, ca un excursionist.

Ca mai toată lumea din Statele Unite, au vrut să-şi cumpere o maşină. Fotios, în special. O maşină de ocazie, la mâna a doua sau a treia, fiindcă bani de una nouă nu aveau. Au fost sfătuiţi să nu se aventureze. Nici unul nu ştia să conducă; Fotios rareori a ieşit din Londra, unde mergea cu autobuzul, iar pentru Anastasia nici nu se punea problema: singurele ei drumuri erau de la internat la crescătoria de cai – mai puţin de două sute de metri, pe o stradă laterală – şi odată pe săptămână la biserică, în coloană, cu toată şcoala. O maşină veche se poate strica tocmai când ţi-e lumea mai dragă, iar ei nu s-ar pricepe s-o repare. Anastasia a fost surprinsă să afle că, în caz de pană pe şosea, nimeni nu le va sări în ajutor. Oamenii nu numai că nu vor să-şi piardă timpul – time is money – dar, în ultimii ani, le este frică de tâlhari, care simulează o defecţiune tehnică şi, dacă opreşti, te jefuiesc, eventual fug cu maşina ta. În plus, spre deosebire de restul ţării, unde – din cauza distanţelor mari - fiecare adult are cel puţin o maşină, în New York posesorii de autovehicule reprezintă mai puţin de jumătate. Este mult mai simplu să circuli cu autobuzul şi mai ales cu metroul, fără bătaie de cap, nervi şi ambuteiaje.

Pentru început, aşa cum se aşteptau dealtfel, aveau de întâmpinat greutăţi financiare serioase. Erau singuri, fără rude sau prieteni. Au trebuit să cumpere totul, de la mătură şi făraş, cu salariul modest al lui Fotios. La fel ca în Australia, cu deosebirea că aici venitul lui avea o oarecare stabilitate şi – ceea ce era foarte important – cu şanse să crească în viitor. Până atunci însă, trebuiau să-şi drămuiască banii până la ultimul cent. Anastasia a început să coase haine nu numai pentru copil, ci şi pentru ei, adulţii, pentru uz casnic.

Iar cum un necaz nu vine singur, Anastasia a rămas din nou gravidă. Desigur, un copil este şi un motiv de bucurie, dar nu în asemenea momente. În timpul sarcinii a fost încă bine; aici nu erau căldurile din Australia. Marile dificultăţi au apărut abia după naştere. După bucuria cea mare – era o fetiţă, pe care au botezat-o Nicky – mama era blocată cu îngrijirea copilului, tatăl mereu la serviciu, Kostas încă mic. Dezastrul părea total. Victoria – Nicky înseamnă victorie – dacă era să fie una, era foarte departe.

* *

*

Dar, după cum se spune, omul nu ştie cât poate să ducă. Au fost ani grei. Ceea ce contează este că au trecut şi au răzbit. Aveau acum cetăţenie americană, Kostas mergea la şcoală, cu rezultate bune. Colegii îi spuneay Kosty. Chiar şi salariul lui Fotios crescuse. Nu aşa după cum sperau, dar oricum era cu mult mai bine. Nicky era puţin cam prea capricioasă, dar era prea mică pentru ca părinţii să-şi facă probleme.

Cu bune şi rele, copii au fost cei care au dat un sens vieţii Anastasiei. La greutăţile inerente creşterii copiilor, în cazul ei s-au adăugat dificultăţile materiale, absenţa aproape totală a tatălui. A compensat doar dragostea ei pentru copii. Nu i-ar fi atins nici măcar cu o palmă şi chiar micile dojeni necesare educaţiei lor, de genul „nu e bine să faci aşa” ar fi dorit să nu existe. Dragostea ei pentru copii ar fi trebuit să fie suficientă. O amuză şi azi unele întâmplări drăguţe. În ziua în care aniversau doi ani de viaţă ai lui Nicky, fetiţa a spus: „Mamă, eu când am să fiu mare şi am să fiu băiat…”. Dacă frăţiorul ere era mai mare şi era băiat, după logica ei, şi ea urma să devină băiat, când va avea aceeaşi vârstă. Ceva mai târziu, când fiica unor cunoştinţe urma să se căsătorească şi discutau despre mire, Nicky remarcă: „Ce bine a fost pentru tine, mamă, că te-ai căsătorit în familie, cu tata; biata Eleonor – aşa se numea mireasa – trebuie să se căsătorească cu un străin”.

Sau altădată, câţiva ani mai târziu, când situaţia lor materială s-a mai îmbunătăţit un pic şi şi-au permis o mică excursie pe munte, treceau toţi patru printr-un canion. După o cotitură, pe drumul foarte îngust, mai mult potecă decât drum, se afla un bolovan uriaş. Nicky, nedumerită, îi cere explicaţii lui Fotios. Îşi iubea foarte mult tatăl iar prezenţa lui mai rară pe-acasă îl făcea să pară cu atât mai preţios. Acum tatăl, foarte mândru că poate să-şi etaleze cunoştinţele, îi ţine un discurs aproape ştiinţific despre efectele eroziunii şi, pentru a fi mai convingător, îi dă ca exemplu o stâncă ce se afla chiar deasupra lor, gata să se prăbuşească.

- Uite, vezi stânca aceea de sus? Este aproape în echilibru acum. Între ea şi perete este o crăpătură destul de mare. Cu timpul, crăpătura se va mări din cauza ploilor. La iarnă, când apa infiltrată va îngheţa şi se va dilata, stânca îşi va pierde echilibrul şi se va prăbuşi, la fel ca cea pe lângă care am trecut.

o Şi acum, unde este?

- Cine să fie?

o Echilibrul.

Dacă ceva s-a pierdut, înseamnă că trebuie căutat şi găsit. Logic, Nu? Kostas, simţind că e momentul să-şi arate superioritatea, intervine:

- Că veni vorba despre găsit; cică la lumina becului de pe un stâlp un individ beat căuta ceva. Un trecător amabil îl întreabă:

§ Aţi pierdut ceva?

· Da, hâc, ceasul.

§ Ah, trebuie să-l găsim,

Dar, după un minut sau două, fiindcă nu se afla nimic pe trotuar, trecătorul insistă:

§ Domnule, eşti sigur că l-ai pierdut aici?

· Ah, nu, mai încolo.

§ Şi atunci, de ce îl cauţi aici?

· Fiindcă aici e lumină.

La şcoală, Kostas învăţa bine. Ea, Anastasia, nu a lipsit de la nici o şedinţă cu părinţii. Era şi ea mândră de succesele copilului, dar nu acesta era motivul principal. Era convinsă că simpla ei prezenţă îi va determina pe profesori să ia aminte că Kostas nu este o frunză în vânt, că cineva se interesează de educaţia lui. În ceea ce îl priveşte pe copil, acesta va avea conştiinţa că ceea ce face este important. Efectul era vizibil în atitudinea lui: era sigur pe el, mândru de realizările lui şi dornic să ştie mai mult decât ştia. Pe scurt, era un copil bun, iar Anastasia era fericită să constate că poate şi ea să facă ceva important în viaţă.

* *

*

- Bă, tu ştii de ce au mâncat grecii bătaie la Smyrna?

o ?!

- Pentru că erau tămâie.

Lui Kostas nu-i plac glumele nesărate ale colegilor pe seama originii lui. De obicei le răspunde tăios; de data aceasta însă nu găsea nici o replică, aşa că tot colegul şi-a continuat tirada:

- Ce te uiţi aşa la mine, ca viţelul la poartă nouă? Ce, tu nu mergi la biserică? N-ai auzit de smirnă şi tămâie?

Simţind atmosfera prielnică, un alt coleg se alătură:

- El fuge de biserică, ca dracul de tămâie.

Asta era prea de tot. Kostas simte că va exploda dacă nu-i vine imediat în minte o replică dură. Alternativa ar fi să sară la bătaie, dar subiectul era serios, iar bătaia n-ar fi un argument convingător. În plus, el merge la biserică, chiar dacă mai rar şi obligat de mama lui. Din fericire, îi vine în ajutor prietenul lui, Patrick, un scoţian cu părul roşu, gata oricând să le dovedească celor ce se cred americani get-beget că sunt inculţi. Patrick nu era numele lui, ci porecla, datorată originii sale. Pe 17 martie, colegii „celebrau” onomastica lui, dar pentru că atunci a murit Sfântul Patrick (data naşterii nu se cunoaşte), ei simulau înmormântarea acoperindu-şi colegul cu toate paltoanele ce le aveau la dispoziţie. De sub ele, Patrick nu avea decât şansa să se târască şi să dispară, dacă se poate discret.

- Smirna este arborele, din scoarţa căruia se extrage substanţa parfumată utilizată la ceremonii religioase – intervine el cu seriozitate. Probabil acolo creşte acest arbore.

o În mitologie, Smyrna a fost fiica unui rege – i-am uitat numele – abuzată de către tatăl ei. Pentru că vrut să se sinucidă, zeilor li s-a făcut milă şi au prefăcut-o în arbore. Din scoarţa arborelui s-a născut Adonis.

A fost replica lui Andrew, „savantul” clasei. El punea punct oricărei discuţii prin intervenţii ca din carte.

- A, Adonis, acesta era un tânăr frumos, de care se îndrăgosteau toate fetele.

Nu putea decât replica unei fete. Era Myra; frumoasă, dar cam prostuţă. Pe Kostas nu-l plăcea, fiindcă le-a spus prietenilor lui – şi ea a aflat – că în limba greacă, moira se citeşte mira şi înseamnă destin. De aici, ei au emis tot felul de ironii la adresa fetei, variaţiuni pe tema „să te ferească Domnul de un asemenea destin”. Andrew era însă acolo.

- Adonis era zeu, nu un tânăr oarecare, iar fetele erau Aphrodita şi Persephona, două zeiţe, care s-au îndrăgostit de el. Ca să rezolve problema, Zeus a hotărât ca Adonis să stea patru luni pe an cu una şi patru luni cu cealaltă. În celelalte patru putea să facă ce vrea.

o Adică să meargă la altele.

- Semnificaţia legendei este moartea şi renaşterea ciclică a naturii, reprezentate prin Adonis, care intră patru luni sub pământ în timpul iernii, la Persephona, pentru ca după aceea să iasă afară la Aphrodite.

Kostas era salvat. Nu mai avea rost să continue disputa, aşa că s-a îndepărtat discret. Dealtfel, la orice astfel de intervenţie, în jurul lui Andrew se făcea gol.

* *

*

- Mamă, noi când o să mergem în Grecia?

o Nu ştiu; când o să avem bani.

- Înseamnă că va dura foarte mult.

o Nu fii obraznic! Vezi bine eu mă străduiesc să fac economii; cos haine pentru voi, în loc să le cumpăr, nu mergem aproape nicăieri, tot pentru ca să facem economii, şi tu vrei în Grecia. Dar ce-ţi veni aşa de-odată?

- Colegii mă întreabă tot felul de chestii despre care eu nu ştiu nimic şi îmi răspund „Ce fel de grec eşti tu dacă nu ştii nici măcar atâta lucru?”

o Şi ei de unde ştiu?

- Din cărţi, de la părinţi.

o Cărţi poţi să citeşti şi tu, chiar dacă noi nu avem; există biblioteci.

- De la noi şi până la bibliotecă faci o oră. Însemnă să-mi pierd timpul pe drumuri.

o Dar şcoala nu are bibliotecă?

- Are una, dar e slabă. Adevărul e nici ei, colegii mei, nu ştiu mare lucru, dar află câte ceva şi se dau mari. Aş vrea să am replică şi să le închid gura.

o Ai să ai. Şi eu aş vrea să merg. Îţi dai seama ce dor îmi e să revăd Grecia. Vom răzbi noi. Încă puţin şi norocul ne va surâde şi nouă, că prea ne-am chinuit. Am venit aici singuri, n-am cunoscut pe nimeni, nimeni nu ne-a ajutat. A trebuit să cumpărăm totul cu leafa modestă a tatălui tău.

- Mi-a spus duminică, când am fost cu el la pescuit, că sunt şanse să i-o mărească.

o Dă Doamne! O să avem bani să plătesc taxa de înscriere la cursurile de croitorie. Dacă voi avea o diplomă, voi putea să cos hăinuţe şi pentru alţii, aşa că vom avea un venit suplimentar.

- Să faci cursuri e ok; să lucrezi însă nu cred că tata va fi de acord. El este de părere că mamele trebuie să stea acasă.

o Asta este vechea mentalitate a grecilor. Aici suntem în Statele Unite ale Americii.

- Da, dar tot greci suntem.

o Mai vedem noi!

Pasiunea pentru croitorie nu era nouă; o avea şi mama ei. Iată o mostră! Într-o zi, se deschisese în oraşul lor un magazin foarte mare şi modern. Cum ea obişnuia să se uite la vitrine, a văzut un costum foarte frumos chiar în vitrina acelui magazin. Deşi nu avea intenţia să cumpere ceva, cu atât mai puţin acel costum, care era foarte scump, a intrat şi a probat costumul. Toată lumea a admirat cât de bine îi venea. Era exact pe măsura ei. Trebuie spus că mama Anastasiei avea un corp demn de o prezentatoare de modă. Vânzătoarele au întrebat-o dacă să-l împacheteze, sau pleacă îmbrăcată cu el. Ea a răspuns că se va mai gândi dacă să-l cumpere sau nu şi a plecat. Din alte magazine a cumpărat stofă, căptuşeală, nasturi şi restul materialelor, pentru a face un costum similar. A venit acasă, a desenat din memorie modelul şi în două săptămâni a terminat un costum identic cu cel ce-l văzuse în vitrină. L-a îmbrăcat şi s-a dus la magazin. Cei de acolo au întrebat-o când l-a cumpărat; la care ea a răspuns mândră: „Nu l-am cumpărat, l-am făcut eu însămi.” Una dintre vânzătoare a răspuns:

- Nu pot să cred. Este exact modelul nostru.

o Dar eu l-am făcut, cu adevărat.

Şi cum nu mai era nimic de spus, a urmat întrebarea clasică:

- Putem să vă oferim altceva?

o Doresc o bluză pentru acest costum” a fost răspunsul ei.

Vă imaginaţi cât de mândră era.”

Au ajuns şi în Grecia, dar după mai mulţi ani. Cursuri de croitorie a urmat, chiar şi unul de artă culinară. În privinţa valorificării lor financiare însă, a avut dreptate fiul.

* *

*

- Mamă, tata te-a luat pe tine precum Zeus pe Europa şi, împreună, aţi traversat continentul de la Sud-Est la Nord-Vest?

o Ai început să citeşti din mitologie?

- Am început mai demult, şi nu citesc; mă documentez.

o Bravo!

- Tocmai am citit că Zeus se îndrăgostise de o fată frumoasă. Fiindcă ea era timidă şi sperioasă, dar iubea foarte mult animalele, el s-a transformat întru-un taur şi, astfel, s-a putut apropia de ea. Când era suficient de aproape, a înşfăcat-o şi a luat-o cu el. Ei au ajuns în Creta. Tu ai plecat din Creta în Anglia. În poză îl arată cum înota cu ea pe spate. Voi aţi zburat.

o Eu frumoasă eram, dar nu vedeam bine. Totuşi, nu într-atât încât să confund un taur cu un om. Iubeam însă animalele. Asta-i adevărat. În Anglia am plecat singură, cu avionul, că tauri să zboare nu erau pe-atunci. Poate între timp să se fi inventat. Da, am zburat singură, foarte singură. Tatăl tău era pe-atunci prea tânăr să mă ia cu el. De zburat, zbura el, aşa . . . ca fluturii din floare în floare.

- Uite ce mă nedumereşte pe mine, şi asta nu e din mitologie, ci din istorie. În Creta, de unde eşti tu…

o Eu nu sunt din Creta; sunt din Lemnos.

- Da, bine, ştiu, din Creta, unde ai copilărit . . .

o Până la treisprezece ani şi jumătate.

- Deci: în Creta au existat aşezări omeneşti de 3-4000 de oameni încă din Neolitic.

o Păi, da, în Creta s-a dezvoltat cea mai veche civilizaţie europeană.

- Problema e că aceste aşezări, pe lângă că erau foarte mari pentru acele timpuri, erau puternic fortificate. Înseamnă că aveau duşmani foarte puternici, de care trebuiau să se apere. Întrebarea mea este: de ce trebuiau să se bată oamenii la vremea aceea? Astăzi se invocă tot felul de pretexte pentru războaie: religioase, etnice. Dar atunci?

o Era lupta pentru resurse.

- Eu nu cred că nu aveau ce mânca. Nu erau atât de mulţi oameni ca acum. Când mă gândesc la oamenii primitivi, îmi imaginez aşezări de câteva zeci, cel mult sute de oameni, dar se pare că nu era tocmai aşa.

o Războiul Troian când scrie acolo că a fost?

- Ceva mai târziu, pe la sfârşitul Epocii Bronzului, ceea ce înseamnă cam între 1600 şi 1100 înaintea erei noastre, dar el n-a fost în Creta. De fapt nu se ştie unde a fost, dacă a fost sau este doar o colecţie de povestiri. Oricum, este altă epocă. Eu mă întreb de ce se luptau oamenii in Neolitic.

o Mai citeşte, poate afli şi îmi spui şi mie.

Fotios îşi lasă geanta şi umbrela pe hol şi intră în casă cu un aer preocupat. Pălărie nu avea, pentru că nu se mai poartă nici în Europa, dar mite în Statele Unite. Oamenii cât de cât înstăriţi circulă cu maşini personale, nu mai au nevoie de pălării şi paltoane, aşa că prezenţa acestora ar fi umilitoare; ele pun eticheta de om sărac asupra purtătorului. Chiar şi cei mai puţin înstăriţi circulă cu mijloace de transport în comun, deci pot adopta aproximativ aceeaşi ţinută vestimentară, mai ales în marile oraşe. În afara lor, din cauza distanţelor foarte mari, chiar şi cei mai săraci au măcar o maşină. Fotios nu are maşină.

Cu umbrela însă lucrurile stau cu totul altfel: Fotios vine din Londra şi acolo umbrela face parte din ţinuta obligatorie a oricărui bărbat ce se respectă. Londonezul are umbrela la el în orice zi, oricât de însorită. Fotios vine din Londra şi – se ştie – englezii sunt conservatori. Aşa dar, nu renunţă la umbrelă, chiar dacă la New York nu plouă ca în Anglia şi nici nu există acest obicei, dar el vrea ca lumea sa ştie că el a fost un Londonez.

Anastasia are şi ea preocupările ei, aşa că nu acordă prea mare importanţă atitudinii voit importante a soţului ei. Unele activităţi comune trebuie totuşi coordonate, aşa că îl aduce la realitate:

- Am primit o scrisoare de la tata.

o Da? Presupun că e ceva important din moment ce-mi spui.

- Nu ştiu cât de important este pentru tine, dar pentru mine este. E bolnav.

o Ce are?

- Spune că are uneori dureri în dreptul inimii.

o Asta nu spune mare lucru. Între nimic şi foarte grav poate fi orice. Şi eu simt uneori dureri, mai ales la frig.

- La tine durerile sunt reumatismale, de la umezeala din Londra. La tata pare să fie mai mult decât uşoare dureri. El nu s-a plâns niciodată, oricât de bolnav a fost. Acum scrisoarea lui are alt ton. În plus, climatul nostru, în Grecia, cel puţin în Creta şi Atena este uscat şi marin. Oamenii nu fac reumatism acolo. El se plânge de dureri atunci când se enervează.

o Cu o soţia ca mama ta te întrebi cum rezistă.

- Ai tu noroc că nu-i semăn, dar poate mă schimb.

o Până te schimbi, hai să mâncăm, pentru că trebuie să mă întorc la serviciu.

- Mă mir că ai venit.

* *

*

Da, Fotios lucra destul de mult şi ar fi lucrat şi mai mult dacă i s-ar fi cerut. În această privinţă era serios. Dorea să fie un bun profesionist şi să fie recunoscut ca atare. Dorea de asemenea să câştige mai mulţi bani, să aibă cu ce să-şi finanţeze familia, dar şi pentru plăcerile lui, pe care le punea de multe ori înaintea celor familiale, mai ales când era vorba despre femei.

Atena, 1985

„Epoca coloneilor” trecuse. Grecia îşi revenea cu vigoare. Investiţiile au început să crească vertiginos, iar ajutoarele venite din afară le-au permis oamenilor să-şi facă sau refacă case, să cumpere maşini etc. Turismul, una dintre sursele importante de venit a Greciei creştea de la un an la altul. Din 1981, Grecia intrase în Uniunea Europeană.

Coloneii nu înţeleseseră că epoca recuperărilor teritoriale pe seama Imperiului Otoman trecuseră. Turcia modernă nu este fostul Imperiu Otoman, iar turcii nu mai sunt cei de altădată. Coloneii însă se vedeau continuatorii eroilor greci din trecut şi s-au gândit că ar fi un moment potrivit să-şi ia revanşa după dezastrul de la Smyrna. Ce se întâmplase de fapt?

Fostul Imperiu Otoman pierduse cea mai mare parte a teritoriilor sale. Pierderile atinseseră un maximum la sfârşitul Primului Război Mondial, în timpul căruia el luptase şi pierduse alături de Germania. Grecia, în schimb, era în plină perioadă de recuperare a teritoriilor ocupate de turci. În Smyrna, mare parte din populaţie era grecească, aşa că nu au făcut decât s-o ocupe şi militar. Să şi-o dorească era mai mult decât firesc nu numai din punct de vedere istoric. La acea dată era unul dintre cele mai înfloritoare oraşe din zonă, dacă nu chiar cel mai. Atena, deşi în plină dezvoltare, pornise de la doar 4.000 de locuitori, cât avea în 1833, înainte de a deveni capitala noului stat independent grec. Rolul ei economic şi cultural erau nesemnificativ. Salonicul, cu mult mai mare, era şi el dorit atât de greci cât şi de bulgari. Eleftherios Venizelos, unul dintre cei mai importanţi prim-miniştri ai Greciei, a reuşit să-l includă pe harta ţării sale abia în 1913, prin Tratatul de la Bucureşti. Pentru moment el era o ţintă prea îndepărtată. În plus, grecii reprezentau un procent prea mic în populaţia Salonicului: aproximativ 10%. Majoritatea o formau evreii – peste 50% - urmaţi de turci. În Smyrna, în schimb, situaţia era cu totul diferită. Acolo, comunitatea greacă reprezenta aproape jumătate din populaţia oraşului, iar oamenii nu erau printre cei mai săraci. Dimpotrivă! Trei din nouă bănci, spre exemplu, erau fondate cu capital grecesc. De asemenea, existau şcoli pentru copii greci, atât pentru băieţi, cât şi pentru fete. Nikos Themelis, unul dintre cei mai apreciaţi autori contemporani, în cartea sa „Η αναζήτηση” (Căutarea) elogiază oraşul pentru cosmopolitismul şi rolul lui economic la sfârşitul secolului 19. Maria Teresa von Xildebrand i-a tradus cartea în engleză, de unde extragem următorul paragraf („The Quest”, Editura „Kedros”, pagina 201).

„According to the most recent census, Smyrna had 155 thousand inhabitants: 75 thousand Greeks, 15 thousand Jews, 10 thousand Catholics, 6 thousand Armenians and 4 thousand people from various other parts. The rest, some 45 thousand, were Turks. All told the Turks were a minority. . . Furthermore, Smyrna’s activities abroad gave the city an international air, a livelier rhythm and many more prospects. The administration and commerce in Smyrna were in the hands of the Greeks. . . The cultural and spiritual life of Smyrna was in the hands of Christians of all kind.” (Potrivit celui mai recent recensământ, Smyrna avea 155 mii locuitori: 75 mii greci, 15 mii evrei, 10 mii catolici, 6 mii armeni şi 4 mii oameni din diferite alte parţi. Restul, circa 45 mii, erau turci. Toţi spuneau că turcii sunt o minoritate. . . În plus, activitatea Smirnei în străinătate dădea oraşului un aer internaţional, un ritm viu şi mult mai multe perspective. Administraţia şi comerţul în Smyrna erau în mâinile grecilor. . . Viaţa culturală şi spirituală a Smirnei era în mâinile creştinilor de tot felul.)

Tratatul de la Sèvres (10 August 1920) i-a încurajat pe greci să ocupe oraşul, ca şi faptul că trupe italiene debarcaseră în Antalia. Momentul părea oportun. După dobândirea independenţei pe un spaţiu redus, din 1830 şi până la sfârşitul Primului Război Mondial, Grecia a recuperat treptat teritorii, până la o configuraţie apropiată de cea de azi. Se părea că evoluţia va continua. Părea doar! Tratatul de la Sèvres nu a fost aplicat niciodată. Turcii, în schimb, sub comanda lui Mustafa Kemal - numit mai târziu Atatürk, ceea ce înseamnă „tatăl turcilor” – au spus STOP. Ei au promis crearea unui stat modern, ceea ce au şi făcut, au reorganizat armata şi, printre altele, au reocupat Smyrna, alungându-i pe greci.

Dar, de ce credeau grecii că li se cuvin toate teritoriile în care au jucat un rol – ce-i drept important – în antichitate? În fond, ceea ce numim astăzi civilizaţia greacă antică nu a fost niciodată un stat în sensul modern al cuvântului, ci doar cetăţi-state, ce uneori colaborau, dar adesea se luptau între ele. Imperiul Macedonean a fost doar o scânteie, care s-a stins la fel de repede precum a apărut. Alexandru ce Mare, deşi macedonean, şi-a arogat rolul de exponent al Atenei şi a dorit să învingă duşmanul ei tradiţional, Imperiul Persan. Nici n-a fost greu, fiindcă acesta era în degringoladă. Interesant şi relevant este că nu s-a gândit să-şi extindă cuceririle în Nord, spre Dunăre, spre vecinii Macedoniei. Din punct de vedere militar, ar fi fost cu mult mai uşor. Gloria lui însă ar fi fost cu mult mai mică. A urmat epoca elenistică, care însă este altceva, în nici un caz un stat.

Adevărata nostalgie a grecilor este dată de amintirea fostului Imperiu Bizantin. După căderea Imperiului Roman de Apus, Imperiul Roman de Răsărit, numit mai târziu Imperiul Bizantin, devenise unul grecesc. Chiar aşa îl şi numeau cei din Occident. Acolo însă, în Occident, după prima parte a Evului Mediu întunecat, economia, cultura şi puterea politică începuseră să înflorească şi noile state apăreau unul după altul, sub forma regatelor. Imperiul Bizantin, în schimb, încă înainte să fi căzut sub turci, decădea din motive interne: corupţie, avariţie, lux şi – mai presus de orice – lene. Nici nu le-a fost greu turcilor să-i cucerească.

Mai târziu, sub turci, grecii din Constantinopol (redenumit Istambul) şi din apropiere trebuie apreciaţi pentru modul în care au ştiut să-şi apere interesele şi – cu migală şi perseverenţă – s-au făcut utili turcilor. Trebuie să recunoaştem că şi turcii le-au acceptat prezenţa. Patriarhia ecumenică s-a aflat în permanenţă la Istambul. Spre deosebire de sovieticii ruşi, care au interzis religia şi au distrus aproape toate bisericile, turcii nu au făcut acelaşi lucru în Grecia. Cartierul Fanar din Istambul era o pepinieră de traducători, diplomaţi şi intelectuali, de care guvernul otoman s-a folosit din plin. Unii dintre ei au fost trimişi în Ţările Române să slujească intereselor turceşti.

Dacă grecii aflaţi încă sub ocupaţie otomană trebuie apreciaţi, nu putem spune acelaşi lucru despre cei din Grecia de după dobândirea independenţei, cărora avântul le obnubila judecata. Şi-au pierdut răbdarea şi au venit să cucerească ceea deja le aparţinea. În Istambul trăiau 350.000 de greci. Despre Smyrna am mai vorbit. Oraşul era grecesc într-o măsură mai mare decât turcesc, şi asta în timpul ocupaţiei otomane. Dar venise momentul în care turcii au spus STOP declinului.

Cu toate acestea, coloneii nu au sesizat schimbarea. Lor li s-a părut că au şi ei ocazia să intre în istorie printr-o nouă realizare măreaţă. De data aceasta, obiectivul era Ciprul. Mai întâi, l-au ocupat cu armata. Turcii însă au fost şi ei pe fază. Ceea ce coloneii nu au înţeles era totuşi limpede pentru poporul grec, nevoit să constate că ceea ce sa întâmplat la Smyrna ar poate să se repete. În consecinţă, a urmat o revoltă şi regimul dictatorial al coloneilor a căzut.

* *

*

Din fericire, toate acestea ţin de trecut. Acum e bine, chiar foarte bine. O nouă perioadă de înflorire a Greciei a urmat. Investiţiile străine au invadat ţara parcă mai mult ca înainte. Noi întreprinderi se înfiinţau, noi clădiri impunătoare se ridicau pe bulevardele Atenei, care creşteau ca ramurile unui pom. Ceea ce părea un oraş mare s-a dovedit a fi doar un boboc ce înflorea acum de la un an la altul.

Pentru tatăl Anastasiei, poate că, din punct de vedere financiar, ar fi fost mai bine să rămână în serviciu pentru câţiva ani, deşi împlinise vârsta legală pentru pensionare. Crede că ar fi putut, dacă ar fi vrut. Dar el nu şi-a dorit. Se simţea obosit. Malia, orăşelul în care locuiau era de fapt o staţiune turistică destul de agitată, vizitată în special de către tineri. Cât timp s-au considerat ei înşişi tineri, totul era în regulă. Acum însă situaţia se schimbase; agitaţia tinerilor nu mai era în concordanţă cu ritmul lor de viaţă şi discordanţa îi irita. În plus, Ie lipsea motivaţia pentru câştiguri financiare suplimentare. Anastasia nu a beneficiat de sprijinul lor material atunci când ar fi avut nevoie de el. Acum, situaţia ei materială, chiar dacă nu este de invidiat, este mai bună decât în trecut, iar eventualul lor ajutor ar fi insignifiant. Drahma are o rată de schimb în dolari cu mult prea mică. Iar pentru ei doi, pensia le va fi suficientă.

Drept urmare, nu a aşteptat să i se spună de două ori că poate ieşi la pensie. A făcut-o imediat, iar prima mişcare a fost să caute o locuinţă în Atena. A fost oraşul tinereţii lui, pe care l-a părăsit, în timp ce majoritatea grecilor din provincie se mutau în Atena. Oraşul se dezvoltase impetuos. O constatase de fiecare dată când venea în capitală, în special cu probleme de serviciu. Tot atunci însă remarcase şi modificarea oamenilor. Pe lângă mulţimea străinilor, grecii înşişi erau altfel, ceea ce nu-i prea plăcea, dar trebuia să accepte schimbarea fie şi numai pentru că ea însemna evoluţie, o evoluţie de care Grecia avea nevoie. Se ruga în sinea lui să fie de bun augur. Ce va fi, vom vedea! Oricum un lucru e cert: Atena va fi noua lor reşedinţă. De insule nici nu poate fi vorba. Ele se depopulează pe zi ce trece. Doar cele mari rezistă, ba chiar se dezvoltă pe seama turismului, dar el tocmai de agitaţia turiştilor vrea să scape.

Aşa dar, Atena să fie, dar unde? În ce cartier? Centrul îl cunoştea prea bine, încă din tinereţe. Era destul de agitat şi atunci. Acum circulaţia pe marile bulevarde este infernală. Nu-i ceva potrivit pentru doi bătrâni. Oraşul s-a extins mult înspre mare, iar dezvoltarea continuă. Pireul şi Atena formează un tot; între ele nu mai există spaţiu liber. Societăţile comerciale străine au construit blocuri mari, moderne, pentru birourile lor. Printre ele se simte străin. Tot ceva mai aproape de locurile prin care umbla cândva i-ar fi mai aproape de suflet. De pe bulevardul Patission, după ce depăşeşti Institutul Politehnic, cartierul ce se desfăşoară la dreapta pare chiar frumos. De fapt cartierele, fiindcă sunt mai multe. Cel mai atractiv pare a fi Gyzi. Acelaşi Gyzi al copilăriei lui. Bulevardul Alexandras este încă aglomerat dar după ce depăşeşti parcul, în spatele lui, este chiar plăcut: linişte şi civilizat. Acolo va căuta un apartament de închiriat pentru început, iar după ce se va muta va căuta unul de cumpărat. Nu trebuie să se grăbească. Viaţa l-a învăţat să aibă răbdare. Dacă se grăbeşte să cumpere imediat, s-ar putea să se înşele. Pe îndelete însă, va obţine şi informaţiile necesare pentru o bună alegere.

* *

*

Între timp, situaţia financiară a lui Fotios s-a mai ameliorat, Kostas a mai crescut, aşa că îşi pot permite chiar vizite în Grecia. Nu cu toţii, ci pe rând. Fotios fusese chiar de câteva ori, pentru a-şi rezolva unele probleme de familie. Acum e rândul Anastasiei, împreună cu Kostas. Se bucură cu toţii; Kostas însă este în extaz.

- Bună dimineaţa.

o Buna Dimineaţa. După ploaia de aseară, astăzi este o zi excelentă pentru plimbare. Aerul e curat, răcoros şi foarte clar. Vei putea face fotografii aşa cum îţi place ţie.

- Înţeleg că vom merge şi noi să vizităm Acropole?

o Da. În sfârşit, a venit ziua.

- Nici nu ştii cât mă bucur, mamă. Voi avea ocazia să le închid gura colegilor.

o Ştiu că asta îţi doreşti, deşi vizita ruinelor civilizaţiei elene ar trebui să fie pentru tine mai mult de-atât.

- Poate că este, dar n-am ştiut cum să-ţi spun. Mergem până la Syntagma?

o Putem să mergem până la Syntagma. De acolo vom traversa Parcul Central, apoi vom vizita Templul lui Zeus, trecem pe la Arcul lui Hadrian, traversăm Plaka şi urcăm pe Acropole.

- Let’s go!

O oră mai târziu.

- Templul lui Zeus mi-a atras atenţia de fiecare dată când am trecut pe lângă el cu autobuzul, pe Bulevardul Vouliagmenis. Are pe „vino-încoace”. Am citit ceva şi despre istoria lui. Ce m-a frapat este că ea este caracteristică pentru istoria întregii Grecii, chiar pentru grecii înşişi, pentru mentalitatea lor.

o Ce vrei să spui?

- Este construit pe ruinele unui templu mai vechi. Se spune că aici ar fi existat un altar făcut de însuşi Deucalion, după Potop, un fel de Noe al mitologiei, dar asta este legendă. Fapt este că cel ce a început construcţia a fost fiul lui Pisistratos, în anul 515 î.Ch., după modelul celor din Asia Mică. A urmat perioada democraţiei şi lucrările au sistat, fiindcă grecii nu vroiau să-şi consume energia pentru aşa ceva. În 174 î.Ch., regele Siriei, Antioh IV Epifanul, a continuat lucrările cu un arhitect roman, dar după moartea regelui ele s-au oprit din nou. Abia în anul 124 d.Ch., deci trei secole mai târziu, împăratul roman Hadrian a reluat construcţia şi a inaugurat-o în 131, deci peste şase secole de la începere. După inaugurare, a început degradarea.

o Se spune că cele mai mari distrugeri ale vestigiilor Greciei antice le-au făcut – spre ruşinea lor – creştinii din occident, cu ocazia cruciadelor, deşi ţinta cruciadelor a fost Ierusalimul, pe care doreau să-l elibereze de sub musulmani, nu Atena.

- Asta teoretic. În realitate au fost expediţii militare cu scopuri dintre cele mai josnice. În ceea ce priveşte Atena, ai dreptate; ea nu a fost afectată de cruciade. Constantinopolul însă a fost. El era capitala Imperiului Bizantin, în timp ce Atena îşi pierduse demult orice importanţă. Pentru Imperiul Bizantin, cruciada din 1204 a fost cea mai dezastruoasă. În luna mai a anului 1203, cruciaţii au cucerit oraşul Constantinopol, după care au împărţit Imperiul Bizantin în mai multe state. Abia în 1261, au reuşit să refacă Imperiul, dar el nu şi-a mai găsit vitalitatea din trecut.

o Le zici ca din carte, îmi place, dar noi vorbim despre Grecia.

- Ai dreptate. Cruciaţii nu au distrus temple în Atena, dar cruciadele au slăbit Imperiul, iar Atena, Grecia şi întreaga arie de cultură grecească din perioada elenistică, rămasă după Alexandru Macedon, a fost afectată.

o Asta înseamnă că nu putem da vina doar pe occidentali pentru degradarea Atenei. Tu singur spuneai că pe atunci Grecia se afla în plin Imperiu Bizantin, cu care ne mândrim că a păstrat steagul civilizaţiei europene timp de o mie de ani, dar – în tot acest timp – grecii nu au făcut nimic pentru refacerea sau măcar conservarea acestor vestigii. Dimpotrivă, marmura templelor era utilizată pentru construcţii de tot felul, inclusiv grajduri, garduri sau pavaje.

- Ai dreptate. Aşa este. Invocăm şi ocupaţia otomană de după 1453, dar la acea dată a căzut capitala, Constantinopol, ultima redută a Bizanţului. Turcii erau în Europa de 200 de ani, iar din fostul imperiu nu mai rămăsese nimic. Vestitul Imperiu Bizantin se orientalizase, se degradase lent, prin mijloace proprii, chiar şi fără „ajutor” extern. Dacă mă gândesc bine, după dezmembrarea Imperiului Macedonean, grecii nu s-au mai unit împotriva duşmanului comun, aşa cum o făcuseră împotriva perşilor, ci au făcut tot felul de alianţe parţiale minore şi s-au luptat între ei, astfel că Romei i-a fost uşor să acapareze, rând pe rând, teritorii şi oraşe. Mai târziu, duşmanul nu mai era al lor. Ei înşişi se considerau ocupaţi. Singura lor preocupare era să profite în spatele ocupantului, dar ca indivizi, nu ca naţiune.

o Văd că te-ai documentat serios, dar vorbeşti de parcă n-ai fi grec. Tu nu ai nici un pic de patriotism în tine?

- Ba am, şi tocmai de aceea mă necăjesc. Aş vrea ca istoria neamului meu să fie fără pată.

o Ei, chiar aşa nu se poate.

- Ştiu. Ceea ce vreau este să înţeleg. Să-mi explic de ce s-a întâmplat aşa şi nu altfel şi atunci pot să accept şi unele pete, şi partea mai puţin luminoasă.

În faţa Arcului lui Hadrian

- Am citit în ghid că pe o parte a Arcului scrie „Aceasta este Atena, fostul oraş al lui Theseus” iar pe cealaltă „Acesta este oraşul lui Hadrian şi nu al lui Theseus”, dar eu nu văd nici o inscripţie.

o Arcul este o variantă mai impunătoare a vechilor borne de hotar. Îmi amintesc de o poză din cartea de istorie cu o piatră pe care scria „Eu sunt piatra de hotar a Agorei”. Aici inscripţiile sunt probabil şterse de timp. Este de mirare cum de a rezistat la atâtea cutremure şi nu s-a dărâmat. Pare destul de subţirel.

- Probabil că l-au refăcut. Nu cred însă că va mai rezista mult timp la circulaţia din faţa lui, de pe bulevard. Nu am văzut nicăieri în Statele Unite asemenea trafic, nici măcar în New York. Poate doar pe unele autostrăzi, dar acolo nu sunt nici măcar case, dar mite monumente.

o Uite că are şi Atena ceva specific ei.

- Da, deşi la unele asemenea particularităţi ar putea să renunţe.

o Dacă ar fi după mine, aş interzice accesul motocicletelor în centrul oraşului.

- Probabil că sunt oameni care nu-şi pot permite o maşină.

o Pentru asta ar fi trebuit să dezvolte transportul în comun. Nu asta este cauza. Uite ce zgomot fac unele dintre ele. Sunt tineri care cu asta se mândresc; vor să atragă atenţia asupra lor şi – dacă nu găsesc ceva mai inteligent – cred că zgomotul este suficient. Nu le pasă că deranjează. Asta nu mai este o necesitate. Este lipsă de civilizaţie.

- Nu e singurul caz. Ai văzut vreun grec să-ţi facă loc pe stradă, sau să-ţi cedeze locul în autobuz? Dă buzna peste tine. Eşti femeie şi te fereşti tu din calea lor. Stau de vorbă pe trotuar câte doi-trei şi nici nu le trece prin cap să facă loc trecătorilor

o Bine că am traversat. Am aşteptat ceva la stopurile astea. Nici măcar nu sunt sincronizate. Două stopuri pentru o singura traversare.

- Uite şi o statuie. A cui este?

o Nu ştiu, e nouă. Ce scrie pe placă?

- Melina Mercuri.

o Asta a fost artistă. După înlăturarea coloneilor a fost Ministrul Culturii.

- O femeie ministrul culturii!

o N-a fost prima. Prima a fost Lina Tsaldari, după ce, femeile au primit drept de vot.

- Parcă ziceam că femeile sunt ţinute la cratiţă, departe de politică.

o Asta este mentalitatea populaţiei. Guvernanţii însă se străduiesc să aducă Grecia la standardele europene. Dreptul la vot al femeilor este garantat prin constituţie din 1952.

- De data asta m-ai dat gata. Nu ştiam că eşti feministă.

o Nu fii obraznic. Nu sunt feministă, dar măcar atâta lucru ştiu şi eu.

- Am observat că mulţi dintre oamenii de cultură greci au fost implicaţi în politică. Mă întreb dacă s-au afirmat în cultură prin politică, sau grecii apreciază cultura şi îşi propun să-i valorifice în interesul lor pe cei ce s-au remarcat în cultură. Giorgos sau George Seferis, poet, laureat al Premiului Nobel, a fost diplomat, ambasador al Greciei în Anglia; Constantin Tsatsos, scriitor, a fost preşedinte al Greciei şi probabil mulţi alţii despre care eu nu ştiu.

o Bravo! Ştii totuşi foarte multe despre Grecia.

- În Statele Unite sunt preferaţi actorii: Ronald Raegan, Schwarzenegger.

o Pentru că politica o fac alţii.

- Măcar o face cineva.

o Hai că am intrat în Plaka. Lasă politica. Aici măcar nu sunt maşini.

- Sper să nu ne pierdem toată ziua pe-aici.

o De ce? Nu-ţi place?

- Ba da, este chiar amuzant, dar mi-ai spus că doar o traversăm în drum spre Acropole.

o Aşa o să şi facem. Uite în vitrina asta ce de artizanat-uri! Va trebui să cumpărăm şi noi câteva pentru cei din State.

- Sper că nu acum, să le mai şi cărăm cu noi pe Acropole.

o Nu, nu acum, deşi nu ştiu dacă altă dată o să le mai găsim.

- Hai, mamă, sunt cu sutele pe-aici. Ce sute, mii!

o Bine, bine, aşa eşti tu, niciodată nu vrei să stai prea mult prin magazine.

- Nu sunt singurul. Cred că organizatorii de turism ar trebui să facă tururi de oraş separat pentru femei şi pentru bărbaţi. Uită-te la ăştia din faţa ta ce plictisiţi merg pe mijlocul străzii, în timp ce femeile parcă se lipesc de vitrine.

o Dacă ar fi o tavernă, i-ai vedea pe toţi adunaţi acolo.

- Păi, ce spuneam şi eu: tururi de oraş separate.

. . .

- Acest bloc de apartamente este foarte urât, dar îmi place că au păstrat la parter această foarte mică biserică. Foarte interesantă combinaţia; de-a dreptul amuzantă.

o Nu şi-au permis s-o distrugă. Ar fi fost şi păcat. . . Uite Acropole! Se vede de aici.

- Da, dar chiar aici este un vestigiu al istoriei. În spatele acestui turn a fost o mănăstire distrusă de turci. Scrie şi pe placa de lângă turn. Este un loc unde obişnuia să vină Lordul Byron, să se întâlnească cu prietenii lui.

o Byron? Eu ştiu un poet Byron. Ăsta cine mai e?

- Cum, nu ştii? Războiul nostru de independenţă a entuziasmat multă lume din occident. Lordul Byron, poetul despre care ai vorbit, a venit special în Grecia.

o Nu ştiam.

- Cum să nu? Ai văzut şi te-a impresionat tabloul „Masacrul de la Chios”, al lui Eugène Delacroix. Acela din albumul cu arta franceză.

o Ai dreptate, un francez care a pictat un tablou cu un subiect din istoria Greciei.

- Sigur că da! Pe atunci, evenimentul încă nu era chiar istorie; era unul recent. Răzbunarea turcilor pentru că pierdeau teren în faţa revoluţionarilor greci. Lordul Byron aici a şi murit, în Grecia.

o A murit aici, pentru independenţa noastră?

- A murit aici, dar nu în luptă, ci de boală.

. . .

- Bisericuţa asta este foarte frumoasă aici, chiar în mijlocul străzii.

o Într-adevăr, este o bijuterie de arhitectură în ansamblu, dar mai ales în detalii. Priveşte ce migălos au sculptat toată această piatra, ancadramentul uşilor şi ferestrelor, balustradele, stâlpii. . .

- Iar poziţia ei în mijlocul străzii este grozavă.

o Iată o dovadă că grecii au ştiut de această dată să-şi valorifice monumentele.

- Da, pe cele relativ recente. Pe cele creştine. Mamă, văd că multe persoane în vârstă au sechele de rahitism, suferă de reumatism, au picioarele deformate, cu monturi şi multe altele. Femeile sunt în special afectate. Am crezut că, dat fiind clima deosebit de favorabilă a Atenei, toată lumea este sănătoasă. Şi totuşi, . . .

o Nu mă întreba!

- Bine, nu te întreb. Am citit undeva că, în perioada elenismului, era moda să se graveze pe tălpile sandalelor diferite inscripţii, care se imprimau pe drum prin urmele paşilor. Cea mai frecventă era: „Urmează-mă”. Dacă o foloseau femeile, înţeleg; dar bărbaţii cu ce drept îmi cer ei mie să-i urmez, dacă eu nu vreau?

o Asta trebuie să fie o glumă de-a voastră.

- Chestia cu inscripţiile e adevărată. Interpretarea este a mea.

o În antichitate, femeile nu umblau pe străzi ca acum. Uite aici o chestie care nu pare a fi tocmai recentă, dar nici antică. Nu ştiu ce e, dar o fotografiază toţi turiştii.

- Pentru că e foarte decorativă. Nu are nici o placă explicativă. Pare o uşă, sau o poartă.

. . .

- Până aici, Acropole arată foarte uman. Urci printre mesele tavernelor cu miros de peşte prăjit, bere şi altele de genul acesta.

o E simpatic, îmi place. Îmi povestea un prieten din România că, la marginea Bucureştiului de altădată, în drumul spre locul unde se făceau execuţiile celor condamnaţi la moarte, erau o mulţime da cârciumi, de unde oamenii miloşi ofereau celor ce urmau să fie ucişi câte un pahar de vin, astfel că, pe măsură ce se apropiau de locul şi momentul în care urma să li se curme viaţa, erau nespus de veseli.

. . .

- Ei, de aici încolo începe antichitatea.

o Şi, ca la orice început, transpiri din greu.

- Ar fi trebuit să începem cu Acropole, dimineaţa, pe răcoare, nu acum, cu soarele la amiază.

o Aşa îţi vei aduce aminte că Propileele reprezintă o poartă de acces, un fel de ritual de trecere din lumea comună în cea a… zi-i tu că te pricepi mai bine.

- Să-i zicem lumea zeilor. Oricum mai sus nu se află nimic, iar în jos ai tot ce vrei…

o Sau nu vrei . . .

- Până ce şi marea se vede în depărtare.

o Iar aici avem un măslin. Pare ciudată prezenţa lui printre pietre.

- Ar fi ciudată, dacă ar fi crescut singur. Este plantat şi întreţinut cu grijă. Se spune că însuşi zeiţa Athena ar fi lovit cu toiagul această piatră şi din ea a răsărit un măslin. De atunci, oamenii îl îngrijesc.

o Frumos, dar eu ştiu o altă legendă. Locuitorii oraşului voiau să-şi aleagă un protector şi au organizat un concurs, la care a participat Poseidon şi Atena. Ca şi acum, ei trebuiau să convingă. Poseidon a oferit în dar un cal (după alţi autori un izvor, simbolizând apa potabilă), ceea ce nu a impresionat prea mult. Athena, în schimb, a oferit un măslin. Cum acesta le era necunoscut oamenilor la acea vreme, ea a fost preferata lor.

- Cred că este aceeaşi legendă, iar acesta este locul unde s-a desfăşurat concursul.

o Aşa se pare.

- Mie mi se pare interesantă metoda de alegere: prin concurs.

o Cu deosebirea că decizia o luau cetăţenii şi nu un juriu, ca în zilele noastre, care juriu…

- Democraţie în toată puterea cuvântului.

o Iar stânca aceea pare să fie Stânca lui Ares, unde zeii l-au judecat pe Ares pentru faptele lui.

- Nu acolo se ţinea Areopagul?

o Poţi să crezi şi asta. Areopagul, ca tribunal suprem, a existat între secolele 7 şi 5 înaintea erei noastre. Că se ţinea chiar aici este mai greu de crezut. El era format din nouă personalităţi de mare competenţă, cu toţii prea bătrâni pentru ca să urce dealul până aici.

- Poate că erau purtaţi cu vreo lectică, sau ceva asemănător.

o Judecătorii, da. Cei ce îşi căutau dreptatea însă urcau pe jos. Aveau astfel prilejul să cugete asupra dificultăţii obţinerii dreptăţii.

- Mie poteca pe care am urcat chiar mi-a plăcut. A fost ca o oază de linişte între agitaţia de jos şi cea de sus.

o Mai ales că sus nu te aştepta nici un tribunal să te judece.

- Astăzi judecătorii sunt jos; uneori foarte jos.

o Bună observaţia!

* *

*

În timpul sezonului turistic, zona este foarte aglomerată. În afara sezonului însă, stânca în cauză este un bun loc pentru cugetare, iar cea care îmi vine în minte acum este cea a lui Nietzsche. „Mare, foarte mare, uriaş, însă totuşi limitat este numărul de elemente din care este alcătuit universul. Şi atunci, durata timpului fiind infinită, trebuie să vină o clipă în care, toate combinaţiile posibile epuizându-se, vor începe să se repete cele care deja au fost. Peste un număr de ani, de bună seamă imens, însă mărginit, la poalele acestei stânci un alt eu însumi va concepe aceeaşi idee, şi tot astfel de infinite ori în viitor; şi, de vreme ce înaintea acestei clipe s-a scurs o eternitate de infinite ori de veacuri trecute, la poalele aceleaşi stânci unde mă aflu acum, o infinitate de mine însumi au conceput aceeaşi idee: Veşnica Reîntoarcere a tuturor lucrurilor din univers.” Cuprins de această măreaţă idee, Nietzsche nota cu aroganţa-i caracteristică: „Început de august 1881, la Sils-Maria, la 6500 de picioare deasupra nivelului mării, şi cu mult mai sus de toate lucrurile omeneşti.” Aş putea nota şi eu: „decembrie 2012, la câţiva paşi de mare, deasupra unor lucruri omeneşti, sub foarte multe altele, aşadar printre ele”. Partea mai neplăcută pentru Nietzsche este că acelaşi gând – chiar dacă nu a străbătut minţile altora ca el de o infinitate de ori - a fost afirmat de greci cu ceva timp în urmă, ca să nu mai vorbesc despre filosofia orientală, pentru care „Veşnica reîntoarcere” este o doctrină fundamentală. De la Anaximandru la Anaximene şi mai departe, prin orfici şi pitagoreici, ajungem la Empedocle, care – pe lângă cele patru elemente fundamentale ale universului (apă, aer, pământ, foc) - afirmă că există şi două principii fundamentale: URA şi IUBIREA, care se succed şi ele periodic, viaţa fiind posibilă numai atunci când ele coexistă. Ideea asta îmi place, pentru că, zău, chiar nu ştiu de unde vin cele două, deşi ele există în mod evident.

Ideea nu s-a pierdut cu totul.

Fii vesel, căci tristeţea o să dureze pururi!

Mereu aceleaşi stele s-or învârti-n azururi.

Din cărămizi făcute din trupul tău, n-ai teamă

Se vor zidi palate pentru neghiobi de seamă.

Sunt versurile lui Omar Khayyam din Prefacerea eternă.

Desigur, noi suntem adepţii ideii opuse: „Progresul nelimitat”. Aici, eu am unele îndoieli. În primul rând, ce înţelegem prin progres? Am constatat de prea multe ori că ceea ce părea la un moment dat a fi progres s-a dovedit regres. Poate sintagma „evoluţie nelimitată” ar fi fost mai potrivită, având în vedere că evoluţiei nu i s-a precizat sensul mişcării: în sus sau în jos. Aşadar, nu putem şti azi ce va fi mâine. Şi atunci, de ce să ne mai ostenim? Sigur, evaluarea tendinţei pe seama cunoaşterii trecutului ne ajută să întâmpinăm viitorul mai pregătiţi. Iată o idee pragmatică!

Totuşi, o doctrină care a dăinuit de-a lungul secolelor şi încă mai stă la baza unor religii, cum este cea a Veşnicei Reîntoarceri, nu poate fi trecută cu vederea. Pasărea Phoenix simbolizează tocmai această idee: renaşte din cenuşa propriului ei corp, ars pe un rug pregătit de ea însăşi. Rezultă că tot ce-i putem dori civilizaţiei noastre este s-o ardă focul cât mai repede. Problema e că trebuie să-şi pregătească singură rugul, dar se pare că lucrează intens la asta.

În religiile orientale, cosmogonia are nu doar sens de creaţie primordială, nerepetabilă. Dimpotrivă, ea este repetabilă.

În greaca modernă, cosmos însemnă lume, univers, dar şi pământ, globul pământesc, oameni, mediu, societate. Se vede că un anume sens s-a păstrat. Pământul este cel în care se întorc oamenii. Cosmos înseamnă însă şi ordine. Când spunem că Dumnezeu a făcut cosmosul trebuie înţeles că el a făcut ordine în haos.

Iudaismul şi, mai ales, creştinismul au introdus istoria. Timpul nu mai este repetabil. Doar Dumnezeu a creat Universul. Cât despre oameni, va veni Ziua de apoi, când totul se va sfârşi. Timpul a devenit scurgere şi a căpătat un sens al desfăşurării. El nu este reversibil şi nici repetabil.

Cred că John Milton, când şi-a intitulat opera „Paradisul pierdut” şi „Paradisul regăsit” mi-a sugerat fără să vrea o idee: concepţia orientală de origine a omului, ca o cădere din Universul veşnic şi revenire a sa după un şir de transformări purificatoare poate fi redusă la o singură viaţă. Oamenii mediocri au căutat întotdeauna răspunsuri imposibil de dat la câteva întrebări, pe cât de fundamentale, pe atât de inutile: cum a apărut viaţa pe pământ, originea omului etc. Între maimuţă şi făcătură a lui Dumnezeu, cea mai filosofică variantă rămâne cea orientală.

Dacă tot ne prefacem în oale şi ulcele,

atunci, privind acest pahar,

gândesc c-a fost o zână, o fecioară,

sensibilă la mângâierea mea.

Iar vinul roşu, peţitor subtil,

mă-’ncredinţează că-i aşa.

Altfel, nu s-ar roti în mâna mea.

Gust poate ar avea,

dar vraja ce-o induce

nu-i strugure capabil să i-o dea.

E de la zână. Miracol zămislit de ea.

Varianta mea este aceea că fiecare persoană, pe măsura acumulării de cunoştinţe, în anumite momente ale existenţei sale, realizează câte o sinteză, în baza căreia îşi formează o concepţie personală despre lume. El îşi conturează astfel propria-i personalitate. Ulterior, pe baza noilor cunoştinţe acumulate, îşi îmbunătăţeşte concepţia, îşi modifică personalitatea. El trece astfel prin diferite faze. Nu se încarnează în alte fiinţe, ci construieşte o altă personalitate în acelaşi corp, fie el şi mai obosit.

Ce-am pierdut şi ce-am găsit? Viaţa! De unde vine? Ce importanţă are? Problema noastră este cum s-o trăim, nu de unde vine.

* *

*

În aceeaşi seară, acasă

- Mamă, am aflat ce reprezintă poarta aceea de lângă Agora Romană, pe care o fotografiau toţi turiştii.

o Ai fotografiat-o şi tu.

- Firesc! Şi mi-a ieşit chiar foarte bine. Este fotogenică.

o Şi ce-ai aflat despre ea?

- A fost o şcoală teologică construită de turci. Tot ei au folosit-o ca închisoare în timpul Războiului de Independenţă. În platanul din curte, au fost spânzuraţi mulţi patrioţi greci. După război, grecii au folosit-o în acelaşi scop, spânzurându-i pe turci. Ca efect, în mintea atenienilor, locul a devenit unul damnat. În 1843, poetul Achilleas Paraschos a prezis că, într-o zi, arborele va fi lovit de fulger iar rămăşiţele tăiate şi folosite pentru foc. În 1919, prezicerea s-a înfăptuit întocmai: arborele a fost lovit de trăsnet şi ceea ce a mai rămas a fost tăiat bucăţi şi ars pe foc. Clădirea a fost demolată şi ea, cu excepţia uşii, care, între timp, a dobândit valenţe estetice. Nu ştim dacă a fost o întâmplare, sau demolatorii au intuit viitorul artistic al uşii. Ipoteza a doua cred că este iluzorie. Spaţiul trebuia totuşi îngrădit şi cel mai comod a fost să lase întreagă o parte din zid, de fapt din gardul de piatră ce înconjura incinta.

o Într-adevăr, este o poartă în mijlocul unui zid de piatră.

- Şi încă una foarte modestă. Este o dovadă că valorile estetice sunt rareori proiectate; cel mai adesea sunt produse ale întâmplării. Simţul artistic al privitorului este cel care le conferă sau nu atribute estetice.

o Ştiam eu că am un fiu deştept.

* *

*

Cu privire la măsura în care grecii s-au preocupat să conserve moştenirea trecutului, mama lui Kostas observase corect: „. . . în plin Imperiu Bizantin, cu care ne mândrim că a păstrat steagul civilizaţiei europene timp de o mie de ani, . . . grecii nu au făcut nimic pentru refacerea sau măcar conservarea acestor vestigii”. Explicaţia este, evident, ignoranţa. Dar, pentru a ignora valoarea unui obiect, trebuie să înlocuieşti acel obiect cu altul. Grecii abandonaseră credinţa în zei, mitologia, înlocuind-o cu creştinismul. Putem presupune că şi statul a avut un rol, creştinismul fiind o religie de stat în timpul Imperiului Bizantin. O dovadă este faptul că Jocurile Olimpice şi Oracolul de la Delfi au fost interzise şi nu doar abandonate. Există însă şi exemple opuse:

- în fosta URSS, religia a fost drastic persecutată, dar oamenii au rămas credincioşi şi în lipsa bisericilor;

- pe continentele americane, Biserica catolică a impus creştinismul, dar populaţia indigenă, chiar dacă a fost obligată să meargă duminicile la biserică, şi-a păstrat vechile credinţe până în zilele noastre.

Chiar în Europa Evului Mediu occidental, unde creştinismul a fost impus cu sabia de către treburile germanice după căderea Imperiului Roman de Apus, populaţia nu a fost pe atât de convinsă de dogmele Creştine precum vrea biserica să credem. Dovadă că, astăzi, cei ce nu se mulţumesc cu explicaţiile ştiinţifice nu caută răspunsuri în religie, ci în tot felul de elucubraţii oculte. O dovedeşte mulţimea cărţilor de acest gen în librării.

Cum se explică atunci că grecii au adoptat creştinismul cu atâta convingere? Întrebarea se pune cu atât mai mult cu cât ei au abandonat mitologia, pe care tot ei o creaseră. Alte popoare încearcă azi să-şi construiască o mitologie proprie pe baza câtorva legende în timp ce grecii aveau una de ne-egalat. În loc să se fi mândrit cu ea, au abandonat-o.

Răspunsul este unul singur: creştinismul este tot o creaţie grecească. Principiile lui, filosofia creştină, s-au format în timp, încă înainte de Iisus. Nu s-a pus deci niciodată chestiunea adoptării unei religii străine. Ei aveau deja aceste concepţii înainte ca religia să se oficializeze. Spre exemplu se spune în Biblie că oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu; înseamnă că sunt egali între ei. Iată prima probă de democraţie. Păi nu grecii sunt adepţii democraţiei? Apoi, creştinismul este o religie a oamenilor sărmani. El îşi propune să le dea o speranţă, dacă nu imediat, cel puţin într-o perspectivă viitoare. Grecia era deja sub ocupaţie romană şi nu aveau o alternativă imediată.

Adoptarea creştinismului ca variantă mai evoluată a iudaismului este relativ uşor de înţeles. Totuşi, pentru greci, înlocuirea mitologiei – propria lor creaţie, de o bogăţie literară şi filosofică fără egal – cu Vechiul Testament provoacă încă nedumerire. Poate că, într-o oarecare măsură, ei înşişi considerau mitologia o colecţie de poveşti şi nu tocmai o religie, dar ce nevoie aveau de o religie bazată pe alte poveşti? Pe de o parte, Noul Testament, în parte elaborat tot de ei, era un răspuns posibil la starea de spirit a populaţiei aflată sub ocupaţie romană şi într-o stare economică precară. Religia creştină a debutat ca suport psihologic al oamenilor săraci, iar ideea de egalitate în faţa Divinităţii şi de fericire ulterioară se mula perfect pe dorinţele lor. Platon a fost unul dintre cei care a scris despre o viaţa ce va să vină, care le poate asigura fericirea, dar şi ca oamenii să aibă îndoieli asupra situaţiei lor de după moarte; şi astfel, de teama pedepselor şi a nenorocirilor viitoare, să se abţină de la fapte rele în această viaţă. Pe de altă parte, dacă mitologia era originală, Vechiul Testament era asemănător cu alte religii, de la care a şi preluat multe idei.

Renunţarea la mitologie şi adoptarea liberă a creştinismului de către populaţie în prima etapă denotă slăbirea ordinii sociale, a statului. Impunerea mai târziu a creştinismului de către stat denotă, de data aceasta, deturnarea creştinismului de la filosofia lui iniţială.

În Occident, situaţia a fost cu mult mai simplă; acolo, în Franţa, în Spania, populaţia nu a avut o mitologie proprie de luat în seamă.

Pentru amuzament, iată o cosmogonie simpatică, din Yucatam. Locuitorii acestei peninsule au emis ipoteza dă omul a fost făcut din mămăligă. Într-o primă variantă, cele două divinităţi ale lor, Tepeu şi Cucamatz, l-au făcut pe om din praf, dar acesta s-a disipat, din cauza inconsistenţei compoziţiei sale. Au mai încercat apoi o variantă din lemn. Aceşti oameni însă s-au înmulţit în forme nefaste şi au trebuit să-i nimicească printr-un potop. Doar în a treia variantă au reuşit, folosind porumbul, din care au făcut o pastă (mămăliga). Ei au construit astfel nu unul, ci patru oameni. A existat şi o mică imperfecţiune: aceşti bărbaţi erau prea deştepţi. Temându-se ca ei să nu-şi dorească să devină zei, „le-au întunecat parţial mintea cu un nor de ceaţă, le-a înceţoşat ochii, reducându-le orizontul şi apoi, adormindu-i, le creează patru femei, hotărând definitiv destinul omenirii, condiţia umană aşa cum o ştim” (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, pagina 464). În mitologia neozeelandeză, zeul Tane face o femeie pentru uzul său. După un timp, o dăruieşte primului bărbat, creat de zeul războiului, Tu (poate era zeiţă, acest Tu). Din această pereche primordială s-au născut ceilalţi oameni. Cosmogonii sunt multe, pentru că şi imaginaţia oamenilor este bogată. Le-aş spune cosmofantezii. Toate însă sunt variante ale câtorva scheme, destul de puţine.

Un sistem autocratic, cum este cel al monarhiei, nu este interesat ca populaţia să aibă concepţii ca cele preconizate de creştinism în etapa sa de început. Acesta este şi motivul persecuţiilor din perioada timpurie de afirmare a creştinismului. El a fost acceptat numai după ce biserica şi-a dat mâna cu puterea, a deformat principiile iniţiale şi a făcut din rege şi papă reprezentanţii lui Dumnezeu pe Pământ, asemenea şamanilor. Propovăduit de Biserica catolică, creştinismul nu mai are aproape nimic în comun cu valorile sale originale, cel puţin din punct de vedere moral. Biserica – al cărei scop este mântuirea enoriaşilor – şi-a ales ca instrumente de lucru rugul şi ghilotina. Doctrina creştină a fost deformată de către Biserica catolică pentru a servi ca ideologie în propaganda politică a Evului Mediu. Ea s-a folosit de Inchiziţia, la fel ca regimurile dictatoriale de mai târziu de poliţia politică.

Oamenii cred în lucruri simple. Complicaţiile savante avansate de către preoţi nu numai că nu sunt convingătoare, dar chiar îl îndepărtează pe credinciosul adevărat şi îi sădesc un sâmbure de neîncredere. Asemenea Inchiziţiei catolice, au existat destui fanatici şi în antichitate, iar mitologia este cu mult mai savantă şi profundă decât dogma creştină. Oameni geniali, pe care îi apreciem azi, au fost persecutaţi la vremea lor. Anaxagoras şi discipolii lui au fost urmăriţi şi loviţi, fiindcă au afirmat că soarele este o masă incandescentă. Condamnarea la moarte i-a fost comutată cu expulzare, datorită intervenţiei lui Pericle, căruia îi fusese mentor şi, ulterior, prieten. De asemenea, Protagoras a fost expulzat din Atena, pentru că a afirmat într-o lucrare scrisă că se îndoia de existenţa zeilor. Lucrarea a fost arsă şi se consideră că datorită prestigiului său şi a prieteniei cu Euripide a scăpat uşor, cu simpla expulzare, alternativa fiind pedeapsa cu moartea. Fidias însuşi a fost criticat, interpretându-se tendenţios una dintre lucrările sale. El moare în închisoare. Pericle ar fi avut aceeaşi soartă, dacă n-ar fi murit înainte de ciumă. Despre Socrate nu este necesar să amintesc. Toată lumea cunoaşte istoria „sinuciderii” lui.

Catolicii deformează istoria, făcând din Roma centrul creştinismului. Când împăratul Constantin cel Mare a iniţiat primul Consiliu ecumenic, cel de la Niceea, episcopia din Roma era printre cele mai modeste. Cele din Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Grecia şi Tracia erau cele mai importante. Palestina, Egipt şi Tracia erau rămăşiţe ale imperiului lui Alexandru Macedon, din aşa numita Epocă elenistică. Dintre participanţi, se cuvin menţionaţi Alexander din Alexandria, Eustatiul din Antiohia, Macarie din Ierusalim, Pafnutiu din Theba, Potamon din Heraclea, Eusebiu din Nicomedia, Eusebiu din Cesareea, Nicolas din Mira sau Aristakes din Armenia. Din Italia a participat Marcus din Calabria. Nici vorbă de vreun Papă.

Aşadar, pe teritoriile ocupate de greci, sau aflate sub influenţa lor, creştinismul s-a dezvoltat treptat, de la primele idei creştine şi până la cristalizarea lui ca religie de sine stătătoare. Primul mitropolit rus a fost uns abia în anul 1441. Până atunci, toţi au fost greci.

Sfârşitul volumului 1