Ramura maternă Ramura paternă Urmaşii

Despre celalalt bunic ştiu foarte puţin. Cred însă că el a fost cauza disputei cu cuscrul lui post–mortem, pentru că el moştenise profesiunea de negustor, pe care o continua de mai multe generaţii, şi se considera mai „rasat”. A murit însă în 1928, astfel că disputa a încetat. (Curând după aceea avea să moară şi celălalt bunic.) Numele Gheorghiu de la el mi se trage şi trebuie să constat cu regret că, odată cu generaţia noastră, va dispărea, deoarece nici unul dintre veri nu a produs vreun băiat. Litera ‚u’ de la urmă are semnificaţia „al lui”, deci Gheorghiu înseamnă „a lui Gheorghe”, iar Gheorghe vine de la Ghea, zeiţă pământului, şi induce ideea de agricultor. Partea nostimă este că nici un Gheorghiu până la a patra generaţie, atât cât ştiu eu, n–a fost agricultor. Cu toţii au fost orăşeni. Numele Petre, pe care–l purta el, nu l–a preluat nici unul dintre fii.





Bunica s-a numit Novinski, fiindcă mama ei, Maria von Donisburg (sau aşa ceva) s-a îndrăgostit de un mecanic polonez, Martin Novinki, ce lucra pe moşia tatălui ei, de undeva de prin Prusia. Cum mezalianţa nu a fost acceptată, au fugit în România, şi s-au stabilit la Ţibăneşti – pe moşia lui Petre Carp, mare om politic al timpului. S-a întâmplat cam prin 1875, adică la puţin timp după moartea lui Petrache Carp (1873), care i-a lăsat moşia ca moştenire lui Petre Carp. Prin tradiţie, familia Carp făcea studii la Viena şi Berlin (Petre a fost absolvent al Universităţii din Bonn), ceea ce poate explica migrarea proaspetei familii Novinski în Moldova.

Ei au avut trei copii: Natalia (bunica mea), un fiu, Alexandru şi o altă fiică, Matilda.

Alexandru a fost un om de afaceri prosper, căsătorit cu o italiancă, Rozina. Au avut 12 copii. Unii dintre ei au fost legionari, foarte activi în perioada lor de glorie. După 1945 au făcut mulţi ani de închisoare. Altceva nu ştiu despre ei.

Despre Matilda, cea mai autorizată să vorbească este Sanda, verişoara mea, care a copilărit împreună cu ea. Iată relatarea ei:

„Tanti Matilda – sora mai mică a bunicii (despre care bunica spunea că în copilărie era „o mototoală”) – era o persoană foarte curioasă – părea ştearsă, insignifiantă, încăpăţânată, dar avea un simţ al umorului nemaipomenit. Rămăsese văduvă foarte tânără şi, pentru a se întreţine, s-a angajat la Iaşi ca un fel de administrator în familia unor profesori universitari (Silvia Creangă şi fratele ei ) – renumiţi matematicieni. A avut o fiică, care a murit prin 1987 la naştere şi un băiat, născut, cred în 1921 sau 1922, Petruţă, a devenit ofiţer. În 1940, cred că la sugestia bunicii, tata şi mama au invitat-o pe tanti Matilda să vină la noi, la Focşani „să conducă casa”. A fost în permanent război cu femeia care gătea (era la noi de câţiva ani buni) şi chiar cu mine. Nu-mi amintesc care puteau fi motivele, dar reuşea să mă enerveze şi să mă sâcâie. Avea picioarele mari, purta pantofi nr. 43 – aşa că mama îi aducea pantofi de la Bucureşti sau îi comanda la un cizmar. Când în 1949 ne-am mutat la Bucureşti – unde ne-am instalat într-un apartament mizerabil, central e drept, cu ceva curte, tanti Matilda a venit cu căţeluşa ei, Paggy, şi cu câteva găini. A stat cu mama până la moartea ei, prin 1968 sau 1969. La Bucureşti, ne mai având femeie la bucătărie, gătea tanti. ”

Tot la Ţibăneşti s-a născut şi Grigore Buhnea, care s-a căsătorit cu Natalia Novinski. Ei au avut un copil, Vasile Buhnea, născut în 1898, căsătorit cu Aurora Platon, şi care, ceva mai târziu, au fost naşii mei de botez. Înainte de asta însă, au făcut două fete: Sanda (1928) şi Rodica (1930). Între timp, se mutaseră cu toţii la Roman. Sanda a răspuns la solicitarea mea şi mi-a trimis o scrisoare frumoasă cu amintiri. Citez din ea un paragraf referitor la străbunici.

„Eu îmi amintesc de un bătrânel scund, care mergea foarte greu, era ajutat să se plimbe pe lângă casă de o fată, care probabil se ocupa de el. Cred că nu mai putea să vorbească. Avea ochii albaştri şi zâmbea mereu. Mama îmi povestea că străbunicului Martin îi cam plăcea să pişte de sân fetele care îl îngrijeau. De Maria Novinski ştiu că a murit în timpul războiului (1916 sau 1918) de tifos.”

Cel de al doilea soţ al bunicii a fost Petru Gheorghiu. Acesta, la rândul lui, avea o fiică, Lucia, dintr-o căsătorie anterioară. Căsătorită cu Gheorghe Stănciulescu, inginer, Lucia a avut trei copii: Petrişor (1930–2012), Brânduşa (1933–2008) şi Dan (1937–2004).

Amuzant este că Petrisor, Brânduşa şi Dan pe de o parte şi Sanda şi Rodica pe de altă parte sunt veri prin alianţă între ei, în timp ce eu sunt văr de sânge cu toţi. Cu toate acestea, ei sunt mult mai apropiaţi între ei, pentru că ei au locuit în Bucureşti şi se vedeau mai des, în timp ce eu am locuit la Braşov şi, cu trecerea anilor, ne vedem din ce în ce mai rar.

Petru şi Natalia, au avut patru băieţi: Alexandru (1907-1977), Victor (1908–1941), Valentin (1909-197?) şi Teodor (1923–2002). Victor este tatăl meu.

Despre Lică Buhnea trebuie să vorbesc mai mult. În fotografia din stânga, datorită mustăţii şi a cravatei, pare mai în vârstă. În realitate era elev sau student. Se pare că mustaţa i-a fost adăugată mai târziu de către una dintre fete (Sanda sau Rodica) cu creionul.

După ce a mai crescut, cum spuneam, s–a căsătorit cu Aurora. De ce am spus că despre ei Aurora si Lica Buhnea trebuie să vorbesc ceva mai mult? Pentru că ei au fost naşii mei de botez. Fericita familie este în fotografia din dreapta. Căsătoria bunicii cu Petru Gheorghiu n-a fost un impediment pentru studiile lui Vasile Buhnea: în 1922 a devenit inginer. Amorul însă a făcut victime şi aici. Înscris la doctorat în Franţa, unde avea deja închiriat un apartament în Rue des Ecoles, a cunoscut-o pe Aurora Platon, iar dragostea lui n-a fost deloc platonică. S-au căsătorit şi doctoratul s-a amânat sine die. Informaţia o am tot de la Sanda, care păstrează o parte din corespondenţa lui pe acest subiect. A urmat, din păcate pentru el, decesul lui Petru Gheorghiu, după care Natalia a rămas văduvă cu patru copii, cel mai mic, Relu, având doar cinci ani, iar Sanda, propriul lui copil, tocmai se năştea. Proiectul cu doctoratul a căzut aşadar definitiv.

A fost o vreme inginer şef la Întreprinderea Mecanică din Roman, pe vremea aceea „Arsenal al Armatei”. Aveau locuinţa foarte aproape de cea a părinţilor mei. Cu banii agonisiţi a cumpărat o moara la Lipovăţ – un sat din judeţul Vaslui – unde bunica, Natalia, primise sarcina de administrator. Se spune că se pricepea şi, în mod sigur, era foarte energică. Pentru mai multă claritate, redau în continuare câteva pasaje din corespondenţa cu Sanda, care a cunoscut direct episodul.

Curios, dar în ultimii ani, de când sunt atât de singură, mă transpun într-o lume a mea, cu imagini care îmi aduc alături fiinţe dragi, momente hazlii sau triste – sau simple momente, culori, sunete – un caleidoscop care îmi aminteşte, printre altele, vacanţele petrecute la Lipovăt, la bunica noastră. Incursiunea aceasta în trecut o fac cu multă emoţie. În mintea mea e o învălmăşeală, o îngrămădeală de situaţii, figuri, momente . . . Nu ştiu la care să mă opresc. Mi se pare că fiecare detaliu, oricât de neînsemnat, are o încărcătură emoţională copleşitoare. Aş vrea să am capacitatea de a face să reapară acest punct de pe hartă, acest sătuc Lipovăţ din judeţul Vaslui, unde trei fetiţe – Rodica, Mira („Mocuţa” - era lentă în mişcări) şi Sanda - au petrecut câteva vacanţe de neuitat, până în anul 1940, cred. Relu era la el acasă, ne tolera cu condescendenţă (la îndemnul bunicii, cred) la unele jocuri. Ne plimba pe rând într-o roabă – noi îi spuneam „tărăboanţă”; am avut o fotografie, în care eu eram pasagera. Probabil încărcătura cântarea prea mult şi Relu nu avea aerul prea încântat.

Nu ştiu prin ce împrejurare, tata cumpărase o moară la Lipovăţ şi bunica devenise P.D.G. – adică administra această mică afacere. Născută în 1880 sau 1881, la această perioadă la care mă refer (1935-1940) bunica, Natalia, avea în jur de 58-60 de ani, era în plină forţă – deci noi, fetiţele, la început Rodica şi eu, apoi şi Mira – nu mai vorbesc de Relu – eram cam 2 luni în grija bunicii. Era o femeie rapidă în mişcări, energică, activă foarte inteligentă, uneori sarcastică. Avea o gospodărie tare frumoasă, multe flori în grădină (aici, la Lipovăţ, am „descoperit” o floare pe care o iubesc şi acum – conduraşii sau nimţişorii). Curtea era plină de păsări – găini, raţe şi multe curci, de care se ocupa o fetişoară din vecini. Ţin minte că pentru curci („copii, copii, copii” – aşa le striga bunica) se fierbeau şi se tocau în fiecare zi urzici şi alte buruieni, amestecate apoi cu o uruială. Erau şi foarte mulţi porumbei: frumoşi, rotaţi, fieful lui nenea Valentin, care venea câteva zile în fiecare vară, să vadă „familionul”. În vara 1939 au venit toţi băieţii bunicii: Leandru, Vivi, Valentin, tata (Lică), Relu fiind de-al casei. Leandru şi Valentin nu erau – încă căsătoriţi. Tanti Aurora şi mama nu au venit. Presupun că fraţii au venit cu maşina (cu şofer) şi deci nu era loc pentru doamne (vezi foto).

Nu-mi amintesc dacă la bucătărie bunica avea ajutor. Gătea o mâncare gustoasă, o mâncam cu poftă, nu era nevoie să ne invite de două ori. Chiar „Mocuţa”, Mira, era tentată. Un „imambaialkî” ca cel făcut de bunica nu am mai mâncat niciodată şi nici nu am reuşit „să fabric”.

Una dintre fotografiile mele preferate este făcută la bâlciul din Vaslui 1938. Bunica avea o rochie din mătase neagră cu nişte flori albe, confecţionată de croitoreasa ei din Lipovăţ. Întotdeauna avea o pălărioară – aici din pai negru. Tata şi nenea Vivi foarte serioşi. Mama râde în hohote, pentru că nenea Valentin o persifla pentru pălăria ei „Franco”. Tanti Aurora se amuză, pentru că nenea Valentin mereu strecura printre dinţi că el, bucureşteanul elegant, se întreabă ce caută lângă aceşti provinciali! – Relu pare cel mai detaşat şi vesel.

(Personajele sunt: În rândul de sus, de la stânga la dreapta, Lică Buhnea (naşul), Victor Gheorghiu (tata), Aurora Gheorghiu (mama), Aurora Buhnea (naşa), Valentin Gheorghiu şi Relu Gheorghiu (unchi). În rândul de jos, bunica (Natalia Gheorghiu) şi cele două fete ale familiei Buhnea, Sanda şi Rodica, verişoarele mele. Fotografia este din 1941, probabil ultima ocazie pentru cei nouă să mai fie împreună.)

Bunica nu avea o gradină de zarzavaturi. Nu era necesară, deoarece la câteva minute de casă era grădina „bulgarului”. Tare ne plăcea să mergem la bulgar. Ne plăcea drumul printr-un lan de păpuşoi – ne fascina roata care scotea apa din râuleţul care traversa partea asta de sat – roata era trasă de un cal – şi antrena o altă roată, care avea nişte cupe, care luau şi apoi răsturnau apa spre zarzavaturi. Eu îmi amintesc ca o dată (în timp ce calul îşi făcea rondul) m-am urcat pe prima roată. Noroc că bulgarul a văzut ce se petrece şi a intervenit, pocnind calul cu un smoc de ceapă verde; altfel picioarele mele ar fi fost prinse între cele două roţi. Râuleţul care asigura afacerea bulgarului avea un firicel care trecea pe lângă curtea bunicii – un fir de apă anemic, care se umfla după ploi mari. Atunci Rodica şi Mira se instalau într-o covată mică şi eu le împingeam de la spate să „navigheze” câţiva metri. Pe mal, erau sălcii plângătoare. În unele reuşeam să ne cocoţăm şi să stăm la umbră Un detaliu din timpul vizitelor lui nenea Valentin: într-o fântână, din care nu se mai folosea apa, se puneau la răcit pepenii verzi. La masă, nenea Valentin oficia tăiatul „harbuzului” (aşa am spus pepenelui, până ne-am mutat la Focşani). Delimita miezul pepenelui, tăia pe margine feliile, ni le servea ceremonios, zâmbind şmechereşte şi ne explica că miezul este doar pentru el. Asta se întâmpla în fiecare zi – şi nu cred că am protestat vreodată. Noi asistam parcă hipnotizaţi - chiar şi Relu – la acest moment.

Nenea Valentin cânta foarte frumos (în fiecare dimineaţă înghiţea conţinutul unui ou crud) făcea tot timpul glume, o lua pe bunica la dans, se ocupa de porumbeii lui şi din când în când (destul de des) mai trăgea un chiolhan cu învăţătorul din sat – Iftinca – spre supărarea bunicii. (E de mirare că unele nume proprii mai îmi vin în minte!) Uneori ne încolona şi făceam o plimbare în păduricea care nu era departe de noi. O paranteză: nenea Valentin - un matematician de mare inteligenţă – era un personaj important la Societatea „Petroşani”. Îmi vine în minte un detaliu, povestit cu haz de nenea Valentin. Preşedintele societăţii „Petroşani” se recăsătorise şi în cadrul unei festivităţi şi-a prezentat soţia. Surprins şi amuzat, nenea Valentin a recunoscut în proaspăta soţie pe fiica spălătoresei lor de la Roman, pe care în adolescenţă o pişca de fund.

Casa de le Lipovăţ: cred că era o casă destul de mare, mă gândesc că uneori eram destul de numeroşi. Mă refer la vizita din 1939 a tuturor băieţilor. Eu îmi amintesc o cameră mare, formată din două părţi – într-una dormeam noi şi în cealaltă bunica. Din patul meu o vedeam pe bunica, în cămaşă de noapte, pregătindu-se de culcare. Îşi împletea cele câteva fire de păr într-o codiţă firavă, cu mişcări foarte lente – ea, care era „argintul viu”. Acest ritual era momentul în care era departe de toţi; cine ştie ce evenimente retrăia sau, mai prozaic, îşi făcea planul de lucru din zilele următoare. Eu eram mai măricică (9-10 ani) şi mă impresiona această bunică meditativă, imagine opusă celei care alerga toată ziua între casă şi moară, care se preocupa de tot ce făceam noi, care strunea cu severitate pe mecanic şi pe cei care lucrau în moară, ascultând cu o ureche atentă motorul, declarând uneori că „lagărele nu bat bine”, plecând la Vaslui să rezolve unele probleme. Totdeauna aducea din oraş pentru noi ceva bun.

Tot din aceste seri îmi amintesc mirosul de spirt camforat, ca care îşi trata reumatismele. Uneori stăteam de vorbă, ea cu mine, fetele mai mici fiind deja culcate. Îmi povestea despre mama ei, despre fraţi – tanti Matilda şi nenea Sandi – întâmplări sau impresii din care nu-mi aduc aminte mare lucru. Mi-aduc aminte un moment: o văzusem mişcând din buze, ca şi când ar fi discutat cu cineva. Am întreab-o şi mi-a răspuns „Vorbesc cu Dumnezeu, n-am nevoie de popă să se roage pentru mine”. Popa din sat era un beţivan, nu am mers niciodată la biserică. Nici părinţii mei nu erau bisericoşi. La biserică, fiind elevă, mergeam în fiecare duminică, pentru că trebuia să prezentăm preotului la ora de religie un carneţel semnat, atestând prezenţa. Deci bunica nu era ceea ce am putea numi o ateistă – era pornită împotriva preoţilor reprezentaţi, în acel moment, de popa beţiv de la Lipovăţ. . . . Am ţinut minte o întâmplare, povestită de bunica, în copilărie. Asta mă făcea să doresc să semăn cu străbunica. Ea, străbunica, avea obiceiul să se plimbe într-o trăsurică cu un cal, în jurul satului. Trecând printr-o pădurice, a fost atacată de un individ. Nu s-a speriat şi a început a-l biciui zdravăn, obligându-l să se îndepărteze. Bunica i-a semănat, băieţii au poreclit-o „Japonul”, fiind mică de statură, dar aprigă la mânie, ca japonezii.

Întâmplări la care noi, cele trei fetiţe, am asistat (1938). Plecasem la Vaslui, la bâlci, cu căruţa cu Moş Nistor, cel care era angajat să asigure transportul până la Vaslui, ori de câte ori bunica avea treburi acolo. Moş Nistor fusese rănit în război; avea în frunte o gaură mărişoară, lăsată de un glonţ. La Vaslui, Moş Nistor, îmbătându-se, n-a venit la timp la familia unde noi îl aşteptam (familia Bella, buni prieteni cu bunica). Bunica s-a înfuriat, ne-a urcat în căruţă şi am pornit-o spre Lipovăţ. Târziu a apărut şi Moş Nistor, obosit, dezmeticit după beţie, supărat foc, a început să-i reproşeze „cucoanei” că l-a lăsat în oraş. Bunica a intrat în casă şi a ieşit cu un pistol în mână şi foarte hotărâtă i-a spus lui Moş Nistor că, dacă nu pleacă, îl împuşcă. Nu ştiu dacă pistolul era încărcat; nu-l mai văzusem niciodată. Cred că pistolul a ajuns la tata, care, în 1945, când au venit ruşii, l-a ascuns în podul casei din Focşani, unde o fi şi acum. A doua zi, relaţiile cu Moş Nistor au fost reluate.

Altă întâmplare: mecanicul Vasile Băbăşcu, un om destul de tânăr, cam 30-35 de ani, bine clădit, făcuse ceva ce o supărase pe bunica. Avea în jurul gâtului un fular destul de lung. Bunica, scundă pe lângă el, l-a apucat de capetele fularului, i-a aplecat capul spre ea şi, jap, l-a pălmuit pe ambii obraji. Altă întâmplare, povestită de bunica: îi dispăruse un căzănel din curte. A chemat într-o seară pe cei câţiva vecini, le-a comunicat că va descoperi hoţul. I-a chemat în bucătărie, unde lampa fusese stinsă şi i-a pus să treacă prin faţa ei şi să atingă o cratiţă, care avea puterea de a descoperi hoţul. La sfârşit, hoţul s-a dat de gol, nu atinsese cratiţa fermecată, care fusese mânjită cu funingine, deci palma îi era curată.

În 1939, lui lică Buhnea i s-a oferit şi a primit postul de Director tehnic la Primăria din Focşani. Acolo – printre altele – s-a ocupat de aducţiunea de apă potabilă a oraşului din regiunea Soveja, iar în 1943 a construit noua uzină electrică a oraşului. Era foarte stimat. S-au mutat, bineînţeles, la Focşani, unde am mers şi noi de câteva ori, în timpul verii. Cele două Aurori, mama şi soţia lui nenea Lică erau foarte bune prietene.

Nu ştiu cine i–a făcut această poză. Ar fi fost un argument pentru comunişti să–l împuşte. N–au făcut–o pentru că n–au avut ocazia. Amuzant, dar şi interesant, este tipul din stânga, cu opinci şi căciulă, dar cu pieptul plin de decoraţii. Nu ştiu ce rol avea acolo.









În fotografia din stânga, sunt primii trei băieţi, în ordinea: Valentin, Victor, Alexandru, în 1923, iar în cea dreapta bunica împreună cu cel mai mic, Teodor (fotografie din 1926).









Cu timpul, băieţii au crescut, sau căsătorit, au făcut copii şi au murit. Toţi!



Alexandru, a fost economist, şi a avut o fată, Domniţa, ce locuieşte în Focşani.

Valentin, considerat cel mai deştept, a fost matematician şi a avut un băiat, Vivi, decedat, şi o fată, Doina, acum cetăţean american. Nu am fotografii de-ale ei.

Victor, adică tata, s–a căsătorit cu mama, Aurora, şi a avut doi copii: pe sora mea, Mira, şi pentru că nu se putea altfel, pe mine.

Teodor, ofiţer, l–a produs împreună cu Bianca pe Dragoş, cel mai mic dintre verii mei, chiar dacă între timp a devenit cel mai înalt. Din păcate şi cam gras, după gustul meu.



Despre Alexandru, Sanda spune:

„Nenea Leandru – sau „Mimoza” – era flebeţea bunicii. Avea o situaţie materială şi o poziţie socială excelente, dar s-a căsătorit mai târziu, spre supărarea bunicii, care îl vroia la casa lui. Nenea Leandru spunea că nu a găsit femeia eterată, cultă, muziciană, iubitoare de literatură – şi refuzase multe aşa zise partide – până a cunoscut-o pe Zoe (Zo, Zorina, Zo-Zurlia) din Ploieşti, nici eterată, nici cultă, nici bogată. În schimb, absolventă a doar 4 clase de liceu, căpitan de echipă de volei, mare amatoare de mers pe munte, cânta la acordeon, şi în plus, divorţată. (Era, cred, cu zece ani mai mică decât Nenea Leandru. Foarte devreme se căsătorise cu un compozitor de muzică uşoară – Alex Ionescu. (Cred că în adolescenţă am ascultat câteva melodii de-ale lui.) Noi, copiii, am adorat-o pe Zo; ne-a învăţat să jucăm ping-pong (aveam o masă montată în grădină, unde „ţăcăneam” mingea), ne-a învăţat să mergem pe bicicletă . . .”

Despre Valentin pot să scriu şi eu, deşi l-am cunoscut târziu. Era total schimbat faţă de relatarea Sandei, redată mai sus. După naţionalizare, Societatea „Petroşani” a devenit „Sovrom…”. El a rămas pe aceeaşi funcţie, dar cu un salariu derizoriu, faţă de cel anterior. S-a căsătorit cu Stela, o femeie drăguţă, amabilă, gospodină, care mi-a lăsat o foarte bună impresie. Era însă de origine bulgară, fratele ei devenise după 23 august 1944 mare mahăr, aşa că statutul lui Valentin se schimbase. Acesta este probabil motivul pentru care devenise posac şi foarte nervos. Au avut doi copii: Vivi (nume preluat de la tatăl meu, semn că l-a iubit) şi Doina. Pe Vivi a încercat – fără succes – să-l facă matematician. Vina nereuşitei nu era a băiatului, ci a tatălui, total lipsit de har pedagogic. Pe Doina am cunoscu-o foarte puţin, pe când era încă mică. Am aflat că, mai târziu, după ce a mai crescut, plimba căţelul prin Bucureşti. S-a căsătorit cu un medic oftalmolog, împreună cu care au emigrat în Statele Unite ale Americii, de unde a tăiat contactul cu cei rămaşi în ţară, cu excepţia celor foarte apropiaţi.

Dintre toţi unchii, pe Relu l-am cunoscut cel mai bine. Deşi l-au scos din armată - cu originea lui era de aşteptat- a rămas un om vesel. Ştia să treacă peste vicisitudinile vieţii, aşa că era o plăcere să stai de vorbă cu el, indiferent de oră şi zi. Era glumeţ şi, pentru orice, găsea o poantă.

Fapt e că toţi copiii bunicilor paternali au urmat studii superioare, în timp ce ai celor maternali doar 2 din 5.

Despre tata mi-e greu să vorbesc, mai ales că a murit când eu aveam patru ani, aşa că voi apela tot la relatarea Sandei.

„Să spun câteva cuvinte despre nenea Vivi. Ceea ce îmi amintesc este foarte precis. O primă remarcă: stând destul de aproape, cele două cupluri – nenea Vivi cu tanti Aurora şi tata cu mama – se vedeau des. Îmi aduc aminte (eram destul de mică, 6-7 ani cred, de partidele de table tata-nenea Vivi, partide care începeau cu mare entuziasm, cu râsete, cu glume, totul mergea crescendo, până când unul dintre jucători, enervat la culme, nu se lăsă până nu făcea zob cutia în care stăteau pulurile. Se comanda altă cutie la „Arsenalul armatei”, unde tata lucra, fiind inginerul instituţiei. Îmi amintesc că, fiind toate trei (Rodica, Merişor şi eu) destul de mici, nenea Vivi, însoţit de o ordonanţă, ne-a dus la derdeluşul din Bd. Republicii (Roman), ocupându-se de noi să facem de câteva ori coborârea.

Mai amintesc câteva plimbări cu maşina pe care Vivi tocmai o cumpărase – o maşină cu capotă dintr-o pânză, parcă bej. Într-o după masă, am plecat într-o mică excursie (noi trei pe bancheta din spate). Am ieşit parcă din oraş. La Roman, până când eu aveam 8 ani, am locuit în incinta Arsenalului (pe lângă gara din Roman), apoi ne-am mutat la casa noastră din strada Regina Maria nr. 14 – o stradă (numită apoi Elena Pavel), care ducea la stadion – foarte aproape de strada unde locuiaţi voi şi aproape de casa familiei dr. Tocan.

Nu pot să uit durerea tatei când am aflat de la tanti Aurora că Nenea Vivi a căzut pe front (era luna august 1941). Aprind de ani de zile la 18 august o lumânare pentru omul luminos şi frumos, care a fost nenea Vivi. Ţin minte şi momentul când am ascultat la radio relatarea morţii unui erou – nenea Vivi. În toamna aceea – 1941 – tanti Aurora şi cu tine aţi venit să staţi câtva timp la Focşani. Mira era la familia Coajă. Mama a avut totdeauna o relaţie specială cu tanti Aurora. Ele citiseră „Pe aripile vântului” şi îmi amintesc perfect parcă s-a întâmplat ieri – cât de mult le-a bulversat sfârşitul romanului – citeau şi comentau. Eu aveam 13 ani şi priveam cu uimire două doamne, care o compătimeau pe Scarlett pentru necazurile ei din dragoste – când moartea tocmai lovise în familia noastră.”

Am citat atât de mult din scrisoarea Sandei, încât cred cel mai bine ar fi s-o redau complet. O ataşez aici. < Clic aici pentru afişare! />

Ramura maternă Ramura paternă Urmaşii