Copilul Ramura maternă Ramura paternă

În baza tradiţiei, conform căreia, pentru aducerea pe lume a unui prunc, sunt necesari doi părinţi, fiecare dintre aceştia a avut nevoie la rândul său de alţi doi părinţi, cărora copilul le spune de obicei bunici. Cu patru bunici, lucrurile se complică puţin, aşa că ar fi bine să procedam sistematic. Iar pentru că, între timp, în devenirea acelui copil am început să mă regăsesc pe mine însumi, voi vorbi în continuare la persoana întâia singular, deşi în totalitate nu mă recunosc nici azi, şi nu atât din cauza persoanei întâia, care–mi place, cât din cauza singularului, care îmi creează un sentiment de responsabilitate faţă de mine însumi, ceea ce mă oboseşte.

Aici poate că ar trebui să încep precum Marcus Aurelius. Nu vă speriaţi, nu mă compar cu el, ba cred că am chiar foarte puţin în comun cu un stoic. Am preluat doar metoda lui. Iar el începe prin a spune: „De la bunicul meu Verus am învăţat bunele moravuri şi stăpânirea firii”. Acest Verus a fost consul şi prefect al Romei. Norocul lui Marcus! Eu am avut doi bunici, ambii negustori. De învăţat n–am învăţat nimic de la ei, pentru că muriseră înainte că eu să mă fi născut. De altfel, dacă n–ar fi murit, eu nu m–aş fi născut, pentru că erau rivali atât de îndârjiţi, încât nu acceptau căsătoria copiilor lor, deşi aceştia se iubeau cu o pasiune ce depăşea încăpăţânarea părinţilor lor. Dar inevitabilul s–a produs, copiii s–au căsătorit, iar eu am apărut pe lume. Nu chiar de prima dată, fiindcă, aşa cum am spus, dintr–o încercare anterioară a rezultat sora mea mai mare, pe care a trebuit s–o accept ca fiind produsul primului lor experiment, înainte de „realizarea cea mare”.

Se întâmpla în Roman, cel mai mare orăşel din România. Orăşel, pentru că, după reforma administrativă, el nu a devenit capitală de regiune după modelul impus de sovietici, aşa că a rămas până azi cel mai mare municipiu ce nu este capitală nici după reînfiinţatele judeţe. Pe atunci însă era capitala judeţului omonim, un centru militar important şi cu o viaţă culturală destul de animată. George Enescu era un vizitator obişnuit, şi poate că nu întâmplător Sergiu Celibidache este romaşcan. Dar, să revenim la bunici.

Aş fi ingrat să rămân la ideea că nu aş fi învăţat nimic de la bunici. În mod indirect, m–au învăţat foarte multe lucruri.

Tatăl mamei a fost un tip sărac, dar isteţ şi ambiţios. Se numea Ghiorghi Vintilă, scris chiar aşa, cu „i”, şi se născuse in 1867.



Pe timpul stagiului militar, un ofiţer care-l simpatiza l-a sfătuit să se căsătorească cu o fată cu zestre şi să înceapă o afacere, fiindcă are inteligenţa necesară pentru aşa ceva.

S–a căsătorit cu bunica, o fiinţă foarte retrasă, cu trei ani mai mică, dar descendentă dintr–o familie care–i asigura o zestre importantă, zestre ce a constituit baza unei afaceri prospere pe care bunicul a construit–o apoi singur. Au început la Galaţi, dar o inundaţie le-a distrus investiţia. Ceea ce ofiţerul nu ştia era faptul că bunicul era şi ambiţios. Împreună, Ghiorghi şi Maria s-au mutat la Roman, unde au construit un mini-hotel şi restaurant chiar lângă gară, deci într-un vad comercial excelent. De data aceasta au avut noroc. Afacerea a prosperat. Au avut zece copii, dar cinci au murit prematur. Chiar şi aşa, camerele hotelului au revenit familiei tot mai numeroase, astfel că afacerea s-a limitat la restaurantul de la parter.

El m–a învăţat, prin exemplul lui, ce poate face în viaţă un om hotărât. Pentru mine, a lăsat trei mătuşi, un unchi şi, bineînţeles, pe mama.

Cea mai mare dintre surori, tanti Ruşca, pe numele real Maria, s–a căsătorit cu Constantin Coajă, „nenea Tică”, judecător. Ei nu au avut copii, motiv pentru care se consolau cu noi, în special cu sora mea, pe care se spune că au iubit–o foarte mult. Locuiau aproape de noi, într–o casă identică, deşi am realizat asemănarea mult mai târziu, pentru că o parte din casă au fost obligaţi s–o închirieze, căpătând astfel o funcţionalitate uşor diferită. Bunicul a construit mai întâi un mic hotel lângă gară cu restaurant la parter. Cum copiii au venit repede, hotelul n–a apucat bine să–şi îndeplinească funcţia pentru că l–au populat chiar ei. Când fetele au crescut şi s–au măritat, le–a făcut fiecăreia câte o casă. Aşa se explică asemănarea celor două. Îmi amintesc ca două dintre camerele casei noastre erau despărţite printr–un glasvand, prin deschiderea căruia rezulta un salon foarte mare, tocmai bun pentru un ospăţ. Din nefericire, asemenea manifestări n–au existat în timpul vieţii mele, cel puţin de când am memoria faptelor. Copilăria şi tinereţea mea au fost marcate de război şi consecinţele lui.

Tanti Ruşca era o excelentă gospodină, iar nenea Tică un renumit amfitrion. Conform stilului moldovenesc, fiecare familie mai răsărită avea zilele ei de primire. Spre deosebire de „ceaiul” englezesc însă moldovenii organizau pe vremea aceea adevărate dineuri, supeuri sau serate, nici nu ştiu cum să le spun, pentru că erau apreciate atât bucatele ei, dar mai ales frenezia discuţiilor întreţinute de el. Înalt, volubil, vesel, era sufletul unor asemenea reuniunilor, astfel încât toţi invitaţii se pregăteau pentru o seară veselă atunci când printre participanţi se afla şi el, dar mai ales atunci când era gazdă.

Ea este „tanti Turla” o altă soră a mamei, a doua ca vârstă. De fapt nu mai este, pentru că a murit în închisoare, fiindcă nu înţelesese că trebuia să doneze statului comunist, proaspăt creat, întreaga avere, înainte ca acesta s–o înregistreze ca „duşman de clasă”. Averea o moştenise; ea nu a produs nimic. Cel din stânga, aţi ghicit, a fost soţul ei, nenea Toni. Nu vă speriaţi, floarea ce se vede deasupra capului ei este de fapt în spate, şi nu pe cap. Obiectul din dreapta fotografiei (stânga ei) este cascheta lui din ţinuta de gală a ofiţerilor. (În loc de caschetă era să zic boneta, deşi seamănă mai mult cu un coif. Nu cred că dormea cu ea, deşi ar fi fost în stare, pentru că se zice că amândoi erau tare făloşi.)

El n–a intrat la închisoare, pentru că a avut inspiraţia să moară cu mult mai devreme. Covorul oriental atârnat deasupra lor îmi sugerează o premoniţie, pentru că – deşi fotografia este făcuta la Roman – la scurt timp după aceea el avea să fie numit şeful jandarmeriei judeţului Constanţa.

Cât despre deces, totul i s–a tras dintr–o remarcă în care a pus prea mult suflet şi i–a cedat inima. Ultimele lui cuvinte au fost: „Natalia, a căzut Parisul”. Se întâmpla în iunie 1940, pe când asculta radioul în fotoliu, în timp ce ea pregătea cafeaua. În tinereţe, fusese ofiţer în armata austriacă, şi probabil că ştia el câte ceva despre nemţi. Nu ştiu dacă trebuie să precizez că Natalia era numele ei real, Turla fiindu–i doar epitetul.



El este „nenea Zunu”, alias Ioan Vintilă. S–a făcut ofiţer. Nu ştiu de ce. Era probabil la modă pe vremea aceea.

Lui îi plăcea sportul. Aici e lângă tanti Miluţa, penultima din şirul fraţilor, mama fiind cea mai mică, pe terenul de tenis de la Casa Armatei. Mama este cocoţată în vârf. Şi ei îi plăcea sportul.

De la el am avut eu patine în timpul liceului, în anii în care asemenea obiecte erau de neconceput pentru noi, în sărăcia ce a urmat după război.

A fost un om foarte discret în ceea ce priveşte viaţa şi preocupările lui personale, motiv pentru care - deşi este singurul bărbat din familie care a încercat să-mi îndrume într-o oarecare măsură paşii în timpul adolescenţei – ştiu foarte puţin despre el, în afara datelor strict biografice. Acum, acesta este unul dintre regretele mele: faptul că, din cauza lipsei mele de interes, nu ştiu unele lucruri esenţiale nu doar despre el, ci – prin intermediul lui – despre istoria reală a României în ultima parte a Celui de al Doilea Război Mondial şi imediat după aceea. Nu ştiu nici măcar cum a scăpat din învălmăşeala produsă după 23 august 1944, el fiind ofiţer. Îmi amintesc doar că, pe când noi eram în refugiu în Oltenia, el a venit îngrijorat să ne vadă şi să se asigure că eram bine. Era foarte slab, iar hainele îi erau mai mult decât uzate. Nu pot să-l acuz pe el că nu m-a informat, deoarece lumea era înfricoşată în acea perioadă şi pleca de la ideea că este în interesul copilului să nu ştie prea multe din ceea ce nu era agreat de politica timpului.

Maşina nu era a lui. Din câte ştiu eu, el nu a avut niciodată maşină. Este posibil să fi fost chiar maşina noastră.

Era un om cumsecade, atât de cumsecade încât s–a căsătorit cu „tanti Fofonica”.

A fost ofiţer de carieră, până puţin după război, când a fost pensionat forţat înainte de vreme odată cu marea majoritate a „foştilor”. Asta pentru început! Ceva mai târziu, în urma unei înscenări, a fost închis. Înscenarea a constat în faptul că, într–o noapte, pe stradă, în faţa ferestrei lor, câţiva indivizi aparent beţi denigrau regimul cu glas tare, astfel încât să fie siguri că sunt auziţi. El a fost acuzat că nu i–a reclamat pe scandalagii. Adevăratul obiectiv se pare că nu era atât persoana lui – devenită neimportantă după pensionare – cât casa, care era râvnită de un proaspăt activist de partid. De Naţionalizarea din 1947 scăpaseră, dar invidia noilor parveniţi era chiar mai periculoasă. Dovadă este faptul că tanti Fofonica a fost şi ea scoasă din casă şi a stat cu chirie undeva la periferie. De data aceasta, caracterul i–a folosit. După un an, în care s-a zbătut ca o leoaică, a obţinut o jumătate de casă înapoi si, probabil că tot datorită ei, nenea Zunu a fost eliberat. Happy end! Cu toate acestea, n–a fost niciodată foarte agreată în familia noastră şi, că să fiu sincer, ifosele ei îmi displăceau şi mie. A fost profesoară de biologie, cred că nu prea grozavă. Nici ei nu au avut copii.

Tanti Miluţa, pentru noi, Amelia sau Amelica pentru adulţi, a fost penultima dintre fraţi. Doar puţin mai mare decât mama, au copilărit o vreme în aceeaşi cameră din hotelul–casă natală, deşi erau firi foarte diferite. Mama – veselă, sentimentală şi prea puţin dispusă pentru acte ce solicitau exagerat de multă voinţă – şi tanti Miluţa, dimpotrivă, extrem de ambiţioasă. Iar între ele vioara, nesuferită pentru ambele, respinsă categoric de prima, dar folosită de către cealaltă ca obiect de exersare a voinţei. A urmat filologia la Iaşi. Tanti Miluţa; mama n–a urmat–o decât pe ea şi numai pentru puţin timp. După aceea l–a urmat pe tata, fiindcă i s–a părut mai grozav să se căsătorească. Ca studentă la Iaşi, tanti Miluţa l–a cunoscut pe Valeriu Tipuriţă, ardelean atât prin origine (Saliştea Sibiului) şi mai ales din convingere, în vizită la Iaşi cu un grup de studenţi din Bucureşti. Se potriveau unul cu altul precum ciocanul cu nicovala şi, cum ciocanul are nevoie de nicovală, iar nicovala n–ar avea sens fără ciocan, şi ei s–au căsătorit cu hotărâre şi s–au mutat la Bucureşti, unde şi–au construit o casă într–o zonă rezidenţială. Istoria nu a înregistrat fisuri în căsnicia lor. Dimpotrivă, si–au fost de folos unul altuia. El, cu o locvacitate ieşită din comun, în special pe teme istorice, ar fi fost o pradă uşoară pentru curentul legionar de dinainte de război, dacă n–ar fi fost ea, să–i stăvilească elanul. A mers până acolo încât l–a dat definitiv afară din casă pe un amic prea insistent. Mai târziu, la bătrâneţe, când ea a suferit ani îndelungaţi, el a îngrijit–o cu toată dragostea lui de familist convins, pentru că, asta au fost amândoi: doi familişti pur sânge. Au avut doi copii, Radu şi Dan. Primul, profesor de matematică, deşi a murit de tânăr, a apucat să lase doi urmaşi, pe Ileana şi Cătălin; doi copii de sexe diferite dintr–o singură căsătorie. Semăna cu tatăl lui. Despre Dan, medic veterinar, vom mai vorbi. Are şi el doi copii, ambele fete, dar din două casatorii diferite.

Copilul Ramura maternă Ramura paternă