În fond, atât pictatul, cât şi scrisul, sunt forme de comunicare. Comunicarea presupune însă doi parteneri: sursa şi destinaţia. Când ne gândim la comunicare, avem în vedere în primul rând vorbirea, din studiul căreia putem extrage multe idei folositoare, deşi există şi riscul unor concluzii greşite sau exagerări. Romaniticii, spre exemplu, vor spune că vorbirea s-a născut din „poezia originară” a omenirii, în timp ce analiştii cred că gramatica este primordială, ca şi cum întâi s-ar fi născut raţiunea şi apoi omul raţional. Adevărul este că vorbirea, cel puţin în accepţiunea lui Spengler, s-a dezvoltat în procesul comunicării. Ceea ce trebuie subliniat este faptul că în comunicare nu avem de-a face cu un discurs, cu un monolog, ci cu un dialog, ceea ce presupune nu numai o sursă şi o destinaţie, ci şi un răspuns la mesaj, cu alte cuvinte, o relaţie bilaterală. Vorbirea nu s-a născut din monolog, ci din dialog, din necesitatea coordonării acţiunilor grupului, omul fiind un animal social. Neglijarea acestui aspect conduce la una dintre greşelile cele mai frecvente ale scriitorilor şi mai ales ale artiştilor plastici: gândind singuri, lucrând singuri, ei cred că opera lor e musai să fie recepţionată ca atare de către tot mapamondul. Şi să-i ferească Dumnezeu pe cei ce nu le înţeleg opera! În realitate, vorbitul în pustiu, ca şi pictatul fără sens, pot fi dovezi ale unei sănătăţi mintale mai şubrede. Seamănă cu tactica jucătorului de şah, începător, care se gândeşte numai la schema lui de joc, fără să ia în consideraţie mişcările posibile ale adversarului. Asemenea „artişti neînţeleşi” sunt însă mai curând recrutaţi dintre ignoranţi deveniţi înfumuraţi după ce au scăpat de „furcile caudine” ale profesorilor de la şcoală, pe care numai ei ştiu cum au absolvit-o, dacă au absolvit-o, şi declară (fără să-şi dea seama că se auto-insultă) că ei „nu le au matematica”, ei sunt „oameni de cultură”, ca şi cum condiţia necesară a omului de cultură ar fi prostia.