Copilul Ramura maternă

Legenda spune că a fost odată o familie, căreia barza urma să–i aducă un bebeluş. Tatăl şi–ar fi dorit foarte mult un băiat, dar cum primul copil fusese o fată, toată familia a presupus că şi al doilea va avea acelaşi sex, aşa că s–au pregătit în consecinţă, inclusiv alegerea numelui, ce trebuia să fie cel mai frumos din lume. Nu se ştie care ar fi fost acela pentru că soarta a vrut să–i dea satisfacţie tatălui, aşa că mama a născut un băiat. Pe vremea aceea nu existau aparate sofisticate ca azi, aşa că medicii nu puteau afla sexul fătului decât la naştere. Oricum, era mai bine decât astăzi, când se poate afla sexul copilului, dar nu se ştie sexul adultului, că – deh – ştiinţa e mare! Asta ca să nu mai vorbim de suspans.

Bucuria tatălui a fost imensă, iar surpriza atât de mare pentru toată lumea, încât numele nou–născutului era încă nedefinit atunci când s–au dus la primărie să–l declare. Misiunea a revenit tatălui şi unui cumnat, magistrat, considerat de către toţi ca fiind un om serios şi cât se poate de integru. Integru, ce–i drept era; cât despre seriozitate, aceasta avea şi pauze, în timpul cărora se înţelegea de minune cu tatăl, despre care trebuie să spunem că era un om foarte vesel. Împreună erau gata întotdeauna de şotii. (Vezi poza alăturată, în care au stricat „momentul artistic” al consoartelor. Nu ştiu unde a fost făcută fotografia.) Momentul nu le–a scapăt nici de data aceasta, deşi era vorba de ceva cât se poate de serios. Ei, însă, erau departe de o astfel de stare. La primărie, au profitat de indecizia celor de acasă şi şi–au luat libertatea să găsească ei un nume original băiatului, care - prin naşterea sa - le produsese o bucurie atât de mare. Sursa de inspiraţie s–a nimerit să fie un ţigan ce venise şi el să–şi declare puradelul născut în aceeaşi zi. Iar cum din întâmplare ziua de naştere s–a nimerit să fie Duminica Paştelui, la întrebarea: „Măi ţigane, ia spune tu cum ar trebui să se numească un copil născut într–o astfel de zi?”, acesta a răspuns într–o manieră categorică: „Păi, conaşule, să trăiţi, ori Cristache ori Iordache.” Orice altă posibilitate era deci exclusă. Cum ţiganul a ales primul, iar alegerea lui a fost Iordache, rămăsese doar alternativa Cristache.

Aceasta este probabil o legendă. Adevărul este că, în familie, a existat o înclinaţie pentru nume şi pseudonime cu iz grecesc. În Grecia de azi numele Cristos (cu accentul pe i, pentru a nu se confunda cu Iisus, cu accentul pe o) este frecvent. Sufixul „ake”, se foloseşte pentru formarea diminutivelor substantivelor comune. La auzul numelui meu, orice grec spune „Christos, tu eşti grec!” iar eu trebuie să-i răspund că doar numele meu este grecesc, eu sunt român, spre nedumerirea lui, mai ales că Gheorghiu, cu terminaţia „u”, este de asemenea grecesc.

Bineînţeles că mama nu i–a spus niciodată copilului astfel. Pentru ea, copilul era Ţucu, iar pentru ceilalţi Cristel.

Aşa se face că băiatul, dacă scăpat de Iordache, pe Cristache în schimb l–a purtat toată viaţa lui „cu cinste şi onor” atâta cât a putut până la adânci bătrâneţi, şi numai Dumnezeu ştie dacă nu cumva încă îl mai poarta şi azi, pentru că, dacă aşa l–au declarat la primărie, aşa l–au botezat. Naşi i–au fost familia Buhnea, despre care vom mai avea prilejul să vorbim. Se pare că l–au iubit, pentru că şi–a petrecut multe veri în familia lor Tot el, naşul, probabil din deformaţie profesională – era inginer – a observat primul înclinaţia către precizie a copilului, atunci când, având stomacul deranjat, la întrebarea „ce–ţi face burtica” copilul a răspuns sec: „buta face bine, popoul face post (prost)”.

Cei din familia Gheorghiu au avut întotdeauna probleme cu pronunţarea „r”-ului. Eu l-am rostit ceva mai târziu, dar corect chiar de la început.

Se spune că râdea imediat ce vedea pe cineva. Şi râdea cu poftă, astfel încât bieţii oameni se întrebau dacă nu cumva era ceva în neregulă cu ei.

Şi era frumos copilul, „ca un zeu roman” – după cum s–a exprimat cineva mai târziu. Sau poate că a zis „ca un împărat roman”, nu se ştie exact, pentru că memoria colectivă este ambiguă în privinţa acestui amănunt. Oricum, nu are mare importanţă, pentru că nici zeii şi nici împăraţii romani n–au fost cu toţii frumoşi. Că în ochii părinţilor a fost frumos e sigur. Asta este în legea firii.

Dacă a fost sau nu şi în realitate, este mai greu de stabilit acum, dar – judecând după invidia celorlalţi – invidie ce l–a însoţit că o umbră toată viaţa – mai puţin a familiei, bineînţeles – se pare că nu era chiar urât. Se ştie însă că frumuseţea este avantajoasă numai în basme. În viaţa noastră cea de toate zilele, oamenii consideră că dacă cineva are o calitate, atunci trebuie să se mulţumească cu ea, interzicându–i–se astfel şansa tuturor celorlalte posibilităţi. Iar dacă nu respectă acest principiu, atunci va avea de suferit.

Copilul Ramura maternă