Ramura paternă Urmaşii

Furat de fotografii, am sărit puţin peste timp. să revenim, deci!

Cum spuneam, după moartea bunicilor „s–a dat liber la căsătorii”, iar tata – îndrăgostit lulea – a urmat cea mai rapidă soluţie posibilă: şcoala de ofiţeri. În acest fel, după 2 sau 3 ani – nu ştiu exact – s–a trezit profesionist într–un domeniu pentru care nu avea atracţie, dar liber să se căsătorească, în sfârşit, ceea ce s–a şi întâmplat la 2 ianuarie 1932.

Iată–l la şcoală: elev–sergent Gheorghiu Victor. Pare hotărât, dar nu foarte convingător. Am citit o parte din corespondenţa dintre el şi mama din acea perioadă. Cu certitudine, era mai mult preocupat de viitorul lor împreună decât de cariera lui militară. Amândoi aveau un scris extrem de mărunt. Pe cărţile poştale se justifica, fiindcă doreau să scrie cât mai mult într–un spaţiu limitat, dar aveau acelaşi stil şi pe hârtie normală. Când mă gândesc la peniţele folosite pe timpul acela, cred că se chinuiau destul de mult.



Mama aştepta. Nu ştiu când este făcută această fotografie.

Cât despre cea alăturată, pare să fie din timpul liceului şi este împreună cu prietena ei, Nuţica Tocan.











Cum spuneam, a venit şi timpul căsătoriei.







Amândoi aveau 26 de ani. Tata se născuse la 11 ianuarie 1908, iar mama la 26 august în acelaşi an.

Bineînţeles că era foarte mândru.







Până una–alta, îşi mai puteau permite să joace şi tenis. Amatoare de mişcare era mama. Tata mai puţin. Ei sunt în dreapta. În spate, mai înalt, este Puiu Constantinescu, ofiţer şi el pe atunci şi mare amator de sport. A scăpat cu viaţă din război, a fost dat afară din armată, bineînţeles, şi a devenit mare antrenor la atletism. Mare atât la propriu cât şi la figurat şi nu pentru că m–a antrenat pe mine, după ce am mai crescut, ci pentru că a scos câţiva campioni naţionali dintr–un oraş modest. Păstrând proporţiile, a fost ceva similar cu ceea ce au făcut mai târziu primii antrenori ai Nadiei Comăneci la Oneşti.





Pentru tânăra familie, n–a durat mult şi a venit şi primul copil. I–au dat numele Mira. Nu ştiu de ce, cu toţii sunt foarte serioşi.









La trei ani, era surprinzător de serioasă.



Bineînţeles că nu putea să lipsească poza cu fundă. Aici pare să zâmbească un pic. Ea afirmă că nu–i place această fotografie, deşi este cea mai drăguţă din perioada copilăriei, dar ştiţi cum e cu gusturile.



Că o iubeau este indiscutabil. I–au cumpărat şi un ponei, chiar dacă era mai mare decât ea. O urca ordonanţa, dar – din câte o cunosc –,nu cred să fi stat prea mult acolo.

Aici este în sanie.





Între timp am apărut eu. Eu eram vesel, deşi nu aveam nici un motiv. Era şi timpul. S–a întâmplat la 2 mai 1937 şi era Duminica Paştelui.











Naşi au fost Lică şi Aurora Buhnea. Ea este cea care mă ţine in braţe. Mama este cea în rochie de culoare mai închisa. În spatele ei este tata.

Se pare că mă iubeau, cel puţin tanti Aurora, dacă nu cumva era afecţiunea generală pe care toate femeile o au pentru copiii foarte mici. Fotografia este datata 27–07–1939, adică atunci când eu aveam doi ani şi aproape trei luni.





Nu se ştie de ce, în această poză sunt trist. De fapt am eu o bănuială, dar nu are rost să intru în detalii.



Dar, timpul trece, se anunţă ani grei, dilemele apar şi veselia mea nu ajută prea mult.

Este o fotografie de pe o legitimaţie de călătorie cu tramvaie şi autobuze. Nu ştiu din ce localitate. Nu poate fi din Roman, unde nu există tramvaie. Poate Sibiu. Pe atunci, trebuia să participe la tot felul de instruiri, manevre militare şi altele de genul acesta.







Martie 1941; nu mai este mult până în iunie.



Pregătirile dau un oarecare optimism, şi întăresc caracterele.

Şi totuşi, îngrijorările devin fireşti.







După algoritmul lui Marcus Aurelius, urmează acum să spun ce am învăţat de la tatăl meu. Păi, el a murit pe când eu aveam patru ani, aşa că nici de la el n–am apucat să învăţ ceva în mod direct, dar am învăţat în mod indirect că, în viaţă, trebuie să–ţi asumi evenimentele epocii în care trăieşti, chiar dacă nu depind de tine, şi să treci prin ele cu demnitate.

















A murit în război, printr–un gest eroic, deşi – aşa cum am spus – nu avea nici o pasiune pentru cariera militară. S–a întâmplat în 1941, adică la 33 de ani. A murit la Mihailovskie în luptele pentru Odesa şi a fost înmormântat la Ţiganca, unde am aflat de curând la televizor că cimitirul a fost restaurat – după ce ruşii îl distruseseră, iar la inaugurare a participat şi regele Mihai. (Clic pe imagine pentru text)





Aceasta este fotocopia ultimei scrisori trimisă de mama şi returnată de poşta militară, iar în dreapta un articol de ziar.

Mi–a lăsat moştenire titlul de Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul – de care m–aş putea bucura acum, dacă n–aş fi prea bătrân, dar care în perioada comunistă a fost o „pată neagră” în C.V.–ul meu, pentru că luptase împotriva fostei U.R.S.S. Nu vreau să devin sentimental, dar nu pot să nu notez o întâmplare recentă. După ce am scanat o veche fotografie a sa, a trebuit să dau un nume fişierului. Prima idee a fost „tata”. În momentul acela am simţit o emoţie scurtă, dar puternică, pentru că nu–mi aminteam să mai fi rostit până atunci acest cuvânt.

Se spune că era un tip vesel şi entuziast, atât de entuziast, încât îşi depăşea deseori posibilităţile. Spre exemplu, când sora mea mai mare avea doar câţiva anişori, din leafa lui de sublocotenent sau locotenent i–a cumpărat un ponei, ceea ce era o exagerare, nu numai în privinţa costului de achiziţionare, dar şi a dificultăţilor de întreţinere. Chiar dacă era mai mic, tot cal era. Ce–i drept, de el avea grijă ordonanţa – orice ofiţer avea una – soldat care, provenit de la ţară, se pricepea la aşa ceva, dar el avea multe alte lucruri mai bune de făcut. Bineînţeles că a trebuit să vândă poneiul după scurt timp.

Câţiva ani mai târziu – între timp mă născusem şi eu – la sfatul unui camarad, a cumpărat o maşină, din care se povesteşte că eu nu mai voiam să ies nici pentru masa de prânz, astfel că mama venea să–mi dea să mănânc acolo. Erau doar câteva maşini în oraş la vremea aceea, iar el nu era nici pe departe în topul celor bogaţi. Cele două isprăvi ale tatei depăşeau cu mult standardul financiar al familiei, motiv pentru care intra în dezacord cu mama. Le–am relatat pentru a–i ilustra astfel caracterul. Privind retrospectiv, îmi lasă senzaţia că a avut o premoniţie: dorea să se bucure de viaţă şi să–i facă fericiţi pe cei din jurul său în puţinii ani de viaţă care–i mai rămăseseră de trăit.

Chiar dacă este o copie după o fotografie neclară şi mică, am reprodus–o aici pentru că este una dintre puţinele şi ultimele în care apar mai mulţi membri ai familiei şi singura pe care o am cu ambele bunici. Ea îmi permite să fac şi o mică sinteză a unora dintre rudele cele mai importante. Bunicile sunt cele din extrema dreaptă: în stânga bunica paternă, iar în dreapta bunica maternă. Ceilalţi sunt următorii:

- În extrema stânga, la masă, Aurora Buhnea, iar în spatele ei Lică Buhnea, soţul ei şi fiul din prima căsătorie al bunicii paterne. Ambii sunt naşii mei de botez;

- În spate, cel mai înalt, este Constantin Coajă, soţul celei mai mari dintre surorile mamei, Maria;

- Lângă el, i se vede doar capul, este Ioan Vintilă, singurul frate al mamei;

- Între ei, mama cu Mira, sora mea mai mare;

- În faţa mamei, la masă, Fofonica Vintilă, soţia lui Ioan Vintilă;

- Tot la masă, în centru, stă Amelia Tipuriţă, sora mamei;

- În spatele ei, în umbră, tata;

- Lângă el, Valeriu Tipuriţă, soţul Ameliei; Nu apar în fotografie surorile mamei, Maria şi Natalia, precum şi majoritatea fraţilor tatei.





În ceea ce o priveşte pe mama, în faţa puterii ei de sacrificiu şi de luptă, pentru care nu voi înceta niciodată s–o admir, mă declar copleşit şi conştient că eu n–aş fi fost capabil de performanţele ei. Sincer, mă simt atât de mic, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea mult pe această temă. Câteva aspecte trebuie totuşi să menţionez. La 33 de ani a rămas văduvă cu doi copii – de 8 şi 4 ani – în plin război. Deşi cea mai mică dintre fraţi şi cu cele mai reduse mijloace financiare, ea a fost cea care a trebuit s–o întreţină şi pe bunica, la vremea aceea deja suficient de bătrână şi neputincioasă.

Ceea ce nu înţeleg nici astăzi este „de ce bunica trebuia să stea cu mama şi nu cu oricare dintre ceilalţi fraţi?” Să împovărezi cu o bătrână neputincioasă o văduvă fără experienţă cu doi copii mici nu mi se pare deloc normal, mai ales în condiţiile date. Poate că, în timp de pace, s-ar găsi o explicaţie, deşi nu total justificativă. Trebuie să fac o precizare. Bunicul a fost un ţăran isteţ dar sărac, pe care un ofiţer l-a învăţat în timpul stagiului militar să se căsătorească cu o fată bogată şi să investească în comerţ. Aşa a şi făcut. În Roman, hotelul restaurant din vecinătatea gării (demolat astăzi) a fost opera lui. El a murit înainte ca eu să mă fi născut. Bunica nu ştiu să fi avut vreo boală, dar eu am cunoscut-o ca pe o femeie foarte în vârstă - deşi nu era exagerat de bătrână – dar care se comporta asemenea unei suferinde. Nu ieşea niciodată din casă, rareori vorbea. Este posibil ca dorinţa de a sta la mama să fi fost a ei. Exista ce-i drept printre români mentalitatea ca – la bătrâneţe – părinţii să stea la cel mai mic dintre copii. Mentalitatea este păguboasă şi aparţine ţărilor subdezvoltate. Cauza este egoismul părinţilor, care vor să păstreze cât mai mult pentru ei administraţia averii. O altă tradiţie negativă este ideea democratică a împărţirii averii în mod egal la toţi copiii. Averea nu se fragmentează, ci – dimpotrivă – se măreşte, dacă este posibil. Ea este destinată celui mai mare dintre copii, pe care părintele îl ia alături de el, îl instruieşte şi îl lasă singur, atunci când vârsta nu-i mai permite să conducă afacerea. Ceilalţi copii sunt îndrumaţi în ale domenii (armată, biserică şi altele), în care vor obţine poziţii potrivit rangului şi averii. Dar, tradiţia n-o facem noi şi este posibil ca bunica să fi fost adepta acestei idei. Repet însă, ea era departe de a avea un rol decizional. Copiii erau cei care trebuiau să decidă. Tanti Ruşca (Maria Coajă), cea mai mare, era căsătorită şi nu avea copii. Ar fi fost cea mai indicată. Soţul ei, Constantin Coajă), judecător, era însă un om egoist. Deşi se străduia să ne ajute, era o femeie deşteaptă, cu picioarele pe pământ, n-a riscat să-şi strice armonia familiei. Tanti Turla nu intră în discuţie. Ea a avut din copilărie un regim aparte. Căsătorită devreme, era la Constanţa, unde nenea Toni (Anton Negrescu), soţul ei, era comandantul Jandarmeriei. Nenea Zunu (Vintilă Ioan), ofiţer, era plecat pe front. Soţia lui, tanti Fofonica, nu s-a considerat niciodată un membru al familiei noastre. Tanti Miluţa (Amelica Tipuriţă) economistă, era bine instalată în Bucureşti, căsătorită cu Valeriu Tipuriţă, jurist. Aveau doi copii. El era un om cumsecade, ceea ce nu pot spune şi despre ea. Rezultatul? Bunica a rămas la mama. Dacă iniţial situaţia ar fi fost încă acceptabilă, după moartea tatei ea nu mai era tolerabilă. Iar în plin război, s-o laşi să plece în necunoscut, în celălalt capăt de ţară, cu responsabilitatea a trei fiinţe, mi se pare de neiertat. Avea puţin peste treizeci de ani şi, în afara vieţii de copil, de casnică şi de mamă nu avea nici o experienţă socială. Am avut noroc că ne-am regăsit în gară la Caracal. Nu ştiu ce ne-am fi făcut, dacă ea nu ar fi ajuns la timp.





Familiile reunite într–o fotografie din timpul războiului (30 ianuarie 1943), cu ocazia botezului lui Radu Tipuriţă. Sus: Constantin Coajă (Tică), persoana necunoscută, Ioan Vintilă (Zunu), Amelia Tipuriţă (Miluţa), Valeriu Tipuriţă (fără poreclă). Jos: Ştefania Vintilă (Fofonica), Maria Coajă (Ruşca), Aurora Gheorghiu (mama). Tata deja murise.







Tot atunci, cumnaţii au ţinut să facă o fotografie împreuna. Deşi evenimentul era unul cu caracter optimist, atmosfera pare să fie totuşi tristă. Se aflau în plin război, iar numărul cumnaţilor scăzute deja cu unu.











În ceea ce mă priveşte, în 1942, începusem să privesc lumea cu mai multă luare aminte. Aveam cinci ani.

Cu timpul, am mai crescut. Nu numai eu; au crescut şi ceilalţi. Sanda şi Rodica sunt aici, fetele familiei Buhnea. La ei mergeam uneori vara, în vacanţă.

Cert este că vacanţele la Focşani au fost întotdeauna plăcute. Vacanţe pentru cei mai mari. Eu eram permanent în vacanţă, spuneau cu superioritate ceilalţi, dar cred că era mai mult invidia. În realitate, eram mereu ocupat cu ceva, aşa că preferam să nu–i contrazic. Mai târziu am auzit şi o expresie: „De ce să–l contrazic, ce n–am minte?”. Mi–am propus să aplic şi eu această înţelepciune, dar nu ştiu de ce n–am reuşit aproape niciodată. Ba cred că a fost unul dintre defectele mele majore.

Au apărut chiar şi elemente noi. Ultimul eveniment, Dragoş, este admirat chiar de către realizatori: Relu şi Bianca Gheorghiu. Asta s–a întâmplat însă mult mai târziu.





Mai întâi s–au căsătorit, aşa că au ţinut să lase o amintire pentru curioşi în poza alăturată. În stânga mirilor, dreapta noastră, este familia Buhnea, iar în dreapta este fratele lui Relu, Leandru (Alexandru), adică unchiul meu, şi soţia sa Zorina.

Bianca povestea cu umor că, domnişoară fiind, visa ca la nunta ei să coboare în sala de dans pe o scară largă de marmură albă, îmbrăcată – bineînţeles – cu o rochie grozavă, cu o trenă şi mai grozavă. Toată lumea urma să rămână în extaz. Nu a avut parte decât de o scară exterioară, pe care nu a coborât, ci a trebuit s-o urce la apartamentul lui Relu, unde nu-i aştepta nimeni . . . din fericire pentru ei. Tânăr ofiţer fiind, era mutat frecvent dintr-o localitate într-alta. Impedimentul nu i-a împiedicat să formeze o familie unită, în ciuda vicisitudinilor, care nu i-au ocolit, mai ales că armata Republicii Populare Române nu avea nevoie de ofiţeri educaţi în vechiul regim. În percepţia mea, cuplul lor a fost unul fără cusur.

Cu timpul, am devenit şi eu inginer. Fotografia este chiar de pe diploma de absolvire. Am lucrat un an ca stagiar la Piatra Neamţ, doi ani la Roman şi opoi la Ploieşti.

Între timp, mama a vândut casa din Roman, unde rămăsese prea singură, şi s–a mutat şi ea în Ploieşti, la Mira şi Gheorghe, unde însă n–a stat mult; ar fi fost şi dificil. O vreme, a căutat o căsuţă unde să stea singură, dar n–a găsit ceva corespunzător. A preferat să se recăsătorească cu o veche cunoştinţă din copilărie, Ionel Voiculescu, născut în Roman la 20 aprilie 1910, deci cu doi ani mai tânăr decât mama. Căsătoria a avut loc la 5 octombrie 1966. Ionel era văduv (soţia lui murise de cancer) şi locuia în Bucureşti. Era frate cu prietena din copilărie a mamei, Nuţica Tocan. Dintre rude, în fotografie mai apar în spate Valeriu şi Amelia Tipuriţă, precum şi Aurora Buhnea. El a fost un om cumsecade. Deşi rămas fără un picior, viaţa nu l–a înrăit. A fost inginer la un trust de construcţii pentru industria siderurgică cu şantiere prin toată ţara. La scurt timp după căsătorie s–a pensionat. Tipul solid din spate, Sotir şi am uitat cum de mai numea, îi fusese subaltern şi îl ajuta în multe probleme personale. Era de fapt un escroc cu multe relaţii. Cândva fusese mai mare, a însoţit chiar un lot de sportivi români în străinătate, dar între timp căzuse în dizgraţie, pentru că – zicea el – mai mulţi sportivi rămăseseră acolo. Relaţia cu Ionel era tot o găselniţă: în schimbul unor mici servicii se bucura de un serviciu lejer, cu multă libertate de mişcare. La puţin timp după căsătorie şi–au cumpărat un Fiat 600 bleu–ciel, pe care îl conducea, bineînţeles, Sotir. Cu el au făcut destul de multe excursii, chiar şi în deltă, la Roman, etc. Când nu se deplasau mai departe, excursia de duminică începea amuzant cu întrebarea standard a lui IoneL: „Unde vrei să mergem, mamă, la Pasărea, sau la Cernica?”, două păduri din apropierea Bucureştiului cu restaurant în aer liber şi binecunoscuta ofertă: mici şi bere. Mamei nu–i plăcea nici una, dar se supunea.

Mutarea mamei la Bucureşti a facilitat câteva reîntâlniri de familie. Îmi amintesc de una, la care au participat nenea Tică şi nenea Valeriu, amândoi destul de bătrâni. Nenea Valeriu, cu tendinţa lui permanentă de a perora, declamă la un moment dau: „Sunt greu bătrânii de pornit, dar de–i porneşti sunt greu de–oprit”. În replică, nenea Tică, pus întotdeauna pe glume, cu o voce răguşită din cauza unei maladii la gât, care l–a şi răpus, îl aduce la realitate: „Sau mai pe româneşte, ferească Dumnezeu să se aprindă putregaiul”.

În ceea ce mă priveşte, se părea că de data aceasta tocmai găsisem ceva potrivit pentru mine. Era de la oraş, titrată, din familie de intelectuali modeşti.

Atunci când pozează are trac şi nu iese bine. Doar instantaneele sunt reuşite.



Bineînţeles, trebuia să–i cercetez „dosarul”. Iată–l:

Să mai spună cineva că nu toţi copiii seamănă între ei. Avea un an şi jumătate. Se numeşte Margareta, născută Manolache şi este din Tulcea, născută la Ismail, unde părinţii erau detaşaţi cu serviciul.

Mama învăţătoare, era descendentă dintr–o familie de imigranţi ruşi veniţi odată cu singurul val paşnic din est, adică cel al celor dezagreaţi de adepţii lui Lenin, mai cunoscuţi ca „ruşi albi”, nu pentru că ceilalţi ruşi ar fi avut altă culoare, ci pentru a–i deosebi de „roşii”, adică de bolşevici. Tatăl, funcţionar, era atât de oltean încât n–ar fi învăţat limba rusă oricât de mult ar fi auzit–o.







În dreapta este mama, Filcenco Evdochia, în costum naţional românesc (Câmpulung Muscel), iar în stânga tatăl, Manolache Ştefan, oltean cu buletin de Ismail. Asta pentru că, pe vremea aceea, Basarabia era încă teritoriu românesc. Cei care le–au făcut cunoştinţă şi le–au fost naşi la cununie au fost Mihail şi Evdochia Bobei, el coleg de serviciu cu Ştefan la Administraţia financiară şi Evdochiile colege de serviciu la aceeaşi şcoală.









Iată-i pe toţi patru În fotografia de la nuntă. Naşii sunt cei ce stau pe scaune. Tot ei au fost şi naşi de botez pentru urmaşi, adică Margareta şi sora ei Aglaia.











În următoarea fotografie, în mijlocul celor 38 de copii, apare mama, iar în rândul de jos, al celor mai mici, Aglaia, sora mai mică (a patra de la stânga la dreapta) şi Margareta, a şasea din acelaşi rând. (Pentru fotografii mărite, efectuaţi clic pe imagini.)







Mama, Evdochia, a fost cea mai mare dintre fraţi şi, pentru că ambii părinţi au murit prematur, ea a fost cea care a avut grija familiei. În fotografie, în jurul bunicului, Filcenco Teodosie, sunt grupaţi copiii: Boris, Avram, Alexe, Elizar, Evdochia (de la stânga la dreapta, în ordinea crescătoare a vârstei), iar în centru Maria (Mica), cea mai mică.















Adevărata personalitate se impune însă mai târziu. Dintre cele două fetiţe îmbrăcate identic, ea este cea mai înaltă. Avea patru ani. Cealaltă este sora ei, mai mică cu un an.









La 1 iulie 1944. Aglaia este în faţă şi Margareta în spate. Se spune despre Aglaia că era o fetiţă foarte drăgălaşă şi, într–adevăr aşa pare să fie.







Aici avea 21 de ani. Era deja studentă la medicină. Este în stânga fotografiei. În dreapta este Aglaia, iar la mijloc tanti Mica, cea mai mică dintre surorile mamei. Pe scaune, evident, părinţii.















Căsătoria s–a comis pe 11 martie 1967. Semnează ea, semnează el, confirmă prin prezenţa lor martorii.

De la primul nostru eveniment important nu avem alte fotografii decât acestea, făcute de fotograful agreat la Casa Căsătoriilor, mai proaste decât cele ale amatorilor. Noi eram cât se poate de aerieni şi neatenţi la asemenea detalii.

S–a întâmplat să fie o zi neaşteptat de frumoasă pentru acel anotimp:. A fost atât de cald încât la întoarcerea de la Casa căsătoriilor a trebuit să ne purtăm pardesiurile pe braţe. Nu am făcut nuntă, doar o petrecere acasă, căsătoria religioasă urmând a fi celebrată mai târziu. Se spune că, dacă în ziua nunţii plouă, familia constituită atunci va fi bogată; dacă este frumos va fi fericită. Deşi nu cred în asemenea preziceri, după mai bine de treizeci de ani pot spune că la noi s–a nimerit.

Nu ne–am dat seama atunci, în vara aceluiaşi an, că gestul nostru din fotografia alăturată ar putea avea valoare de simbol. Vom ridica împreună bariera sau nu ?



La data căsătoriei, Margareta era medic oncolog, urmând să–şi dea examenele de medic specialist oncolog în toamna aceluiaşi an, ceea ce s–a şi întâmplat.



Până în toamnă, însă, la puţin timp după căsătorie s–a îmbolnăvit de hepatită. În spital fiind, i–am dus să citească Moromeţii lui Marin Preda. Eu n–o citisem, dar se vorbea mult despre ea. Am aflat mai târziu că, din consideraţie pentru mine, se străduia să citească din carte dar i se făcea greaţă aproape de fiecare dată. N–a terminat–o niciodată. Mai târziu am încercat şi eu s–o citesc cu acelaşi rezultat fără să fi făcut hepatită. Nu este genul de literatură recomandat oamenilor normali. Faptul că produce reacţii puternice este o dovadă de forţă literară. Că are mulţi simpatizanţi este firesc într–o Românie în care multe persoane se recunosc fie şi parţial printre eroii cărţii. Dacă este un gen de literatură ce merită reţinut, asta va decide timpul. Eu mă îndoiesc. Astăzi, când citim romane ce descriu atmosfera unor epoci demult trecute, dorim să aflăm ceva, dacă nu neapărat folositor, măcar interesant pentru noi, şi nu detalii din viaţa unor oameni lipsiţi de relevanţă.



Ei sunt Mira şi Gheorghe. Cred că am neglijat să spun că Mira s-a căsătorit. S-a comis în 1956 cu un coleg de facultate, imediat după absolvirea ASE-ului, Academia Comerială, cum i se spune acum. După căsătoria noastră, s–au strâns pentru o vreme relaţiile cu ei. Ca burlac, eu nu aveam prea multe activităţi comune cu ei. Ca familist, raporturile s–au schimbat întru–câtva. Am făcut câteva excursii împreună, deşi aveam aspiraţii diferite. Noi preferam mişcarea, în timp ce plăcerea lor era să stea pe scaune pliante în vreo poiană. Pe vremea aceea ei aveau o Skoda 1000 MB, căreia îi spuneam Skoda 1000 de mici belele, pentru că tot timpul le crea necazuri. În toamnă, ne-am luat şi noi un FIAT 850. A fost o maşinuţă foarte bună.

În 1972 ne-am mutat la Braşov. Între timp, eu urmasem un curs de analişti apoi pe cele de programare, organizate de C.C.I. France în cadrul contractului de cumpărare de către România a licenţei de fabricare a calculatoarelor electronice IRIS, redenumite ulterior la noi ca FELIX. Când ne-am mutat la Braşov, aveam deja o vechime de doi ani ca informatician şi eram cunoscut şi recunoscut printre pionierii informaticii româneşti. Nu mi-a folosit, fiindcă interesele meschine ale localnicilor erau mai puternice decât cele pentru valorificarea potenţialului meu profesional. Urmările sunt uşor de intuit. Acum, când scriu aceste rânduri, sunt mândru că, în ciuda cumplitelor dificultăţi, despre care prefer să nu scriu, am ajuns una dintre personalităţile recunoscute ale oraşului, în timp ce toti ceilalti au dispărut în anomimat.

Am fost solicitaţi să fim naşi de cel puţin şapte ori (memoria mă cam lasă) plus copiii lor - semn că unii au avut o impresie bună despre noi.



Printre ei nu putea lipsi Cici. Ea este nepoata noastră, fiica Alei, cumnata mea. Este economistă. Fericitul soţ (atunci cand ea este ïn toane bune) este Nelu. El a fost ofiţer. Acum, pensionar, ïşi face casă.

Silvana este fiica lor.

Am ajuns la vârsta la care copiii pe care i–am botezat se căsătoresc la rândul lor. Fotografiile sunt scoase în interiorul şi în afara bisericii, cu ocazia nuntii lui Adi, primul copil al primului rând de fini, Andrei (de fapt Ion) şi Mihaela Bunoaica.











Dacă am început acest album cu predecesorii, ar trebui să închei cu urmaşii, numai că noi nu avem copii. Mă voi lăuda de aceia cu cei ai rudelor.



El este Dragoş, fiul lui Relu şi al Biancăi, deci vărul meu. Fotografia este din 1971. Era drăguţ pe atunci.

Între timp s–a căsătorit cu Monica. Nu cred că ea este vinovată pentru burta lui, dar putea să–l ţină puţin în frâu, fiindcă ceea ce se vede este doar începutul.









Împreună, au un copil. Între ei este Bianca. Relu, din nefericire, a murit.









Pe 13 februarie 2006, de ziua de naştere a Tanei, cu Dan Tipuriţă, vărul meu, şi soţia lui, Nora. S–a numit Tarnoruţchi, este din Basarabia şi este a doua lui soţie, cu care are o fată, Loredana. Prima soţie, Marina, a plecat în Franţa (după divorţ, recăsătorire, etc.). Cu ea are o altă fată (că doar nu era să fie aceeaşi), Cristina, căsătorită şi plecată în Florida, USA.







Radu, fratele lui Dan, a murit între timp, dar are doi urmaşi: Cătălin şi Ileana. Fotografia este de la nunta lui Cătălin. Ileana este cea din stânga.









Aici este Cristina cu soţul şi primul ei copil. Există şi al doilea, chiar dacă nu este încă tocmai vizibil.









Poate a doua fotografie sa fie mai convingătoare.





Acum, ca pensionari, noi locuim 11 luni pe an în Atena (Grecia) şi o lună în România, pentru rezolvarea deverselor prebleme. Nu avem iaht, dar ne bucurăm de clima foarte bună pentru sănătatea noastră, şubrezită în umezeala Braşovului.







Ar urma să completez acest capitol cu fotografiile celor din generaţia următoare. De asemenea există foarte multe alte goluri ce ar trebui umplute. Sper să realizez măcar o parte din ele.



La sfârşitul unei cărţi, pe care am scris-o mai demult, mă comparam cu o corabie ce se scufundă şi se umple cu apă sărată. Trecusem puţin de şaptezeci de ani. Între timp - au mai trecut câţiva ani - a mai intrat multă apă în mine şi încă mai intră. Nu-i mai puţin adevărat că multă, foarte multă apă intrată în trecut m-a părăsit. Este regretabil, dar bucuria fiecărei picături de apă proaspătă compensează pierderea. Poate că nu m-am scufundat în mare, nici vorbă de vreun ocean, ci într-o apă curgătoare. În acest caz, totul este explicabil; curgerea apei este firească. În ceea ce mă priveşte, consider apa proaspătă o binefacere, ce-mi dă senzaţia de viu, deşi nu tot ce se scurge pe lângă mine îmi place. Da, la aproape optzeci de ani, sunt ca o corabie scufundată, cel puţin din punctul de vedere al celor ce încă plutesc. Fiecare la timpul său. Nu mai sunt util, dar nu-mi displace. Uneori, căutătorii de vechituri au găsit pe fundul mărilor şi oceanelor lucruri destul de interesante. Asta se întâmplă cu corăbiile mari. Cele mici, ca mine, scufundate prin ape curgătoare, sunt dezafectate mai rapid, aşa că nu mai este nimic de găsit la locul scufundării. Totuşi, unele părţi mai rezistente sunt purtate de ape, astfel că în final, tot în mare ajung. Dar nu asta mă preocupă pe mine acum. Apa proaspătă este singura care contează. Este ca o beţie de la care nu mă pot abţine.

Ramura paternă Urmaşii